Contemporanul, iulie-decembrie 1971 (Anul 25, nr. 27-52)

1971-11-26 / nr. 48

Proletari din toate tarile, uniti-vă ! Vineri, 26 noiembrie 1971 Nr. 48 (1307), lo pag. — 1 leu Sâptâmînal POLITIC — SOCIAL — CULTURAL editat de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste . CONVORBIRI ALE PĂCII ŞI PRIETENIEI M­­IERCURI seara i-a încheiat vi­zita de prietenie făcută în ţara noastră, la Invitaţia tovarăşului Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român, pre­şedintele Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, de tovarăşul Iosip Broz Tito, preşedintele Republicii Socialiste Federative Iugoslavia, preşedintele Uniunii Comuniştilor din Iugoslavia. Această vizită s-a înscris pe fundalul prieteniei şi Solidarităţii istorice dintre popoarele român şi iugo­slav, a tradiţiilor comune în lupta pentru libertate şi progres­­ social,­ pentru cucerirea independenţei şi su­veranităţii naţionale, tradiţii care au căpătat o dimen­siune superioară în anii de după Eliberare. Primirea caldă făcută preşedintelui Tito de popu­laţia Timişoarei, convorbirile desfăşurate într-o atmos­feră de prietenie, cordialitate, deplină înţelegere şi în­credere reciprocă, oglindesc o realitate statornicită în relaţiile dintre partidele, ţările şi popoarele noastre vecine, relaţii clădite pe temeliile trainice ale princi­piilor independenţei şi suveranităţii naţionale, depli­nei egalităţi în drepturi, neamestecului în treburile interne şi avantajului reciproc. Vitalitatea relaţiilor româno-iugoslave, exemplu de fertilitate a colaborării între două ţări socialiste, cu­noaşte o amploare şi o diversificare continuă pe toate planurile — politic, economic, tehnico-ştiinţific, cul­tural. In domeniul economic, prevederile pentru sfîr­­şitul acestui cincinal se vor realiza încă anul viitor. Făurirea Hidrocentralei de la Porţile de Fier, reali­zarea acestui mare obiectiv economic prin eforturile a două ţări care îşi respectă reciproc independenţa şi suveranitatea naţională, este o demonstraţie a pers­pectivelor foarte bune pe care le are în continuare cooperarea româno-iugoslavă în diferite ramuri de ac­tivitate. Aşa cum se relevă in comunicatul comun publicat in presa noastră de astăzi, în cadrul convorbirilor care au avut loc între preşedintele României şi preşedintele Iugoslaviei, un spaţiu important l-a ocupat discutarea problemelor vieţii internaţionale contemporane. Ca ţări socialiste, consacrîndu-şi eforturile în direcţia con­struirii noii societăţi. România şi Iugoslavia doresc să aibă condiţii de pace, înţelegînd că nu se pot realiza progrese fără o largă colaborare cu toate statele — atît cu ţările socialiste, cit şi cu celelalte ţări. In acest spirit convorbirile au abordat problema transformării Balcanilor într-o zonă a păcii şi coope­rării, zonă care să nu poată fi niciodată manevrată de forţele imperialiste, zonă care să devină un puter­nic centru al cooperării şi păcii. Conducătorii celor două partide şi state prietene au acordat în acelaşi timp o importanţă deosebită realizării securităţii în Europa, considered că sunt create condiţii favorabile pentru a se ajunge la o conferinţă europeană, pentru a se pune bazele unor relaţii noi pe acest continent, care să excludă forţa sau ameninţarea cu forţa în ra­porturile dintre state, să asigure deplina egalitate în­tre toate statele, respectul independenţei şi securităţii tuturor naţiunilor şi, totodată, să creeze condiţii pen­tru o largă cooperare economică, ştiinţifică, şi cultu­rală, fără nici o îngrădire. In cadrul discuţiilor au fost abordate problemele Orientului Apropiat, situaţia din Indochina, agravarea relaţiilor dintre India şi Pakistan, exprimindu-se ho­­tărirea celor două ţări de a conlucra strîns de clanul vieţii internaţionale şi de a-şi aduce contribuţia la rezolvarea problemelor litigioase pe calea tratative­lor în interesul păcii în lume. Au fost, de asemenea, dezbătute problemele dezvoltării relaţiilor dintre partidele şi statele noastre, ale Întăririi