Contemporanul, iulie-decembrie 1960 (Anul 14, nr. 27-53)

1960-07-01 / nr. 27

^.’iiiiitimiiiitiiiiiiiuiiiiHiiiiiiiiMiiiiiiiiiiuiiiiiiiiiiiiiiiiiiiuiiiiimiuimir I ® ' 1 I g ,,Al douăzecilea val"­g al mişcărilor de masă , împotriva tratatului § militarist japono-ame- I I­rican îşi trage forţa I din marile manifesta­ţii care l-au precedat şi despre a căror am­ploare fotografiile re­produse aici dau doar o palidă imagine. Ia stingă: în faţa clădirii Dietei, studen­ţii răstoarnă cu ajuto­rul frînghiilor unul din faimoasele cami­oane albe ale poliţiei. La dreapta, manifes­tanţii au purtat pe străzile oraşului To- I­kio o spînzurătoare de­­ care atîrnau două ma- |­rionete reprezentînd | pe Eisenhower și pe | Kishi. S 5 Eiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii^ IN JAPONIA AL 20 LEA VAL . E reprezintă ,,săptămâ­na incandescentă” (12 — 19 iunie a. c.) in is­toria încă neîncheiată a celor douăzeci de va­luri ale mişcării popu­lare din Japonia, ce forţe stau la baza uriaşei mişcări pe care poporul japonez o opune astăzi primejdiei reprezentate de politica militarista a cercurilor guvernante, de unde imensa acumulare­­de ură antiiimperialistă care a răsturnat una din cele mai­­spectaculoase mi­siunii ale diplomaţiei prezidenţiale americane ? Iată întrebări cărora pentru a le răspunde ar fi nevoie de un studiu amplu asupra Japoniei de după război , lipsită de una din insulele importante ale arhipelagului — Okinawa; avînd o industrie a­­parent înfloritoare dar căreia lipsa unei solide baze energetice îi pro­filează un viitor sumbru ; cu un ni­vel de trai mizer, agravat de șoma­jul croni­c de masă ; cu o țărănime căreia simulacrul de reformă agrară din 1945 nu i-a dat practic nimic, cu o societate a cărei evoluţie spi­rituală se resimte de ciocnirile, nu Întotdeauna fructuoase, ale vechilor tradiţii cu noile tendinţe, adesea contradictorii ale contemporaneităţii.. Adică, laolaltă, tocmai condiţiile de care n-au ştiut şi n-au vrut să ţină seama cei în capul cărora se sparge acum valul indignării populare. De la Hiroşima la Bikini ACTUALA fază dramatică a înde­lungatei bătălii a poporului japonez pentru pace a început anul trecut, la 6 august, în ziua comemorării Hiroşimei. Incepind din­ 1945, in fiecare an la această dată, s-au în­trunit Conferinţele japoneze şi Con­ferinţele internaţionale împotriva bombei atomice. Semnificativ, în august 1955, John Foster Dulles, pe atunci secretarul de stat al State­lor Unite, și Mamoru Sighemitsu, fostul ministru de externe japonez, au vorbit pentru prima oară despre necesitatea revizuirii tratatului de la San Francisco, pentru a-l trans­forma într-o alianţă militară. După experienţa de la Bikini cu superbomba americană cu hidrogen, pericolul unui nou şi grav tratat creştea an de an. Conferinţele re­prezentanţilor poporului japonez, e­­rau, de aceea, tot mai aramaice, mai alar­mante. La sfîrşitul anului trecut, mişcarea populară luase for­ma unor mari manifestaţii generale împotriva bombei atomice, la care participau absolut­ toate păturile populaţiei, inclusiv reprezentanţii diverselor culte şi asociaţii religioa­se. Manifestaţiile aveau un caracter pacifist, fără a fi îndreptate împo­triva unui inamic individualizat. Partidul guvernamental (libaral-de­­mocraticii) a încercat chiar să se fo­losească de lipsa de coloratură po­litică a mișcării japoneze pentru pace în scopul de a o împiedica să se opună noului tratat semnat la 17 ianuarie a. c. la Washington. Se