Contemporanul, iulie-decembrie 1960 (Anul 14, nr. 27-53)
1960-07-01 / nr. 27
^.’iiiiitimiiiitiiiiiiiuiiiiHiiiiiiiiMiiiiiiiiiiuiiiiiiiiiiiiiiiiiiiuiiiiimiuimir I ® ' 1 I g ,,Al douăzecilea val"g al mişcărilor de masă , împotriva tratatului § militarist japono-ame- I Irican îşi trage forţa I din marile manifestaţii care l-au precedat şi despre a căror amploare fotografiile reproduse aici dau doar o palidă imagine. Ia stingă: în faţa clădirii Dietei, studenţii răstoarnă cu ajutorul frînghiilor unul din faimoasele camioane albe ale poliţiei. La dreapta, manifestanţii au purtat pe străzile oraşului To- Ikio o spînzurătoare de care atîrnau două ma- |rionete reprezentînd | pe Eisenhower și pe | Kishi. S 5 Eiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii^ IN JAPONIA AL 20 LEA VAL . E reprezintă ,,săptămâna incandescentă” (12 — 19 iunie a. c.) in istoria încă neîncheiată a celor douăzeci de valuri ale mişcării populare din Japonia, ce forţe stau la baza uriaşei mişcări pe care poporul japonez o opune astăzi primejdiei reprezentate de politica militarista a cercurilor guvernante, de unde imensa acumularede ură antiiimperialistă care a răsturnat una din cele maispectaculoase misiunii ale diplomaţiei prezidenţiale americane ? Iată întrebări cărora pentru a le răspunde ar fi nevoie de un studiu amplu asupra Japoniei de după război , lipsită de una din insulele importante ale arhipelagului — Okinawa; avînd o industrie aparent înfloritoare dar căreia lipsa unei solide baze energetice îi profilează un viitor sumbru ; cu un nivel de trai mizer, agravat de șomajul cronic de masă ; cu o țărănime căreia simulacrul de reformă agrară din 1945 nu i-a dat practic nimic, cu o societate a cărei evoluţie spirituală se resimte de ciocnirile, nu Întotdeauna fructuoase, ale vechilor tradiţii cu noile tendinţe, adesea contradictorii ale contemporaneităţii.. Adică, laolaltă, tocmai condiţiile de care n-au ştiut şi n-au vrut să ţină seama cei în capul cărora se sparge acum valul indignării populare. De la Hiroşima la Bikini ACTUALA fază dramatică a îndelungatei bătălii a poporului japonez pentru pace a început anul trecut, la 6 august, în ziua comemorării Hiroşimei. Incepind din 1945, in fiecare an la această dată, s-au întrunit Conferinţele japoneze şi Conferinţele internaţionale împotriva bombei atomice. Semnificativ, în august 1955, John Foster Dulles, pe atunci secretarul de stat al Statelor Unite, și Mamoru Sighemitsu, fostul ministru de externe japonez, au vorbit pentru prima oară despre necesitatea revizuirii tratatului de la San Francisco, pentru a-l transforma într-o alianţă militară. După experienţa de la Bikini cu superbomba americană cu hidrogen, pericolul unui nou şi grav tratat creştea an de an. Conferinţele reprezentanţilor poporului japonez, erau, de aceea, tot mai aramaice, mai alarmante. La sfîrşitul anului trecut, mişcarea populară luase forma unor mari manifestaţii generale împotriva bombei atomice, la care participau absolut toate păturile populaţiei, inclusiv reprezentanţii diverselor culte şi asociaţii religioase. Manifestaţiile aveau un caracter pacifist, fără a fi îndreptate împotriva unui inamic individualizat. Partidul guvernamental (libaral-democraticii) a încercat chiar să se folosească de lipsa de coloratură politică a mișcării japoneze pentru pace în scopul de a o împiedica să se opună noului tratat semnat la 17 ianuarie a. c. la Washington. Se