Contemporanul, iulie-decembrie 1971 (Anul 25, nr. 27-52)
1971-11-26 / nr. 48
Proletari din toate tarile, uniti-vă ! Vineri, 26 noiembrie 1971 Nr. 48 (1307), lo pag. — 1 leu Sâptâmînal POLITIC — SOCIAL — CULTURAL editat de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste . CONVORBIRI ALE PĂCII ŞI PRIETENIEI MIERCURI seara i-a încheiat vizita de prietenie făcută în ţara noastră, la Invitaţia tovarăşului Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român, preşedintele Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, de tovarăşul Iosip Broz Tito, preşedintele Republicii Socialiste Federative Iugoslavia, preşedintele Uniunii Comuniştilor din Iugoslavia. Această vizită s-a înscris pe fundalul prieteniei şi Solidarităţii istorice dintre popoarele român şi iugoslav, a tradiţiilor comune în lupta pentru libertate şi progres social, pentru cucerirea independenţei şi suveranităţii naţionale, tradiţii care au căpătat o dimensiune superioară în anii de după Eliberare. Primirea caldă făcută preşedintelui Tito de populaţia Timişoarei, convorbirile desfăşurate într-o atmosferă de prietenie, cordialitate, deplină înţelegere şi încredere reciprocă, oglindesc o realitate statornicită în relaţiile dintre partidele, ţările şi popoarele noastre vecine, relaţii clădite pe temeliile trainice ale principiilor independenţei şi suveranităţii naţionale, deplinei egalităţi în drepturi, neamestecului în treburile interne şi avantajului reciproc. Vitalitatea relaţiilor româno-iugoslave, exemplu de fertilitate a colaborării între două ţări socialiste, cunoaşte o amploare şi o diversificare continuă pe toate planurile — politic, economic, tehnico-ştiinţific, cultural. In domeniul economic, prevederile pentru sfîrşitul acestui cincinal se vor realiza încă anul viitor. Făurirea Hidrocentralei de la Porţile de Fier, realizarea acestui mare obiectiv economic prin eforturile a două ţări care îşi respectă reciproc independenţa şi suveranitatea naţională, este o demonstraţie a perspectivelor foarte bune pe care le are în continuare cooperarea româno-iugoslavă în diferite ramuri de activitate. Aşa cum se relevă in comunicatul comun publicat in presa noastră de astăzi, în cadrul convorbirilor care au avut loc între preşedintele României şi preşedintele Iugoslaviei, un spaţiu important l-a ocupat discutarea problemelor vieţii internaţionale contemporane. Ca ţări socialiste, consacrîndu-şi eforturile în direcţia construirii noii societăţi. România şi Iugoslavia doresc să aibă condiţii de pace, înţelegînd că nu se pot realiza progrese fără o largă colaborare cu toate statele — atît cu ţările socialiste, cit şi cu celelalte ţări. In acest spirit convorbirile au abordat problema transformării Balcanilor într-o zonă a păcii şi cooperării, zonă care să nu poată fi niciodată manevrată de forţele imperialiste, zonă care să devină un puternic centru al cooperării şi păcii. Conducătorii celor două partide şi state prietene au acordat în acelaşi timp o importanţă deosebită realizării securităţii în Europa, considered că sunt create condiţii favorabile pentru a se ajunge la o conferinţă europeană, pentru a se pune bazele unor relaţii noi pe acest continent, care să excludă forţa sau ameninţarea cu forţa în raporturile dintre state, să asigure deplina egalitate între toate statele, respectul independenţei şi securităţii tuturor naţiunilor şi, totodată, să creeze condiţii pentru o largă cooperare economică, ştiinţifică, şi culturală, fără nici o îngrădire. In cadrul discuţiilor au fost abordate problemele Orientului Apropiat, situaţia din Indochina, agravarea relaţiilor dintre India şi Pakistan, exprimindu-se hotărirea celor două ţări de a conlucra strîns de clanul vieţii internaţionale şi de a-şi aduce contribuţia la rezolvarea problemelor litigioase pe calea tratativelor în interesul păcii în lume. Au fost, de asemenea, dezbătute problemele dezvoltării relaţiilor dintre partidele şi statele noastre, ale Întăririi