Contemporanul, ianuarie-iunie 1973 (Anul 27, nr. 2-27)

1973-03-23 / nr. 13

Bărbăţia handbalului şi gingăşia femeilor • PENTRU mine handbalul e un sport care aparţine in primul rind femeilor. O partidă de handbal masculin mi se pare puţin stranie, tot aşa cum stranie mi se pare o partidă de fotbal feminin. Aşa cum femeile dau tricoale fotbalului, bărbaţii jinduiesc gloria pe care le-o poate aduce handbalul. Pentru mine o partidă de handbal are ceva din cearta veselă a unor femei sănătoa­se şi tinere care-şi dispută acelaşi iubit. E o simplă senzaţie, evident fără nici o bază ştiinţi­fică. Partida de la Timişoara dintre „Universitatea“ şi „S.C. Leipzig“, soldată cu rezultat de egalita­te, dar si cu promovarea studentelor in finala Cupei campionilor europeni, ne-a demonstrat de cită energie sint capabile suavele femei. Curios, dar handbalul viu­ apare ca un sport bărbătesc numai cînd e practicat de femei. Atunci are, intr-adevăr, intensitate şi necruţare. Practicat de bărbaţi se transformă intr-o jonglerie, devine prea artistic, seamănă cu o demonstraţie de vir­tuozitate şi mai puţin cu un sport, mai simplu spus, nu mi se pare o treabă de bărbat. Fiindcă handbalul este, cred eu, un sport prea uşor pen­tru bărbaţi. Sper că străluciţii noştri handbalişti, pentru care am toată aprecierea, n-o să pună la inimă aceste neştiinţifice observaţii. Practicate la un înalt nivel tehnic, toate spor­turile sunt frumoase. Campioanele noastre şi cele din R­ D. Germană şi-au apărat cu bărbăţie şansele. Nici urmă de sfială feciorelnică. O vi­guroasă claritate a ţelului a caracterizat Întrea­ga partidă. N-au lipsit nici drăgălaşele faulturi — In această privinţă femeile nu s-au dovedit cu absolut nimic inferioare bărbaţilor, — dar partida a fost splendidă prin dramatismul şi va­loarea ei tehnică. Studentele, care-şi vedeau vi­surile năruite, au reuşit, printr-un masiv efort de voinţă, să egaleze în ultima secundă... Teodor Mazilu­ 2 STOP CADRU to ION DOGAR MARINESCU Cuvinte ••-' • • \ ' *...:•. .•:• -••• . . • Am încercat sâ citesc o aşa-zisă monografie a lui Ion Vinea, de o autoare foarte... nemulţumită de poezia acestui prinţ al versului. Ii face rodo­montade, imputări că nu şi-a tipărit cartea, că nu şi-a nu mai ştiu ce... • Dar Ion Vinea a fost un prezent, un animator, un spadasin cu floretă de argint. O purta la buto­nieră, în surîsul lui de heruvim. • De ce nu a tipărit la timp, adică pe vremea cind „exegeta“ lui de astăzi nici nu exista pa­­re-mi-se ? Dar poetul există prin el însuşi şi apar­ţine epocii lui cind este inteles ; epocilor viitoare­­, prin potenţialul lui valoric. • „Lenea“ lui este elaborare lentă şi continuă, ca aceea a gogoşii de mătasă. „Lenea“ lui e su­perba dăruire, citeodată, a modestei lui. Ion Vinea a fost un mare modest, un timorat faţă de el; el, care era, in acelaşi timp, pamfletarul unei epoci, cavalerul fără de prihană a unui scris. Nu şi-a ti­părit o culegere. Ei, şi... ? Dar a scris ! Şi cum ? • Lui Mihai Eminescu i-a tipărit cartea Titu Ma­­iorescu. Lui George Bacovia, Ion Pillat. Lui Mateiu Caragiale un editor. Prima mea plachetă de poezii mi-a făcut-o Ilarie Voronca la Paris, din generozi­tatea unui editor care nici nu mă putea citi. A doua, Saşa Pană. Arghezi şi-a publicat o culegere de versuri la patruzeci de ani. • Arthur Rimbaud a fost editat de o soră de a lui. Şi exemplele pot fi nenumărate. Poetul trebuie să