Contemporanul, iulie-decembrie 1975 (nr. 27-52)

1975-07-04 / nr. 27

CONSEMNĂRI EXPOZIŢIA BAJENARU Sinceritatea artistului VIZELE unui pictor ajuns la venerabila vîrstă de 75 de ani sînt expuse, într-o cuprinzătoare privire retrospectivă, la Ateneul Român. Create de-a lungul unei jumătăţi de veac, tablourile lui Dan Băjenaru sunt mărturia unei rare dăruiri — susţinută deopotrivă de talent şi muncă , a unei constante iubiri pentru oamenii şi locurile ţării româneşti. „Sunt sigur că vei face cinste şcolii şi ţării“ — afirma Nicolae Iorga într-o scrisoare pe care i-o trimitea la Paris, în 1927. Din paginile presei timpului, ne atrag atenţia observaţiile din 1931 ce se dovedesc, iată, atît de exacte ale lui George Oprescu : „Mi-aduc aminte de o figură de femeie cu un copil in braţe care a fost aleasă pentru expoziţia din Paris. Era o lucrare sinceră, gîndită, executată cu seriozitate, care exclude dintr-o dată toate agrementele uşoare, după care umblă atîţi artişti“. Numai ciţiva ani mai tirziu, în 1935, pictorul N. N. Tonitza, cunoscut pentru laconismul, incisivitatea şi adevărul cronicilor sale artistice, scria : „Dan Băjenaru... niciodată nu l-am intîlnit atît de complet, atit de închegat şi atît de unitar. Şi am putea adăuga, atît de viguros. Viguros fără şubredă ostentaţie şi fără goală afectare“. Manifestările lui Dan Băjenaru sunt numeroase. Artistul este prezent, în permanenţă, în expoziţii din ţară şi străinătate, ultimii ani găsindu-l în plenitudinea forţelor creatoare, aşa cum putem vedea din seriile sale de peisaje, de flori, de compoziţii. Realizate pe parcursul lungii sale activităţi, înregistrând un progres de substanţă, tablourile sale sunt unificate de dorinţa de comunicare a frumuseţilor naturii şi a universului uman. Remarcăm peisaje din Piteşti — oraşul său natal, — din Sinaia, Rucăr. Distingem de asemenea, compoziţii cu flori, ca şi acele atît de caracteristice compoziţii cu obiceiuri şi tradiţii româneşti (Căluşarii, Pluguşorul etc.) şi scenele de evocare a unor momente istorice (Dacii) sau evenimente ale vieţii culturale româneşti (Iniţiatorii Operei Române), în toate aceste tablouri regăsim dorinţa sa de a impune o umanitate caldă, generoasă, purtînd amprenta spiritualităţii noastre. N. Argintescu-Amza scria : «...lui Dan Băjenaru i se potriveşte folclorica formulă „curat ca lacrima“ .* Pictorul curat ca lacrima a fost şi a rămas un artist sincer cu el însuşi şi cu cei care îi privesc tablourile, un pictor care, deşi a avut numeroase expoziţii în străinătate, nu s-a simţit niciodată tentat să împrumute modele apusului, ci a privit şi a pictat întotdeauna cu ochi şi cu mînă de român. Cît de frumoasă, de înălţătoare este o asemenea atitudine — şi ce lecţie minunată dă ea acelora care se căznesc astăzi, în secolul XX, să „inoveze“ arta reeditînd procedee anamorfotice practicate cu secole în urmă, utilizînd tehnicile morbide şi perfide ale unor „maeştri“ de mult uitaţi ai Evului Mediu de încifrare a mesajului (faţă de cine incifrează şi mai ales de ce ?), de complexare a omului „de rînd“ şi de comunicare esoterică, doar între „iniţiaţi“ ! Dan Băjenaru a fost şi rămîne el însuşi : un pictor realist, artist cinstit, consecvent cu sine, cu crezul său uman şi estetic. Radu MAVRODIN In patru ani şi jumătate „La 25 iunie 1975, oamenii muncii din Capitală au îndeplinit angajamentul ce fi l-au asumat de a realiza cincinalul in patru ani şi jumătate“. (Ziarele) Mă bucur, ca de-un cîntec asurzitor de nou, de