poate s­pune că de aici au în­ceput să se încurce socotelile pri­mului ministru Kishi (fost deţinător al unui portofoliu şi în cabinetul Tojo din vremea axei Roma—Berlin — Tokio). Viciul fundamental al tacticii sale a stat în aceea că n-a ţinut seama de dinamica inevitabilă a unei asemenea mişcări, de inevi­tabila formare a conştiinţei politice antiimperialiste în focul luptei îm­potriva primejdiei de război. „Marşul păcii" spre F­kroşima , a adunat laolaltă oameni din toate colţurile celor patru insule japoneze. Douăzeci şi cinci de mii de delegaţi, venind cale de sute de kilometri, de la Niigata, de la Tokio, de la Kyoto, de la Fukuoda, de la Yoroo, au fă­cut sacrificii inimaginabile pentru a ajunge la locul întîlnirii. Grupuri mici de aleşi ai poporului porneau din regiuni îndepărtate şi pe drum li se adăugau alţii şi alţii. Mulţi au murit, alţii s-au îmbolnăvit. Toa­te casele satelor întîlnite în cale le erau deschise. Populaţia organizase adevărate centre de întremare pentru „mărşuitorii păcii". Dar erau prea mult­ pentru a încăpea sub acope­rişurile primitoare. Majoritatea dor­meau noaptea afară, pe sărăcăcioa­­ele „tatami“, rogojinile tradiţiona­le împletite din paie de orez Ajunşi la Hiroşima, cei douăzeci şi cinci de mii s-au împărţit în şaptespre­zece grupe de lucru, fiecare cu cite peste o mie de delegaţi , şaptespre­zece congrese de intelectuali, ma­gistraţi, oameni de ştiinţă, muncitori, femei, pescari, ţărani... Apoi, mitin­gul victimelor: Într-o tăcere tragi­că, cei din 6 august 1945 îşi arătau rănile nevindecabile, trupurile ma­rinate de dureri, braţele schilodite, figurile atacate. Erau printre ei şi fete frumoase, fără ulceraţii pe trup, şi copii tăcuţi. Se ştie însă că a­­ceşti fii ai dezastrului sfîrşesc şi ei, mai curînd sau mai tîrziu, tot ca victime ale cumplitei boli atomice. Zonele negre N-A trecut un an de la acel me­morabil 6 august şi iată că mişcarea populară japoneză s-a transformat. Azi, ea este calitativ alta. Lupta împotriva războiului atomic a deve­nit lupta împotriva celor care se joacă cu primejdia unui asemenea război, împotriva instrumentelor războiului atomic, împotriva bazelor americane pentru un război atomic, împotriva „avioanelor negre", împo­­triva tratatului, împotriva lui Eisen­hower ca reprezentant al celor res­ponsabili pentru tragediile de la­ Hi­­roși­ma şi Nagasaki, al celor care fac totul pentru a înlănţui definitiv Japonia în sistemul lor agresiv. Protestul antiatomic nu mai poa­te fi conceput azi in afara luptei îm­­potriva tratatului militar jaipono-a­­merican. Inseparabilitatea lor a fost demonstrată de avioanele de spio­naj U—2, și nu numai de cel al lui Powers, doborît deasupra teri­toriului sovietic. încă în septembrie anul trecut, un misterios U—2, fără însemnele naţionalităţii, a fost ne­voit să aterizeze pe insula Fusija­­wa, în prefectura Kanagawa. Auto­rităţile americane au recunoscut că avionul le aparţine, dar n-au dat explicaţii. Sarcina aceasta şi-a luat-o primul ministru Kishi, care ne asi­­gura că n-a fost introdusă în Ja­ponia nici o bombă atomică. Pe ce bază afirma el a­cest lucru ? Ia a­­mericani putem avea încredere, f­u răspunsul său. Dar atunci de ce — s-au întrebat japonezii — există în Japonia „zonele negre* în care nici un cetăţean al ţării nu poate arunca o privire? De fapt, japonezii ştiu foarte bine de ce. Nu-i un secret pentru nimeni că Japonia este azi marele aerodrom atomic al Statelor Unite în Pacific, că şantierele