scrie. El nu poate fi totdeauna şi propriul său editor. Pentru asta există pasionaţii care se ocupă cu această nobilă îndeletnicire, cu acest travaliu, lăsind poeţii printre lebedele poemelor lor. Cum era Fischer-Galafi, Alexandru Rosetti, critici ca Eu­gen Lovinescu, librarii, pasionaţi de „marfa“ lor. • In cetate, Ion Vinea era un muşchetar al pu­rităţii. Avea in privirea lui albastră, în zîmbetul lui, în profilul de monedă grecească, in delicateţea lui de om, de fluid sensibil, marea şi discreta lui pre­zenţă printre noi, marea şi inefabila lui contribu­ţie la poemul românesc. • El scria „Flori de lampă“, „Punți ale suspine­lor“, „Lunataci“. Era zborul lui de inger. Stefan Roll ' •' DESPRE O CONCEPŢIE CEL PUŢIN CURIOASA Stimate tovarăşe redactor şef, îmi permit să vă adresez rîndurile de faţă cu rugămintea de a le face loc în preţioasa dv. revistă, la rubrica Tribuna „Contemporanului“. Azi, rolul social şi cultural al tradu­cerii este, cred, clar tuturor. El apare şi mai evident încă în lumina trecu­tului. Rolul primordial pe care l-au jucat traducerile în toate societăţile ni-l dau doar cîteva exemple : Homer şi Platon ar fi dispărut odată cu civi­lizaţia greacă ; fără cunoaşterea lui Ossian, lui Shakespeare şi a lui Goe­the, romantismul francez ar fi avut cu totul altă înfăţişare, ba poate că nici nu s-ar fi născut. Traducerea are o importanţă pri­mordială în schimburile culturale. A­­ceasta reiese şi din cele mai recente statistici, care ne arată că se traduc, anual, cam 39 000 de titluri. Dar aceasta reiese şi din faptul că, aproape pretutindeni în lume, tradu­cătorii sunt cuprinşi în organizaţii, că există o Federaţie internaţională a traducătorilor, care numără în sînul ei 30 de societăţi naţionale şi scoate o publicaţie „Babel“, singurul ziar internaţional al traducerii. Şi la noi, traducătorii — în marea lor majoritate — fac parte din A­­sociaţiile respective de scriitori, tute­late de Uniunea Scriitorilor, şi au la dispoziţia lor paginile revistei Seco­lul 20, una din cele mai prestigioase publicaţii româneşti. Toţi aceşti traducători, ca şi mulţi alţii, neîncadraţi încă în organizaţiile scriitoriceşti, au îmbogăţit literatura şi teatrul cu sute de traduceri din cei mai mari scriitori ai lumii, clasici şi contemporani, contribuind, prin munca lor, la cunoaşterea unor opere valoroase, cît şi la dezvoltarea gustului cititului. Totuşi, se mai întîmplă cînd şi cînd să mai întîlnim şi atitudini de indife­renţă şi dispreţ­ faţă de munca tra­ducătorilor. Iată, de pildă, un exemplu, dintre multe altele, care ne arată cele ce a­­firm mai sus. Secţia română a Teatrului de Nord din Satu Mare prezintă acum piesa scriitorului belgian Roger Avermaete Războiul vacii, a cărei traducere a fost făcută de subscrisul. Pe afişul spectacolului, cît şi în ca­ietul program — de altfel destul de prezentabil — sînt menţionate, cum era şi firesc, numele autorului, al regizorului, al scenografului, al re­giei tehnice, al sufleurului, al maiș­trilor tîmplari, croitori, peruchieri etc., al coordonatorului tehnic, adică al tuturor factorilor care au concurat, într-o mai mică sau mai mare măsu­ră, la alcătuirea spectacolului, dar al celui care a făcut transpunerea în limba română a textului original —­ adică al meu — nu ! Faptul acesta este mai mult decît reprobabil, căci menţionarea numelui traducătorului unei piese pe afişul şi în programul teatrului care