Clopotul, octombrie-decembrie 1971 (Anul 27, nr. 3251-3329)

1971-10-14 / nr. 3262

CLOPOTUL • PAGINA * ARTIȘTII PLASTICI BOTOȘANENI SE ANGAJEAZĂ: CREAȚIILE NOASTRE - MĂRTURIE A PREZENTULUI Recentele documente de par­tid — propunerile și expunerea tovarășului Nicolae Ceaușescu cu privire la formarea con­științei socialiste a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii — au însemnat un solid suport de orientare ideologică, au marcat un moment de ana­liză retrospectivă dar mai ales de stabilire a perspectivei, de consolidare a crezului artistic. Pentru a afla cum se vor re­flecta ideile acestor documente în creațiile pictorilor botoșă­­neni, pe cîțiva dintre ei i-am invitat, zilele trecute, în jurul unei mese rotunde organizată la redacția ziarului „Clopotul". Opiniile ce s-au exprimat, cu acest prilej, au fost ferme, con­vingătoare, fiind asigurați că argumentele le vom întîlni, nu peste mult timp, în atelierele personale, în sălile de expoziții, iată-le consemnate succint! „Mă număr, de mai mulți ani, prin­tre cei ce și-au găsit un mijloc de exprimare în arta culorilor ”— a deschis discuția pictorul TEODOR VALENCIUC — în­­cercînd, firește, să-mi alătur activitatea valoroasei tradiții a școlii noastre naționale de pic­tură. In toată această perioadă am lucrat, destul de mult, am abordat felurite teme, dar n-aș putea spune că am avut un scop bine definit atunci cînd am realizat o lucrare sau mai multe, că, în afară de satisfac­ția profesională, de împlinirea estetică, m-a preocupat un scop și mai nobil, mai uman. Nici chiar atunci cînd tentele acua­relei sau uleiul au conturat figuri de lucrători, de ilegaliști, cînd imaginile de pe carton sau pînză transfigurau bucuria hol­delor îmbelșugate sau peisaje industriale. Expunerea și măsu­rile publicate în iulie mi-au infuzat o idee deosebit de importantă pentru ceea ce con­sider că va trebui să realizez de acum înainte: artistul este un participant activ la făuri­rea conștiinței socialiste, co­muniste. Trebuie să pictăm pentru oameni, pe înțelesul tu­turor, dar totodată să-i culti­văm, să le dăm să se întrevadă în posibilitatea lucrările noastre cu trăsăturile lor noi și, mai ales, să le scoatem în evidență pe cele ce trebuie să domine, cele pozitive, cum se zice. Trebuie să pictăm frumu­sețile noi ale țării, dar să fa­cem în așa fel încît să se des­prindă și respectul ce-l purtăm acestor frumuseți, hotărîrea oa­menilor muncii de a le îmbo­găți. Cu alte cuvinte, creația noastră trebuie să aibă un conținut partinic, să slujească interesele­ lui român, Idealurile popor.­In acest sens, cu mai multă responsabilitate am și început să-mi jalonez activi­tatea pe baza acestor principii. Voi merge în întreprinderi, pe ogoare, în locuri unde orizon­tul vizual este mai larg, pen­tru a-i surprinde pe oameni în eforturile producției. Evi­dent, nu voi picta pe cineva anume: acesta va fi doar pre­textul. Modul acesta de lucru îmi va da posibilitatea găsirii celor mai caracteristice tră­sături în vederea fixării simbo­lurilor. Aceasta este și tema­tica lucrărilor ce aș dori să fie văzute în cea mai expoziție personală apropiată sau de grup ce se va deschide în Bo­toșani". „Orașul și județul nostru — a intervenit în discuție pictorul GH.