Contemporanul, iulie-decembrie 1987 (nr. 27-52)
1987-07-03 / nr. 27
Coordonate ale acţiunii factorului tehnologic în perspectiva anului 2000 . Dezvoltarea multilaterală a societăţii româneşti, obiectivele stabilite astfel de Congresul al XIII-lea al partidului, sunt aşezate pe coordonatele unor programe ştiinţific fundamentate, cu orizont anul 1990 şi 2000, referitoare la domenii fundamentale ale progresului economiei. Sunt jalonate cu claritate căile menite să asigure mersul înainte al societăţii româneşti, coordonatele dezvoltării intensive a economiei, ale realizării noii revoluţii tehnico-ştiinţifice, ale modernizării, ale ridicării întregii activităţi economico-sociale la un nivel calitativ superior. Asemenea obiective, acţiunile menite să le dea viaţă au fost şi sunt elaborate şi finalizate cu contribuţia hotărîtoare a tovarăşului Nicolae Ceauşescu, secretarul general al partidului, eminent strateg şi ctitor al României socialiste moderne. Din întreaga această perspectivă, înscrierea fermă a ţării pe traiectoria dezvoltării economice intensive relevă eficientei economice dimensiuni noi, aceasta devenind sursa prioritară de sporire a avuţiei societăţii, de amplificare a forţei economice a României. Este cit se poate de evident şi faptul că rolul hotăritor in modernizarea producţiei, în creşterea randamentelor, a calităţii in activitate, SI deţine promovarea largă, pe întreg perimetrul dezvoltării, a progresului tehnic, ştiinţei şi creativităţii naţionale, a învăţării — activităţi conduse în mod magistral de către tovarăşa academician doctor inginer Elena Ceauşescu, om politic de seamă şi savant de mare renume internaţional. In politica de promovare a ştiinţei şi progresului tehnic, cadru in care se înfăptuieşte un amplu program de anvergură naţională, partidul nostru porneşte în mod constant, de la considerentul că ştiinţa constituie un factor fundamental, hotăritor al progresului contemporan, că societatea socialistă multilateral dezvoltată nu poate fi edificată decât pe baza celor mai înaintate cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii. Cercetarea ştiinţifică şi ingineria tehnologică asigură în măsură preponderentă şi valorifică în practică, la un nivel din ce în ce mai înalt, cele mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii ; unităţile de cercetare, compartimentele de cercetare din unităţi sunt angajate, cu toate forţele, la înfăptuirea integrală şi la termenele stabilite a obiectivelor decercetare ştiinţifică şi introducere a progresului tehnic, potrivit măsurilor prevăzute in programele de perfecţionare şi de modernizare a proceselor de producţie. Corespunzător obiectivelor adoptate si sarcinilor trasate de conducerea partidului, cercetarea ştiinţifică şi-a orientat cu prioritate eforturile asupra reducerii consumurilor materiale şi energetice, realizării de produse de nivel mondial şi chiar peste acesta, asupra perfecţionării tehnologiilor existente şi implementării intr-un timp scurt de noi tehnologii, cu un înalt randament tehnic şi economic, asupra realizării unor noi utilaje specializate de mare productivitate, asupra mecanizării, robotizării şi cibernetizării, in tot mai mare măsură, a producţiei. O condiţie esenţială pentru înfăptuirea tuturor acestor sarcini o constituie ridicarea pregătirii tehnice şi profesionale a tuturor oamenilor muncii. Aşadar, industria şi economia românească beneficiază de o strategie ştiinţifică, de larg orizont, bazată în mod hotăritor pe ştiinţă şi tehnologii moderne, dar şi pe organizarea şi desfăşurarea superioară a tuturor activităţilor. Programele româneşti adoptate în scopul sporirii