o joacă este, cred, firească deoarece — aşa cum ştim cu toţii — la baza oricărui spectacol teatral stă textul şi, atunci cînd este vorba de o piesă din reper­toriul străin, traducerea lui. In cazul de faţă, numele meu tre­buia menţionat dacă nu din respectul datorat unui traducător­­care, de cîte­va decenii, desfăşoară o bogată acti­vitate pe acest tărîm şi are meritul. — în domeniul doar al dramaturgiei, — de a fi descoperit publicului ro­mân autori de talia unor Max Frisch (Biedermann şi incendiatorii), Em. Robles (Montserrat şi Porfirio), Ro­bert Merle (Sisif şi Moartea), ger Avermaete (Războiul vacii, in­specţia, Actele, Ceasul deşteptător), H. G. Michelsen (Helm), W. Hildes­heimer (Episod nocturn) ş.a., ale că­ror piese au fost publicate şi jucate pe scenele diverselor teatre, la radio şi TV), cel puţin din respect faţă de munca fiecăruia dintre noi toţi. în orice caz, faptul de a „omite", chipurile, de pe afişul şi din progra­mul unui teatru numele celui care ''a tradus textul piesei pe care teatrul o reprezintă, trădează, cred, o concepţie cel puţin curioasă. Am ţinut să-l men­ţionez nu din infatuare, ci pentru că — aşa cum am arătat mai sus — el nu reprezintă un caz chiar cu totul izolat. Paul B. MARIAN Membru al Asociaţiei scriitorilor din Bucureşti • UN EXEMPLU CE POATE FI URMAT • AM luat cunoştinţă cu satisfac­ţie de concursul pentru debut organi­zat de Editura Eminescu, de criteri­ile riguroase care stau la baza aces­tuia. Am urmărit apoi ecoul acestei veşti în rîndurile unui număr mare de creatori literari din judeţul Ilfov care, de mai multă vreme, bat la porţile debutului, exprimînd dorinţa lor una­nimă ca exemplul Editurii Eminescu să fie urmat şi de alţii. In judeţul nostru îşi desfăşoară ac­tivitatea 36 de cercuri şi cenacluri li­terare, cu peste 150 de membri. A­­nual, sunt editate de către Comitetul judeţean de cultură, cu sprijinul Cen­trului de îndrumare a creaţiei popu­lare şi al celorlalţi factori interesaţi, culegeri colective, reviste locale, pa­gini de literatură în ziarul judeţean. Dar toate acestea nu sunt de ajuns , fiecare creator încearcă pe cont pro­priu să publice în diferite reviste li­terare. Unii au fost găzduiţi în pagi­nile „Luceafărului“, ale „României literare“, „Contemporanului“, „Fami­liei“, „Argeşului“, selectînd în cîţiva ani peste 100 de astfel de poezii de bună calitate şi confirmate public. Şi totuşi, paradoxal, întîmpină multe greutăţi în alcătuirea volumului de debut. Am citit, la începutul acestui an, in planul de tipărituri al unei edituri, că va apare volumul unei tinere eleve, care nu publicase decît de două ori (!) şi „motivarea“ acelui debut era făcu­tă numai prin faptul că o personali­tate critică o recomandase „cu căl­dură“. Dar mă întreb dacă evoluţia literară a acelei tinere, experienţa ei, erau cel puţin la jumătatea nivelului unuia dintre cazurile arătate de mine mai sus ? Dacă criteriul pentru care fusese Introdusă în planul editorial era numai de natură estetică. Iată de ce se creează situaţii că apar volume care nu se vînd şi despre au­torii cărora nu ştim nimic, în timp ce poeţi de circulaţie în reviste, intraţi în obişnuinţa publicului, mai fac uneori coadă de un an sau doi la unele edi­turi, ori sunt amînaţi în favoarea al­tora. Iată de ce cred că debutul pe bază de concurs, cu un juriu competent şi cu grijă ales, ar fi, în acest moment de tumultuoase frămîntări