poate spune că de aici au început să se încurce socotelile primului ministru Kishi (fost deţinător al unui portofoliu şi în cabinetul Tojo din vremea axei Roma—Berlin — Tokio). Viciul fundamental al tacticii sale a stat în aceea că n-a ţinut seama de dinamica inevitabilă a unei asemenea mişcări, de inevitabila formare a conştiinţei politice antiimperialiste în focul luptei împotriva primejdiei de război. „Marşul păcii" spre Fkroşima , a adunat laolaltă oameni din toate colţurile celor patru insule japoneze. Douăzeci şi cinci de mii de delegaţi, venind cale de sute de kilometri, de la Niigata, de la Tokio, de la Kyoto, de la Fukuoda, de la Yoroo, au făcut sacrificii inimaginabile pentru a ajunge la locul întîlnirii. Grupuri mici de aleşi ai poporului porneau din regiuni îndepărtate şi pe drum li se adăugau alţii şi alţii. Mulţi au murit, alţii s-au îmbolnăvit. Toate casele satelor întîlnite în cale le erau deschise. Populaţia organizase adevărate centre de întremare pentru „mărşuitorii păcii". Dar erau prea mult pentru a încăpea sub acoperişurile primitoare. Majoritatea dormeau noaptea afară, pe sărăcăcioaele „tatami“, rogojinile tradiţionale împletite din paie de orez Ajunşi la Hiroşima, cei douăzeci şi cinci de mii s-au împărţit în şaptesprezece grupe de lucru, fiecare cu cite peste o mie de delegaţi , şaptesprezece congrese de intelectuali, magistraţi, oameni de ştiinţă, muncitori, femei, pescari, ţărani... Apoi, mitingul victimelor: Într-o tăcere tragică, cei din 6 august 1945 îşi arătau rănile nevindecabile, trupurile marinate de dureri, braţele schilodite, figurile atacate. Erau printre ei şi fete frumoase, fără ulceraţii pe trup, şi copii tăcuţi. Se ştie însă că aceşti fii ai dezastrului sfîrşesc şi ei, mai curînd sau mai tîrziu, tot ca victime ale cumplitei boli atomice. Zonele negre N-A trecut un an de la acel memorabil 6 august şi iată că mişcarea populară japoneză s-a transformat. Azi, ea este calitativ alta. Lupta împotriva războiului atomic a devenit lupta împotriva celor care se joacă cu primejdia unui asemenea război, împotriva instrumentelor războiului atomic, împotriva bazelor americane pentru un război atomic, împotriva „avioanelor negre", împotriva tratatului, împotriva lui Eisenhower ca reprezentant al celor responsabili pentru tragediile de la Hiroșima şi Nagasaki, al celor care fac totul pentru a înlănţui definitiv Japonia în sistemul lor agresiv. Protestul antiatomic nu mai poate fi conceput azi in afara luptei împotriva tratatului militar jaipono-american. Inseparabilitatea lor a fost demonstrată de avioanele de spionaj U—2, și nu numai de cel al lui Powers, doborît deasupra teritoriului sovietic. încă în septembrie anul trecut, un misterios U—2, fără însemnele naţionalităţii, a fost nevoit să aterizeze pe insula Fusijawa, în prefectura Kanagawa. Autorităţile americane au recunoscut că avionul le aparţine, dar n-au dat explicaţii. Sarcina aceasta şi-a luat-o primul ministru Kishi, care ne asigura că n-a fost introdusă în Japonia nici o bombă atomică. Pe ce bază afirma el acest lucru ? Ia americani putem avea încredere, fu răspunsul său. Dar atunci de ce — s-au întrebat japonezii — există în Japonia „zonele negre* în care nici un cetăţean al ţării nu poate arunca o privire? De fapt, japonezii ştiu foarte bine de ce. Nu-i un secret pentru nimeni că Japonia este azi marele aerodrom atomic al Statelor Unite în Pacific, că