Contemporanul, ianuarie-iunie 1971 (Anul 25, nr. 1-26)

1971-03-05 / nr. 10

r­ m ' s Pakrte frumoase 6 DE VINERI PIHÄ VINERI Vernisaje — Galeria „Galateea* din Calea Victoriei 132 şi-a reînceput activitatea cu expoziţia tinărului pictor Romeliu Copilaş — Theodor Moraru şi Marta Antonescu, expun pictură la galeriile „Simeza". — Pictură şi grafică prezintă George Filipescu la galeria „Amfora". — Sculptura lui Cristea Grosu poate fi văzută la galeria „Orizont“. — In foaierul Teatrului de Comedie este expusă ceramica lui Mihai Gheorghe. După victorie " • DUPĂ ce şi-au tăiat sinii, pentru ca materni­tatea să nu le moaie sufletul de amazoană, deşi pe vremea aceea nimeni nu spusese că „omul se ridi­că deasupra animalului, nu născînd o altă viaţă, ci riscîndu-şi propria viaţă" (deşi chiar de pe atunci era clar că puterea aparţine „nu sexului care naşte, ci aceluia care ucide“), după ce a urcat pe ghiloti­nă strigînd : o libertate !, după ce l-au înjunghiat pe monstru in baie şi au răsucit pumnalul în pie­lea lui spuzită; după ce s-au războit cu sfintul Am­brozie şi cu Balzac, după ce l-au întărîtat pe Proud­hon şi l-au făcut să-şi dea arama pe faţă şi l-au o­­bligat pe el, tenorul echităţii, să apară ca un cămătar urduros din Muntele de Pietate, un Gobseck al principiilor, indignat că ele îşi scot capul de sub patrafir, sufocat că ele dau banchete, cu ce drept? — de vreme ce el, în registrul lui soios intitulat „Porno­­craţia sau femeia în epoca modernă“ notase puchinos că ea este mereu 2/3, 2/3 din forţa lui fizică, 2/3 din forţa lui intelectuală, 2/3 din forţa lui morală, că ea e mereu 2X2X2, iar el echitabilul, el însetatul de justiţie, el e mereu 3X3X3 , după ce s-a măturat Trafalgar Square-ul, după ce s-au ars pancartele mototolite, după ce au intrat cu forţa in cabinetul doctorului Asquith şi după ce au ieşit din cabinet ţipind „vote for women“, după ce au ieşit din peni­tenciarul Oxcaqua ; după ce s-au întors de la mitinşul din Hyde Park ; după ce s-a împrăştiat cortegiul acela care avea în frunte pe una din ele călare pe un cal, un cal pe care vopsiseră chipul reginei E­­lisabeta ; după ce au trecut prin feminismul devo­rator al lui Ninon de Lendlos, prin feminismul ro­mantic al lui George Sand, prin feminismul naţio­nalist al Louisei Otto ; după ce au ţinut piept mi­soginismului bădăran şi misoginismului galant ; după ce nimeni n-a mai scandat (decit cu voce joasă) Küche, Kirche, Kinder ; după ce au făcut greva foamei şi greva tăcerii şi greva nupţială şi toate celelalte greve, după ce au refuzat să dea tot (cu excepţia laptelui matern), după toate acestea, s-au Întors acasă cu călcîiele băşicate, cu gilcile glo­duroase şi s-au aşezat cu mîinile In poală ca să-şi rumege victoria. In sfîrşit erau egale. Egale cu propria lor singurătate. ^_____________________________________|__ OPERA O­a­s­p­e­ţ­i... • ...de prestigiu au apărut săptămîna trecu­tă pe scena Operei Ro­mâne. O săptămînâ „plină", afluenţă de pu­blic, aplauze. Capul de afiş, soprana Mady Mesplé (Franţa), răsfă­ţată a multor scene, a polarizat atenţia melo­manilor Intruchipînd pe parcursul a citorva seri, trei dintre cele mai cu­noscute eroine din lite­ratura lirică : Lucia, Lakmé și Gilda. Mady Mesplé este o mare cîn­­tăreață, cu o voce pură, pe care o pune in