estetice, singura cale corectă de debut. Mă gîndesc chiar că unele reviste lite­rare ar putea iniţia anual un astfel de concurs de debut, obligîndu-se apoi să-şi popularizeze şi să-şi susţină aleşii, pînă cînd aceştia se maturi­zează ca artişti. Ion C. ŞTEFAN, Inspector al Comitetului judeţean de cultură şi educaţie socialistă - Ilfov • DOUA EXPOZIŢII ORIGINALE — LA Braşov au fost organizate re­cent două expoziţii valoroase, origi­nale şi interesante, care s-au bucurat de interes deosebit din partea publi­cului vizitator. Este vorba de : „Tu­dor Arghezi ilustrat de contemporani“ şi a II-a expoziţie de ex-libris. Prima, iniţiată de Biblioteca muni­cipală în colaborare cu Palatul cul­turii a cuprins peste 70 de lucrări a­­parţinînd Mitzurei Arghezi, Iulian Olariu — 24 ilustraţii la vol. „Frîn­­turi“ şi 224 la voi. „Din pragul casei“, Silvia Cambir — ilustraţii la „Cartea cu jucării“, Mihai Sînzianu, Marin Niculae, — ilustraţii la „Cîntare Omu­lui“. In expoziţie au mai figurat două portrete, a lui T. Arghezi, executate de Theodor Pallady şi Eugen Drăgu­­ţescu, fotografii din viaţa autorului, scrisori şi cărţi. întreaga colecţie a­­parţine lui Baruţiu T. Arghezi. A doua expoziţie deschisă la sediul Bibliotecii municipale, organizată de ,,Cercul de bibliofilie şi ex-libris“ de la această instituţie, cuprinde peste 300 de ex-librisuri. Este cea de a II-a expoziţie de ex-libris deschisă la Braşov, în decursul unui an de zile (prima de acest gen din ţară a avut loc în luna februarie—martie 1972). Intitulată sugestiv „Mari creatori“, bucurîndu-se de bogata colecţie a cu­noscutului bibliofil braşovean Dr. E­­mil I. Bologa, expoziţia cuprinde va­loroase ex-librisuri create în anul tre­cut. Pe cele 13 panouri sunt prezen­tate ex-librisuri ale graficienilor ro­mâni, ale graficienilor braşoveni şi de peste hotare, iar pe alte două sunt expuse lucrări premiate la ultimul Congres de la Helsingor (Danemar­ca), precum şi ale clubului micilor graficieni de la şcolile nr. 14 şi 15. Petru ISTRATE Braşov Tribuna „Contemporanului REMEMBER 1843 * Dagherotipia la București FOTOGRAFIA a fost inventa­tă in anul 1822, de francezul Niepce şi s-a numit : „reprodu­cere instantanee de imagini“. Un alt francez, Daguerre, i-a adus perfecţionări şi, in anul 1839 „da­gherotipia“ a intrat în domeniul public. După patru ani minunea şi-a făcut apariţia şi la noi. Un anunţ publicat în „Vestitorul ro­mânesc“ la 19 martie 1843 confir­mă evenimentul: ,,Madama Wil­­helmine Priz arată înaintea nobi­limii şi cinstit publicului că a so­sit în Capitală şi se recomandează precum că face portreturi tage­­rotin, cu un preţ cuviincios. Do­ritorii să se îndrepte pe Podul Mogoşoaiei, lingă biserica cu brad (Boteanu), in casele Claderii“. De la madam Priz nu ne-a rămas nici o fotografie. Primele imagini fotografice cunoscute la noi au fost făcute de austriacul Angerer — cîteva „panoramice“ ale Capi­talei, care se păstrează şi astăzi la Cabinetul de stampe al Biblio­tecii Academiei. 1891 • Bibliotecă socialistă ,,CLUBUL muncitorilor din Bucureşti“ înfiinţează, la 31 mar­tie 1891, in sala Sotir (Piaţa Am­­zei 24), cea dinţii bibliotecă pu­blică pusă la dispoziţia muncito­rilor. Inventarul cărţilor — iden­tificat mai tîrziu de cercetătorul Nicolae Liu — cuprinde 232 de „uvraje“, dintre care: 169 in lim­ba română, 25 in limba franceză, 33 in germană, 4 in rusă şi 1 in greacă. Majoritatea volumelor a­­junseseră in posesia bibliotecii prin donaţii, iar altele fuseseră cumpărate din fondurile strinse prin liste de subscripţii. Printre donatori se află menţionaţi: C. Dobrogeanu-Gherea, Const. Miile, Ion Nădejde, P. Muşoiu, Ion Că­tină, dr. Ştefan Stîncă. 