şantierele navale din Yokosuka sunt cea mai mare bază a flotei a 7-a americane. Tratatul cu S.U.A. este, pentru fiecare japonez, un contract al morţii atomice, împotriva acesteia s-au format şi cresc mereu valurile mişcării populare. Mişcarea de masă japoneză este un fel de reacţie în lanţ, desemnîndu-se ascendent nu numai ca proporţii dar şi calitativ. Intre manifestaţia împotriva lui Hagerty şi formele pe care mişcarea anti-tratat le îmbracă în aceste zile este o deosebire evidentă : de la izbucnirile violente ale indignării la organizarea forţelor şi canalizarea precisă a resentimentelor populare. In ziua în care secretarul de presă al Casei Albe, a trimis drept cobai pe a cărui piele să se experimenteze temperatura reacţiei antiamericane a japonezilor, a descins din avionul său, pe aeroportul din Tokio erau adunaţi vreo 20.000 de oameni. Puteau fi văzuţi bărbaţi de vîrstă mijlocie şi femei îmbrăcate în tradiţionalele kimomouri, agitînd steguleţe japoneze. Erau şi membri ai aşa-zisului „Mare partid patriotic" care strigau lozinci naţionaliste. Dar majoritatea mulţimii adunate era alcătuită din muncitori aparţinînd sindicatelor S.O.H.Y.O. (Consiliul general al sindicatelor japoneze) şi organizaţiei studenţeşti „Zenkaguren". Aceştia scandau , in englezeşte, textul, şi el englez, al pancartelor pe care le purtau: Hagerty go to the her, We dislike Ike, Ike and U—2 not to Japan (Hagerty, du-te la dracu, Nu-i vrem pe Eisenhower, Eisenhower şi avioanele U—2 n-au ce căuta în Japonia — n. trad.) Ce a urmat se cunoaşte. Precauţiile poliţiei şi ale ambasadorului american Douglas MacArthur II au fost zadarnice. Hagerty, care declarase că n a fost încă niciodată speriat de comunişti şi făcea pe viteazul luind fotografii cu un minuscul aparat de fabricaţie japoneză în timp ce demonstranţii studenţi, în marea lor majoritate , îi atacaseră limuzina, s-a văzut obligat să renunţe la postura de erou şi să se salveze căţărîndu-se în helicopterul pregătit pentru orice eventualitate. Lecţia dată lui Hagerty n-a fost însă luată în serios şi păţitul însuşi se punea bine cu „şeful“ său declarînd că „alta, cu totul alta va fi primirea pe care poporul japonez o va face preşedintelui". Se vorbea chiar de faptul că respectul tradiţional al japonezilor pentru împăratul lor avea să-i împiedice să-l jignească pe preşedintele Eisenhower din moment ce Hiro-Hito în persoană avea să-l întîmpine la aeroport și să-l conducă apoi pînă la Tokio în propriul său automobil (închis, evident, deoarece serviciul de securitate anunţase că zilele vizitei vor fi... ploioasei). Iar Nobosuke Kishi şi-a continuat pînă în ultima, clipă pregătirile de zile mari. In programul vizitei de bunăvoinţă cu care Eisenhower era să ne onoreze punctînd jubileul centenarului primei misiuni diplomatice nipone în Statele Unite, fusese prevăzută chiar şi o partidă de golf. Kishi a ţinut să fie atent cu pasiunea lui Ike pentru acest joc lipsit de pasiune. Cadoul SE pregătea chiar şi un cadou, pe care Kishi ţinea să-l înmîneze personal oaspetelui : un exemplar al tratatului militar japono-american, a cărui ratificare în camera superioară a Dietei avea să fie obţinută prin forţă în 12 minute, sub conducerea unui preşedinte de parlament tîrît la tribună, mai mult mort decit viu, de către poliţişti, (deci, printr-un procedeu caracteristic pentru fostul criminal de război Kishi condamnat cîndva la 3 ani închisoare pentru