eficienţei, calităţii şi competitivităţii pornesc, in bună măsură, de la faptul că, aşa cum rezultă din numeroase studii prospective, întreaga economie mondială a intrat deja şi va intra tot mai pregnant într-o nouă etapă a progresului tehnic, cu specificităţi şi detalii distincte, generate de mutaţii tehnologice profunde, de acţiunea polivalentă a industriilor electronice şi bioindustriilor. După unele studii se apreciază că in prezent în lume ne aflăm în pragul unei noi ere industriale — o eră caracterizată de tehnologii aflate intr-o rapidă schimbare şi care oferă posibilităţi imense de amplificare a creşterii economice. Evident, in abordarea unor asemenea fenomene, se impune o anumită rezervă, dar tot atit de adevărat este faptul că principalele noi tehnologii — electronica, telematica, cele din domeniul materialelor industriale, biotehnologia si tehnologia in domeniul fibrelor optice, al materialelor in amestec, robotica etc. — sunt considerate a fi realmente promiţătoare în sensul modificării structurilor economice ale ţărilor. Dar iată astfel citeva coordonate : a) noile tehnologii pot furniza o nouă bază tehnologică pentru o mare parte a economiei — o bază care este mai productivă, mai economicoasă în folosirea resurselor și corespunzătoare cu necesitățile economice contemporane și obiectivele sociale ; b) ele pot să furnizeze atit mijloacele de revitalizare a unor industrii vechi, dar şi să creeze industrii noi şi, în general, să contribuie esenţialmente la restructurarea şi diversificarea economiilor ; c) asemenea schimbări pot duce la ridicarea competitivităţii diferitelor ţări, modificând ceea ce se numeşte „avantajul lor comparativ“ în schimburile economice mondiale, precum şi la crearea de noi structuri ale comerţului exterior. Tocmai în acest cadru de probleme se pot pune în evidenţă preocupările, ce au cu precădere, o perspectivă generală, la nivel mondoeconomic, conţinutul unor tehnologii noi, mutaţiile şi procesele declanşate de ele. INDUSTRIA prelucrătoare şi sectorul serviciilor utilizează din ce în ce mai mult electronica. Procesul de implementare şi difuziune a început în anii ’50, prin comercializarea şi răspindirea aparaturii pe bază de semiconductor şi a continuat in anii ’60, cu evoluţia circuitelor integrate, apreciindu-se o accelerare în deceniul următor a utilizării acestora. Circuitele integrate au fost calificate drept „titeiul“ anilor ’80 şi ’90. Acestea vor oferi elementele de construcţie pentru componentele electronice avansate, vor permite ca aparatura electronică eficientă să înlocuiască tranzistorii, dispozitivele servo-mecanice etc. şi vor da naştere la noi industrii pe bază de componente electronice de vîrf. Industria semiconductorilor este un caz care demonstrează cum pot depinde creşterea producţiei şi productivitatea de schimbările de ordin tehnologic şi pe rol puternic poate juca competiţia economică în inovaţia produsului şi a procesului de prelucrare. Această industrie, a semiconductorilor, nu a răspuns numai la cerere, dar a elaborat produse noi, evoluînd datorită ratei ridicate a inovaţiei mai rapid decit industriile beneficiare. Scăderea continuă a preţurilor reale a stimulat cererea şi o serie de sectoare industriale au dezvoltat o relaţie sinergetică cu industriile beneficiare, în special cu cea a computerelor şi a telecomunicaţiilor. O serie de ţări au încercat sprijinirea acestei industrii pe plan naţional, cu scopul de a fi în frunte in sectorul din aval al industriilor, cu creştere intensivă şi utilizare de semiconductor. Din această cauză, adeseori, importanţa, ce se acordă industriei semiconductorilor depăşeşte