va­loare cu un rafinament și o bogăție de nuanțe mai rar întîlnite la so­pranele de coloratură. In Lakmé, cei doi parteneri ai săi, basul Germain Ghislain (Belgia) şi te­norul Ricardo Casinelli (Argentina), n-au strălu­cit prea mult : primul — excelent în registrul mediu şi grav, cu un vo­lum apreciabil şi un timbru cu totul particu­lar — s-a resimţit mai ales un registru înalt ; al doilea, a căutat ade­sea dezorientat mina di­rijorului, neavînd de pus în slujba rolului Gerald decit o voce cu o întin­dere mică, ușor de aco­perit de către parteneri. întreaga măsură a va­lorii sale, Germain Ghis­lain a oferit-o joi în ro­lul Mefistofel din Faust, la vocea sa spectaculoa­să, de bas, adăugindu-se un joc de scenă dezin­volt şi suplu. In rolul Margaretei, Maria Slă­­tinaru a cîntat corect, cu unele reţineri parcă, uşor de depăşit în vii­tor. Vineri, Rigoletto a im­pus, în afara creaţiei Mady­ei Mesplé şi a conducerii muzicale im­pecabile a lui Zeljko Straka (R. S. F. Iugo­­goslavia), un bufon in­terpretat cu măiestria-i recunoscută de Octav Enigărescu. Nicolae Ra­fael, în Sparafucile, ne-a reamintit vocea sa plină şi impunătoare de bas profund, pe care din pă­cate o ascultăm atît de rar. Deci, o saptamina „plină" la Operă, aflu­enţă de public, aplauze. In schimb, aceeaşi săp­­tămînă, mai slabă pentru tenori, capitol, la care în ultimul timp Opera Română se dovedeşte deficitară. Polyfem DISCUL Noi imprimări • DINTRE imprimă­rile cu muzică simfoni­că, reţin atenţia discu­rile : ECE 0494 care cu­prinde două lucrări de cameră, cu caracter burlesc­­, Trei salvari de Matei Socor şi Bur­ Iescu de Mircea Istrate, în interpretarea unui grup de instrumentişti şi Orchestrei simfonice a Radioteleviziunii: ECE 0496, Arii de concert de Mozart interpretate de soprana Emilia Petres­­cu, acompaniată de Or­chestra de Cameră a Fi­larmonicii din Cluj, con­dusă de Mircea Cristes­­cu , şi ECE 0500, pe care sunt imprimate două so­nate de Beethoven — „Nr. 17 in re minor, op. 31“ şi „Nr. 28 în La major, op. 101". La pian, Gheorghe Hal­moş. Iubitorii muzicii popu­lare au ocazia să ascul­te cîteva recitaluri sus­ţinute de soliştii: Şte­fan Tudorache — cu muzică muntenească, Gheorghe Roşoga — mu­zică oltenească, Ion Schipoancă — muzică moldovenească şi Ion Radu — cu un recital de muzică transilvănea­nă. Muzica populară bă­năţeană este prezentă prin imprimarea orches­trei din Caransebeş, di­rijată de N. Petrescu, care interpretează Jocuri de la Valea Bistriţei. Dintre discurile de muzică uşoară sunt aş­teptate să apară, (unele au şi apărut), imprimă­rile Mihaelei Mihai cu patru piese de compozi­torii români: Mă vei iubi şi Acelaşi tango de George Grigoru. Dacă iubeşti fără să speri de Florin Bogardo şi Sub un petec de cer de Al. Mandy, un alt disc care reuneşte patru şlagăre celebre ale repertoriului internaţional cîntate de Octav Zemlicka, şi în sfîrşit, ultimul, intitulat Opt melodii, opt compo­zitori, opt interpreţi. Doina Moga ..CERBUL DE AUR“ Filmul Festivalului s -AU scurs deci, la ora cînd scriu a­­ceste rinduri, două din cele şase seri aia Concursului şi Festivalului internaţiona de muzică uşoară, Braşov-România 1971. Două seri în care am avut, spre bucuria noastră, a tuturor iubitorilor muzicii u­­şoare, numeroase motive de satisfacţie artistică. După