anii mei cu cete cinci carate, pe arie, la strunguri şi-n birou, bâtuţi în patru ani şi jumătate. Mă bucur de-nţelesuri ca de-un vis trăit în zori de-a noastră Capitală, sub cerul larg seninului deschis cu patria deolaltă triumfală. Şi-ntru lumini mă bucur legendar, că din adîncul vremurilor toate, un cincinal s-a-ntrupat solar nu numai patru ani și jumătate... Andrei CIURUNGA г Un sat muzeu — Sibiel Transmiterea tradiţiei şi măiestriei creaţiei populare Efervescentă culturală (Urmare din pag. 1) condiţia umană in socialism. Se reflectă mişcarea care schimbă liniile istoriei şi ale vieţii individuale. Se însuşeşte tot mai mult noua etică, etica depăşirii continue şi a deplinei responsabilităţi. Se dezbat valorile umaniste, se pledează pentru nestrămutata încredere in om. întreaga noastră artă este o artă a comunicării, o replică dată protagoniştilor singulari ai disperării. In acelaşi timp, cultura românească nu se consideră autarhică, închisă în sine, nereceptivă la aportul altor culturi. Dimpotrivă, ea asimilează în mod creator, intr-un dinamic flux al spiritualităţii universale, valorile create sub alte ceruri. Această receptare masivă este întovărăşită şi de voinţa puternică de a transmite la rîndu-i, întregii lumi, valorile spiritualităţii naţionale, nobilele, umanistele semnale ale contemporaneităţii româneşti. Nu există intr-adevăr zi in care să nu transmitem şi să nu recepţionăm aceste nobile semnale. înfrăţiţi ai (Urmare din pag. 1) scriitorii maghiari mai de seamă din România, cea mai recentă variantă (a lui Deak Tamas) apârînd tocmai zilele trecute, în îngrijirea Editurii Kriterion. Dintre romanele lui Liviu Rebreanu, Pădurea spinzuraţilor cunoaşte prima versiune maghiară in 1938, reeditat fiind apoi de mai multe ori in traducerea din 1957 a prestigiosului prozator Bözödi György. Răscoala are de asemenea două versiuni maghiare, iar tălmăcirea romanului Ion, realizată de Oláh Tibor, este una dintre cele mai reuşite traduceri de beletristică din ultimele decenii. De curînd a apărut și Ciuleandra, sub titlul maghiar A tanc. Seria acestor lucrări o continuă mica monografie Liviu Rebreanu, publicată la Editura Dacia de către Kormos Gyula, el însuşi unul dintre traducătorii fecunzi ai prozei româneşti (de pildă, operele lui Marin Preda). După cum am semnalat mai sus, Rebreanu este nu numai binecunoscut, ci chiar foarte popular în rindurile cititorilor maghiari. I s-au tradus toate romanele şi nuvelele mai de seamă, iar dintre piesele sale. Plicul a cunoscut succesul şi pe scena cîtorva teatre maghiare din ţară. Colecţia în care se încadrează cartea lui Kormos Gyula are mai mult un caracter de popularizare decit unul de istorie literară, întrucît înmănunchează tot ce este important de ştiut despre cutare sau cutare scriitor român ori maghiar, tratîndu-şi subiectul în stil eseistic, pe înţelesul tuturor. Valoarea monografiei sale constă primordial în faptul că schiţează în trăsături judicioase evoluţia romancierului Rebreanu, semnalînd corelaţiile dintre diferitele sale opere şi caracterizînd arta sa scriitoricească. Temeinic documentată, mica monografie este pentru cititorul maghiar nespecializat un îndreptar în cunoaşterea unei opere de seamă şi un îndemn la o mai aprofundată lectură a operelor lui Rebreanu. Datorită în primul rind caracterului colecţiei şi limitelor sale de spaţiu, monografia lui Kormos Gyula nu poate fi pusă alături de menţionata monografie Eminescu a lui Kakassy Endre sau alături de cartea