Contemporanul, ianuarie-iunie 1973 (Anul 27, nr. 2-27)

1973-03-23 / nr. 13

Proletari din toate ţările uniţi-vă! Vineri 23 martie 1973 Nr. 13 (1376) 12 pag. 1 leu SĂPTĂMÎNAL AL CONSILIULUI CULTURII ŞI EDUCAŢIEI SOCIALISTE ACTUALITATEA I FILMUL ROMÂNESC CAPTAMINA trecută au fost anunţe"'oaţe premiile Asociaţiei Cineaştilor, menite să recompenseze, anual, cele mai importante creaţii ale stagiunii precedente. Palmaresul pe 1972, echilibrat cred, şi judicios, reconfirmă o realitate a cinematografiei naţionale de care nu se poate să nu ţinem seama, cu toţii, spectatori, cineaşti şi critici: filmul de actualitate, filmul de veritabilă actualitate, acela care izbuteşte să surprindă şi să cuprindă pulsul spiritual al contemporaneităţii, domină, şi în ultimă instanţă defineşte întreg ansamblul producţiei cinematografice. Este o realitate obiectivă, impusă de viaţă. La bilanţul cinematografic al anului trecut este firesc, aşadar, chiar dacă ponderea calitativă nu revine încă (din păcate) filmului de actualitate, să constatăm cu satisfacţie evidenţierea in prim plan a filmelor ancorate in problematica vie a timpului prezent. Deloc intîmplător, Marele Premiu a revenit autorilor celui mai actual film din repertoriul anului trecut, scenaristului Titus Popovici şi regizorului Manole Marcus , un film precum Puterea şi Adevărul,una dintre cele mai importante realizări ale cinematografiei naţionale, izbuteşte să redea fondul transformărilor revoluţionare survenite in peisajul social-politic al anilor de după Eliberare. Prin lucida şi responsabila atitudine a autorilor faţă de evenimentele din anii devenirii socialiste aduse pe ecran, această creaţie cinematografică, străbătută de fiorul unor conştiinţe civice înaintate, se erijează fără rival In fruntea unui palmares de filme meritorii. Deloc intîmplător, un premiu special a răsplătit tocmai creaţia cinematografică cea mai apropiată de viaţă . Explozia reprezintă transpunerea pe ecran a unui episod de realitate pe care scenaristul Ioan Grigorescu şi regizorul Mircea Drăgan l-au regîndit cinematografic. Deloc întimplătoare, apoi, premiile importante obţinute de regizorul Iulian Mihu, de operatorii şi scenografii filmului Felix şi Otilia, ca şi premiul „tînărului creator“ obţinut de Mircea Veroiu şi Dan Piţa pentru Nunta de piatră , actualitatea artistică a acestor filme (actualitatea tematică a unei pelicule este insuficientă atunci când forma de expresie este prăfuită, depăşită sau irelevantă) le înscrie, neîndoios, printre victoriile anului cinematografic trecut. Pe de altă parte, chiar dacă s-ar mai putea menţiona şi alte titluri de filme meritorii din producţia ultimelelor luni (Drum în penumbră de pildă, sau Cu mîinile curate şi Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte), o altă realitate obiectivă a filmului românesc în actualul său stadiu evolutiv se impune cu aceeaşi pregnanţă: problematica prezentului socialist este abordată încă timid, şi pe căi laterale, de către cineaşti. Din totalul filmelor pe care le-am realizat — spunea tovarăşul Nicolae Ceauşescu la întîlnirea de lucru cu creatori din domeniul cinematografiei un număr prea mic abordează cu profunzime şi curaj problemele contemporane. Or, filmul de veritabilă actualitate a fost, este şi va fi determinant pentru calitatea oricărei cinematografii. Neorealismul italian a însemnat nici mai mult nici mai puţin decât ieşirea cineaştilor în stradă, printre oamenii ei, în miezul fierbinte al realităţilor postbelice. Cea mai reprezentativă tendinţă „la zi“ a filmului mondial, aceea a filmului politic, îşi bazează trăinicia pe studiul aprofundat al realităţilor social-politice contemporane. Nici o şcoală cinematografică din lume nu se poate afirma ca atare, şi nu se poate impune in