1924 • Meritul financiar UN fapt parcă de necrezut, care ilustrează moravurile politice ro­mâneşti de acum o jumătate de veac. Guvernul instituie, la 25 martie 1924, o nouă decoraţie: „Meritul financiar“. La prima ve­dere faptul pare banal, dar cui se va acorda această decoraţie? „Tuturor administratorilor finan­ciari, perceptorilor de circumscrip­ţii şi agenţilor fiscali care vor realiza încasări cu 40 la sută mai mult ca in anul 1923.“ Totul este de înţeles acum: tocmai se fixa­seră noile impozite şi guvernul, dornic să acorde cu­ mai multe de­coraţii, trimite in judeţe o cir­culară secretă: „Comisiile centra­le de impunere vor căuta să res­p­ingă toate apelurile contribuabi­­ilor, făcute împotriva noilor im­puneri şi să le admită pe cele introduse de administratorii fi­nanciari, pentru cele socotite mă­rite insuficient“. 1949 • Primele premii PRINTR-UN decret prezidenţial, Academia Republicii Populare Ro­mâne înfiinţează, la 29 ianuarie 1949, un număr de 15 premii anu­ale, destinate creării condiţiilor de dezvoltare multilaterală a ac­tivităţii literare, ştiinţifice, tehni­ce şi artistice. Pe baza unui vot unanim, in şedinţa plenară de la 22 martie 1949, Academia acordă cele dinţii dintre aceste premii. Pentru literatură şi artă procla­marea este făcută de Mihail Sa­­doveanu. Sunt laureaţi: Maria Ba­­nuş şi Radu Boureanu (premiul de poezie „Gh. Coşbuc“), Euse­­biu Camilar (premiul de proză „Ion Creangă“), Mihail Davidoglu şi Mircea Ştefănescu (premiul de dramaturgie „I. L. Caragiale“); Ion Vitner (premiul de critică „C. D. Gherea"); revista „Contempo­ranul“ (premiul de publicistică „Al. Sahia“); Ion Munteanu La „Scala“ din Milano FOTOGRAFII... • VIZITÎND In 1971, laolaltă cu alţi tu­rişti din diferite ţări, vechea şi presti­gioasa clădire a Operei „Scala“ din Mi­lano, nu mică ne-a fost bucuria şi min­­dria auzind pe ghidul care ne dădea informaţii despre activitatea instituţiei şi amintea de mari cîntăreţi de pretutindeni care au apărut, în decursul vremii, pe a­­ceastă scenă, rostind numele compatrioa­tei noastre Florica Cristoforeanu, înzes­trată. Încă de copil, cu calităţi muzicale şi vocale deosebite (moştenire de la ta­tăl său care avea o frumoasă voce de tenor şi de la mama sa, de origine itali­ană, care evita la mandolină), românca din Rimnicu-Sărat, plecînd d­up­ă absolvi­rea cursurilor secundare pentru studii in Italia, a reuşit prima la examenul de ad­mitere al Conservatorului „Giuseppe Ver­di“ din Milano, cu scutirea taxelor de frecvenţă, pe care l-a absolvit în mod strălucit. După cîteva stagiuni la Bucu­reşti, turnee în Italia, Danemarca şi Nor­vegia, Florica Cristoforeanu a prezentat, împreună cu renumita companie italiană „Cittă di Milano“, un ciclu de spectacole în mai multe din oraşele Americii de Sud. Celebrii compozitori Puccini şi Mas­cagni, dirijorul Tulio Serafin au situat-o In rîndul celor mai mari artiste ale lu­mii. Una din importantele biruinţe din carieră a constituit-o apariţia sa, in 1928, In Salomeea, la „Scala“ din­­Milano (in fotografie), intr-un spectacol dirijat chiar de compozitorul operei, Richard Strauss. In seara premierei, după reprezentaţie, Strauss a declarat ziariştilor : „Florica Cristoforeanu a fost excepţională. Sunt copleşit“. Alte roluri susţinute pe această scenă i-au adus, de asemenea, reale sa­tisfacţii.