fărădelegile sale). După cum se ştie, ratificarea automată a tratatului l-a pus pe Kishi în postura unui Pyrrhus lamentabil victorios, gata să-şi dea demisia, dar abia după 23 iulie, dată înainte de care Dieta nu se mai întruneşte. Aşadar, nici partida de golf şi nici celelalte n-au mai avut loc. Au fost contramandate peste noapte, o noapte pe care primul ministru a fost nevoit s-o petreacă pe o canapea din cabinetul său, neîndrăznind să se aventureze pînă acasă, nici măcar sub escortă, pe străzile înţesate de oameni. Poliţia îşi pierduse capul. Shiiki Takamura, şeful secţiei Gărzilor din departamentul poliţiei metropolitane, se plîngea că n-a putut găsi mai mult de 18.700 de poliţişti, şi că încredere n-are decît în 15.000. Cum să ţină piept cu un asemenea efectiv infim celor 200.000 de studenţi care-şi anunţaseră intenţia de a manifesta în faţa aeroportului ? Şi cum să supravegheze cele nouă milioane şi jumătate de locuitori din Tokio şi alte trei din Yokohama? Arupo kaîte antai! Că poliţiştii şi-au pierdut capul şi că nu sunt semne că şi-l vor regăsi uşor nu-i de loc de mirare. Nu e staţie de autobuz în care să nu fie instalate pichete de studenţi cu manifestele lor şi cu listele lor de semnături împotriva tratatului militar japono-american. Treizeci de mii de clinici, restaurante, librării şi magazine au devenit adevărate centre de întrunire a celor care protestează. „Arupo kaite antai“ — Jos cu tratatul militar — este inscripţia omniprezentă în ciuda detaşamentelor de poliţişti specializate în distrugerea afişelor şi confiscarea manifestelor. Mişcarea împotriva tratatului militarist cîştigă pe zi ce trece în organizare şi eficacitate. In fruntea ei stă un Comitet de conducere tactică, alcătuit din reprezentanţi ai sindicatelor S.O H.Y.O., ai Federaţiei sindicale independente, ai partidului comunist, partidului socialist, Consiliului unitar din Tokio de luptă pentru pace şi democraţie, Congresului naţional unitar de luptă a tineretului şi studenţilor. Comitetul de conducere tactică este in strîmsă legătură cu un comitet muncitoresc compus din conducători ai diverselor sindicate din industrie. La Tokio, Osaka şi în alte centre importante au fost constituite sau întărite „cartierele generale populare". Zi şi noapte, pichete de muncitori şi cetăţeni veghează împotriva provocărilor poliţiei şi ale grupelor neofasciste. Partidul comunist, partidul socialist şi sindicatele îşi propun ca obiectiv să cîştige pentru alegerile din octombrie cel puţin 50 la sută din numărul alegătorilor, adică 27 de milioane. Marele război paşnic împotriva războiului a mobilizat întreg poporul japonez. Şi, indiferent de programele pe care le anunţă succesorii posibili ai compromisului Kishi (Inejiro Asamura, preşedintele partidului socialist, sau Hayato Ikeda, actualul ministru al comerţului, sau altul), marea mişcare populară îndreptăţeşte constatări lucide ca acelea făcute de observatori străini şi traduse în axioma în sfîrşit descoperită de New York Times : „Valoarea fiecărui tratat sau a fiecărei baze nu depinde numai de acordul guvernului, dar şi de acceptarea de către popor", sau în întrebarea care tulbură cercurile reacţiunii mondiale : „Nu cumva Japonia se pregăteşte să apuce pe altă cale ?