conştiinţa spectatorilor fără sevele fierbinţi ale actualităţii. Cinematografia românească, angrenată azi într-o „bătălie pentru calitate", pe care are îndatorirea morală şi civică s-o cîştige, nu poate face abstracţie de aceste — la rîndul lor — realităţi obiective. Mai mult decit oricînd, astăzi, putem vorbi, şi trebuie să vorbim, de un adevărat imperativ al actualităţii. Avem nevoie astăzi, mai mult decit oricînd, de filme politice, angajate, care să ofere spectatorilor dimensiunea spirituală a prezentului socialist, filme de genuri foarte diverse, capabile să răspundă exigenţelor publicului contemporan. Imperativul actualităţii în filmul românesc este dictat de viaţă. Calin Călimări IOANA KASSARGIAN: Cătuşe zdrobite. La cules de stele A trecut negrul miez al nopţii, Cu paşi tăcuţi se apropie zorile. Astă vară am cules griul Astă toamnă am cules viile, — " Viile le-am cules şi livezile. Acum e primăvară cu dinţi Primăvară rece, dar primăvară. Nu putem rămine cu miinile goale, Nu, nu putem sta cu mîinile-n sin. Hai cu mine, acum, chiar acum, Hai să culegem cerul de stele, 5-aducem stelele pe pămint, Mult mai frumos să devină pâmîntul, Mult mai frumos, mult mai bogat. Zaharia Stancu 80 de ani de la crearea P.S.D.M.R. Intelectuali socialiști LTXMA filă de calendar din luna martie anul acesta evocă un eveniment de deosebită importanţă istorică : se împlinesc 80 de ani de la constituirea Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România — P.S.D.M.R. Crearea primului partid muncitoresc în ţara noastră a fost rezultatul, în primul rînd, al existenţei organizaţiilor muncitoreşti şi socialiste încă în prima jumătate a veacului al XIX-lea. La crearea primului partid muncitoresc din România au contribuit, prin activitatea lor socialistă timp de un deceniu şi jumătate, imediat după Comuna din Paris, numeroşi tineri intelectuali români care au devenit, ulterior, personalităţi proeminente ale vieţii social-culturale şi ştiinţifice din ţara noastră. Ideile socialiste au pătruns în România. Iniţial, sub formă utopică, primul care a propagat în ţară aceste idei fiind inginerul Teodor Diamant. In amintirile sale, Ion Ghica povesteşte că l-a întîlnit la Paris pe Teodor Diamant „înconjurat de cîţiva lucrători, bărbaţi şi femei, destul de rău îmbrăcaţi“, cărora „le descria mizeriile oamenilor din societăţile civilizaţiunii“. Falansterul de la Scăeni, din 1835, întemeiat după concepţia fourieristă, de Teodor Diamant şi Mihalache Bălăceanu, a pornit din năzuinţa unor oameni cu idei înaintate de a găsi o formă progresistă pentru eliberarea şerbilor de sub jugul boieresc. Dacă „falansterul“ de la Scăeni, întocmit după principii cooperatiste, a căzut, ideile lui Diamant au influenţat întreaga generaţie de luptători pentru reforme general-democratice, dintre anii 1835—1848. Nicolae Bălcescu, C. A. Rosetti, I. Eliade-Rădulescu, Cezar Bolliac, Ion Ionescu de la Brad, şi mulţi alţii, militau pentru o Românie independentă, în care să domnească dreptatea socială. Steagul luptătorilor de la 1848 a fost reluat de noua generaţie, călăuzită de idei socialiste. O dovadă evidentă o constituie faptul că în familia lui Rosetti, socialismul se bucura de o mare cinste. Fiii lui, şi mai ales Mircea Rosetti, erau socialişti activi, cunoscuţi şi peste graniţele ţării. Prima scriere politică, sub formă de pamflet, a lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, intitulată „Un răspuns d-lui prim-ministru I.C. Brătianu la discursurile sale de la Craiova şi sala Ateneului, în privința proprietăţii“. Ion Felea (Continuare In pag. *1 UN ACT DE CULTURA IEŞIT de sub tipar, zilele acestea, şi va fi curind în librării, prima din lucrările fundamentale de informare preconizate în Hotărirea Comitetului Central al