contribuţia directă a acesteia la ocuparea forţei de muncă sau la sporirea valorii adăugate în prelucrare (in anii trecuţi, producţia semiconductorilor contribuia, în fapt, cu mai puţin de 0,1 la sută din valoarea adăugată în prelucrare, în zona ţărilor O.C.D.E.). O altă preocupare constă in înlăturarea dezechilibrului pe plan internaţional în producţia de semiconductori, dezechilibru care, la rîndul său, cauzează un dezechilibru comercial. Avind in vedere că tehnologia microelectronică este considerată cheia strategică pentru creşterea si modernizarea economiei, promovarea acestei tehnologii a devenit un obiectiv important atit din punct de vedere politic şi militar, cit și economic. Aparatura dotată cu semiconductor a penetrat o gamă largă de pieţe (militară, industrială şi de consum). Au devenit disponibile o serie de produse noi, datorită puterii de operare a circuitelor integrate (şi în special a microprocesoarelor), în timp ce un număr mare de aplicaţii, care înainte erau neeconomice, au devenit posibile datorită declinului preţurilor şi creşterii eficienţei costurilor. In S.U.A., la început, motivele principale pentru dezvoltarea acestei industrii au fost oferite de cerinţele sectorului militar şi aero-spaţial. Din 1982, aceasta a încetat să mai prezinte principala piaţpentru semiconductor, — deşi pe parcursul anilor ’60 — a înregistrat încă o treim din totalul vînzărilor de semiconductor Rolul sectorului militar a fost în declinn iar revoluţia în domeniul microelectroncii din S.U.A. s-a bazat pe extinder pieţei civile şi comerciale. Piaţa complerelor adominat vînzările de circuit integrate, creşterea cererii la aceste scuite s-a datorat în special urcării Cării de microcomputere şi computere personale. De asemenea, a fost important piaţa din sectorul telecomunicaţiilor. In contrast cu S.U.A., forţa motrice la baza industriei semiconductorilor , Japonia a fost constituită de sector „ produselor electronice de consum. Concurenţa intensă dintre producătorii japonezi de bunuri electronice de consum pe planul pieţei a stimulat inovaţia şi a condus la proliferarea producţiei. In 1982, bunăoară, acest sector a înregistrat 51 la sută din consumul beneficiarilor de circuite integrate japoneze, ceea ce înseamnă mai puţin decit la mijlocul anilor ’70, dar mai mult decit în alte ţări. In general, se prevede că, pentru anul 2000, asemenea tendinţe din S.U.A. şi Japonia să se accentueze, fără a fi neglijată insă nici posibilitatea unor modificări, mai mult sau mai puţin semnificative, în scenariile amintite. In ţările vest-europene, unde aproximativ 70 la sută din cererea de circi integrate o prezintă Marea Bota, R.F.G. şi Franţa, utilizarea debeneficiar a fost distribuită relibrat pentru majoritatea reflectîndu-se astfel şi faptcătorii vest-europeni in frunte în nici unul directive. In plus, fe modelul de utiliz diferenţe în m. Prin comparaţia 1935, potrivit cuitelor integradustria compu fost mai mare integrate pentru tot Japonia, şi de aproape tate mai mare decit totalul ţările vest-europene. Şi pentru stat vest-europene dezvoltate, previzioniştii indică o posibilă accentuare a tendinţelordeja manifestate. Prof. dr. Barbu Gh. PETRES Bacovia — „marele sfios“ CELE trei decenii scurse de la stingerea din viaţă a lui George Bacovia, numit de Zaharia Stancu „marele sfios“ iar de unii critici ca singurul poet român care „a coborit in infern“, au prilejuit presei literare acel „remember“ pe deplin meritat de valorile fundamentale ale spiritualităţii unui popor. L-am evocat fi noi, pioşi, cei care in mare parte i-am fost contemporani fi am beneficiat fi de prilejul de a-l vedea in