na­vale din Yokosuka sunt cea mai mare bază a flotei a 7-a americane. Tratatul cu S.U.A. este, pentru fie­care japonez, un contract al morţii atomice, împotriva acesteia s-au format şi cresc mereu valurile miş­cării populare. Mişcarea de masă japoneză este un fel de reacţie în lanţ, desemnîn­­du-se ascendent nu numai ca pro­porţii dar şi calitativ. Intre mani­festaţia împotriva lui Hagerty şi formele pe care mişcarea anti-tratat le îmbracă în aceste zile este o deo­sebire evidentă : de la izbucnirile violente ale indignării la organiza­rea forţelor şi canalizarea precisă a resentimentelor populare. In ziua în care secretarul de pre­să al Casei Albe, a trimis drept cobai pe a cărui piele să se experi­menteze temperatura reacţiei antia­­mericane a japonezilor,­ a descins din avionul său, pe aeroportul din Tokio erau adunaţi vreo 20.000 de oameni. Puteau fi văzuţi bărbaţi de vîrstă mijlocie şi femei îmbrăcate în tradiţionalele kimomouri, agitînd steguleţe japoneze. Erau şi membri ai aşa-zisului „Mare partid patriotic" care strigau lozinci naţionaliste. Dar majoritatea mulţimii adunate era al­cătuită din muncitori aparţinînd sin­dicatelor S.O.H.Y.O. (Consiliul gene­ral al sindicatelor japoneze) şi orga­nizaţiei studenţeşti „Zenkaguren". Aceştia scandau , in englezeşte, textul, şi el englez, al pan­cartelor pe ca­re le­ purtau: Hagerty go to the her, We dislike Ike, Ike and U—2 not to Japan (Hagerty, du-te la dracu, Nu-i vrem pe Eisenhower, Eisenhower şi avioa­nele U—2 n-au ce căuta în Japonia — n. trad.)­ Ce a urmat se cunoaşte. Precauţiile poliţiei şi ale ambasadorului ameri­can Douglas MacArthur II au fost zadarnice. Hagerty, care declarase că n a fost încă niciodată speriat de comunişti şi făcea pe viteazul luind fotografii cu un minuscul a­­parat de fabricaţie japoneză în timp ce demonstranţii studenţi, în ma­rea lor majoritate , îi atacaseră li­muzina, s-a văzut obligat să re­nunţe la postura de erou şi să se salveze căţărîndu-se în helicopterul pregătit pentru orice eventualitate. Lecţia dată lui Hagerty n-a fost însă luată în serios şi păţitul însuşi se punea bine cu „şeful“ său decla­­rînd că „alta, cu totul alta va fi pri­mirea pe care poporul japonez o va face preşedintelui". Se vorbea chiar de faptul că respectul tradiţional al japonezilor pentru împăratul lor avea să-i împiedice să-l jignească pe pre­şedintele Eisenhower din moment ce Hiro-Hito în persoană avea să-l în­­tîmpine la aeroport și să-l conducă apoi pînă la Tokio în propriul său automobil (închis, evident, deoarece serviciul de securitate anunţase că zilele vizitei vor fi... ploioasei). Iar Nobosuke Kishi şi-a continuat pînă în ultima, clipă pregătirile de zile mari. In programul vizitei de bunăvoinţă cu care Eisenhower era să ne onoreze punctînd jubileul cen­tenarului primei misiuni diplomatice nipone în Statele Unite, fusese pre­văzută chia­r şi o partidă de golf. Kishi a ţinut să fie atent cu pasiu­nea lui Ike pentru acest joc lipsit de pasiune. Cadoul SE pregătea chiar şi un cadou, pe care Kishi ţinea să-l înmîneze perso­nal oaspetelui : un exemplar al tra­tatului militar japono-american, a că­rui ratificare în camera superioară a Dietei avea să fie obţinută prin forţă în 12 minute, sub conducerea unui preşedinte de parlament tîrît la tribună, mai mult mort decit viu, de către poliţişti, (deci, printr-un proce­deu caracteristic pentru fostul crimi­nal de război Kishi condamnat cîndva la 3 ani închisoare pentru fărădele­gile