“, Jukyo Sekigawa 28 Iunie, 1960 Corespondență din Tokio IN STAGIUNEA Premieră Brecht CUPA Opera de cinci parale şi MM Omul bun din Seciuan prezen- Mi fate in 1956, publicului londonez i se oferă acum, intr-o traducere fidelă a versiunii jucate de Berliner Ensemble, premiera unei a treia piese de Bertolt Brecht: Viaţa lui Galilei. Traducerea este semnată de Charles Laughton, cunoscutul actor englez, interpretul rolului titular într-o versiune scenică reprezentată la Hollywood și New York In primii ani după război, ctnd Brecht se afla încă in Statele Unite. De atunci, Brecht a revizuit, rescris si completat in repetate rinduri textul acestei piese, versiunea actuală reprezentînd ultima formă pe care i-a dat-o autorul. Regizorul spectacolului de la Mermaid Theatre, Bernard Milles, este in acelaşi timp interpretul rolului principal. Actor desăvirşit, el a fost totuşi depăşit de dubla sarcină pe care și-a asumat-o. La Berlin, Bernard Mites a studiat îndeaproape admirabilul spectacol creat de Erich Engel, incercind să-l redea cit mai fidel. Decorurile au fost concepute anume pentru spectacolul londonez de Michael Stringer, iar costumele au fost realizate de Suzanne Glanister. Muzică este cea originală, semnată de Hans Eisler. Mare parte din recuzita scenică a fost realizată in atelierele de la Berliner Ensemble și dăruită teatrului londonez. Țintnd insă seamă de faptul că actorii din Londra apar pentru prima oară intr-o piesă de Brecht, trebuie să spunem că le este greu să egaleze măiestria, şlefuirea minufioasă a rolurilor pe care au reuşit-o colegii lor germani. De aceea, spectatorii care au văzut piesa in interpretarea dată de Berliner Ensemble au rămas poate dezamăgiţi. Cei care n-au avut Insă acest criteriu de comparaţie au făcut spectacolului o primire entuziastă. De altfel, numeroşi spectatori cunoşteau piesa dintr-o emisiune televizată cu citeva luni în urmă. Puternic document uman, această operă a lui Brecht a fost primită atunci cu simpatie, ceea ce explică şi curiozitatea şi nerăbdarea cu care publicul a intimpinat spectacolul la teatru. Interesul a fost justificat nu numai de calitatea artistică a spectacolului, dar şi de actualitatea mesajului adresat de Brecht, spectatorului, amintindu-i că are datoria să împiedice folosirea ştiinţei in scopuri destructive-Shakespeare şi Britten . ISUL unei nopţi de vară a In- Inspirat compozitorului. Benja-min Britten o nouă operă, prezentată în premieră la 12 iunie, în cadrul Festivalului de la Aldeburgh, în estul Angliei. Dirijor a fost însuşi compozitorul. Britten şi Peter Pears, libretistul, au eliminat primul act al feeriei shakespeariene, iar povestea Îndrăgostiţilor a fost redusă la episodul incurcăturilor pe care Ie provoacă buruiana fermecată. Benjamin Britten a scris o muzică plină de elan liric, folosind stiluri diferite pentru rolurile comice,, pentru zîne şi pentru îndrăgostiţii atenieni, contopind armonios Stilurile. Caracterul magic al lui Oberon este admirabil redat prin interpretarea rolului de către un bariton. Flute are voce de tenor (comic), contrastind în chipul cel mai amuzant cu vocea aspră de bas a lui Bottom. Rolul lui Puck este singurul rol care nu se cîntă. Puck vorbeşte şi dansează în stilul cu totul deosebit al personalităţii sale. Spiriduşii sunt interpretaţi de băieţi cu glasuri pure, amintind de corul de la Thomaskirche din Leipzig. Decorurile şi costumele au fost realizate de cel mai vechi colaborator al lui Britten, John Piper, împreună cu Carl Toms. Evident,reuşita spectacolului este de nedespărţit de contribuţia regizorului John Cranko, a cărui