colaborării cu partidele comuniste şi muncitoreşti, cu toate forţele revoluţionare, pentru ca ele să joace un rol tot mai important în dezvoltarea omenirii pe calea păcii şi progresului. Opinia publică din ţara noastră îşi exprimă satisfacţia deplină pentru vizita făcută de tovarăşul Iosip Broz Tito în România, pentru rezultatele rodnice cu care s-au încheiat convorbirile dintre conducătorii de partid şi de stat ai celor două ţări, împărtăşind întru totul aprecierea făcută de tovarăşul Nicolae Ceauşescu în legătură cu această fructuoasă întîlnire : ,,Consider că tot ceea ce noi am discutat corespunde pe deplin intereselor partidelor şi popoarelor noastre, intereselor tuturor ţărilor socialiste, mişcării comuniste şi revoluţionare şi izvorăşte din dorinţa sinceră de a face totul pentru triumful ideilor socialismului, păcii şi cooperării internaţionale“. Ea salută cuvintele de prietenie adresate de tovarăşul Iosip Broz Tito : „Cred că ne întoarcem din această ţară vecină, prietenă, cu rezultate bune. Vom avea ce spune popoarelor noastre, cărora le vom transmite simpatia de care ne-am bucurat din partea poporului dv. în acest oraş ; vom fi interpreţii fideli, la noi, ai acestei simpatii a oraşului dv., transmiţîndu-le popoarelor noastre că au în poporul român uri prieten foarte bun şi că perspectiva noastră este foarte pozitivă“. Asemenea întîlniri şi convorbiri nu pot decit să adîncească în continuare colaborarea între partidele şi popoarele noastre, să aducă o contribuţie la cauza păcii şi socialismului in lume. c. Sculptură în bronz de IVAN MESTROVICI In pag. 8—9. ■ In dezbatere, conceptul de SOCIETATE SOCIALISTA MULTILATERAL DEZVOLTATA Sentimentul epocii 1-1 STE evident că „epoca“ e o noţiune de timp, o perioadă de timp cu limite variate care, uneori, îi determină conţinutul şi specificul. Dar mie mi se pare că e mai degrabă altceva, caracterizată mai deplin prin conţinutul ei decit prin durată. Definirea ei prin încadrarea unui secol nu înseamnă în sine nimic. Ea începe a căpăta o definiţie prin anumite evenimente istorice sau idei majore, manifestări de spirit ale societăţii omeneşti, cu răsunet prelungit în timp. Cînd vreau să vorbesc despre raportul scriitor şi sentimentul epocii, la acest sens, mai puţin concret dar mai spiritual, mă refer. In realitate, în lumea modernă, şi de multe secole înainte, cînd viaţa oamenilor e frământată de atîtea idei şi mari descoperiri şi fapte, nici nu se poate închipui o epocă moartă, adică fără un spirit al ei, o anumită predominanţă spirituală sau de mentalitate care să-i aparţină şi să o identifice. In ultimul timp şi secolele încep a se concura prin glorie după ideea sau faptul omenesc istoric dominant, şi sunt secole bogate, cum este acesta, în care simţi o greutate în alegerea fenomenului capital care să-i dea numele. Această plasmă de idei, de mentalităţi, de principii, de etică, ce face substanţa vie a unei epoci, creează şi dezvoltă un fel de viaţă specific epocii Scriitorul, prin însuşi actul trăirii sale în epocă, este tributarul acestei zestre spirituale a ei pentru ca apoi, însuşindu-şi-o, să devină precursorul conţinutului spiritual definitoriu al epocii viitoare, lepădîndu-se de ceea ce i se pare prea vechi şi epuizat, şi adaptînd valori valabile încă la care adaugă altele noi şi înnoitoare. O puternică esenţă spirituală, aglomerată, poate defini o epocă în istoria universală Dar, în raport cu dezvoltarea lor culturală, social-politică, felul de viaţă, concepţiile, îşi au şi popoarele epocile lor în sensul definiţiei noastre. Epocile sunt astfel definite de oameni, din una sau mai multe generaţii. Ca timp, scriitorii fac parte în mod necesar dintr-o epocă, nici unul nu poate fi în afara ei. Dar, mai mult încă, ei sunt, prin îndeletnicirea lor, prin misiunea literaturii, lucrători sau maiştri la definirea spirituală a caracterelor spirituale ale unei epoci. Scriitorul, deci, trebuie să cunoască bine, ca intrînd în