­­ ...Cucerind simpatia şi preţuirea unor valoroşi oameni de artă şi cultură, a spec­tatorilor din străinătate, artista a fost me­reu animată de dorinţa de a veni în spri­jinul Operei Române. „Ţării mele doream să-i dăruiesc tot ceea ce aveam mai bun: arta şi cariera mea, cu succesele ei...“ Intr-adevăr, din 1924 şi pînă în 1940, cînd s-a retras din teatru, a fost prezentă la aproape toate stagiunile primului nostru teatru liric de stat. „Pe Florica Cristofo­reanu am îndrăgit-o cu toţii pentru fru­moasele ei calităţi de artistă şi cetăţeană, de bună patrioată, care din cele mai în­depărtate locuri, uneori renunţînd la con­tracte şi angajamente importante pe ma­rile scene de peste hotare, se înapoia în ţară, pentru a contribui la sporirea pres­tigiului tinărului nostru teatru liric, la înfăptuirea operei de culturalizare muzi­cală a publicului nostru“ — ne-a spus printre altele, cu prilejul unui interviu, maestrul Petre Ştefănescu-Goangă, fost partener al regretatei cîntăreţe de renume mondial. Sandu Naumescu Florica Cristoforeanu ■ - v Cartea străina în librării ANDRÉ GIDE: „Amintiri de la curtea cu juri“, „Sechestrata din Poitiers“ S­ouvenirs de ln­­ Cour d'assises şi La Séquestrée de Poitiers (traducere şi prefaţă de Irina Mavrodin, Ed. Univers, Buc. 1972, 147 p.) sunt cele mai dostoievskiene povestiri ale lui André Gide. Romancierul nu mai creează o lume imaginară, ci redesco­peră şi condamnă cu brutalitate şi fără drept de apel una reală, făţarni­că, mortificată în rutină şi prejude­căţi, posedată de o morală vulnera­bilă. Realismul social al acestor po­vestiri cinematografice neorealiste este profund dramatic, căci „literatura“ cedează în faţa adevărului vieţii. Ima­ginaţia romancierului este depăşită de autenticitatea evenimentelor rela­tate. De fapt, André Gide renunţă să mai fie pur şi simplu un scriitor pa­siv care descrie, comentează, devenind unul angajat, responsabil, care acuză­­ martorul, judecătorul, anchetatorul necruţător de conştiinţe. Romancierul este direct angajat în procesele vieţii sociale şi politice, trăind fără com­plexe, cu luciditate, o experienţă de subterană dostoievskiană. Temele din Amintiri de la Curtea cu juri­u lumea ca spectacol, fasci­naţia oraşului furnicar, mecanismele puterii legislative, încercarea de a recupera valorile umane în pragul de­gradării lor — sunt aproape identice cu acelea din romanele lui Dostoiev­sky Tribunalul, ca şi la Kafka, con­diţionează o literatură autentică, pro­testatară. André Gide mărturiseşte că „Dintotdeauna tribunalele au exerci­tat asupra (lui) o irezistibilă fascina­ţie. Cînd călătoresc, patru lucruri mai ales mă atrag într-un oraş : grădina publică, piaţa, cimitirul şi Palatul de justiţie“. Radiografia vieţii tribunalu­lui, paradoxală şi tragică, cu automa­tismul şi convenţionalismul ei, este realizată de scriitor în calitate de ju­rat urmărind dezbaterile, psihologia acuzatului şi acuzatorului, funcţiona­rea aparatului legislativ burghez, vul­nerabilitatea lui. Timp de douăspre­zece zile, André Gide a „putut simţi, pînâ la spaimă, cît de îndoielnică şi precară e dreptatea omenească“. Ex­perienţa de jurat, căci „domnii juraţi reprezintă Societatea şi sînt cît se poate de hotărîţi s-o apere“, formează