anii lui de amurg tîrziu, inconjurîndu-l cu stima şi admiraţia noastră neţărmurită. Ce mărunt şi tremurător se lăsase el cuprins atunci in cercul mai tinerilor şi foarte tinerilor dornici să-l vadă, să-l audă, să-l atingă cu miinile ! Nu se deosebea prea mult de imaginea notată succint de Zaharia Stancu din anii lui de demult, rechemaţi atit de viu in cartea de evocări Viaţă, poezie, proză (Editura Eminescu, 1975) , la fel de puţin fiziceşte şi de sfios, un pumn de bărbat cum se zice popular, cu ceva vulnerabil faţă de cele înconjurătoare şi în acelaşi timp cu „sulisul trist", ca venit „de pe alt tărîm“, conform detaliilor păstrate de memorialul mai sus amintit. Coincidenţa a făcut să-l evocăm pe poet împreună cu Zaharia Stancu intr-una din vizitele acestuia în Banat. Ajuns la acea culme a vîrstei cinci mai cu inimă priveşti înapoi, reluînd chipuri de oameni şi fapte de-ale lor, ierarhizind valorile prin adausurile şi scăzămintele venite din partea timpului, Zaharia Stancu s-a arătat la Făget — locul unde se petrec cele ce vreau să relatez — atit de cuprins de emoţie, incit îşi semăna autografele cu adaus de lacrimi picurate lingă liniile trasate cu cerneală pe hîrtie. Ne-a adunat apoi o masă simplă de sat, aşternută cu faţă aspră de pinză ţesută în casă şi înălbită prin mijloacele misterioase prin care ţăranca română alege cu artă din lumina solară îndeosebi albul imaculat, cea mai pură esenţă de alb. Căsuţa era cu cerdac şi grădina vorba ceea „cit se vedea cu ochii“. Sub imperiul sfiiciunilor gazdei — mamă de poet — ii tremurau miinile şi in aceeaşi măsură şi vocea, ceea ce îndulcea şi mai dulce graiul locurilor, modulările lui potrivite şi în glasul poeziei, după cum a demonstrat-o cîndva controversatul Victor Vlad-Delamarina. Din aceeaşi casă se ridicau în zbor aripile poetului contemporan cunoscut prin versurile-i avintate, de ample sonorităţi, Traian Iancu. Atmosfera era de evocare şi de aduceri aminte. De altfel, fiecare întîlnire cu Zaharia Stancu avea valoare de istorie literară, iar aceasta cu atit mai mult, îndeosebi prin evocarea lui Bacovia, poetul de inaltă altitudine in poezia românească Gradată ca o povestire destinată marelui public, evocarea te referea la revistele dintre cele două războaie, cele care răsfăţau pe paginile din faţă in chenare şi caractere tipografice mari şi puternice poeţii aparent solid aşezaţi in jilţurile de aur ale literaturii , pentru ca, mai pe la urmă, în apropierea modestă a coloanelor de reclame şi de ştiri mărunte, banale, teribil de trecătoare, să apară cu litere subţiri, tremurătoare parcă, versurile unui poet care işi întindea de departe, din provincie, mina spre lumină. Azi nu se mai ştie mare lucru despre mulţi din cei „din faţă“, se apropia de finalul evocării sale Zaharia Stancu, însă ca o permanenţă, ca un dar preţios al Poeziei, a rămas celălalt, cel de pe lingă coloanele de reclame şi mărunţişuri — „marele sfios“ Bacovia. Din dorinţa de a preciza riguros autenticitatea relatării de faţă, iau drept martor tot pe romancier din însuşi volumul Viaţă, poezie, proză . Şi iarăşi mă întreb : „Unde sunt gălăgioşii cafenelelor de altădată, poeţi care se lăţeau pentru pagina iniia şi pentru o literă cit mai grasă .