colaborării cu partidele comunis­te şi muncitoreşti, cu toate forţele revoluţionare, pen­tru ca ele să joace un rol tot mai important în dez­voltarea omenirii pe calea păcii şi progresului. Opinia publică din ţara noastră îşi exprimă satis­fac­­ţia deplină pentru vizita făcută de tovarăşul Iosip Broz Tito în România, pentru rezultatele rodnice cu care s-au încheiat convorbirile dintre conducătorii de partid şi de stat ai celor două ţări, împărtăşind în­tru totul aprecierea făcută de tovarăşul Nicolae Ceauşescu în legătură cu această fructuoasă întîlnire : ,,Consider că tot ceea ce noi am discutat corespunde pe deplin intereselor partidelor şi popoarelor noastre, in­tereselor tuturor ţărilor socialiste, mişcării comuniste şi revoluţionare şi izvorăşte din dorinţa sinceră de a face totul pentru triumful ideilor socialismului, păcii şi cooperării internaţionale“. Ea salută cuvintele de prietenie adresate de tova­răşul Iosip Broz Tito : „Cred că ne întoarcem din a­­ceastă ţară vecină, prietenă, cu rezultate bune. Vom avea ce spune popoarelor noastre, cărora le vom transmite simpatia de care ne-am bucurat din partea poporului dv. în acest oraş ; vom fi interpreţii fideli, la noi, ai acestei simpatii a oraşului dv., transmiţîn­­du-le popoarelor noastre că au în poporul român uri prieten foarte bun şi că perspectiva noastră este foarte pozitivă“. Asemenea întîlniri şi convorbiri nu pot decit să a­­dîncească în continuare colaborarea între partidele şi popoarele noastre, să aducă o contribuţie la cauza pă­cii şi socialismului in lume. c. Sculptură în bronz de IVAN MESTROVICI In pag. 8—9. ■ In dezbatere, conceptul de SOCIETATE SOCIALISTA MULTILATERAL DEZVOLTATA Sentimentul epocii 1-1 STE evident că „epoca“ e o noţi­une de timp, o perioadă de timp cu limite variate care, uneori, îi deter­mină conţinutul şi specificul. Dar mie mi se pare că e mai degrabă altceva,­­ caracterizată mai deplin prin con­ţinutul ei decit prin durată. Definirea ei prin încadrarea unui secol nu înseamnă în sine nimic. Ea începe a căpăta o definiţie prin anu­mite evenimente istorice sau idei ma­jore, manifestări de spirit ale socie­tăţii omeneşti, cu răsunet prelungit în timp. Cînd vreau să vorbesc despre ra­portul scriitor şi sentimentul epocii, la acest sens, mai puţin concret dar mai spiritual, mă refer. In realitate, în lumea modernă, şi de multe secole înainte, cînd viaţa oamenilor e fră­mântată de atîtea idei şi mari desco­periri şi fapte, nici nu se poate în­chipui o epocă moartă, adică fără un spirit al ei, o anumită predominanţă spirituală sau de mentalitate care să-i aparţină şi să o identifice. In ul­timul timp şi secolele încep a se con­cura prin glorie după ideea sau faptul omenesc istoric dominant, şi sunt se­cole bogate, cum este acesta, în care simţi o greutate în alegerea fenome­nului capital care să-i dea numele. Această plasmă de idei, de m­enta­­lităţi, de principii, de etică, ce face substanţa vie a unei epoci, creează şi dezvoltă un fel de viaţă specific epocii Scriitorul, prin însuşi actul trăirii sale în epocă, este tributarul acestei zestre spirituale a ei pentru ca apoi, însuşin­­du-şi-o, să devină precursorul conţi­nutului spiritual definitoriu al epocii viitoare, lepădîndu-se de ceea ce i se pare prea vechi şi epuizat, şi adap­­tînd valori valabile încă la care adau­gă altele noi şi înnoitoare. O puternică esenţă spirituală, aglo­merată, poate defini o epocă în isto­ria universală Dar, în raport cu dez­voltarea lor culturală, social-politică, felul de viaţă, concepţiile, îşi au şi popoarele epocile lo­r în sensul defi­niţiei noastre. Epocile sunt ast­fel definite de oameni, din una sau mai multe generaţii. Ca timp, scriitorii fac parte în mod necesar dintr-o epocă­­, nici unul nu poate fi în afara ei. Dar, mai mult încă, ei sunt, prin îndeletnicirea lor, prin misiunea literaturii, lucrători sau maiştri la de­finirea spirituală a caracterelor spiri­tuale ale unei epoci. Scriitorul, deci, trebuie să cunoască bine, ca intrînd în