Contemporanul, ianuarie-iunie 1992 (nr. 1-26)

1992-01-03 / nr. 1

■ i­ ideea euopeana L 22 noiembrie 1989 Dacă primeşti un musafir, pune picupul în priză, fă ca discuţiile să decurgă în armonia mu­zicii blinde, ca aceasta să acopere liniştea care este atît de potrivită ca vorbele să fie transmise, în stare pură, la cel care interceptează discuţia. Nu-i uita niciodată pe compozitori, pentru plă­cerea şi siguranţa vizitatorilor tăi — care nu mai pot fi înregistraţi, atunci, atît de uşor şi nici opiniile voastre nu mai pot fi cercetate cu amănunţime de către cel sau cea care este de serviciu. O mînă care a acţionat în camera lu­minată — luminată pentru inducerea în eroare a hoţilor şi a altor vagabonzi —, o mînă care a apăsat pe întrerupător, astfel îneît încăperea este întunecată atunci cînd te întorci acasă. Unde a mai trebăluit această mînă, ce mecanis­me a pus în funcţiune ? Aprinzi lămpile peste tot şi te uiţi la scaune, la dulapuri, la tablouri. De unde să poţi bănui că a fost plasat ceva pentru ascultare pe furiş a convorbirilor ? Acum locuieşti în mijlocul suspiciunii. Sau este aceasta o altă lume, uimitor de ase­mănătoare celei de pînă acum ? O lume parale­lă, întoarsă pe dos, s-a suprapus peste cea ve­che, nimicind-o, pe cînd lumea cea nouă este mai puţin intimă, în ea apar pe neaşteptate mîini străine, care dau naştere la bănuieli, pen­tru a te învăţa cum să te porţi, pentru a te con­vinge. 4 ianuarie 1990 Cele ce vreau să relatez după aceste explica­ţii ocolitoare s-au întîmplat în vremea solsti­ţiului de iarnă, deci acum două săptămîni şi în zilele următoare, pînă la sfîrşitul anului, încep cel mai bine în mijlocul evenimentelor, cu lar­ma asurzitoare a nenumăratelor arme de foc portative, cu acel zgomot care a stîrnit panică, într-o zi de vineri, pe la ora prînzului, după cum cred. Mă întorsesem acasă cu o jumătate de oră înainte de începerea salvelor, după ce mă legitimasem în faţa soldaţilor, la capătul străzii Schneidmühlgasse. Un tanc, lat şi greu, ocupa jumătate din partea carosabilă a străzii. îna­inte de a trece de partea grădinii, am văzut că la celălalt capăt al străzii se aflau, de asemenea, un tanc şi oameni îmbrăcaţi mn uniforme verzi. Şi acum tirul acesta, acolo, unde a fost oprită mulţimea de oameni pe care o părăsisem de cu­­rînd. Buimăcită din cauza focului războinic de arme automate, Inge m-a asigurat de mai multe ori cît de uşurată se simte că am ajuns acasă înainte de a interveni armele. Till, acest cîine vînjos, uimitor de prompt în reacţiile sale, care răspunde cu însufleţire la zgomote, alerga ca apucat prin grădină, mai cu seamă atunci cînd larma focului, schimbătoare în intensitate, înce­ta. Inge a alergat în curte ca să-l potolească pe Till și să-l aducă în casă. Cîinele, însă, n-a în­cetat să latre, așa că am vrut să văd și eu dacă în curte și în grădină totul este în ordine. Pe trepte m-a întîmpinat un bărbat destul de tî­­năr, probabil trecut de treizeci de ani, cu capul descoperit, prezentînd un început de chelie. îşi ţinea în pumn căciuliţa în care părea să ascun­dă ceva. Era îmbrăcat sportiv, purta o bluză de vînt deasupra hainei. Inge venea la doi paşi în spatele lui şi mi-a spus — mişcînd numai din buze — „...un securist...“ Am păşit înapoi pe palierul scării. Atunci cînd a ajuns şi el aici a şovăit puţin apoi ni s-a alăturat serviabil şi l-am condus în casă. Păşea neliniştit încolo şi-ncoace prin încăpe­rea mare, luminată de soarele amiezii ce răzbea prin faţada construită din geamuri. Ce-i drept, şi-a dat seama de ambianţa în care se află, şi totuşi aveai sentimentul că era distrat sau pur şi simplu că din anumite motive era alungat din lumea înconjurătoare, mai apropiată, mai depăr­tată. După cîtva timp părea că-şi dă seama unde se află. „Ce frumos este aici la dumneavoastră“, spuse el după ce aruncă o privire asupra mobi­lei și tablourilor. Nu a observat, sau nu s-a sinchisit de faptul că se îndura de călcat, rufele împăturite, puse grămadă unele peste altele pe masă, hainele așezate pe scaune nu erau tocmai pregătite de a primi musafiri. „Cît de frumos e la dumneavoastră“, spuse încă o dată, dar cu­vintele nu erau potrivite cu ceea ce simţea în sine şi nici nu se aflau într-o relaţie firească ci doar în contrast cu ceea ce se întîmplase. La invitaţia noastră s-a aşezat în fotoliul care se afla în mijlocul camerei, iar eu m-am aşezat în faţa lui pe taburetul de lîngă birou. Inge fă­ Joachim Wittstock în vecinătate în­ cea ordine pe ici, pe colo. „Cine trage ?" a în­trebat ea. „Armata şi securitatea... unii împo­triva altora...