lui Domokos Samuel despre Goga, apărută la Editura Kriterion ; totuși ea rămîne o folositoare că . REVISTA SOCIALA U se e dită pe lună redactor: Ioan Xadejdc.'892, nr. 1, iuni 1864 Мсчй Ce este socialismul? • ÎNCURAJAŢI de succesul Contemporanului, care ajunsese la un tiraj de peste patru mii de exemplare, socialiştii ieşeni editează, incepind din aprilie 1884 (pină în august 1887), o nouă publicaţie — REVISTA SOCIALA, pe care o recomandă ca fiind destinată „să se ocupe cu lămurirea chestiilor socialiste pe cale curat ştiinţifică“. In fruntea redacţiei se află Ioan Nădejde, acelaşi care va continua să conducă mai departe şi secţia ştiinţifică a „Contemporanului“. Apariţia „Revistei sociale“ marchează o dată importantă in publicistica marxistă de la noi, în paginile sale fiind dezbătute, pentru prima oară, ideile care formau socialismul ştiinţific. In amplul articol editorial din primul număr, redactorii „Revistei sociale“ prezintă liniile directoare ale programului propus şi explică starea socialismului pe plan mondial şi naţional : „Revista noastră e menită, pe cît ne stă in putere, a arăta ideile socialiste ştiinţifice , cine are urechi de auzit să audă [...]. Socialismul a ajuns in Europa o putere adevărată, o putere de cea mai mare însemnătate, o putere pe care nimeni nu o mai neagă. Pentru duşmani, socialismul e o hidră cu sute de capete, care trebuie zdrobită prin toate mijloacele ce sint in puterea societăţii : pentru prieteni, socialismul e viitorul sublim pentru a căruia realizare ei sunt gata a face orice jertfă [...]“. Comunicind cititorilor acest crez al lor, socialiştii din redacţia revistei resping, cu toată puterea, calomniile răspîndite prin presa duşmană, la adresa rostului şi evoluţiei socialismului : „Le vom arăta că menirea socialismului nu e de a întoarce omenirea înapoi, ci, dimpotrivă, de a o împinge pe calea progresului pe care trebuie să meargă fatal“. Iar celor care îi acuzau că sunt utopişti, le răspund : „Intemeindu-ne pe ştiinţă, pe studiul evoluţiunei omeneşti din timpurile cele mai vechi şi pină acum, zicem că mersul societăţii către socialism, către colectivism e de neinlăturat ; noi sintem numai acei care am ajuns, din felurite pricini, să înţelegem acest adevăr mai înainte decit alţii şi, prin urmare, sintem datori a-l face cunoscut, a lucra astfel impingind omenirea înainte, arătind unde e lumina şi unde întunericul, a ajuta omenirea în mersul ei pe calea progresului, care n-a fost de trandafiri, ci de spini, cale semănată cu morţi, plină de singe şi de suferinţi. Acei însă care n-au habar de evoluţia omenească, care cred că formele de azi ale societăţii sunt pentru veşnicie, aceia sunt adevăraţi utopişti în continuare este arătată starea in care se găsea socialismul în diferite ţări : in Germania, care avea douăzeci de deputaţi socialişti în Reichstag ; in Franţa, „unde burghezimea nu-şi mai ascunde frica ce simte in faţa maselor socialiste“ ; în Rusia „unde se urmează o luptă uriaşă intre o absurditate anahronică, absolutismul ţarilor, şi intre una din partidele cele mai energice şi mai gata la jertfirea de sine din cite pomeneşte istoria“ , in America, unde sint douăzeci de ziare socialiste , in Anglia, Austria, Ungaria, Spania, Italia. Si articolul încheie : „Apoi ne vom ocupa să arătăm ce rol are socialismul în ţara noastră. Vom arăta ce idei anume primesc socialiştii români şi ce tactică voiesc să întrebuinţeze , pentru că ţinem chiar de la început să declarăm că suntem încredinţaţi