prezentarea concurenţilor, pri­mele emoţii. Rind pe rînd ne-au încîntat (acompaniaţi de Orchestra Radiotelevi­ziunii, dirijată de Sile Dinicu, şi de sex­tetul vocal „Cantabile“, condus de Sma­­randa Toscani), Eliane Dambre (Elveţia), Mimi Ivanova (Bulgaria), Derek John Tilley (Ţara Galilor), Regina Thoss (R.D. Germană), Dova (Spania). În a doua seară de concurs, opt interpreţi, opt sti­luri­­ Britt Vendelbo (Danemarca), Leni­ta Gentil (Portugalia), Nicole Jacqueliita (Belgia), Cătălina Marinescu (România), Fausti (Luxemburg), Eric (Austria), Frede­­rique Vali (Franţa) şi Helena Vondrăchova (Cehoslovacia), in cadrul recitalurilor, hors concours, prilej, din nou, de confruntare a unor stiluri şi concepţii în muzica uşoară, de data aceasta la nivelul unor vedete cu reputaţia bine stabilită : Doina Badea — sobră, cu un repertoriu de ţinută ; Alain Barrière — trubadurul fascinant, trăind tinereţea cîntecelor sale ; Lola Jovanovici — o cîntăreaţă antrenantă, cu un pro­gram relaxat ; Charles Trenet — Istoria vie a unei cariere de artist, a unei mu­zici, a unor generaţii, un interpret care ni s-a impus prin rara distincţie a reci­talului său. Nicole Jacquemin vrea să facă un disc numai cu melodii scrise de Jacques Hustin pentru ea... AICI TOTUL ESTE POEZIE ŞI SPERANŢĂ... J­ACQUES Hustin este astăzi în ju­riu şi am avut parcă o strîngere de inimă cînd l-am văzut acolo. Came­liile şi poezia sa au rămas pe scenă, în ochii noştri ele nu pot fi decit a­­lături­ de chitara sa. Dar, desigur, vom fi părtaşi şi la această bucurie, în curînd, pare să spună George Sbârcea, directorul artistic al A.R.I.A., numai ochi şi urechi în aceste zile, pentru a ne pregăti, nouă, celor ce ne zbuciumăm ca peştele pe uscat fără muzică uşoară, surprizele tur­neelor viitoare. Iar Edgar Elian, re­prezentantul Casei de discuri „Elec­­trecord“, în inima Festivalului, a strîns deja o tolbă de idei, propu­neri, discuri, benzi și alte asemenea lucruri, indispensabile discurilor vii­toare (mereu mai bune, sperăm). Ca să fiu sincer, rescriu aceste rîn­­duri a treia oară. Peste o săptămînă v-aș putea face un reportaj, sînt si­gur, mult mai complet. Acum însă, cu riscul de a-mi scăpa multe detalii semnificative, nu pot să nu mă abando­nez poeziei unei muzici plăcute, cal­me, pe valurile căreia plutim cu toţii aici. Se cîntă cîntece atît de frumoa­se (o, gingaşă Eliane Dambre, aban­donată tu însăţi ,,au vent leger"!...), zăpada este atît de albă, oamenii atît de minunaţi... C­ONCURENŢII for­­fotesc de colo-colo, încep cu Helena Vondráchová. Mi­ca „mafie“ a ziariştilor şi fotorepor­terilor acreditaţi a desemnat-o deja, prin vot secret, „miss festival“. Dar ştiţi ce palmares bogat are această fată înaltă (1,72), blondă şi zveltă . O lună la Olympia (en vedette ame­ricaine), de două ori la Rio de Jane­iro, a doua oară în ’68 în... juriu! („I-am pus lui Paul Anka numai no­ta 8“), apoi Tokio, Cuba, R.F. a Ger­maniei şi multe, multe alte ţări, şi oraşe, şi spectatori, şi televiziuni.