­ POPESCU — a trăit o perioadă istorică frământată, mișcarea muncitorească, dar, mai ales, lupta țăranilor împo­triva exploatatorilor a cunos­cut o puternică afirmare. Și eu și colegii mei ne-am inspirat, oarecum, din această temă. Gă­sesc însă că este insuficient, împreună cu soția mea, Va­lentina Popescu - Șurț, ne-am propus să realizăm un ciclu de lucrări inspirate de Răs­coala țăranilor din 1907, de la Flămînzi. Apoi, vom realiza mai multe lucrări avînd drept tematică realitățile industriale ale orașului și județului Boto­șani.“ tre Și, rînd pe rînd, fiecare din­participanții la masa ro­tundă și-a exprimat puternica rezonanță ce au avut-o, în con­știința lor, documentele de par­tid, hotărîrea de a contribui, prin arta lor, la făurirea con­științei socialiste a maselor. Semnificativă, în cadrul discu­țiilor privind tematica ce va fi abordată de către lucrările sale, ne-a părut opinia pictori­ței ELENA ZAVULOVICI: — O artă angajată, partinică nu-și limitează aria de inspira­ție ci dimpotrivă. Cred că vor contribui foarte bine la educa­rea vizitatorilor lucrările mele chiar dacă ele vor fi pasteluri sau natură statică. Cu o con­diție însă, transfigurarea o­­biectelor să nu se facă prin­­tr-un limbaj ermetic, lipsit de posibilitatea perceperii ima­ginii, voit avangardistic. Pu­blicul larg respinge aceste lu­­crări, și de aici decalajul din­tre artă și vizitatori, refuzul unora de a păși pragul expo­ziției. O dată însă cu hotărîrea de a transpune, în lucrările lor, realitățile României socialiste, participanții la discuție au fă­cut mai multe propuneri a că­ror înfăptuire ar contribui mai mult la creșterea eficien­­i ței procesului educativ, la fău­rirea conștiinței socialiste, prin intermediul creațiilor de artă plastică. — Nu cred că o expoziție de artă are un rol educativ mai redus decît un spectacol de teatru sau un concert simfonic, spunea pictorul ALEXANDRU PLEȘCA. Atunci, care vizitatorii unei expoziții de ce sînt mai puțin­ numeroși decît la un spectacol ? De ce vin așa de puțini intelectuali, condu­cători de întreprinderi și in­stituții, elevi ai școlilor gene­rale și liceelor? S-a criticat și faptul că actu­ala sală de expoziții este im­proprie (:,...nu-i nici sală de expoziție și nici pinacotecă" — spunea un vorbitor). Datorită ei, multe din lucrările de artă din dotație își pierd valoarea, se uzează, se reduce activitatea de exponare numai la nivel de municipiu. „Sunt mulți pictori amatori de valoare în județul nostru — afirma GHEORGHE STURZA, el însuși un amator și laureat al unui concurs na­țional — pentru care itinera­­rea unor expoziții ale artiștilor profesioniști ar însemna o ade­vărată școală. Cred că, în acest sens, s-ar putea face mult mai mult“. S-a evidențiat necesitatea unei mai judicioase valorifi­cări, pe plan local, a lucrări­lor , ne-ar place și nouă să știm că „acuarelele" sau „ule­iurile" noastre se găsesc într-o hală industrială, pe holul unei policlinici sau școli, într-o in­stituție de cultură și nu în de­pozite, așa cum s-a întîmplat pînă acum, au opinat mai toți participanții la discuție. De altfel, invitații noștri ne-au ar­gumentat și faptul că reprezen­tanții fostului Comitet județean pentru cultură și artă au ma­nifestat un total dezinteres față de acest aspect, deși o comisie a U.A.P. le-a evaluat o serie de lucrări. Aceste im­pedimente vor trebui, pe cit posibil, eliminate în așa fel, încît, hotărîrea artiștilor plas­tici botoșăneni — că operele lor vor fi mărturie a contem­poraneității — să contribuie activ la făurirea socialiste, să devină conștiinței bunuri care să se adreseze maselor largi de oameni ai muncii. SILVESTRI AILENEI SOCIALIST 18.50 Timp și anotimp în agricultură. • Bilanț în podgorii • Condiții asemănătoa­re, rezultate diferite (Microanchetă în jud. Constanti­­n cu valorificarea legătură efecti­velor de oi merinoza­­te) • Noutăți editoriale. O TELEVIZIUNE JOI 14 OCTOMBRIE 1971 Editura Ceres­că pre­zintă... 