Contemporanul, iulie-decembrie 1987 (nr. 27-52)
1987-07-03 / nr. 27
n CARACTERUL REVOLUŢIONAR AL SPIRITULUI CREATOR -STRITUL militant al urii române afirde atitea ori vnrusul istoriei îşi gălia de manifestare irabile ecouri înor sociale, politice , epoci. Dacă altă teile de slujire a prin tot ce înseamdoar emanaţia unor contadine ataşate cauzei proa. în atmosfera noii societăţi,buie vorbi cu deplin temei despre o adevărată şi consecventă politică de stat privind rolul culturii în configurarea strategiei pentru edificarea unui prezent tot mai demn pentru condiţia umană, a unui viitor care să răspundă pe deplin aapi railor omului. Şi în acest domeniu, al aropierii culturii de propriile comandanente politice şi sociale, există un reper orie fundamental ; acesta este, desigur, Ingresul al IX-lea al partidului nostru comunist ale cărui lucrări s-au desfăşurat in urmă cu 22 de ani, intr-un iulie ce a intrat în istorie ca o poartă deschisă spremarile adevăruri ale patriei, ale omului, ale istoriei naţionale. Alegerea tovarăşului Nicolae Ceauşescu la cîrma partidului a însemnat şi pentru cultură acea şansă unică de a-şi putea acoperi pe deplin sarcinile conferite de o întreagă istorie şi, pe deasupra, de a putea să-şi asume, cu deplină responsabilitate, altele noi ce s-au conturat în condiţiile actualităţii, ale activităţii de înălţare a edificiului noii societăţi. In răstimpul celor 22 de ani, prin grija secretarului general al partidului, În climatul efervescent al creaţiei ample şi libere cultura s-a apropiat tot mai mult de ceea ce înseamnă, în sens contemporan, educaţie cucerindu-şi astfel un loc de prestigiu în strategia construcţiei, a dezvoltării multilaterale a societăţii noastre. Climatul democratic i-a asigurat in aceşti ani acele condiţii ce i-au permis să se democratizeze continuu. Astfel se explică apariţia in cadrul democraţiei noastre revoluţionare, atît de generos teoretizate de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, a forumului ce s-a intitulat Congresul educaţiei politice şi culturii socialiste, reuniune reprezentativă la nivel naţional consacrată dezbaterii largi, principiale a celor mai importante probleme ce ţin de vigoarea culturii române, de puterea ei de a participa activ la întregul demers istoric al poporului, de specificul ei, de impresionantul ei impact cu prezentul şi viitorul omului. Existenţa Festivalului muncii şi creaţiei libere „Cîntarea României“ a pus in lumină cu putere direcţiile prioritare ale culturii româneşti : spre om, spre visurile şi aspiraţiile lui, spre cunoaştere permanentă, spre educaţie, spre valoarea autentică. In cadrul „Cîntării României“ ,s-au scris pînă acum pagini emoţionante despre cultura română actuală, la alcătuirea lor aducindu-şi contribuţia generoasă milioane de oameni ai muncii de cele mai diferite virste şi profesii. Apropierea de evenimentul pe care îl reprezintă deschiderea lucrărilor celui de-al treilea Congres al educaţiei politice şi culturii socialiste este subliniată în aceste zile de acţiuni culturale şi educative care evidenţiază ataşamentul profund al poporului pentru valorile noi şi dintotdeauna ale spiritualităţii noastre, caracterul revoluţionar al spiritului creator in domeniul culturii, al formării omului nou. „Contemporanul“ ANDREESCU : Lan cu casaţi Studiul istoriei — izvor al patriotismului PREZENŢA ştiinţei şi a studiului istoriei în sistemul tuturor culturilor cunoscute, ar putea fi considerată drept ciudată şi nu uşor de justificat, deoarece cunoaşterea unui fapt revolut, a unei experienţe irepetabile, nu poate