­­Ieri, cu un teanc de discuri şi foto­grafii în mină, am fost interpelat de două jurnaliste din Bratislava, tare singure şi mîhnite că nu prea au strîns nimic. Le-am promis că le a­­jut, mai ales că Întotdeauna reviste­le muzicale din Praga şi Bratislava au popularizat Cerbul nostru. Pentru un prim interviu le-am recomandat pe regizorul artistic principal Al. Bo­­căneţ şi le-am spus să-l aştepte în hol. Apoi, însă, m-am simţit tare ticălos, căci era dimineaţa, iar Bocă­­neţ nu poate fi „prins“ decât între orele 24 şi 2... noaptea. Ca, de altfel, prezentatorii — Valeria Gagialov și Andrei Magheru —, sau membrii sextetului vocal „Cantabile“, care re­petă întreaga zi pe scena teatrului. De membrii Orchestrei Radio-Televi­­ziunii nici nu mai vorbesc. Se va dormi mult după acest festival.­ Luxemburghezul Fausti „flanează“ prin Braşov, vesel şi de nimic clintit In ale sale. E un fel de Julio Iglesias al Festivalului din acest an. La 31 de ani pare de 18. Nicole Jacquemin nu-şi ascunde satisfacţia de a se întîlni pe plan ar­tistic cu acest foarte talentat compo­zitor care este Jacques Hristin. Ni­cole a cîntat în concurs melodia Le sang de la rose și vrea să facă un disc numai cu melodii scrise de Ja­cques pentru ea. Parteneră a lui René-Louis Lafor­gue (Macky, în Opera de trei parale), Polly n-are angajament permanent la un teatru, așa incit își poate per­mite să călătorească, să se ducă la filme şi să mănînce bine, acestea sînt cele trei mari pasiuni ale ei. Fără a uita literatura, pe care o slujeşte în fiecare duminică, prezentînd o e­­misiune literară dedicată marelui pu­blic. Unde ne sînt cîntăreţii care să nu fie doar nişte contururi sonore în lumina reflectoarelor... ? Cum spuneam, sînt aici, în hol, sumedenie de concurenţi, îmbrăcaţi în hainele lor strălucitoare, te deru­tează prin diversitatea limbilor pe care le vorbesc, a cîntecelor pe care le cîntă, a felului lor de a gîndi. Pe­rechea cea mai simpatică pare a fi aceea a soţilor Juan şi Francisca Va­llori. Altfel spus, a cîntăreţei spani­ole Dova şi soţul său. Cîteva amă­nunte legate de viaţa ei nu mi se par inutile. S-a născut la Valencia, s-a stabilit, apoi, la vîrsta de 12 ani, cu întreaga sa familie, la Palma de Ma­jorca, unde, la 18 ani, s-a angajat ca secretară intr-un birou care se ocupa cu tranzacţiile de vinuri. După trei ani petrecuţi în faţa maşinii de scris, în 1960 se căsătoreşte cu micul şi simpaticul Juan (un an speaker la Radiodifuziunea spaniolă, 8 ani di­rector de hotel şi multe alte meserii), ceea ce — se pare — a îndreptat-o către muzică, începe să evite cu a­­devărat la sfîrşitul anului 1963. Din panoplia sa de succese spicuim: un premiu II la Festivalul mediteranean de la Barcelona (locul I a fost ocupat atunci de vechea noastră cunoştinţă Guy Mardel cu al său N’avoue jamais, iar locul III, de cîntăreaţa de cu­loare Nancy Holloway), un loc I în cadrul echipei Spaniei la „Cupa Eu­ropei“ la Knokke, unde a fost decre­tată şi cea mai populară cîntăreaţă. Festivalul de la Braşov este al trei­lea din cariera sa la care participă în calitate de concurentă. Dova vorbeşte cu soţul ei teribil de ciudatul dialect majorcan, iar pe scena Festivalului de la Barcelona a cîntat un cîntec în dialect catalan, Com el vent. Măr­turiseşte că datorează foarte multa televiziunii, care i-a facilitat realiza­rea unor show-uri T.V. în foarte nu­meroase ţări ale Europei, cum ar fi Anglia, Franţa, Olanda, Luxemburg, Portugalia, R.F. a Germaniei. έNTR-UN costum de catifea vişinie, cu o cămaşă din atlas alb, un guler princiar şi mîneci „chevalier“, des­cins parcă