sale). După cum se ştie, ratifi­carea automată a tratatului l-a pus pe Kishi în postura unui Pyrrhus la­mentabil victorios, gata să-şi dea­ de­misia, dar abia după 23 iulie, dată înainte de care Dieta nu se mai în­truneşte. Aşadar, nici partida de golf şi nici celelalte n-au mai avut loc. Au fost contramandate peste noap­te, o noapte pe care primul ministru a fost nevoit s-o petreacă pe o ca­napea din cabinetul său, neîndrăznind să se aventureze pînă acasă, nici măcar sub escortă, pe străzile înţe­sate de oameni. Poliţia îşi pierduse capul. Shiiki Takamura, şeful secţiei Gărzilor din departamentul poliţiei metropolitane, se plîngea că n-a pu­tut găsi mai mult de 18.700 de poli­ţişti, şi că încredere n-are decît în 15.000. Cum să ţină piept cu un ase­menea efectiv infim celor 200.000 de studenţi care-şi anunţaseră intenţia de a manifesta în faţa aeroportului ? Şi cum să supravegheze cele nouă­­ milioane şi jumătate de locuitori din Tokio şi alte trei din Yokohama? Arupo kaîte antai! Că poliţiştii şi-au pierdut capul şi că nu sunt semne că şi-l vor regăsi uşor nu-i de loc de mirare. Nu e sta­ţie de autobuz în care să nu fie insta­late pichete de studenţi cu manifes­tele lor şi cu listele lor de semnă­turi împotriva tratatului militar ja­pono-american. Treizeci de mii de cli­nici, restaurante, librării şi magazine au devenit adevărate centre de întru­nire a celor care protestează. „Arupo kaite antai“ — Jos cu tratatul mi­litar — este inscripţia omniprezentă în ciuda detaşamentelor de poliţişti specializate în distrugerea afişelor şi confiscarea manifestelor. Mişcarea împotriva tratatului mili­tarist cîştigă pe zi ce trece în or­ganizare şi eficacitate. In fruntea ei stă un Comitet de conducere tactică, alcătuit din reprezentanţi ai sindi­catelor S.O H.Y.O., ai Federaţiei sin­dicale independente, ai partidului comunist, partidului socialist, Consi­liului unitar din Tokio de luptă pen­tru pace şi democraţie, Congresului naţional unitar de luptă a tineretului şi studenţilor. Comitetul de condu­cere tactică este in strîmsă legătură cu un comitet muncitoresc compus din conducători ai diverselor sindi­cate din industrie. La Tokio, Osaka şi în alte centre importante au fost constituite sau întărite „cartierele generale populare". Z­i şi noapte, pi­chete de muncitori şi cetăţeni veghea­ză împotriva provocărilor poliţiei şi ale grupelor neofasciste. Partidul co­munist, partidul socialist şi sindica­tele îşi propun ca obiectiv să cîştige pentru alegerile din octombrie cel puţin 50 la sută din numărul alegă­torilor, adică 27 de milioane. Marele război paşnic împotriva războiului a mobilizat întreg poporul japonez. Şi, indiferent de progra­mele pe care le anunţă succesorii po­sibili ai compromisului Kishi (Ine­­jiro Asamura, preşedintele partidului socialist, sau Hayato Ikeda, actualul ministru al comerţului, sau altul), marea mişcare populară îndrep­tăţeşte constatări lucide ca ace­lea făcute de observatori străini şi traduse în axioma în sfîrşit descope­rită de New York Times : „Valoarea fiecărui tratat sau a fiecărei baze nu depinde numai de acordul guvernu­lui, d­ar şi de acceptarea de către popor", sau în întrebarea care tulbu­ră cercurile reacţiunii mondiale : „Nu cumva Japonia se pregăteşte să a­­puce pe altă cale ?