P.C.R. din 1969, Hotărîre prin care a fost reorganizată și orientată munca de elaborare a mijloacelor de informare ce se numără, de la celebra „Enciclopedie“ încoace, printre notele definitorii ale unei culturi moderne. Intitulată Mic dicţionar enciclopedic, această lucrare devansează grandioasa Enciclopedie Română în cinci volume şi Marea Enciclopedie a României, in zece volume, la care se lucrează în prezent la Editura enciclopedică română, editură devenită, în bună măsură, un veritabil institut de cercetare, elaborare şi coordonare a muncii de informare rapidă şi modernă a cititorului român asupra universului în care trăim. Tradiţia lucrărilor enciclopedice in cultura română nu datează de ieri. „Apetitul enciclopedic“ s-a înfiripat încă din veacul al XVII-lea prin Nicolae Milescu, stolnicul Constantin Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir, şi a fost de la început legat de realităţile româneşti, servindu-le şi totodată tinzînd a le face cunoscute lumii. El a dobîndit o expresie nouă în personalitatea şi opera marilor cărturari ardeleni din secolul „Luminilor“. Preocuparea pentru lucrările de felul Enciclopediei care a dat numele unui întreg curent de cultură universală a fost contemporană cu însăşi această faimoasă lucrare, cunoscută şi folosită de Chesarie al Rîmnicului în vestitele sale predoslovii. In lupta de afirmare a drepturilor politice, sociale şi spirituale ale poporului nostru, în strădania de a privi universul de la meridianul, nostru şi de a dota poporul român cu întreaga bogăţie de cunoştinţe a veacului, ca şi in preţuirea trecutului istoric şi a limbii româneşti, îşi are originea cea dinţii Enciclopedie românească. Tipărită la Sibiu, în trei volume, intre 1898 şi 1904, Enciclopedia română, publicată din însărcinarea și sub auspi- Dan Zamfirescu (Continuare in pag. 11) Marele privilegiu Din ce spun despre mine : adagiu sau protest Din cite-ncerc să aflu in palide minute, Ce-o să rămină, oare, în tainicele cute Din sud, din miază-noapte, est şi vest ? O să rămină, poate, platforma unui cint, îmbrăţişarea vîscului lucios, Faţada unei case de marmură şi os, O flamură de apă şi pămint. Sau poate un lăstun căzut din zbor Intr-o fintină rece şi neutră, Un maldăr de hîrtie şi o mutră Ciudată de bătrîn explorator. O să rămină un zăvoi, probabil, La marginea mirificei păduri, Un dialect cu mii de-ncrustaturi, Sensibil şi alert, imponderabil. Voi fi un trunchi de pont, pe o alee, Pentru îndrăgostiţii rectilini, Şi-n lemnul putred vor zări puţini Celesta pulbere ce-n roci scinteie. Virgil Teodorescu NINSORI J\/l l-E teamă că de toată nebunia vremii de săptâ-1 v mina trecută, de toată acea ninsoare fără sfîrşit, torenţială, cotropitoare, tare mi-e teamă că eu sint vinovat. Fiindcă, in urmă cu vreo două luni, mult o dorisem. Pe vremea colindelor, cind trotuarele oraşului erau uscate ca în august, mulţi suspinaseră villonian, după zăpezile de odinioară. Dar eu nu dorisem acele zăpezi, ci zăpada pur şi simplu. O dorisem şi cred că aici stă întreaga mea vinovăţie — în inima uriaşă a Carpaţilor. Era prin ianuarie şi aveam, în faţa ochilor, priveliştea dezolantă a Bucegilor. Piatră seacă peste piatră seacă. Atît şi numai atît : piatră seacă, calcar gol, ca un gigantic femur de mamut, ca un colosal bazin de elefant. Henry Moore ar fi fost încîntat şi îngrozit. Eu, urmaşul păstorilor din Carpaţi, eram numai îngrozit. Bucegii în plină iarnă, fără uriaşul, generosul, abundentul, profundul, afînatul, sclipitorul, imaculatul, mereu reînnoitul lor strat de omăt ! Niciodată, la cîmp, un ogor pîrjolit sau albia unui rîu lipsită de apă nu mi-au dat atît de acut senzaţia, neliniştea, spaima secetei. Aici era inima tuturor rîurilor, iar inima lor era seacă. Priveam totul mut, cuprins