din visele noastre cu prinţi frumoşi şi balcoane, Alain Barriere ne hipnotizează. Să fie oare de vină ochii aceia de culoarea mării lingă coasta bretonă, sau pletele acelea flu­­turînd pe notele lui Ma­iie? Jacques Guillot — la pian, Joe Rossi — la orgă și acordeon, Michel Gesm­a­r— la chitară, André Arpino — la ba­terie, Alain Bodenes — la bas, l-au însoțit pe Alain Barrière în minuna­ta sa călătorie de-a lungul vieţii de artist. Şi era vorba de Elle etait si jolie, Plus je t’entends, Marie Jacon­­de, En été. Despre Alain Barriére şi despre tot ceea ce gândeşte el despre viaţă, dragoste, muzică şi poezie spe­răm să putem reveni într-un cuprin­zător interviu. A MAI fi foarte­­ multe lucruri de povestit de aici. N-ar trebui să lip­sească, desigur, surpriza pe care ne-a pricinuit-o galezul Derek John Ti­lley, interpretarea suavă dată de E­­liane Dambre cîntecului lui George Grigoriu E vîrsta întrebărilor şi foar­te frumoasei compoziţii a lui Alain Morisot, Marie-Laure, sau aranja­mentul excepţional al melodiei Nici o lacrima de Ion Cristinoiu, realizat pentru cîntăreaţă spaniolă Dova. în plus, am putea face o serie de antici­paţii, pentru că aici suntem­ cu adevă­rat în inima incandescentă a Festi­valului. Ne permitem să vă facem doar o singură recomandare, repetind afirmația noastră din prezentarea de acum o săptămînă: mîine seară (sîm­­bătă) cîntă O.C. Smith, din repertoriul căruia nu vor lipsi cîntecele incluse pe ultimele două discuri L.P. Octavian Uriuletcu Bratov, joi , 4 martie 1971 , Francisca Vallori. Dar telespectatorii o pot recunoaşte, în program, sub numele de Dova. Galezul Derek John Tilley — o surpriză. Helena Vondrăchova, decretată „miss festival" de către ziarişti şi fotoreporteri Ruxandra Ghiaţă — a cărei voce ne-a solicitat aseară... Elvețianca Eliane Dambre — o interpre­tă suavă. c­o­n­c­e­r­t­e e­x­p­o­z­iții i——n— I ............ ­I ■ Erich Bergel­ iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiimiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiimii NOTAM, în comentariul primului concert al ciclului „Mozart-Bruckner“, importanţa actului de cultură pe care îl îndeplineşte Radioteleviziunea pre­zentînd trei programe simfonice me­morabile ca muzică şi interpretare. Acum, la încheierea acestui ciclu, după ce am urmărit desfăşurarea a­­cestor minunate seri de muzică, sem­nificaţiile apar şi mai pregnante, nu numai în contextul stagiunii bucureş­­tene, ci şi ca semn al maturităţii artei româneşti. Căci dincolo de alegerea unor opere de maximă valoare ale li­teraturii simfonice, se impune, in prim plan, felul in care o orchestră românească, dirijată de un interpret român, poate oferi melomanului reali­zări artistice ce susţin comparaţia cu cele mai redutabile performanţe ale artei interpretative contemporane. Ne-am bucurat deci că, asistînd la a­semenea evenimente, descifrăm în va­loarea realizărilor un orizont a cărui perspectivă exclude limitele. Desigur, meritul principal, prin care o idee a căpătat asemenea strălucire, revine lui Erich Bergel. Nu mai este un secret că ceea ce a constatat pu­blicul în aceste concerte, muzicianul Orchestrei Radioteleviziunii a putut observa de-a lungul unor repetiţii de înaltă ţinută artistică şi pedagogică. Erich Bergel şi-a convins colaborato­rii, i-a condus