19.10 Pentru sănătatea dv. Regimul de viață al bol­navilor cardiaci. Invi­tatul emisiunii — dr. Ion Orlea. 19.20 1001 de seri. 19.30 Telejurnalul de seară. 20.15 Interpretul săptămî­­n­ii : Anca Agemolu. 20.30 Pagini de umor. Stan și Brâu delincvenți. 21.20 Cadran internațio­nal. 22.10 Serenade, canțonete, arii din operete cu Teo­dora Lucaciu, Marina Mirea,­­Cornel Fînă­­țeanu, Vasile Moldo­­veanu. 22.45 Telejurnalul de noap­te. 17.30 Deschiderea emisiunii. Emisiune in limba ma­ghiară. 18.30 La volan — emisiune pentru conducătorii auto. Igor Haucă în rolul răzeșului din piesa „Răzvan și Vidra" Fotografia : I. NEGREA Pasiunea de constructor (Urmare din pagina I) caldă în barăci, s-a înființat un mic magazin alimentar și se speră la un mic club cu cărți, radio, șah. Astă - vară, pe șantier se vorbea mai mult despre construcția propriu-zisă. Oamenii se cunoșteau mai pu­țin între ei, între timp s-au apropiat, ürese, greutățile și realizările celor 9 luni de lucru împreună. Acum cu­­v­intul și fapta celor 30 de comuniști ai șantierului au greutate recunoscută. L-am întrebat pe inginerul Axinte despre mina lui dreaptă iar ei mi-a dat cîteva nume : șeful de brigadă, comunistul Mihai Pintilie, calificat complex, foarte des­toinic în treburile șantierului; inginerul comunist Aure­lian Pietraru de la producția secundară; macaragiul Cristea Popîrlan și el membru de partid. In șantier se practică diverse meserii: sînt fierar­­deleniști, electricieni, instalatori, montori, dulgheri etc. Oamenii aceștia puteau să-și facă meseria și-n altă parte, în condiții mai comode. Acum, cînd îi așteaptă ca în fie­care an iarna vitregă în șantier, înțeleg că-i leagă de șantier pasiunea comună constructorilor de a vedea, cum nu se poate în altă parte, cum trec de sub palmele lor, din visele de pe planșetă, tot spre cer, spitale, creșe, școli, locuințe, fabrici... Elevi ai Școlii generale nr. 10 din Botoșani, în­­grijindu-se de toaleta orașului Fotografia­t I­­NOUR Obișnuit cu lectura directă, din reviste și volume, sau în cel mai bun caz cu recitările, transmise tot mai des prin te­leviziune, cititorului de poezie i se poate părea ciudată formu­­la poezie-spectacol. Absența unei tradiții în acest sens ține de însăși formula lirismului, care de la romantici încoace manifestă tot mai mult ambiția de a stabili direct, fără alt in­termediar decît tiparul, dialo­gul cu omul. Lectura devine un act singular, o formulă de co­municare ce presupune numai doi interlocutori. Și totuși, la originile ei poe­zia era o manifestare colectivă. La grecii antici, orice poet era înainte de toate muzicant și re­citator. Chiar și atunci cînd se găseau singuri în fața unui text, elenii aveau obiceiul să-l citească cu glas tare. Toată poezia homerică, înainte de a fi fixată în scris, a fost com­pusă la cererea ascultătorilor și răspîndită de rapsozi, orga­nizați la un moment dat în corporații. In general literatura greacă a fost o literatură orală, tă­cută pentru a fi recitată și cîn­­tată. Un grec, așa cum s-a mai spus, nu poate scrie fără să-și evoce ascultătorul căruia i se adresează. Epopeele