contribui la conservarea şi dezvoltarea existenţei omului cu acea vădită eficienţă cu care fac acest lucru cunoştinţele despre natură, cele care pot fi transformate în instrumente de modificare a mediului în folosul societăţii. Şi totuşi, chiar în epoca noastră, de copleşitor progres al tehnicii şi al ştiinţei naturii, istoria îşi păstrează cu tenacitate un loc în cultură, realitate, care, în acord cu celebrul postulat hegelian, trebuie să aibă raţiunile sale. Fără îndoială, conservarea acestui rol al istoriei datorează mult şi tradiţiei. In actul consemnării datelor trecutului transpare dorinţa de a afla im răspuns întrebărilor : Cine sintem noi, oamenii ? Cum şi cînd am apărut ? Cum am devenit ceea ce sintem ? Spre ce viitor ne îndreptăm ? Prin asemenea întrebări, explicite ori subînţelese, istoria s-a apropiat de filosofie, dar, cu timpul, şi de un mare număr de ştiinţe, care aveau şi au ca obiect tentativa de descifrare a aceloraşi probleme ale antropogenezei şi ale mecanismului dezvoltării socio-umane ulterioare. Asumînd această funcţionalitate intelectuală, istoria aducea o contribuţie şi la descoperirea şi fixarea identităţii umanului, a personalităţii specifice genului. „Oare cum s-ar simţi un popor — sublinia tovarăşul Nicolae Ceauşescu într-una din cuvîntările sale — care nu şi-ar cunoaşte trecutul, nu şi-ar cunoaşte istoria, nu ar preţui şi nu ar cinsti această istorie ? Nu ar fi ca un copil care nu-şi cunoaşte părinţii şi se simte străin in lume ? Fără nici o îndoială că aşa ar fi. Iată de ce noi avem datoria să cunoaştem, să studiem trecutul de luptă al poporului nostru“. In ultimă instanţă însă, persistenţa studiului istoriei în sistemul culturii se datorează mai ales încrederii în posibilitatea de a extrage din experienţa colectivă a generaţiilor trecute învăţăminte pentru viaţă. Istoriei i s-a acordat şi continuă a i se acorda creditul de a avea o funcţie şi o eficienţă formativă, educativă, pe plan politic şi moral. Această valoare a istoriei se învecinează şi cu postularea unui spaţiu de previzibilitate a viitorului, a coordonatelor obiective pe care conduita, acţiunea umană este invitată a se înscrie. Printre sentimentele şi convingerile pe care istoria a fost chemată, în vremile mai noi, să le dezvolte, pe primul loc s-a situat, îndeobşte, patriotismul. Am spus „în vremile mai noi“, deoarece patriotismul însuşi, cel puţin ca forma mentis dominantă a unei colectivităţi, a unui popor, este un fenomen relativ nou, databil cam de acum vreo două secole. Ataşamentul faţă de pămîntul natal, faţă de consîngeni, hotărirea de a-şi apăra bunurile realizate prin muncă, vatra, familia, au existat dintotdeauna. Dar despre patriotism în înţelesul modern, actual, se poate cu adevărat vorbi numai după ce revoluţiile petrecute între sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi mijlocul celui de-al XIX-lea au desfiinţat statutele juridice deosebite care separau mai multe categorii de cetăţeni unele de altele şi au proclamat egalitatea în drept a tuturor cetăţenilor. In Franţa anilor 1792—1794, cuvintul „patriot“ a constituit pentru întîia oară un sinonim pentru „revoluţionar“. In perspectivă istorică, patriotismul presupune recunoaşterea atît a valorilor prezente ale societăţii, naţiunii şi statului, cit şi a celor din trecut, reţinute însă selectiv, în funcţie de concepţia despre lume şi societate dominantă într-o etapă istorică dată. Şi tot in perspectivă istorică se remarcă o corelaţie, am putea spune logică, între această recunoaştere a valorilor trecutului şi integrarea lor între cele ale