spre zonele înaltelor zboruri, angajîndu-i într-un act crea­tor ce oferă marea satisfacţie a îm­plinirii muzicianului. Simfoniile mo­­zartiene — in special celebra Simfo­nie în sol minor — s-au dezvăluit sub un aspect cu totul nou, prin pulsaţia vitală ce Ie-o transmite interpretul. Delicateţe, subtilitate a planurilor so­nore, forţă de sugestie a imaginii, ex­presivitate dramatică şi lirică totodată, iată elementele principale ale înţele­gerii marelui vienez clasic. Trecînd apoi la epopeile bruckneriene, Bergel edifică marile arhitecturi ale romanu­lui muzical romantic In perspective monumentale, covirşitoare prin vigoa­re tragică şi elan poetic. Nu rareori, sentimentul regretului că totuşi timpul trece a fost prezent în ambianţa re­dării acestor simfonii. Să amintesc, de pildă, finalul Simfoniei a IX-a sau partea lentă, funebră, a celei de a VII-a, pentru a numi doar cîteva momente, greu de ales de altfel, din noianul de impresii care ne-a fascinat. Erich Bergel, astăzi unul dintre marii şefi de orchestră ai contemporaneită­ţii, cunoaşte insă şi măsura admira­ţiei pentru cei care au pregătit dru­mul glorios al artei româneşti. Cu un gest de o rară nobleţe, în încheierea acestui ciclu, ce i-a oferit şi lui imen­se satisfacţii, Bergel a dedicat reali­zarea simfoniilor lui Mozart şi Bruck­ner marelui George Enescu. A făcut aceasta ca un adevărat artist. Inter­preted, ca epilog al serilor muzicale de la Radioteleviziune, Menuetul lent din Suita în Do major a Maestrului. O interpretare unică, restituind tradi­ţiei noastre artistice dimensiunea res­pectului datorat de muzicieni şi public unei personalităţi care a făcut posibilă evoluţia strălucitoare a muzicii româ­neşti. Grigore Constantinescu Martha Kessler aiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii ARTISTA a cîntului plin de cul­tură şi întemeiată pe o tradiţie înde­lungată de cultivare a poeziei muzi­cale, Martha Kessler ne-a oferit ală­turi de Nicolae Rădulescu (pe care-l pot trăda uneori degetele dar care nu trădează spiritul textului niciodată) un recital pilduitor prin consistenţa programului. Ne-au emoţionat cel mai mult splendidele Kindertotenlieder dovedind incă o dată că simfonistul Mahler este încă şi mai mare în lie­duri, care-i fecundează, de altfel, în­treaga creaţie. O altă plăcere, elevaţia muzicală a cîntecelor în primă audi­ţie de Nicolae Coman, care, fiind nu numai compozitor ci şi poet are o a­­plecare specială spre îngemănarea versului cu viersul. Cu participare mereu egal de intensă (Dvorak, Mu­­sorgski), Martha Kessler se dăruieşte artei sale cu o plinătate mişcătoare, pe care am dori-o doar, cîteodată, co­lorată de nuanţe sufleteşti mai mul­tiple. Există, chiar in dăruire, un do­zaj a cărui valoare, eminenţa muzi­ciană, de altfel, fireşte că o ştie. Concert Stravinski­iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii LAWRENCE Foster, la Filarmonică, a realizat un bun, dar nu remarcabil, concert Stravinski, reamintindu-ne că, deși arhicunoscut, baletul Petruț­­ka rămine mai captivant decit muzi­ca de divertisment agreabil în genul Concertului de coarde. Reeditînd, după ciţiva ani, interpretarea Concer­tului pentru pian şi suflători, Liana Şerbescu i-a împrumutat un plus de autoritate şi incisivitate ritmică. Alfred Hoffman

Next