au fost cîntate. Fi­lozofii scriau dialoguri și con­versau cu discipolii în agora. Plutarch a scris Convivaria, sau întrețineri cu prietenii. He­rodot însuși, își citea în­ fața publicului, istoriile. Războaiele medice vor de­termina ascensiunea democra­ției ateniene și creșterea avîn­­tului patriotic. Poeții vor de­venii tot mai mult poeți ai cetății. Poezia pătrunde în jocurile publice și în cere­moniile muzicale. Se naște cu alte cuvinte poezia-specta­­col, în stare să miște mulți­mile, să difuzeze ideile gene­roase în proporție de masă. Tot sub forma spectacolului va circula și poezia medievală. Jongleurii (germ. Spielleute; it. Giullari; span. Juglares, rus Scomolohi) sînt cîntăreți și re­citatori ce vor juca pentru epo­peele moderne rolul pe care l-au jucat rapsozii antici la al­cătuirea Iliadei și Odiseii. Ei sînt răspînditorii gestelor, cîn­­tecele de vitejie. De spectacol ține și lirica trubadurilor și cea a truverilor și chiar și cea a gotl­arzilor, acei studenți rătăcitori ce infu­zează poeziei vioiciune și ar­doare umanistă. Necesitatea de a transforma poezia în spectacol și de a o adresa direct mulțimilor, e re­simțită și de romantici. La noi, Cîntarea României a lui Russo e susținută de un retorism înalt. La lectură avem impre­sia că suntem ascultați de un auditoriu nevăzut. Lucrul a­cesta se petrece și cu paginile lui Bălcescu. Whitman scria pentru mase, elogia democrația și nu se sfia să-și citească versurile în fața soldaților răniți, în spitalele prin care a lucrat în perioada războiului civil. Sandburg evo­ca metropola industrială și spunea poezii în fața minerilor. Maiakovski își interpreta ver­surile în săli muncitorești, în piețe, la mitinguri. La noi, în 1928, revista de a­­vangardă Unu organiza un ast­fel de festival cu caracter lite­rar și muzical în program figu­rină Arghezi, Barbu, Vinea și... Beethoven cu Simfonia a IX-a. Iată numai cîteva motive care fac să vedem în tentativa teatrului „Mihai Eminescu" de a oferi spectatorilor, după fie­care premieră, un spectacol de poezie, prilejul constituirii unei generoase tradiții. Primul spec­tacol, purtînd titlul Cîntare României, ne-a oferit poezie populară și poezie cultă de la Alecsandri și Eminescu pînă la A. E. Baconski și Marin Sorescu. Regizorul Ion Olteanu, artist emerit, a grupat versurile în cicluri — Partidul, Țara, Lu­mina — cu o simbolică elevată. Metafora scenică a sugerat la tot pasul ideea înalt patrio­tică a unei conștiințe națio­nale, ajunsă la forma ei supe­rioară de conștiință nală socialistă, imaginea națiu­lui Bălcescu și a lui Iancu, înca­drată de frînghii; masele exul­­tind, prin intermediul textului lui Alecu Russo, o recunoaș­tere a poporului întreg; hăr­nicia femeilor, purtînd pînzele țesute în nopțile de trudă, ca pe niște frumuseți imaculate, grele draperii, ca niște co­loane, simbol al re­zistenței neamului în timp — iată imagini plastice de sus­ținere a versurilor capabile să situeze emoția în planurile cele mai înalte. Intențiile regizorale au fost susținute cu simț artistic de actori ca Dan Bubulici, Iuliu Popescu, Mariana Stere, Igor Haucă, Ildikó Iarseck, Dorin Brădescu, Despina Prisăcaru. Regretăm gălăgia în care dege­nerează exuberanța din final și care face ca Fîntînile lui Blaga să nu mai fie înțelese de pu­blic. Nu am gustat nici sacada­rea metalică din interpretarea poeziei eminesciene „Stelele-n cer“ de către Sanda Maria Dandu după cum ni s-a părut