“, Jukyo Sekigawa 28 Iunie, 1960 Corespondență din Tokio IN STA­GIUNEA Premieră Brecht C­UPA Opera de cinci parale şi MM Omul bun din Seciuan prezen- Mi fate in 1956, publicului londo­nez i se oferă acum, intr-o tra­ducere fidelă a versiunii jucate de Berliner Ensemble, premiera unei a treia piese de Bertolt Brecht: Viaţa lui­ Galilei. Traducerea este semnată de Charles Laughton, cunoscutul ac­tor englez, interpretul rolului­ titular într-o versiune scenică reprezentată la Hollywood și New York In primii ani după război, ctnd Brecht se afla încă in Statele Unite. De atunci, Brecht a revizuit, rescris si comple­tat in repetate rinduri textul acestei piese, versiunea actuală reprezentînd ultima formă pe care i-a dat-o au­torul. Regizorul­ spectacolului de la Mer­maid Theatre, Bernard Milles, este in acelaşi timp interpretul rolului prin­cipal. Actor desăvirşit, el a fost to­tuşi depăşit de dubla sarcină pe care și-a asumat-o. La Berlin, Bernard Mites a studiat îndeaproape admira­bilul spectacol creat de Erich Engel, incercind să-l redea cit mai fidel. Decorurile au fost concepute anume pentru spectacolul londonez de Mi­chael Stringer, iar costumele au fost realizate de Suzanne Glanister. Mu­zică este cea originală, semnată de Hans Eisler. Mare parte din recuzita scenică a fost realizată in atelierele de la Berliner Ensemble și dăruită teatrului londonez. Țintnd insă seamă de faptul că actorii din Londra apar pentru prima oară intr-o piesă de Brecht, trebuie să spunem că le este greu să egaleze măiestria, şlefuirea minufioasă a rolurilor pe care au reuşit-o colegii lor germani. De a­­ceea, spectatorii care au văzut piesa in interpretarea dată de Berliner En­semble au rămas poate dezamăgiţi. Cei care n-au avut Insă acest crite­riu de comparaţie au făcut spectaco­lului o primire entuziastă. De altfel, numeroşi spectatori cunoşteau piesa dintr-o emisiune televizată cu citeva luni în urmă. Puternic document uman, această operă a lui Brecht a fost primită atunci cu simpatie, ceea ce explică şi curiozitatea şi nerăb­darea cu care publicul a intimpinat spectacolul la teatru. Interesul a fost justificat nu numai de calitatea artistică a spectacolului, dar şi de actualitatea mesajului adre­sat de Brecht, spectatorului, amintin­­du-i că are datoria să împiedice folo­sirea ştiinţei in scopuri destructive-Shakespeare şi Britten . ISUL unei nopţi de vară a In- In­spirat compozitorului. Benja-­­­min Britten o nouă operă, prezentată în premieră la 12 iunie, în cadrul Festivalului de la Al­­deburgh, în estul Angliei. Dirijor a fost însuşi compozitorul. Britten şi Peter Pears, libretistul, au eliminat primul act al feeriei shakespeariene, iar­ povestea Îndrăgos­tiţilor a fost redusă la episodul in­curcăturilor pe­ care Ie provoacă bu­ruiana fermecată. Benjamin Britten a scris o muzică plină de elan liric, folosind stiluri diferite pentru rolu­rile comice,, pentru zîne şi pentru în­drăgostiţii atenieni, contopind armo­nios Stilurile. Caracterul magic al lui Oberon este admirabil redat prin in­terpretarea rolului de către un ba­riton. Flute are voce de tenor (co­mic), contrastind în chipul cel mai amuzant cu vocea aspră de bas a lui Bottom. Rolul lui­ Puck este singurul rol care nu se cîntă. Puck vorbeşte şi dansează în stilul cu totul deosebit al personalităţii sale. Spiriduşii sunt interpretaţi de băieţi cu glasuri pure, amintind de corul de la Thomaskirche din Leipzig. Decoru­rile şi costumele au fost realizate de cel mai vechi colaborator al lui Brit­ten, John Piper, împreună cu Carl Toms. Evident,­­reuşita spectacolului este de nedespărţit de contribuţia regizo­rului John Cranko, a cărui măiestrie s-a dovedit