măiestrie s-a dovedit a fi la înălţimea muzicii celui mai talentat compozitor englez în viață. Ossia Trilling ENGLEZĂ Londra, iunie, 1960. Benjamin Britten Puncte cardinale . Cele trei documentare agricole prezentate de ţara noastră la Festivalul internaţional al filmului agricol organizat în cadrul celei de a 8-a expoziţii agricole a R. D. Germane de la Leipzig-Markkleeberg (Febra aftoasă — regizor Doru Cheşu, Gundacul de Colorado — realziat de Stelian Penu și Un exemplu de urmat — în regia lui Jean Petrovici) au fost distinse cu o medalie de aur. • Prezidiul Academiei de Arte a U.R.S.S. a hotărît să decerneze anual medalii de aur și argint pentru cele mai valoroase lucrări de artă plastică. Au fost distinși cu medalia de aur: P. T. Maifev — pentru diorama Asaltul muntelui Săpun; N. V. Tomski — pentru monumentul amiralului Nahimov; medalii de argint au obţinut: G. I. Epişin — pentru schiţele unui film al cărui scenariu aparţine lui K. Paustovski ; E. A. Kibrik — pentru seria de desene V. I. Lenin , A. A. Manuilov — pentru monumentul A. S. Griboedov. • Harry Belafonte, cunoscutul cintăreţ negru (în fotografie cu Fiul său l în vîrstă de doi ani), este unul dintre numeroşii intelectuali americani care se pronunţă pentru interzicerea neîntîrziată a oricăror experienţe nucleare. El a declarat la o şedinţă de la Los Angeles a partidului demo- crat că principala problemă vitală a poporului american este preîntîmpinarea unui război nuclear. Aceeaşi poziţie a fost susţinută şi de alţi reprezentanţi ai Comitetului hollywoodian de luptă pentru o politică nucleară rezonabilă, actorii Steve Allan şi Robert Ryan. Din comitet mai fac parte şi alţi cunoscuţi actori, scenarişti şi regizori: Marilyn Monroe, Bette Davis, Shirley MacLane, Mar. Ion Brando, Henry Fonda, Gregory Peck şi Arthur Miller. • La rubrica „Telegrame", Paris Match înserează ştiri din Moscova : — Expoziţie mondială de pictură. — Fotografiat în marea Behring : un animal necunoscut. Corp transparent în formă de floare de crin. — Telefon cu transistori instalat într-un corp de lanternă de buzunar. — Aparat de radio încăpînd într-o cutie de chibrituri. • Cele mai bune spectacole de la Teatrul Naţiunilor au fost, după opinia presei pariziene, cele prezentate de Berliner Ensemble („Mutter Courage“ şi „Viaţa lui Galilei“). ■ Procesul de la Nürnberg este titlul filmului pe care il turnează în prezent Stanley Kramer (regizorul filmului Lanţul). In rolul Judecătorului american : Spencer Tracy. In rolul ministrului de justiţie german : Laurence Olivier. • Intr-un studio francez, se proiectează o nouă versiune a filmului Cavalerii Apocalipsului. Deviz: 14 miliarde franci vechi (de două ori cît a costat Ben-Hur). Pentru rolul pe care odinioară l-a interpretat Rudolf Valentino concurează un actor german, Horst Buchholz, și unul francez, Alain Delon. • Un grup de balerini ai Teatrului Mare din Moscova a plecat într-un lung turneu în Olanda, Belgia și Anglia. • Fernande, celebrul comic francez, se află la al 122-lea film, în 30 de ani de carieră artistică. Filmul se numeşte Le Card. • Titlu pe trei coloane în Arts (nr. 778) : „Cu Război şi pace de Prokofiev, Opera din Sofia se relevă printre primele din Europa“. • „Statistici recent date publicităţii arată că printre locuitorii Hiroşimei, aflaţi în 1945 pe o rază de un kilometru de la locul exploziei bombei atomice, cancerul (şi nu numai deocenia) este de patru