“, a răspuns el cu o voce stinsă. Inge şi-a spus părerea : „Noi am crezut că se trage în demonstranţi.“ „Probabil şi aceasta“, a explicat el, „dar ceea ce auzim acum este cu totul altceva“. Sub căciuliţa lui, la locul potrivit, se făcuse vizibil un pistol, dar pentru moment părea mult departe de a-l folosi. L-a zgîlţîit un frison. O bucată de timp s-a lăsat tăcerea. „De-ar în­ceta o dată“, strigă el. „Doamne, de ce nu mai încetează ?...“ Apoi a privit un răstimp pe fe­reastră, afară, unde piţigoii ciuguleau din şori­­ciul atîrnat pentru ei si f­­­ii își înfundau pliscurile în mălaiul din cutia din tablă legată de o creangă. „Ce bine este să fii pasăre...“, spuse el gînditor, „mă puteţi adăposti o bucată de timp ? Cîteva ore...“ Am dat afir­mativ din cap. „Cum se face că“, a meditat el, „oameni atît de diferiţi se ajută între ei ? Dumneavoastră şi eu ducem doar. f.r'are. -o c - t- •• r.t. • va....“ S-a uitat la Inge, la mine. Cuvintele lui au că­zut în tăcere . .....Dacă aş fi alergat de-a lungul străzii, acum n-aş mai fi probabil în viaţă. Pe lîngă santinelele de lîngă tanc nu aş fi trecut, aş fi fost doborît la pămînt. Dacă îmi permiteţi, aştept un moment favorabil pentru a mă arăta din nou pe stradă.“ ■ „Cine o fi tras mai întîi ?“, am întrebat eu. A ridicat privirea : „Cel care şi-a pierdut nervii mai întîi.“ „Mai tîrziu se va face lumină asupra celor întîmplate în aceste ore şi în aceste zile. Acum nu poate exista nici o privire de ansam­blu.“ Tăcere. S-a dus la fe­ra­stră. ..'njetavi o­­dată !“ a ţipat el cu o voce sugrumată, şi-a aco­perit obrazul cu palmele şi a lăsat capul să-i atîrne. A rămas aşa cîtva timp. Apoi a iscodit din nou împrejur, în efortul de a tîlcui zgomo­tele de afară. Dar pe moment nu se întîmpla, în mod vizibil, nimic care să-l ameninţe direct. Din motive de precauţie, s-a interesat de posibi­lităţile de a se ascunde în această casă, în pod, în pivniţă. „Voi fi căutat, patrulele...“ „Care ?“ „Cele ale armatei sau cele ale securităţii. Nu mă pot aştepta la nimic bun.“ I-am descris si­tuaţia casei noastre, cel care locuieşte la parter , aflat acum în concediu, era doar proprietarul apartamentului de dedesubt — şi cel care locu­ieşte împreună cu noi doi, anume, unul din fra­ţii mei, care nu este acasă... Acum, revin în prezent. Cînd astăzi, imediat după prînz, am trecut pe lîngă vilă, aici lucra o echipă de la Televiziunea olandeză. Manevra­rea celor două maşini blindate oferea operato­rilor, ca şi spectatorilor ocazionali, o imagine captivantă. In pofida masivităţii lor, coloşii se lăsau conduşi cu siguranţă, astfel încît teii de pe trotuar abia dacă aur fost atinşi, şi numai cîteva rămurele au fost afectate. Urmăream cum echipa se urca şi cobora prin chepenguri, printre roţile masive prevăzute cu anvelope grele. Soldaţii s-au lăsat cu plăcere înregistraţi pe peliculă. In fundal, tricolorul — fără stemă acum — pe care-1 înălţau prin deschizăturile superioare ale maşinilor blindate,în timp ce, cu degetul arătător şi cel mijlociu, depărtate unul de altul, arătau semnul victoriei. Unul din re­porteri pricepea nemţeşte, aşa că am intrat pu­ţin în vorbă, prin intermediul însoţitoarei lor, o locuitoare din Sibiu pe care o cunoşteam. Oa­menii televiziunii avuseseră acces şi în vilă şi au filmat acolo în voie. De altfel, acolo nu era nimic extraordinar de văzut, a remarcat însoţi­toarei, nici un fel de lux exagerat. La o amarţi­­re, olandezul care vorbea nemţeşte mi-a spus : „Edificaţi o democraţie bună, şi nu o cultură Coca-Cola !