că rolul socialiştilor convinşi este de a face propagandă, de a lăţi în public ideile socialiste prin scris şi prin grai, de a face propagandă neobosită. Apoi stăruinţă de a face pe muncitori să se unească între dinşii pentru a-şi da mina de ajutor la toate nevoile, încă credem că trebuie să aibă socialiştii“. Cu aceste explicaţii, cu aceste credinţe împărtăşite, „Revista socială“ porneşte la drum şi reuşeşte să-şi atingă scopurile urmărite. Ion MUNTEANU lăuză pentru cunoaşterea universului artistic al marelui creator literar român şi un moment promiţător în procesul cunoaşterii reciproce a valorilor spirituale. 1,1 memoriam (Urmare din pag. Orelui nostru înaintaş Gheorghe Ţiţeica şi în urma căreia îşi trece, la Sorbona, doctoratul în matematici, cu profesorul Paul Montei, intr-un domeniu creat tot de un român, Dimitrie Pompeiu — Miron Nicolescu se afirmă repede. Işi află un domeniu propriu de cercetare, studiind o ecuaţie cu derivate parţiale care generează „ecuaţia lui Laplace“ şi se face repede cunoscut in sfera „ecuaţiei hlarmonice" şi al altor generalizări ale acesteia (ecuaţia bicalorică şi policalorică). Numit conferenţiar universitar, Miron Nicolescu este, din 1940, profesor la Universitatea din Bucureşti, la catedra de Analiză matematică, fiind apreciat ca unul din marii noştri specialişti în domeniul analizei matematice şi al aplicaţiilor ei şi ca un pedagog de talent, preocupat de formarea tinerelor generaţii de specialişti şi cetăţeni. El se face cunoscut ca un adept al ideilor democratice. După Eliberare, are însărcinări de seamă în conducerea invâţămîntului românesc. Devenit membru al Academiei Române, dovedeşte o mare pasiune, o mare putere de muncă, pe care o pune in slujba reorganizării pe noi baze a învăţămîntului şi culturii noastre. Chiar în cursurile pe care le ţine la Universitatea bucureşteană, pe care şi le prepară cu recunoscută inspiraţie şi meticulozitate, se reflectă sensul superior, social vorbind, sub care-şi pune viaţa şi munca sa de savant şi pedagog de aleasă vocaţie. Publică un curs de analiză matematică, în mai multe volume şi ediţii, cunoscut în ţară şi străinătate şi formează in jurul catedrei pe care o conduce o şcoală ştiinţifică remarcabilă. Astăzi, o bună parte dintre profesorii Facultăţii de matematică din Bucureşti sunt foşti elevi sau studenţi ai lui Miron Nicolescu. In anul 1966, Miron Nicolescu este ales preşedinte al Academiei Republicii Socialiste România. Timp de aproape 10 ani, conduce cu dăruire şi răspundere o instituţie ştiinţifică centenară, de cel mai larg prestigiu peste hotare. In ultimii ani, este ales membru şi apoi vicepreşedinte al Comitetului de conducere al Uniunii matematice internaţionale. Totodată, membru al mai multor academii străine, Miron Nicolescu a reprezentat cu cinste matematica şi ştiinţa românească. La Congresul al IX-lea este ales membru al C.C. al P.C.R. ; este reales la Congresele al X-lea şi al XI-lea. L-am cunoscut pe Miron Nicolescu şi am colaborat cu el, atît la Universitate cît şi la Institutul de matematică sau la Academie (am fost şi „colegi“ de pagină la Contemporanul) şi sunt convins că numele lui şi opera creată de el vor rămîne mereu vii în amintirea noastră. Adăugate tezaurului de idei şi sentimente al poporului nostru, existenţa şi creaţia celui de care ne-am despărţit în aceste zile de vară, exemplul său, vor fructifica prin ecourile repetate pe care le vor trezi in generaţiile viitoare. Adio, eminent coleg şi prieten !