pregătirea lui teoretică, precum desenul în profesiunea unui arhitect, mentalitatea epocii cu concepţiile şi idealurile ei, pentru ca pe baza acestor cunoaşteri să opereze selectarea cea mai corespunzătoare progresului epocii şi să o îmbogăţească prin operele sale. Căci cărţile literare sunt adevărate manuale ale întregului popor. Nu se poate concepe operă literară, de o valoare cit decit durabilă şi reprezentativă, a timpului şi societăţii în care a apărut, fără să reprezinte măcar ceva din sufletul epocii, adică din ceea ce leagă oamenii intr-un tot omogen cu aceleaşi vederi asupra marilor probleme ale vieţii. Nici nu ştim ce fel de operă literară ar fi fără aceasta : una atemporală, fără fiinţe Demostene Botez (Continuare în pag. 6) în Iugoslavia De ce or fi atît de multe rîuri în munţii Iugoslaviei ? Poate ca să-i spele de sîngele pe care partizanii l-au vărsat pentru libertate. De ce or fi atîtea stînci de granit în munţii Iugoslaviei ? Poate ca să se cioplească din ele statul partizanilor căzuţi pentru libertate. De ce or fi atît de multe stele în munții Iugoslaviei ? Poate sînt ochii prin care partizanii își privesc, de dincolo de moarte, patria eliberată. Geo Bogza lablanifa, 1962. Alt pas înainte lUNI 29 noiembrie, *"■” ora 18, aad. Gh. Mihoc deschide cursul de Statistică pentru facultăţile umanistice, pe care-l va preda pentru studenţii facultăţilor de istorie, limba română şi limbi străine. Cursurile se ţin îin cadrele Laboratorului de Semiotică, în amfiteatrul „Nicolae Bălcescu“, la Facultatea de Limba Română. A venit şeful contabil la redactorul şef , ăsta e un anunţ publicitar. Cine-l plăteşte ? Nu, ăsta nu e un anunţ publicitar. Faptul că începe să se ţină un curs de statistică şi calculul probabilităţilor pentru studenţii facultăţilor umanistice (intrarea liberă pentru cei ce vor să-l asculte) nu-l anunţăm printr-un anunţ publicitar, îl anunţăm ca un eveniment. — Dă ce, au nevoie criticii literari şi cei care fac gramatică arabă de statistică şi probabilităţi ? Nu-şi fac ei meseria de ani de zile fără să mai înveţe statistica ? Cine nu ştie să facă o statistică ? Numeri. Ce-i mare lucru ? Statistica limbii : numeri de cite ori într-o pagină de ziar apare conjuncţia „şi“, de cite ori cuvîntul „ştiinţific“. Asta-i statistica limbii, nu ? Sau număr : de cite ori apare trecutul simplu la Sadoveanu. Niciodată. Asta-i statistica stilului. Şi aşa mai departe. N-am nevoie de lecţiile lui Mihoc, ca să număr. De numărat, am învăţat în clasele primare. — Eu nu-nţeleg, îmi spune convorbitorul meu obişnuit, de ce-mi atribui toate tîmpeniile pe care eu nu le-am spus niciodată. Eu nu neg că statistica se învaţă. Eu nu neg că sunt metode ştiinţifice de a face statistică, altele decit cele băbeşti. Ştiu că la Direcţia Centrală de Statistică se lucrează cu un frumos calculator electronic. Mi-ai împuiat capu’ altădată cu reînnoirea stilului de muncă de la această direcţie care a avut loc acum vreo 14 ani. Mi-ai mai spus cum matematicienii noştri, în frunte cu O. Onicescu şi cu cel mai vechi elev al său, Gh. Mihoc, au ajutat Direcţia Centrală de Statistică în această muncă de matematizare. Ştiu şi cum Centrul de Calcul al Universităţii din Bucureşti a ajutat Direcţia Centrală de Statistică atunci cînd ea şi-a cumpărat calculatorul electronic, într-o nouă înfăţişare : „Trio .Gerilă“. Şi mai ştiu că în cadrele Academiei R. S. România funcţionează un Centru de Statistică matematică, sub conducerea acad Gh. Mihoc. Am înţeles de ce e bine ca acest institut să funcţioneze în cadrele Academiei şi cum în el se elaborează fundarea teoretică a aplicaţiilor practice ale statisticii. Astea toate le-am înţeles. Eu altceva nu înţeleg : de ce e nevoie să înveţe statistică şi studenţii facultăţilor umaniste , istorici şi lingvişti? Că eu am văzut cărţi de istorie şi de gramatică, de critică literară şi de arheologie. Nici urmă de numere, decit anii cînd s-a întîmplat cite ceva (unii zic că şi