a fi la înălţimea muzicii celui mai talentat compozitor englez în viață. Ossia Trilling ENGLEZĂ Londra, iunie, 1960. Benjamin Britten Puncte cardinale . Cele trei documen­tare agricole prezentate de ţara noastră la Fes­tivalul internaţional al filmului agricol organi­zat în cadrul celei de a 8-a expoziţii agricole a R. D. Germane de la Leipzig-Markkleeberg (Febra aftoasă — regi­zor Doru Cheşu, Gunda­­cul de Colorado — real­­­ziat de Stelian Penu și Un exemplu de urmat — în regia lui Jean Petro­­vici) au fost distinse cu o medalie de aur. • Prezidiul Academiei de Arte a U.R.S.S. a hotărît să decerneze a­­nual medalii de aur și argint pentru cele mai valoroase lucrări de artă plastică. Au fost dis­tinși cu medalia de aur: P. T. Maifev — pentru diorama Asaltul munte­lui Săpun; N. V. Tomski — pentru monumentul amiralului Nahim­ov; me­dalii de argint au obţi­nut: G. I. Epişin — pen­tru schiţele unui film al cărui scenariu apar­­ţine lui K. Paustovski ; E. A. Kibrik — pentru seria de desene V. I. Le­nin , A. A. Manuilov — pentru monumentul A. S. Griboedov. • Harry Belafonte, cunoscutul cintăreţ ne­gru (în fotografie cu Fiul său l în vîrstă de doi ani), este unul dintre numeroşii intelectuali a­­mericani care se pro­nunţă pentru interzice­­rea neîntîrziată a orică­ror experienţe nucleare. El a declarat la o şe­dinţă de la Los Ange­les a partidului demo-­ crat că principala pro­blemă vitală a poporului american este preîntîm­­pinarea unui război nu­clear. Aceeaşi poziţie a fost susţinută şi de alţi reprezentanţi ai Comite­­tului hollywoodian de luptă pentru o politică nucleară rezonabilă, ac­torii Steve Allan şi Robert Ryan. Din comi­tet mai fac parte şi alţi cunoscuţi actori, scena­rişti şi regizori: Marilyn Monroe, Bette Davis, Shirley MacLane, Mar. Ion Brando, Henry Fon­da, Gregory Peck şi Arthur Miller. • La rubrica „Tele­grame", Paris Match înserează ştiri din Mos­cova : — Expoziţie mondială de pictură. — Fotografiat în ma­­rea Behring : un ani­mal necunoscut. Corp transparent în formă de floare de crin. — Telefon cu transis­­tori instalat într-un corp de lanternă de bu­zunar. — Aparat de radio încăpînd într-o cutie de chibrituri. • Cele mai bune spec­­tacole de la Teatrul Naţiunilor au fost, după opinia presei pariziene, cele prezentate de Ber­liner Ensemble („Mut­ter Courage“ şi „Viaţa lui Galilei“). ■ Procesul de la Nürn­berg este titlul filmului pe care il turnează în prezent Stanley Kra­mer (regizorul filmului Lanţul). In rolul Judecă­­torului american : Spen­cer Tracy. In rolul minis­trului de justiţie ger­­man : Laurence Olivier. • Intr-un studio fran­cez, se proiectează o nouă versiune a filmului Cavalerii Apocalipsului. Deviz: 14 miliarde franci vechi (de două ori cît a costat Ben-Hur). Pentru rolul pe care odinioară l-a interpretat Rudolf Valentino concurează un actor german, Horst Buchholz, și unul fran­cez, Alain Delon. • Un grup de balerini ai Teatrului Mare din Moscova a plecat în­­tr-un lung turneu în Olanda, Belgia și An­glia. • Fernande­, celebrul comic francez, se află la al 122-lea film, în 30 de ani de carieră artistică. Filmul se numeşte Le Card. • Titlu pe trei coloa­­ne în Arts (nr. 778) : „Cu Război şi pace de Prokofiev, Opera din Sofia se relevă printre primele din Europa“. • „Statistici recent date publicităţii arată că printre locuitorii Hi­roşimei, aflaţi în 1945 pe o rază de un kilo­metru de la locul ex­­ploziei bombei atomice, cancerul (şi nu numai deocenia) este de patru