“ Tot Zaharia Stancu dă răspunsul şi tot cam aşa îşi încheiase şi povestirea susţinută pasionant la Făget, intr-o zi cu soare şi cu lacrimile emoţiei: „l-a acoperit pentru totdeauna uitarea, in timp ce figura marelui sfios se profilează tot mai clară pe orizontul literaturii noastre“. Mircea ŞERBANESCU Sentimentul metropolei EPOPEEA pune in dificultate satiricul. Obişnuit sa vadă „uritul“, să-i descopere cauzalitatea, complexitatea, să măsoare durata (se cramponează de fiecare poziţie), să-i cîntărească slăbiciunea (sau forţa), dorind să spargă inerţii şi prejudecăţi, scriitorul satiric, specializat în „dezafectări morale“, dar in acelaşi timp om al epocii in care scrie, este gata, inspirat de amploarea construcţiei, sa aducă un omagiu eroilor, celor mulţi aflaţi în prima linie a bătăliei urbane din Bucureştiul de azi, care ne dăruiesc un nou sentiment : cel al metropolei. Capriciile istoriei au vrut ca oraşul să nu ne fie străbătut de un fluviu. Eroarea a fost corijată. Briza noii Dimboviţe, cu apă efectiv dulce, nu este o metaforă, un vis, proiectul fiind o realitate de ultimă oră. Curind, iubitorul de teatru, in pauza unui spectacol la „Bulandra“, va gusta în tăcere această premierăedilitară, ce va dăinui de acum, veşnic. Automobilistul, venind dinspre sudul metropolei (unde mai multe „oraşe“ alcătuiesc doar a şasea parte a municipiului) grăbit să prindă spectacolul „Naţionalului“ a şi uitat traseele ocolitoare, simţindu-se, intr-un fel, coautor al Pasajului de sub Piaţa Unirii, realizat de constructorii lui (mai multe antreprize) mai repede decit un simplu bloc de locuinţe, in condiţii deloc uşoare, dată fiind vecinătatea altei ctitorii : Metroul (ambele linii şi ambele mari staţii subterane !). Celălalt pasaj rutier de la Piaţa Victoriei, facilitind accesul din Ştefan cel Mare spre Titulescu, permite un racord direct cu pasajul ce survolează liniile ferate din zona fostului pod Grand, de unde mai este foarte puţin de mers pînă la salba noilor ştranduri din cartierul Cringaşi (altă densitate urbană), punct ce marchează „Izvorul contemporan al Dîmboviţei“. De aici, de la întinsul Lac, ai priveliştea epopeii... Am parcurs drurnul pe ploaie — şi ce ploaie torenţială ! — împreună cu fiica mea, elevă, dornică să vadă atunci şi nu în altă zi, opera ! Generaţiile se vor scurge, noutăţile urbanistice se vor multiplica, modernitatea va intra in firescul citadin, sentimentul mirării poate va dispare (poate nu), dar ce se clădeşte in acest sfirşit de mileniu, cu conştiinţa eternităţii şi mîndrie naţională, uimeşte. In Geniu pustiu, Eminescu evoca un Bucureşti insalubru, cu străzi in care ţi-era frică să intri şi pe care ploile de la sfirşitul acelui veac, îi făceau in multe zone, impracticabil. De altfel, cu zece — cincisprezece ani in urmă, vestigiile acelui trecut eminescian, se regăseau încă în Valea Plîngerii, unde în ultimul deceniu au apărut noul şi modernul Parc al Tineretului, Polivalenta, blocurile zvelte cu arhitectura lor deosebită şi confort interior de care beneficiază mii de familii, noile cartiere Linăriei şi Văcăreşti, in plină expansiune pină la porţile Mărţişorului lui Arghezi, sunt doar cîteva din aţii de edificatoarele mărturii ale „frumosului“, ofensiva lui avind front deschis. Sunt multe capitale şi oraşe care se fălesc, se împăunează cu fondul lor imobiliar şi edilitar purtind patria timpului, rodul muncii generaţiilor. Dar cred, sunt sigur, că doar foarte puţine au realizat intr-un timp atit de scurt, sentimentul acesta al metropolei. Dincolo de acoladele evocative şi prospective, de lucrarea constructorului, nu pot să nu remarc excesiva modestie cu care se semnează capodopera. O placă din marmoră de la Lacul Morii menţionează, greu lizibil din stradă, ceea ce s-ar fi cuvenit să ne emoţioneze mai adine, pe măsura efortului desfăşurat , autorii acestei impresionante lucrări. Nemuritoare. In graba şi încrâncenarea construcţiei, uităm parcă să omagiem, să subliniem, să ridicăm piedestaluri. La scara monumentalului. Dinu GRIGORESCU 2 CONTEMPORANUL fef J Fit E CTI!