prezentului, pe de o parte, şi contradicţiile de clasă şi ideologice din societate, pe de altă parte. Clasele dominante exploatatoare, aflate în faza de declini înscriu în ideologia lor un tradiţionalism desuet, în cadrul căruia valorile trecutului nu mai au o rezonanţă, o vibraţie sinceră în sensibilitatea celor cărora le sînt propovăduite, ci sînt resimţite drept ceva formal, anchilozat, ritualizat. Dar, pe cînd burghezia, în perioada ei de ascensiune, opunea trecutului modelul unei societăţi presupus ideale, avînd convingerea că acest model este opera exclusivă a raţiunii eterne şi suficiente sieşi, clasa muncitoare a avut în marxism o concepţie despre lume esenţialmente „istoristă“, care demonstrează că modelele sociale nu sunt creaţii abstracte ale minţii omeneşti, fie ea orbcit de genială, ci sunt produsul necesar al dezvoltării istorice. Prin cucerirea puterii de către clasa muncitoare, prin Prof. univ. dr. Camil MUREŞAN (Continuare in pag. 15) Duminica griului Despărţită fără prea multe regrete, dar şi fără prea multă grabă — ce-i drept — de frica frigului, cîmpia s-a dăruit, în sfîrşit, soarelui, Soarelui şi ploii. Pe litoral au sosit primii oaspeţi. De la Neptun la Bucureşti livezile şi cîmpia vorbesc, în felul lor, despre toate fructele. Bărăganul vorbeşte, însă, mai ales despre pîine. Dar nu vorbeşte numai limba română. In autocarul cu care ne întoarcem spre Bucureşti, alături de poeţii români care au participat la Festivalul şi Simpozionul „Poezia şi pacea“ (organizat de Uniunea Scriitorilor la Bucureşti şi Constanţa în perioada 8—15 iunie a.c.) se găsesc şi cincisprezece poeţi din alte zece ţări : R.P. Bulgaria, R.S. Cehoslovacă, Cuba, R.D. Germană, Grecia, Franţa, R.S.F. Iugoslavia, R.P. Polonă, Suedia şi Uniunea Sovietică. Cincisprezece prieteni infrăţiţi sub marele semn al gîndurilor de linişte şi al speranţelor de recoltă ale tuturor celor care de-a lungul vremii au semănat în solul Terrei dorul lor de viaţă. Cincisprezece prieteni care vorbesc în zece limbi diferite despre pîine. Bărăganul le ascultă vorbele înţelepte şi le îmbogăţeşte speranţele cu pofta lui lacomă de soare şi cu unduirea mănoasă şi calmă a holdelor. Vorbind despre pline, poeţii vorbesc, de fapt, despre pace. Dar tot despre pace vorbesc şi cînd îşi amintesc de călătoria pe marea magistrală albastră care este canalul Dunăre — Marea Neagră şi cînd se miră frumos de surprinzătoarea asemănare dintre Gînditorul de la Hamangia şi Gînditorul lui Rodin şi cind citesc in şoaptă din versurile lui Ovidiu şi Eminescu, avînd în loc de semn de carte o __ frunză . de le ui culeasu dtPpc marmura □ los imrr.â llIDFThAflâ celui care şi-a dorit atît de mult să-şi privească nemurirea de la marginea marii. Şi tot despre pace vorbesc şi cînd laudă arabescurile de oţel ale noilor poduri dobrogene sau digurile marelui port al Constanţei sau casele noi şi grădinile îngrijite de lingă drumurile mai largi sau mai înguste ale acestei întoarceri către seara primitoare a Capitalei. Gindurile lor bune sint şi gindurile noastre. Ale noastre, ale tuturor celor care ştim atît de bine că în limba română cuvintul pace înseamnă înainte de toate muncă. Adică munca multă, cea de toate zilele, din care se adună în marea cămară a ţării şi in inimile noastre tot ceea ce înseamnă adevărata bucurie a unei noi împliniri.. Poezia şi Pacea... Privind flăcările încă verzi ale griului, cineva gîndeşte cu voce tare : duminica griului nu-i sărbătoare ci truda cinstită a pîinii curate în care se adună sudoare şi cîntec, nesomn şi împliniri şi speranţe, de toate... Teofil BALAJ