ori mai frecvent decît printre locuitorii care nu au suferit efectele ra­diaţiilor“ — scrie, sub semnătura coresponden­­tului său medical, zia­rul englez The Obser­ver. • „Nu ne vom putea apropia într-o asemenea măsură încît să coexis­­tăm paşnic, dacă noi, adică Apusul, nu vom recunoaşte, că avem cite ceva de învăţat de la ruşi“ — scrie ziaris­­tul englez Douglas Brown într-un articol din News Chronicle, cu­­prinzând impresii din călătoria sa în Uniunea Sovietică. • La Teatrul Naţiu­nilor, a fost prezentată opera Lulu — a doua în creaţia lui Alban Berg —, în interpreta­­rea Operei din Frank­­furt. Revista „Arts“ ob­­servă că, spre deosebire de Wozzeck, Lulu „re­pune vocea umană pe locul ei firesc în teatrul liric“. • Fostul miner Hans Marchwitza, astăzi unul din cei mai populari scri­­itori din Republica De­­mocrată Germană, autor­ul cunoscutei trilogii despre viața familiei de mineri Kumlak, a împli­nit 70 de ani. Redacţia la Administraţia — Piaţa Scînteii nr. 1, telefon 17.60.10 — TIPARUL? Combinatul Poligrafic Casa Scînteii ,,I V. Stalin* — Piaţa Scinteii. (Abonamentele se fac la oficiile poştale, prin factorii poştali şi difuzorii voluntari din Întreprinderi şi instituţii, Abonamentele 3 luni 6,56 lei, 6 luni 1 3 lei, un an 21 lei. DIN 7 IN 7 ZILE „JOCUL MURDAR“ TRECUT o lună şi ju­mătate de la eşuarea — prin torpilarea de către S.U.A. — a conferinţei la nivel înalt. In acest timp, pe arena interna­ţională au continuat să se aglomereze manifestări şi eveni­mente care au confirmat întrutotul po­ziţia justă a Uniunii Sovietice. Cu­­vîntarea tovarăşului N. S. Mruşciov la cel de-al treilea Congres P.M.R. a demonstrat o data mai mult raţiunea majoră pentru care Uniunea Sovie­tica nu putea participa la o conferinţă surpată dinainte de către acţiuni a­­gresive, expresie a unei politici cu totul contrarii obiectivelor discutate la Camp David, Rezoluţiei unanime a Adunării Generale O.N.U. privind dezarmarea generală şi totală, spiri­tului şi metodelor coexistenţei paş­nice, la baza cărora trebuia să stea un minimum de încredere reciprocă între state. Poziţia adoptată de conducerile oc­cidentale, în frunte cu S.U.A., în pro­blema dezarmării — poziţie negativă, de tergiversare, sub masca unei vor­birii incontinente — a demonstrat fără putinţa nici unei tăgade că partea occidentală nu doreşte, în mod evident, nici interzicerea, nici distru­gerea armei nucleare, nici lichidarea armatelor, nici lichidarea bazelor mi­litare de pe teritoriile străine. In fe­­lul acesta — cum se arată în nota gu­vernului sovietic adresată guvernelor tuturor ţărilor — poziţia puterilor oc­cidentale a făcut ca lucrările Com­i­te­­tului celor zece să devină complet sterile. Participarea în continuare a Uniunii Sovietice şi a celorlalte ţări socialiste în acest Comitet n-ar fi în­semnat altceva decît un paravan pen­tru a ascunde popoarelor adevărata poziţie a puterilor occidentale, care n-au nimic comun cu dezarmarea. in consecinţă, guvernul sovietic şi cele­­lalte patru guverne socialiste şi-au întrerupt participarea la Comitetul celor zece, cerînd ca Dezarmarea să fie inclusă ca o problemă urgentă pe ordinea de zi a apropiatei sesiuni a Adunării Generale O.N.U. Cu alte cuvinte, aşa cum se expri­ma recent Unita, „s-a pus capat unui joc murdar“, căci în timp ce tratati­vele de la Geneva fuseseră transfor­mate de occidentali într-un simplu de­cor, Congresul american sporea din nou alocaţiile de război. „Jocul murdar“ este, însă, infinit