ori mai frecvent decît printre locuitorii care nu au suferit efectele radiaţiilor“ — scrie, sub semnătura corespondentului său medical, ziarul englez The Observer. • „Nu ne vom putea apropia într-o asemenea măsură încît să coexistăm paşnic, dacă noi, adică Apusul, nu vom recunoaşte, că avem cite ceva de învăţat de la ruşi“ — scrie ziaristul englez Douglas Brown într-un articol din News Chronicle, cuprinzând impresii din călătoria sa în Uniunea Sovietică. • La Teatrul Naţiunilor, a fost prezentată opera Lulu — a doua în creaţia lui Alban Berg —, în interpretarea Operei din Frankfurt. Revista „Arts“ observă că, spre deosebire de Wozzeck, Lulu „repune vocea umană pe locul ei firesc în teatrul liric“. • Fostul miner Hans Marchwitza, astăzi unul din cei mai populari scriitori din Republica Democrată Germană, autorul cunoscutei trilogii despre viața familiei de mineri Kumlak, a împlinit 70 de ani. Redacţia la Administraţia — Piaţa Scînteii nr. 1, telefon 17.60.10 — TIPARUL? Combinatul Poligrafic Casa Scînteii ,,I V. Stalin* — Piaţa Scinteii. (Abonamentele se fac la oficiile poştale, prin factorii poştali şi difuzorii voluntari din Întreprinderi şi instituţii, Abonamentele 3 luni 6,56 lei, 6 luni 1 3 lei, un an 21 lei. DIN 7 IN 7 ZILE „JOCUL MURDAR“ TRECUT o lună şi jumătate de la eşuarea — prin torpilarea de către S.U.A. — a conferinţei la nivel înalt. In acest timp, pe arena internaţională au continuat să se aglomereze manifestări şi evenimente care au confirmat întrutotul poziţia justă a Uniunii Sovietice. Cuvîntarea tovarăşului N. S. Mruşciov la cel de-al treilea Congres P.M.R. a demonstrat o data mai mult raţiunea majoră pentru care Uniunea Sovietica nu putea participa la o conferinţă surpată dinainte de către acţiuni agresive, expresie a unei politici cu totul contrarii obiectivelor discutate la Camp David, Rezoluţiei unanime a Adunării Generale O.N.U. privind dezarmarea generală şi totală, spiritului şi metodelor coexistenţei paşnice, la baza cărora trebuia să stea un minimum de încredere reciprocă între state. Poziţia adoptată de conducerile occidentale, în frunte cu S.U.A., în problema dezarmării — poziţie negativă, de tergiversare, sub masca unei vorbirii incontinente — a demonstrat fără putinţa nici unei tăgade că partea occidentală nu doreşte, în mod evident, nici interzicerea, nici distrugerea armei nucleare, nici lichidarea armatelor, nici lichidarea bazelor militare de pe teritoriile străine. In felul acesta — cum se arată în nota guvernului sovietic adresată guvernelor tuturor ţărilor — poziţia puterilor occidentale a făcut ca lucrările Comitetului celor zece să devină complet sterile. Participarea în continuare a Uniunii Sovietice şi a celorlalte ţări socialiste în acest Comitet n-ar fi însemnat altceva decît un paravan pentru a ascunde popoarelor adevărata poziţie a puterilor occidentale, care n-au nimic comun cu dezarmarea. in consecinţă, guvernul sovietic şi celelalte patru guverne socialiste şi-au întrerupt participarea la Comitetul celor zece, cerînd ca Dezarmarea să fie inclusă ca o problemă urgentă pe ordinea de zi a apropiatei sesiuni a Adunării Generale O.N.U. Cu alte cuvinte, aşa cum se exprima recent Unita, „s-a pus capat unui joc murdar“, căci în timp ce tratativele de la Geneva fuseseră transformate de occidentali într-un simplu decor, Congresul american sporea din nou alocaţiile de război. „Jocul murdar“ este, însă, infinit