melodramatică scena morții lui Bălcescu. Dincolo de lipsurile semna­late și mai ales de decalajul artistic existent între textele poetice alese, spectacolul tea­trului botoșănean a demon­strat în fața spectatorului valoarea socială și mi­litantă a poeziei. Rolul e­­ducativ al acestei modalități de a pune poezia în contact cu publicul, nu mai are nevoie de nici o subliniere. O clipă, sala teatrului a de­venit o agora, iar poezia o tri­bună a conștiinței colective. Am dori ca acest început să devină tradiție. A doua zi după premierele viitoare, sala teatru­lui trebuie să devină locul de întîlnire al botoșănenilor cu poezia. LUCIAN VALER iXXXXNXXXXXXXXXXXXWWWWxs s\\\\\\\\V\s Ws\V\V xXXXVXXXXXXXVXXXXVXXXXXXXXXXXXXXXXXVXXXVXNXVXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXVXXXXXXXXXXXXXXX Marginalii la un festival Poezia ca spectacol ^XXVNXXXXXXXXXXXXXXXXXXXNXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXVx 'NVVV XXX\XXVVNXXXXXXXXXNXXVVvXV\V\XVXNXXXXXXXXXX\\X A ȘAPTEA ÁRTÁ Cu criticul și profesorul universitar D.I. SUCH­ANU Așa cum îl știam din emisiunile de la televiziune, cri­ticul cinematografic D. I. Suchianu este un exuberant. Tre­buia să-l vizitez la ora 9,30 și întîrzierea (fortuită) cu un minut mi-a reproșat-o cu un : „Hai, domnule, că nu te mai așteptam“... In ciuda vîrstei, interlocutorul meu este un vulcan de idei, e în continuă mișcare și pentru un ne­cunoscător al științei de a stenografia, consemnarea dis­cuției cu domnia sa prezintă vădite dificultăți. Cunoscutul critic de artă cinematografică a ținut însă înainte de a intra în fondul problemei, să-mi spună că de Botoșani îl leagă amintiri trainice. Pe vremea primului război mondial s-a aflat timp de multe luni în orașul nostru, ca ofițer de artilerie, în aceeași companie, dar mai ales în același cerc distins care grupa și pe Ionel Teodoreanu, Tudor Vianu, Mihai Ralea și alți intelectuali de frunte. A colin­dat adesea împrejurimile orașului, călare, și a rămas un entuziast al ideii că aici, la noi, s-ar putea filma „cadre unice" pentru frumusețea lor inedită și tulburătoare. L-am rugat să-mi relateze cum a fost atras de cinema­tograf și cum vede locul celei de a șaptea arte în viața omului. — Am făcut doctoratul în istorie socială și economie politică la Paris. Cum am ajuns la cinematograf? Iată cum. Prin 1920-1921, aflîndu-mă în capitala Franței, am avut deodată impresia care nu mi-a dat pace că din această „distracție de iarmaroc“ cum era considerată atunci, vor pu­­tea ieși lucruri de o finețe și subtilitate deosebită. In 5-6 ani m-am convins că în cinematografie se ascunde o co­moară, în care lumea încă nu credea. Și astăzi mai există oameni care nu consideră cinematograful ca o artă, dar asta e altă poveste. Eu însă am început să mă gîndesc că s-ar putea scrie despre asta. In 1928 am propus redacției ziarului „Adevărul“ să scriu cronici de film. La început cei de acolo au rîs, ideea li se părea absurdă, nicăieri în lume nu se scria cronică, cinematografică propriu-zisă. E- RADI VINERI 15 OCTOMBRIE 6.00 Muzică și actualități­ 8.00 Sumarul presei. 808 Matineu muzical. 8.25 Moment poetic. 9.30 Memoria pămîntului ro­mânesc. 10 00 Buletin de știri. 10.05 Cu cîntecul și jocul pe plaiuri moldovenești. 10.30 Selecțiuni din operetă. 11 00 Buletin de știri. 11.15 Pe teme juridice. 11.25 Album de piese corale-11.50 Cotele apelor Dunării. 12.00 Orchestra Teddy Martin- 12.10 Recital de operetă. 