mai complex. El sintetizează întregul ansamblu al politicii americane din ultimul timp. E ceea ce demonstrează, între altele, însuşi raportul Comisiei pentru Afacerile Externe a Senatului, asupra audierilor organizate de acesta în problema incidentului cu avionul U-2 şi a eşuării conferinţei de la Pa­ris. Iată — în versiunea U.P.I. şi Reuter — ce declară în această pri­vinţă senatorul Fulbright, preşedin­tele Comisiei. Vorbind despre „cea mai gravă greşeală“ pe care a comis-o Eisenhower atunci cînd şi-a asumat răspunderea pentru zborul avionului U-2 doborît deasupra Rusiei la 1 mai", Fulbright a spus, textual: „Dacă şe­­fii de stat adoptă procedeul de a ad­mite personal violarea reciprocă a su­veranităţii ţărilor lor, conducerea nor­mală a politicii internaţionale va de­veni rapid imposibilă — după cum s-a şi întîmplat luna trecută la Pa­ris“. Şi „amintind cu multă îngrijo­rare ştirile potrivit cărora multe per­soane din administraţie sunt în fa­voarea reluării zborurilor cu avioa­nele U-2 deasupra Rusiei“, Fulbright a avertizat : „In afara nesăbuinţei războiului preventiv, nu văd nimic altceva care să fie mai primejdios de­cit reluarea acestor zboruri“, (a că­ror „pretinsă importanţă extraordi­nară", departe de a fi confirmată, „nu este decît un camuflaj cu care Admi­nistraţia îşi acoperă greşelile sale costisitoare“). Şi pentru a nu mai exista nici cel mai mic dubiu în ce priveşte gravitatea răspunderii S.U.A. în torpilarea conferinţei de la Paris, preşdintele Comisiei senatoriale a declarat: „Nici un stat nu poate ac­cepta să fie pus în situaţia în care guvernul S.U.A. a pus Uniunea So­vietică luna trecută... Este greu de văzut cum ar fi putut acţiona orice altă persoană în mod substanţial di­ferit de felul în care a acţionat pre­mierul Hruşciov în situaţia în care a fost pus la Paris“. * Aşadar, o acuzare clară şi directă a întregii conduceri a S.U.A., în frunte cu Eisenhower (repetăm că ea e for­mulată de însuşi preşedintele Comi­siei însărcinate de Senatul american.) Atît de clară şi atît de directă, încît scuteşte de orice comentariu. Ea întregeşte cu atît mai mult ecoul puternic pe care-l află In rîndurile opiniei publice mondiale poziţia fermă şi consecventă a Uniunii Sovietice şi a întregului lagăr socialist, cuprinsă în Declaraţia adoptată de partidele comuniste şi muncitoreşti la Moscova în noiembrie 1957, declaraţie ale cărei teze au fost pe deplin confirmate de întregul mers al evenimentelor Inter­naţionale. E constatarea făcută în re­centa Intîlnire, de la Bucureşti, a re­prezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti din ţările socialiste, şi exprimată în Comunicatul din 24 iu­nie care, constatînd odată mai mult că în condiţiile existenţei Imperialis­mului se menţine terenul pentru răz­boaie agresive, reaminteşte, potrivit Declaraţiei din 1957, că partidele co­muniste consideră lupta pentru pace drept sarcina lor primordială. Ca atare, împreună cu toate puterile iu­bitoare de pace, ele vor face tot ce de­­pinde de ele pentru a preîntîmpina războiul. Demascarea „jocului murdar" face parte din această acţiune. Observator A Săptâmînal politic social-cultural EDITAT DE MINISTERUL ÎNVAŢAMlNTULUI ŞI CULTURII COLEGIUL REDACŢIONAL : Aurel Baranga, Marcel Breatu, G. Călinescu, Virgil Florea, Ioan Grigorescu (redactor şef-adjunct), Horia Hulubei, George Ivaşcu (re­­dactor-şef), Ion Mihăileanu (re­dactor şef-adjunct), Szemler Fe­renc, Cicerone Theodorescu, Leno Vancea.

Next