pregătirea lui teoretică, precum de­senul în profesiunea unui arhitect, mentalitatea epocii cu concepţiile şi idealurile ei, pentru ca pe baza aces­tor cunoaşteri să opereze selectarea cea mai corespunzătoare progresului epocii şi să o îmbogăţească prin ope­rele sale. Căci cărţile literare sunt ade­vărate manuale ale întregului popor. Nu se poate concepe operă literară, de­ o valoare cit de­cit durabilă şi re­prezentativă, a timpului şi societăţii în care a apărut, fără să reprezinte măcar ceva din sufletul epocii, adică din ceea ce leagă oamenii intr-un tot omogen cu aceleaşi vederi asupra ma­rilor probleme ale vieţii. Nici nu ştim ce fel de operă literară ar fi fără aceasta : una atemporală, fără fiinţe Demostene Botez (Continuare în pag. 6) î­n Iugoslavia De ce or fi atît de multe rîuri în munţii Iugoslaviei ? Poate ca să-i spele de sîngele pe care partizanii l-au vărsat pentru libertate. De ce or fi atîtea stînci de granit în munţii Iugoslaviei ? Poate ca să se cioplească din ele statul partizanilor căzuţi pentru libertate. De ce or fi atît de multe stele în munții Iugoslaviei ? Poate sînt ochii prin care partizanii își privesc, de dincolo de moarte, patria eliberată. Geo Bogza lablanifa, 1962. Alt pas înainte l­UNI 29 noiembrie, *"■” ora 18, a­­ad. Gh. Mihoc deschide cursul de Sta­tistică pentru facultăţile umanistice, pe care-l va preda pentru studenţii facultăţilor de istorie, limba română şi limbi străine. Cursurile se ţin îin cadrele Laboratorului de Semiotică, în amfiteatrul „Nicolae Bălcescu“, la Facultatea de Limba Română. A venit şeful contabil la redactorul şef , ăsta e un anunţ publicitar. Ci­­ne-l plăteşte ? Nu, ăsta nu e un anunţ publicitar. Faptul că începe să se ţină un curs de statistică şi calculul probabilităţi­lor pentru studenţii facultăţilor uma­nistice (intrarea liberă pentru cei ce vor să-l asculte) nu-l anunţăm prin­­tr-un anunţ publicitar, îl anunţăm ca un eveniment. — Dă ce, au nevoie criticii literari şi cei care fac gramatică arabă de statistică şi probabilităţi ? Nu-şi fac ei meseria de ani de zile fără să mai înveţe statistica ? Cine nu ştie să fa­că o statistică ? Numeri. Ce-i mare lucru ? Statistica limbii : numeri de cite ori într-o pagină de ziar apare conjuncţia „şi“, de cite ori cuvîn­­tul „ştiinţific“. Asta-i statistica lim­bii, nu ? Sau număr : de cite ori a­­pare trecutul simplu la Sadoveanu. Niciodată. Asta-i statistica stilului. Şi aşa mai departe. N-am nevoie de lec­ţiile lui Mihoc, ca să număr. De nu­mărat, am învăţat în clasele pri­mare. — Eu nu-nţeleg, îmi spune convor­bitorul meu obişnuit, de ce-mi atri­bui toate tîmpeniile pe care eu nu le-am spus niciodată. Eu nu neg că statistica se învaţă. Eu nu neg că sunt metode ştiinţifice de a face statisti­că, altele decit cele băbeşti. Ştiu că la Direcţia Centrală de Statistică se lucrează cu un frumos calculator e­­lectronic. Mi-ai împuiat capu’ altăda­tă cu reînnoirea stilului de muncă de la această direcţie care a avut loc a­­cum vreo 14 ani. Mi-ai mai spus cum matematicienii noştri, în frunte cu O. Onicescu şi cu cel mai vechi elev al său, Gh. Mihoc, au ajutat Direcţia Centrală de Statistică în această muncă de matematizare. Ştiu şi cum Centrul de Calcul al Universităţii din Bucureşti a ajutat Direcţia Centrală de Statistică atunci cînd ea şi-a cumpărat calculatorul electronic, într-o nouă înfăţişare : „Trio .Gerilă“. Şi mai ştiu că în cadrele Academiei R. S. România funcţionează un Cen­tru de Statistică matematică, sub con­ducerea acad Gh. Mihoc. Am înţeles de ce e bine ca acest institut să func­ţioneze în cadrele Academiei şi cum în el se elaborează fundarea teoretică a aplicaţiilor practice ale statisticii. Astea toate le-am înţeles. Eu altceva nu înţeleg : de ce e ne­voie să înveţe statistică şi studenţii facultăţilor umaniste , istorici şi ling­vişti? Că eu am văzut cărţi de is­torie şi de gramatică, de critică lite­rară şi de arheologie. Nici urmă de numere, decit anii cînd s-a întîmplat cite ceva (unii zic că şi