12.30 Intilnire cu melodia populară și interpretul preferat-13.00 Radiojurnal. 13.15 Avanpremieră cotidiană. 13-27 Cîntecul e pretutindeni. 14.00 Compozitorul săptăminii. 14.42 Cîntece și jocuri popu­lare. 15- 00 Buletin de știri. 15.05 Revista economică. 15.30 Pagini vocale și orches­­trale d­e muzica de estradă. 16- 00 Radiojurnal. Buletin me­teo­ rut­er. 16.15 Muzică de promenadă. 16.30 Medalion Vasile Vese­­lovski-16.50 Publicitate radio. 17.00 Pentru patrie. 17- 30 Concert de muzică popu­lară. 18.00 Orele serii. 20.00 Tableta de seară-20.05 Zece melodii preferate. 20.40 Cîntece populare- 20.55 Știința la zi. 21.00 Revista șlagărelor-21.30 Variațiuni de Brahms. 21.48 Melodii populare de vir­tuozitate-22.00 Radiojurnal. 22.30 Concert de seară. 22-55 Moment poetic. 23.00 Concert de seară (continuare). 24.00 Buletin de știri. 0-03—6.00 Estrada nocturnă. CONVORBIRILE DE JOI sistau desigur, reclame, existau chiar programe cu su­­­biectul filmului, dar nu cronici... — Și totuși ? — Totuși la „Adevărul" s-au găsit­ oameni care au acceptat ideea, încrezători în fantezia cam fistichie a unui cum să spun, neconformist. — Cum a primit publicul aceste cronici ? Era mulțumit de idee ? — Redacția a rămas stupefiată de conținutul scriso­rilor ce se refereau la cronici. Lumea nu era mulțumită. Sau mai degrabă să vezi de ce. Cititorii îmi reproșau ve­hement că nu mă refer la toate filmele, întrebaț cu insis­tență de ce nu vorbesc despre toate. Rulau pe atunci câte 6-7 filme în premieră, lumea se îmbulzea la cinematograf și eu mă refeream doar la unul singur pe săptămînă. Deci, întrebau ei, de unde să știe omul la care să se ducă ? Mă intimau în aceste scrisori să refer despre toate. Filmele pe vremea aia stîrneau nu numai discuții, dar chiar conflicte în familie, pornind de la controverse de opinii, pro și con­tra, așa era lumea de „prinsă“. — Ați abandonat deci profesia de sociolog ? — Nu. Dar pasiunea pentru cinematograf mi-a influen­țat în mod automat cariera de sociolog și de profesor de economie politică la Facultatea de drept, ca și lucrările mele de istorie. Am scris un tratat de sociologie care con­ținea numai citate de autori, contribuția mea personală, constînd doar în frazele de racord de la un citat la altul. Lucrarea era așadar, ca să mă exprim cinematografic, o operă „de montaj”". Un alt tratat, de economie politică, l-am lucrat în manieră „dramatico - cinematografică". M-am­ crezut îndreptățit să consider fiecare marfă materială sau spirituală ca pe o ființă vie, ca pe un personaj cu compor­tament propriu, adică ca o piață compusă din personaje. Fiecare capitol al tratatului meu era portretul unei ființe care se numea materie primă, bunuri, impozite, asigurări, salariu etc. — Era vrese ca pasiunea pentru cinematograf să vă fi determinat mai degrabă la redactarea unei lucrări de profil ? — Am făcut și treaba asta, fii fără grijă. In 1929 am scris un tratat de „Estetică cinematografică“, ale cărui idei fundamentale au devenit astăzi idei de avangardă, îndeo­sebi ideea că un film nu este o poveste, ci este fotografia gîndului. — Cum vedeți astăzi, retrospectiv, evoluția flmului ! . La ora actuală am contractate două lucrări , una în colaborare cu un savant cineast, Constantin Popescu, des­pre filmele marcante din epoca 30-35, deci necunoscute de spectatorul român tînăr. Cealaltă lucrare este o carte de estetică cinematografică, un fel de ediție revăzută și