“ Am rîs, deşi nu am înţeles exact ce a vrut să spună. 5 ianuarie 1990 Ca şi în zilele trecute, dimineaţa s-a scurs as­tăzi în dezbateri, în redactarea de memorii, de petiţii, în alegerea reprezentanţilor în cutare sau cutare comisie. încă înainte de sfîrşitul a­­nului a început o activitate febrilă, o modificare a dispoziţiilor, o schimbare a aşezămintelor e­­xistente pînă acum, o nouă grupare a forţelor. E de mirare cîtă energie iese la iveală dintr-o dată atunci cînd este vorba de a edifica o ordi­ne omenească. Chiar dacă uneori, prin exces de zel, apare dezordinea şi există cîteodat senti­mentul că oamenii s-au ostenit pentru un lucru­­fals, totuşi străduinţa de a găsi o ieşire din re­semnare, de a pune capăt unei situaţii atît de caracteristice pentru ultimele luni şi ultimii ani, este neîndoielnică şi demnă de tot respectul. In povestirea de către mine a evenimentelor nu am ajuns, totuşi, mult timp, în acel punct în care a început noul curs, actual, al vieţii care, în mare, se desfăşoară paşnic ; m-am oprit mai întîi la acele ore în care vizitatorul nostru se străduia să înţeleagă situaţia contradictorie care i-a asigurat lui, un locotenent major de securi­tate, un loc cu totul determinat, datorită regu­lamentului de serviciu şi nu datorită unei ho­­tărîri arbitrare. Inge i-a pus pe masă, în faţă, o ceaşcă de ca­fea, el a băut din ea fără ca prin aceasta să se învioreze. Aparatul de radio era deschis, din Capitală veneau ştiri­ despre­ o declanşare a ac­ţiunii revoluţionare, despre luptele dintre a­­­r­mată şi...... trupele de securitate. „Totuşi, ceea­ ce ne-a captivat mai mult pe noi, aici în locuinţă, în cartierul nostru în care, doar la o distanţă de vreo sută de metri se află o­­ şcoală militară şi foarte aproape de aceasta, min­ţia şi securitatea — deci, ceea ce ne-a atras nouă mai mult aten­ţia au fost zgomotele care pătrundeau prin fe­restrele întredeschise, pocnetul armelor care cînd se apropia, cînd scădea în intensitate. A­­deseori erau slobozite adevărate salve care pă­reau că nu se mai termină. Dacă armele făceau un răstimp, era suficientă o împuşcătură izola­tă pentru ca tensiunea din primele minute ale luptei să biciuiască din nou nervii. L-am întrebat pe locotenentul major despre şeful judeţului. A spus că acesta plecase cu au­tomobilul în dimineaţa aceleiaşi zile şi că sala­riaţii şi-au luat valea treptat iar după începe­rea împuşcăturilor s-au făcut nevăzuţi şi oame­nii din gardă. Vizitatorul nostru a luat-o la sănătoasa ultimul. El a sărit zidul, dar nu prin spatele grădinii, unde era înălţat cu plasă din sîrmă, ci prin faţă, spre stradă, şi astfel a ajuns în curtea noastră. In vilă a rămas doar o cîntă­­reaţă care l-a distrat pe mai marele judeţului în ultimele zile. Omul trupelor de securitate nu a vrut să mă­­nînce nimic. Moartea a fost prea aproape. El îi scăpase, însă știa că trecuseră doar minute, doar cîteva sferturi de oră de cînd, dacă s-ar fi întîmplat ceea ce era mai rău, nu ar mai fi putut respira... anume, dacă ar fi căzut în mii­­nile soldaţilor de la un capăt sau celălalt al străzii. I se părea cu totul improbabil — a spus-o nu numai o dată — ca, în apropierea lor, să nu fi fost implicat într-o luptă corp la corp, în­­tr-un schimb de focuri. Şi cînd a simţit apropie­rea morţii, gîndurile lui au rămas îndreptate spre moarte : în circumstanţele date, cea mai bună soluţie ar fi să-şi pună­ capăt zilelor.