substanţa povestirii. Procesele din „bîlciul deşertăciunilor“ aduc în faţa juraţilor lumea declasaţilor, a rataţi­lor, agresivi, laşi, maniaci, existenţe gorkiene, personaje care vor alcătui o nouă Casă a morţilor. Vinovaţi sau nu, sinceri sau mitomani, acuzaţii sunt supuşi unor interogatorii tortu­­rante, uneori atroce, aproape totdeau­na inutile. Reconstituirile depăşesc prin absurditatea lor o­­ice „literatu­ră“ ! In Sechestrata din Poitiers, André Gide ne face să înţelegem o dramă cu adevărat înspăimîntătoare unde imposibilul, monstruosul, absurdul se transformă în posibil, dispreţuind orice raţiune, orice logică a existenţei. Povestirea întrece orice imaginaţie, verosimilitatea ei depăşind orice con­­venţionalitate a literaturii, prin expri­marea unui adevăr neobişnuit de crud al vieţii „sechestrate“, mutilate, înjo­site. Mélanie Bastian nu e condam­nată de un tribunal oficial, ci de unul mult mai conştiincios, mai dur şi mai de neînduplecat în aplicarea pedepse­lor, unde recursul este din principiu refuzat — cel al familiei. Dostoievski­­ana Casă a morţilor este deschisă şi închisă într-un oraş civilizat, într-un imobil în care trăieşte o respectabilă familie de profesori, un subprefect! Nimeni nu bănuieşte că dincolo de ferestrele veşnic închise, unde lumina soarelui nu pătrunde şi unde nimeni nu cunoaşte calvarul victimei, Méla­nie moare încet, „planificat“, timp de douăzeci şi patru de ani într-o lo­cuinţă de o mizerie de nedescris. Mé­lanie Bastian este un „cadavru viu“. André Gide acuză în această dantestă povestire morala familiei burgheze, indiferenţa, egoismul, cruzimea, cinis­mul ei. E o povestire care impresio­nează nu atît prin senzaţionalul fap­tului în sine, prin „naturalismul“ ei, cît prin monstruosul, perfectul sistem de suprimare, de recluziune al unui clan cu legi inflexibile, perfide, dispus oricînd să ucidă cu singe rece. Marea artă a lui André Gide în această odisee modernă stă nu atît în respec­tarea literaturii, ci mai mult a docu­mentului real, în autenticitatea de­nunţării moralei pervertite a socie­tăţii. Romancierii de azi (Jean-Paul Sartre, T. Canote, Simone de Beauvoir ş.a.) continuă să valorifice, înainte de toate, experienţa vieţii, să creeze o literatură a conştiinţei ei. Zaharia Sângeorzan Să vorbim despre.. Succese • IJV ziarul „Scinteia tineretu­­care acordă o deosebită aten­ţie problemelor de etică, o rela­tare despre un tată cuinos începe de la următoarea scrisoare. Mama mea a murit acum cinci ani. Am rămas trei copii, eu de 11 ani si doi fraţi gemeni care se află in preventoriul din Zăbala, în casă a venit altă femeie şi tata a de­venit altul. Anul trecut, din vina mea, am păţit-o cu şcoala. Am fost bătut şi gonit de acasă. Iar­na m-a găsit pe drumuri. Flă­­mind şi bolnav dormeam pe scă­rile blocului, pe preşurile de la uşile celor de acolo. Mă culcam noaptea tîrziu, cind nu mai um­bla nimeni, şi mă sculam înţe­penit de frig, in vreme ce la noi in casă se aflau alţi copii, rude ale femeii aceleia. Acum, din nou a venit iarna şi mai departe mă aflu ca vai de mama mea... Din relatare aflăm că in preaj­mă s-au găsit oameni binevoitori care au sărit in ajutorul bietului băiat, oameni de omenie care mai bine de un an se străduiesc a-i ţine loc de familie. Că spre a-l rostui, au aranjat să facă o treabă la o secţie de radio-am­­plificatoare, unde, ştiindu-se ce e cu el, anume meşteri îl învaţă