de o violentă suferinţă : mă aflam în faţa unei grave anomalii a firii şi toate celulele mele cereau, cu un urlet neauzit, reintrarea in normal. Acea clipă, de desnădejde şi de păgină rugăciune, care mi-a mistuit o bună parte din fiinţă, cum aş fi putut să o uit ? Spre ea mi s-a dus gîndul, cu vinovăţie, cind s-a pornit viscolul de săptămîna trecută. Ştiam că rugăciunile mele se împlinesc rareori şi tîrziu, dar la atita zăpadă în martie, pentru liturghia mea din ianuarie, nu mă aşteptasem. Şi mă întorc şi îmi spun : — Nu Bucegii sînt singurii care îmi pricinuiesc asemenea atroce suferinţe. Atîtea colectivităţi umane, lipsite de demnitate, atîtea acte aie istoriei, lipsite de morală, îmi provoacă acelaşi urlet lăuntric ca şi piatra goală a Caraimanului, în timpul iernii. Şi iarăşi mă întorc şi îmi spun : — Poate că tot suferind, in fiecare fibră a fiinţei mele, de ceea ce lipseşte lumii, cum am suferit în Ianuarie de lipsa zăpezii in Carpaţi, poate că în cine ştie ce martie al istoriei voi vedea că se pornesc mari zăpezi ale dreptăţii, uriaşe omături ale demnităţii, albe, nesfirşite, abundente, imaculate ninsori. Gio Bogza ACTORI „DE PROVINCIE“ ? In condiţiile prefacerilor politice, sociale şi economice care au loc în ţara noastră, în climatul moral în care se dezvoltă omul nou, socialist, şi în lumina sarcinilor ce revin teatrului românesc ca focar de educaţie şi de cultură, actorul contemporan continuă tradiţia de veacuri a marilor noştri înaintaşi. In societatea noastră socialistă, actorul zilelor noastre se integrează tot mai mult în realitatea înconjurătoare, îşi asumă o tot mai mare răspundere faţă de colectivitatea în care trăieşte, faţă de marea masă a spectatorilor şi faţă de el însuşi , ca om, cetăţean şi creator. Caracterul umanist al orînduirii noastre, statornicind o legătură indisolubilă între societate şi individ, determină şi pentru artişti noi norme de gîndire şi de trăire. Prin schimbarea şi evoluţia uimitor de rapidă a datelor realităţii înconjurătoare, artistul interpret devine extrem de mobil în perceperea promptă a momentului esenţial de Viaţă, redînd în modul cel mai expresiv personajele pe care le creează pe scenă. Faţă de cerinţele societăţii noastre contemporane, fata de ineditul problemelor pe care aceasta le ridică şi faţă de uriaşele perspective pe care le deschide, fiecare rol nou interpretat de actor îi aduce elemente noi de viaţă, impunîndu-i o investigaţie temeinică, cu o largă arie de cercetare, atît practic concretă, cît şi teoretică. Artistul creator, interpretul, trebuie să transpună pe scenă viaţa noastră contemporană, efervescenţa poporului nostru harnic, să redea în artele spectacolului universul uman al producătorilor bunurilor materiale, să concretizeze imagini emoţionante şi convingătoare, comunicînd în acest mod cu publicul, transmiţîndu-i sentimente, idei şi mesaje. De felul în care va şti să răspundă la nenumăratele întrebări pe care le pune viaţa în neîncetata ei mişcare, în funcţie de posibilitatea sa de percepere, înţelegere şi cugetare asupra evenimentelor actualităţii şi a repercusiunilor viitoare ale acestora, în funcţie de capacitatea sa de a reda, prin personajele pe care le creează pe scenă, transformările fundamentale ale omului din zilele noastre, depinde situarea actorului ca artist-creator în contemporaneitate, depinde, în ultimă instanţă, însăşi valoarea creaţiei sale artistice. Interpretul trebuie să dovedească credinţă în actul scenic, angajare totală, să potenţeze ideile artistice fundamentale, să accentueze prin interpretarea sa trăsăturile realiste care caracterizează opera de artă. Artistul interpret comunică viu cu publicul, transmite mesajul ideologico-estetic al operelor literare, devenind, pe deplin îndreptăţit, coautor