asta e de prisos). — Aici e nevoie să lămurim lucrurile. Nimeni nu spune că atunci cînd asişti la reprezentarea „Scrisorii pierdute“ îţi faci în minte socotelile pe care le face Mihai Dinu cînd analizează, cu ajutorul matematicii, structura piesei. Dar nu cumva ţi le faci fără să ştii ? Şi nu cumva la întrebarea „de ce e frumoasă cutare piesă de teatru“ poţi răspunde, măcar parţial, cit de puţin, altfel decit prin adjective ? Nu cumva poţi şti, despre tine şi despre alţii, cînd ai o bucurie estetică, mai multe decit se ştia înainte ? Calculatorul este o unealtă de mare putere, dar nu foloseşte dacă nu faci decit să te minunezi de puterea lui. Mai trebuie să-l şi ştii folosi. Iată de ce, de anul trecut începînd, în Laboratorul de Semiotică al Universităţii, înfiinţat de un ministru care înţelege mersul înainte al ştiinţei şi condus cu vrednicie de Sorin Stati, au început să se ţină cursuri de iniţiere în matematici ; s-a început cu un şir de lecţii de logică,, dar atît nu ajunge. Trebuie să-l felicităm pe Mihoc că a acceptat să facă în anul acesta lecţii de statistică. E o muncă grea aceea de a răspunde la întreba- Gr. C. Moisil (Continuare în pag. 9) IUBIREA Iubirea este prelungirea florii In altă floare. Şi nevoia mării De propriul ei nisip alunecos. Iubirea e speranţa pietrei De a fi un cerb. Şi-a asfinţitului De-a admira un răsărit de soare Iubirea-i spaima de posaca mărginire De spaţiu strimt. Tandreţea Cu care piatra mingii e ideea. Speranţa verdelui de a fi cindva albastru A muntelui trufaş de a fi cimpie Şi-a soarelui de a se odihni puţin Iubirea e nevoie de nemărginire Şi clipa sacră in care infinitul S-ar revărsa in mărginirea noastră. Teodor Mazilu Un muzeu al literaturii... Unii dintre citi' * tori vor fi fost surprinşi întîlnind într-o telegramă adresată şefului statului nostru, publicată chiar în această revistă, uri titlu omagial destul de rar şi de îndrăzneţ : „naş al muzeului nostru". Se va fi spus : încă o floare de stil ! Cei ce nu cunosc intimitatea lucrurilor sunt în drept să judece aşa, dar iată adevărul : timp de zece ani, regretatul Perpessicius a bătut la toate uşile pentru a cere sălaş, adică adăpost cuviincios, scriptelor sfinte ale cuvintului românesc, manuscriselor şi tipăriturilor care, adunate cu osîrdie în depozitele Uniunii Scriitorilor, ar fi putut alcătui un muzeu al slovei şi cugetării noastre artistice. Nici o uşă nu s-a deschis, mai exact spus, nici o inimă. In afară de una singură, mintea şi inima aceluia pe care Perspessicius l-a numit naş, preşedintele Nicolae Ceauşescu. Ce sublim şi ce trist lucru , şeful statului trebuie să se ocupe de toate ! Tot Domnia Sa a aprobat o revistă de bibliofili care poartă numele ,,Manuscriptum“. In sfîrşit, muzeul s-a deschis. El e deschis de fapt de cîteva secole, de multe secole, dar cîţi din cei împătimiţi de slovă au avut norocul să pildăie cu ochii Cazania lui Varlaam, Psaltirea lui Dosoftei, Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir, Pastelurile lui Alecsandri, Scrisorile lui Eminescu, dacă ar fi să ne oprim doar aici, pentru a nu cita toate piesele aflate sub sticla celor 300 de vitrine. Sunt adunate pînă în prezent circa 24 000 de cărţi şi publicaţii şi peste 18 000 de dosare cu documente inedite care aşteaptă cercetarea, expunerea, editarea. Ne-am trezit dintr-odată neînchipuit de bogaţi, prin însuşi faptul că cineva a smuls din risipirea timpului cîteva file. Cite s-au pierdut iremediabil !... Muzeul, prin exponatele sale, recompune sugestiv curgerea literaturii române în timp, iar organizatorii şi creatorii săi, în frunte cu Şerban Cioculescu şi ambiţiosul organizator Alexandru Oprea, au făcut totul pentru a ne introduce şi iniţia în această taină mare a creaţiei întru cuvînt, care face faimă geniului românesc. Cine va intra aici — şi e absolut necesar ca şcolile şi studenţimea să dea năvală ! — va afla ceea ce este esenţial, iar prea adesea ceea Paul Anghel (Continuare în pag. 6)