me­serie. Că toţi cei din jur s-au în­grijit să aibă un culcuş, indru­­mindu-l şi cum să-şi chiverni­sească venitul de început pe ca­­re-l primeşte. Că oameni de opi­nie s-au dus la taică-său, au vor­bit cu el, au căutat să-l convingă ce copil bun are, dar ţi-ai găsit să găseşti inimă la un hain. Cunoscindu-le pe aceste toate, colega noastră de la respectiva gazetă l-a căutat pe hain şi, su­­portindu-i grosolăniile şi amînă­­rile, intr-un tirziu, nemaiavind încotro, lăsindu-se deranjat, n-a făcut altceva decit, răstit, să o ţină pe a lui: N-aveţi voie să vă amestecaţi in viaţa mea persona­lă ! Dacă e s-o luăm aşa, e co­pilul meu şi fac cu el ce vreau! Şi dacă e să o spun, rău am făcut că nu l-am băgat la corecţie ! Ce mai la deal la vale, puteţi scrie ce vreţi şi cit vreţi că nu-mi pasă ! Herafind cele de mai sus, despre cuinos, scria colega noastră . S-a bucurat de multă înţelegere şi clemenţă din partea instituţiei unde munceşte. I s-au dat ter­mene pentru a-şi reglementa, aşa cum trebuie, situaţia. (A-şi re­glementa situaţia, substanţial im­perativ ! — n.n.). N-a făcut-o. N-a vrut să o facă. Măsurile pe care, fără îndoială, instituţia sa le va lua, in curind, îi vor dovedi că dacă un om işi uită datoriile faţă de familie, societatea are dreptul să i le reamintească. De la publicarea articolului au trecut mai bine de trei luni şi ce mi-e dat să citesc in aceeaşi ga­zetă, in rubrica „La semnalele ziarului“, sub titlul „In spiritul legilor omeniei“ : «Semnalam in articolul intitulat: „Un tată abdi­cat de la îndatoririle sale“, com­portarea inumană a lui... faţă de fiul său. Discuţia purtată cu a­­cesta nu a oferit garanţia recon­siderării atitudinii sale, astfel că a trebuit să se ia măsuri. Din răspunsul primit din partea con­ducerii instituţiei aflăm că : A fost retrogradat pe timp de un an şi a fost obligat să-şi primeas­că fiul in locuinţă. Conducerea ne asigură că va urmări modul in care îşi remediază deficienţele pentru care a fost criticat. Vrem să credem că măcar acum el va deveni...» etc. Treaba fiind ca şi terminată, nu pricep ce trebuie să pricepem ? Că ziarul a avut un succes de zile mari ? Că hainul, devenit cocă in urma criticilor ce i s-au adus, înţele­­gind ca un stoic măsura retro­gradării sale, conştient de ce se află cu venitul împuţinat, acum va demonstra căldura, afecţiunea, frăţietatea şi dragostea cu care e in stare să primească şi să înconjoare pe cel ce este obli­gat să-l primească ? Că respectivul „reconsiderin­­du-şi atitudinea“, „reglemen­­tîndu-şi situaţia“, „remediin­­du-şi deficienţele“, va arăta şi celor din jur, şi celor de la sluj­bă, şi celor de la gazetă, ce mi­nunăţii este el în stare să facă ? Aşa o fi, dar cel puţin sub­semnatul, lăsindu-i ziarului ma­rele său succes, lăsindu-i pe mai marii respectivi să urmărească ce vor să urmărească, ştiind de la bun început că măsurile nu sunt măsuri, că rezolvarea nu e rezolvare şi că succesul nu e succes, cu cită minte am, în rup­tul capului, nu m-aş întoarce in casa retrogradatului. Declara colega mea de la res­pectiva gazetă: Cînd scriu aceste l­nnuri mintea refuză să concea­pă că există printre noi, în preaj­ma noastră, oameni pentru care demnitatea, responsabilitatea sunt noţiuni lipsite de sens. Află domnia sa că există şi că mintea trebuie să conceapă. Cu demnita­tea cu demnitatea. In ce priveşte responsabilitatea... ce să mai vorbim ? Mihai Popescu

Next