al operei literar-dramatice pe care o interpretează, prin făurirea unor imagini proprii care se adaugă celei literare şi o completează, depăşind-o în sensul unei noi creaţii — creaţia interpretativă. Din personalitatea şi originalitatea cu care îşi alcătuieşte rolul, „actorul are ca şi autorul dreptul la creaţiune“ — scria Constantin Nottara. Depăşirea operei scrise în sensul unei noi creaţii marchează o nouă etapă în dezvoltarea artei actorului. Iar sinonimia actor-creator-artist este astăzi demonstrată, chiar,dacă nu este unanim acceptată. Teatrul românesc contemporanse bucură de un mare prestigiu pe plan naţional şi internaţional. Faima artiştilor români, înaltul lor grad de profesionalism, măiestria artistică pe care au demonstrat-o prin realizarea unor spectacole unanim recunoscute dovedesc cu prisosință talentul, pasiunea, dăruirea și — ca trăsătură distinctivă — disponibilitatea lor creatoare. Dina Cocea (Continuare in pag. III Pupăza din tei IN timpul delicatelor sărbători de Început de martie, cind iarna încă nu ripostase atît de disproporţional la dorul de primăvară, am întîlnit o zăpadă firească şi patriarhală, pe plaiuri moldovene, şi m-am bucurat de ea, ca de o reeditare a copilăriei. Curînd, ea a devenit Baba Iarnă şi stihie nevăzătoare. Dar, dincolo de decor, nuanţa afectivă a începutului de martie mi-a fost fixată de efervescenţa culturală romaşcană, de altfel de excelentă tradiţie, de entuziasmul unor activişti culturali neatinşi de uzură şi neîngheţaţi de rutină, de tihnita ospitalitate a acelor locuri şi locuitori. Pe drumul de întoarcere, într-un microbuz plin cu elevi ai şcolilor din Roman, l-am auzit pe copilul Stelian Samson spunînd „Pupăza din tei“. Copilul ? Un actor consumat! De unde acele ipostazieri, de unde acele inflexiuni perfecte, de unde acel umor „distanţat“, rezultate parcă dintr-o îndelungă frecventare a tehnicii actoriceşti, dintr-o bogată experienţă de scenă ? Nu pomenesc act de spontaneitate şi degajare, însuşiri naturale ale unei vîrste în care crite- Nina Cassian (Continuare in pag. 111 CRONICA UNIVERSITARA: LA DREPT ÎN planul de în- văţămînt al secţiei administrative a Facultăţii de Drept au fost introduse în toamna 1972 trei cursuri de matematică cu următoarele titluri : pentru anul I: Matematici ; pentru anul II: Cercetare operaţională ; pentru anul III : Informatică şi Cibernetică. Care erau problemele pedagogice ridicate de introducerea lor ? Rostul introducerii unor cursuri de matematici pentru toţi studenţii acestei facultăţi nu mi se părea greu de ghicit. Atît studenţii secţiei de ştiinţe cît şi cei ai secţiei de ştiinţe administrative vor trăi, cînd vor deveni maturi, într-o lume în care calculatoarele vor juca un rol cotidian şi vor avea nevoie, pentru a se înţelege cu semenii lor, să întrebuinţeze un limbaj şi un mod de a gîndi care vor fi cele ale ştiinţelor exacte, adică cele ale matematicilor. Dar matematica e o ştiinţă vastă. Nu putem cere studenţilor facultăţilor de drept sau de istorie să aibă o cultură matematică suficientă pentru a putea aborda problemele disciplinelor matematice pe care le vor folosi, cum sunt de pildă teoria jocurilor sau calculul probabilităţilor, pentru statistică. Invăţămîntul actual în licee nu dă încă o pregătire în logica matematică, în teoria mulţimilor sau în informatică, suficientă pentru a servi ca fundament cursurilor de informatică juridică, de pildă. Mai e ceva. Opinia studenţilor este puternic influenţată de părerile părinţilor, unchilor şi mai ales ale mătuşilor, bunicilor şi vecinilor. Ei trăiesc în atmosfera unei nete despărţiri a acelor ştiinţe de care are nevoie un inginer (matematică, fizică, chimie) de celelalte materii la care dau examen. ro-Gr. C. Moisil (Continuare in pag. 1)