mai complex. El sintetizează întregul ansamblu al politicii americane din ultimul timp. E ceea ce demonstrează, între altele, însuşi raportul Comisiei pentru Afacerile Externe a Senatului, asupra audierilor organizate de acesta în problema incidentului cu avionul U-2 şi a eşuării conferinţei de la Paris. Iată — în versiunea U.P.I. şi Reuter — ce declară în această privinţă senatorul Fulbright, preşedintele Comisiei. Vorbind despre „cea mai gravă greşeală“ pe care a comis-o Eisenhower atunci cînd şi-a asumat răspunderea pentru zborul avionului U-2 doborît deasupra Rusiei la 1 mai", Fulbright a spus, textual: „Dacă şefii de stat adoptă procedeul de a admite personal violarea reciprocă a suveranităţii ţărilor lor, conducerea normală a politicii internaţionale va deveni rapid imposibilă — după cum s-a şi întîmplat luna trecută la Paris“. Şi „amintind cu multă îngrijorare ştirile potrivit cărora multe persoane din administraţie sunt în favoarea reluării zborurilor cu avioanele U-2 deasupra Rusiei“, Fulbright a avertizat : „In afara nesăbuinţei războiului preventiv, nu văd nimic altceva care să fie mai primejdios decit reluarea acestor zboruri“, (a căror „pretinsă importanţă extraordinară", departe de a fi confirmată, „nu este decît un camuflaj cu care Administraţia îşi acoperă greşelile sale costisitoare“). Şi pentru a nu mai exista nici cel mai mic dubiu în ce priveşte gravitatea răspunderii S.U.A. în torpilarea conferinţei de la Paris, preşdintele Comisiei senatoriale a declarat: „Nici un stat nu poate accepta să fie pus în situaţia în care guvernul S.U.A. a pus Uniunea Sovietică luna trecută... Este greu de văzut cum ar fi putut acţiona orice altă persoană în mod substanţial diferit de felul în care a acţionat premierul Hruşciov în situaţia în care a fost pus la Paris“. * Aşadar, o acuzare clară şi directă a întregii conduceri a S.U.A., în frunte cu Eisenhower (repetăm că ea e formulată de însuşi preşedintele Comisiei însărcinate de Senatul american.) Atît de clară şi atît de directă, încît scuteşte de orice comentariu. Ea întregeşte cu atît mai mult ecoul puternic pe care-l află In rîndurile opiniei publice mondiale poziţia fermă şi consecventă a Uniunii Sovietice şi a întregului lagăr socialist, cuprinsă în Declaraţia adoptată de partidele comuniste şi muncitoreşti la Moscova în noiembrie 1957, declaraţie ale cărei teze au fost pe deplin confirmate de întregul mers al evenimentelor Internaţionale. E constatarea făcută în recenta Intîlnire, de la Bucureşti, a reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti din ţările socialiste, şi exprimată în Comunicatul din 24 iunie care, constatînd odată mai mult că în condiţiile existenţei Imperialismului se menţine terenul pentru războaie agresive, reaminteşte, potrivit Declaraţiei din 1957, că partidele comuniste consideră lupta pentru pace drept sarcina lor primordială. Ca atare, împreună cu toate puterile iubitoare de pace, ele vor face tot ce depinde de ele pentru a preîntîmpina războiul. Demascarea „jocului murdar" face parte din această acţiune. Observator A Săptâmînal politic social-cultural EDITAT DE MINISTERUL ÎNVAŢAMlNTULUI ŞI CULTURII COLEGIUL REDACŢIONAL : Aurel Baranga, Marcel Breatu, G. Călinescu, Virgil Florea, Ioan Grigorescu (redactor şef-adjunct), Horia Hulubei, George Ivaşcu (redactor-şef), Ion Mihăileanu (redactor şef-adjunct), Szemler Ferenc, Cicerone Theodorescu, Leno Vancea.