asta e de prisos). — Aici e nevoie să lămurim lucru­rile. Nimeni nu spune că atunci cînd asişti la reprezentarea „Scrisorii pier­dute“ îţi faci în minte socotelile pe care le face Mihai Dinu cînd anali­zează, cu ajutorul matematicii, struc­tura piesei. Dar nu cumva ţi le faci fără să ştii ? Şi nu cumva la întreba­rea „de ce e frumoasă cutare piesă de teatru“ poţi răspunde, măcar par­ţial, cit de puţin, altfel decit prin ad­jective ? Nu cumva poţi şti, despre tine şi despre alţii, cînd ai o bucu­rie estetică, mai multe decit se ştia înainte ? Calculatorul este o unealtă de mare putere, dar nu foloseşte dacă nu faci decit să te minunezi de puterea lui. Mai trebuie să-l şi ştii folosi. Iată de ce, de anul trecut începînd, în La­boratorul de Semiotică al Universi­tăţii, înfiinţat de un ministru care în­ţelege mersul înainte al ştiinţei şi condus cu vrednicie de Sorin Stati, au început să se ţină cursuri de i­­niţiere în matematici ; s-a început cu un şir de lecţii de logică,, dar atît nu­­ ajunge. Trebuie să-l felicităm pe Mi­hoc că a acceptat să facă în anul a­­cesta lecţii de statistică. E o muncă grea aceea de a răspunde la întreba- Gr. C. Moisil (Continuare în pag. 9) IUBIREA Iubirea este prelungirea florii In altă floare. Şi nevoia mării De propriul ei nisip alunecos. Iubirea e speranţa pietrei De a fi un cerb. Şi-a asfinţitului De-a admira un răsărit de soare Iubirea-i spaima de posaca mărginire De spaţiu strimt. Tandreţea Cu care piatra mingii e ideea. Speranţa verdelui de a fi cindva albastru A muntelui trufaş de a fi cimpie Şi-a soarelui de a se odihni puţin Iubirea e nevoie de nemărginire Şi clipa sacră in care infinitul S-ar revărsa in mărginirea noastră. Teodor Mazilu­ Un muzeu al literaturii... U­­nii dintre citi­' * tori vor fi fost surprinşi întîlnind într-o telegramă adresată şefului statului nostru, pu­blicată chiar în această revistă, uri titlu omagial destul de rar şi de în­drăzneţ : „naş al muzeului nostru". Se va fi spus : încă o floare de stil ! Cei ce nu cunosc intimitatea lucru­rilor sunt în drept să judece aşa, dar iată adevărul : timp de zece ani, re­gretatul Perpessicius a bătut la toate uşile pentru a cere sălaş, adică adă­post cuviincios, scriptelor sfinte ale cuvintului românesc, manuscriselor şi tipăriturilor care, adunate cu osîrdie în depozitele Uniunii Scriitorilor, ar fi putut alcătui un muzeu al slovei şi cugetării noastre artistice. Nici o uşă nu s-a deschis, mai exact spus, nici o inimă. In afară de una sin­gură, mintea şi inima aceluia pe care Perspessicius l-a numit naş, pre­şedintele Nicolae Ceauşescu. Ce su­blim şi ce trist lucru , şeful statului trebuie să se ocupe de toate ! Tot Domnia Sa a aprobat o revistă de bi­bliofili care poartă numele ,,Manu­­scriptum“. In sfîrşit, muzeul s-a deschis. El e deschis de fapt de cîteva secole, de multe secole, dar cîţi din cei împăti­miţi de slovă au avut norocul să pil­dăie cu ochii Cazania lui Varlaam, Psaltirea lui Dosoftei, Istoria ierogli­­fică a lui Dimitrie Cantemir, Paste­lurile lui Alecsandri, Scrisorile lui Eminescu, dacă ar fi să ne oprim doar aici, pentru a nu cita toate pie­sele aflate sub sticla celor 300 de­ vi­trine. Sunt adunate pînă în prezent circa 24 000 de cărţi şi publicaţii şi peste 18 000 de dosare cu documente inedite care aşteaptă cercetarea, ex­punerea, editarea. Ne-am trezit din­­tr-odată neînchipuit de bogaţi, prin însuşi faptul că cineva a smuls din risipirea timpului cîteva file. Cite s-au pierdut iremediabil !... Muzeul, prin exponatele sale, re­compune sugestiv curgerea literatu­rii române în timp, iar organizatorii şi creatorii săi, în frunte cu Şerban Cioculescu şi ambiţiosul organizator Alexandru Oprea, au făcut totul pentru a ne introduce şi iniţia în această taină mare a creaţiei întru cuvînt, care face faimă geniului ro­mânesc. Cine va intra aici — şi e absolut necesar ca şcolile şi studen­ţimea să dea năvală ! — va afla ceea ce este esenţial, iar prea adesea ceea Paul Anghel (Continuare în pag. 6)

Next