adău­gită a celei scrise de mine acum mai bine de 40 de ani și pe care editura intenționează s-o publice și în limba en­gleză. V-aș ruga să încheiați cu o părere despre perspec­tivele artei cinematografice. — Sub zeci și zeci de forme, un film are o temă con­stantă : descrierea omului nou care se naște sub ochii noș­tri- Eroul unui film produs de studiourile românești tre­buie să fie echivalentul liric, poetic și dramatic ale a­­celuiași om nou pe care îl descrie etica marxist-leninistă. La fel cu alte discipline, după părerea mea, arta a șaptea ar trebui predată în școală, în toate școlile, pentru că ea conține întreaga filozofie a vieții. Rolul educativ al filmu­lui se impune pregnant, fie și numai pe considerentul că cinematografia este arta cu cel mai mare număr de ade­renți. De aici necesitatea ca arta a șaptea să reflecte ideo­logia noastră, politica noastră culturală, idealurile noastre cele mai nobile. Dr. DOREL SCHOR șI TEHNOLOGIE DE STE­­R­­ILIZARE A LAPTELUI Specialiști danezi au ela­l­­borat o nouă tehnologie de §§­ sterilizare a laptelui, deja­­ folosită în mai multe țări­­ din lume. Laptele este­­ pulverizat și în aceeași di­li­pă încălzit pînă la tempera­ta­tura aburului supraîncălzit. Bacteriile p­er instantaneu.­­­ Apoi, laptele este răcit și, el menținînd condiții de sterili­­ji­tate absolută, turnat în am­­p­balaj de carton. Laptele sterilizat prin pro­ g­cedeul de mai sus nu-și­­ pierde gustul și, în plus, poa­­­­te fi păstrat timp de cîteva­­ luni fără pericol de a se g­acri, chiar dacă nu este ți­­g­nit în frigider. OGOR ELECTRIC PEN­TRU TOMATE La catedra de fizică a Institutului agricol din Perm, roșiile sînt cultivate cu ajutorul unui fitotron. Cîmpul electric se creează în keramzit — un sol arti­ficial. Acționînd asupra sis­­tem­ului radicular al plan­telor, electricitatea intensi­fică sensibil procesul de fotosinteză, circulația sub­­stanțelor nutritive și acu­mularea glucidelor în roșii. După o perioadă de creș­­tere de 70 zile, legumele se­ ­XXXXXX\X\X\XXXXXXXXXXXXXX.XXXXXXXX\\XXX\X ȘTIINTĂ SI TEHNICA .vxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxv coc. In plus, sînt mari, ne­­deosebindu-se la gust de re­numitele tomate de Astra­han. Cercetătorii consideră că se pot obține pînă la 60 kg pe un m5 de „ogor electric". La același institut se lu­crează la amenajarea unui fitotron de cameră, care poate fi instalat în locuințe. In curînd, experiențele de laborator vor fi verificate în condiții de producție în sovhozul combinat de sere „Verhnemullinski“ DIAMANTE COLORATE ARTIFICIAL Oamenii de știință sovie­tici au reușit să obțină dia­mante colorate artificial. Există 30 de criterii după care specialiștii stabilesc prețul liantelor, diamantelor și din­Criteriile de cu­loare se află printre pri­mele locuri, după criteriile de mărime. De secole, bi­jutierii încearcă să desco­pere o metodă de schimbare și de îmbunătățire a culorii naturale a diamantelor. Pă­rea că pietrele reacționau la tratamentul termic­ cele cenușii deveneau aurii, numai că la scurt timp după aceea ele reveneau la culoa­rea inițială. La Institutul de chimie anorganică al filialei sibe­riene a Academiei de Științe a U.R.S.S. s-au obținut, prin iradiere, diamante colorate artificial : argintii, verzui, gălbui. Fluxul de particule acționînd asupra cristalului produce modificări în re­țeaua cristalină, deci obține, după ce poate dorință, culoarea briliantelor. jLr

Next