^ A spus aceasta cu o voce sleita. Am combătut ideea, mai întîi din principiu — căci nu am în­ţeles niciodată cum poate omul să-şi curme sin­gur viaţa — şi apoi cu referire la acest caz par­ticular : se va găsi pentru el, fără îndoială, o ieşire din această situaţie dificilă. A rămas re­tras în sine, nici nu era limpede dacă auzea ast­fel de declaraţii liniştitoare. După cîtva timp şi-a repetat gîndul : dacă se omoară, înlătură dintr-o dată orice conflict... şi nimeni nu-i poate face un reproş... Nu s-a ridicat însă din fotoliu iar vorbele şi atitudinea sa nu trezeau de fap impresia că ar avea de gînd să se omoare foart curînd. împuşcăturile din Friedenfelsgasse — sunau cel puţin ca şi cum ar fi pornit din casele ce se aflau dincolo de grădină — ne-au făcut să ne apropiem de acei pereţi care ne puteau proteja de focul armelor. Apoi, din nou, se părea că lupta se dă de cealaltă parte a casei, zona stră­zii noastre (Schneidmühlgasse) şi, cîtva timp, am căutat adăpost în alte colţuri ale locuinţei. Cînd traversa camera, locotenentul major ţinea mereu pistolul în mînă, ceea ce o irita pe Inge. De aceea, l-a rugat să lase arma la o parte sau cel puţin s-o ferească din ochii ei. Fugarul a fost de acord cu această dorinţă, fără prea mul­te vorbe. In timp ce băga obiectul în buzunarul­­ hainei, a spus că ar fi necesare cîteva^ mişcări pentru a introduce cartuşul pe ţeavă, în afară de asta pistolul este asigurat, astfel îneît nu se poate descărca de la sine. Era clar : din partea lui nu ne putea paşte nici un pericol, era bucu­ros să nu trebuiască să folosească arma. Ne-am putut întoarce din nou la locurile noastre şi la un moment dat el spuse : „Poate vă veţi mira de comportamentul meu, îl veţi dezaproba...“ Am dat din cap şi am declarat că el este cel care ştie mai bine ceea ce face, sin­gur este răspunzător pentru actele sale. A cre­zut că este necesar să ne explice atitudinea lui faţă de cele ce se petreceau azi în apropiere şi în depărtare : „Nu m-am făcut ofiţer pentru a trage în popor. Şi nicidecum în armată...“ L-am întrebat de cînd s-a aflat în vilă. A ză­bovit acolo o zi şi o noapte. Nu a avut linişte în acel loc pentru că oamenii lui erau în stare de alarmă tocmai de-o săptămînă, de la demon­straţiile şi evenimentele sîngeroase de la Timi­şoara. A fost în vilă pentru prima oară, i s-a ordonat pur şi simplu să se ducă acolo. L-am întrebat dacă avea familie. Da, ne-a informat el. Soţia lui lucrează într-un birou, în construcţii, ca tehniciană, şi au un băiat de cinci ani... După vreo oră de şedere în casa noastră a spus, mai mult pentru sine : „...am cam dezertat...“ Ei, aşi ! Asta suna atît de grav şi nu exprima tocmai corect starea de lucruri : hotărîrea de a nu trage a fost, în cazul lui, cea mai bună, cu toate consecințele ce decurg de aici. Nu va avea de regretat faptul că s-a dat la o parte, dimpo­trivă...Cu aceste cuvinte am încercat să-i risi­pim îndoiala. Fruntea lui era încă plină de sudoare, aceasta i se lipise şi de haine, in­ încurcătura în care l-au pus aceste incidente îi provoca o mare indispoziţie. Poate că cel mai bine era să mănînce ceva. Mereu tulburat, ne-a urmat în bucătărie şi ne-am aşezat în faţa far­furiilor. Avea nevoie de puteri, i-a zis Inge .... şi astfel a pus şi el mîna pe lingură. Varza ro­şie din supă părea să-i facă plăcere, chiar să-l înveselească ; a izbucnit în rîs atunci cînd a văzut aceste „capete“ mici, graţioase. Era pen­tru prima dată că îl amuza ceva ; fireşte, rîsul lui era puţin cam derutat. S-a aplecat deasupra farfuriei şi apoi nu a mai văzut şi nu a mai auzit nimic din cele ce se întîmplau în jurul lui, era cufundat în evenimentul grav al mînca­­tului. In afară de supă nu a vrut să mai ser­vească nimic, tăcea şi se mira de noi, care ne-am putut dedica unei activităţi atît de pro­zaice precum consumarea cartofilor şi a mură­turilor în timp ce afară oamenii erau răniţi şi ucişi. Sau poate doar ne închipuiam că el ju­decă îndeletnicirea noastră şi o condamnă ? Erau lucruri cu totul banale, pe care oamenii şi le împărtăşesc unii altora. Apoi avea o înfă­ţişare ca şi cum s-ar fi întors după o lungă absenţă, de la o mare depărtare — îşi revenise după toate aparenţele, aşa cum atît de minunat caracterizează această expresie starea respectivă. A spus că, o dată cu mîncarea, pofta de viaţă a crescut în el din nou. Traducere din limba germană de Constantin COŞMAN Stoiciu Florin ~ ilustraţii la cartea „Circumcizia mîinii" de Angela Marinese! JSSWr.1 kÂ-/-uri ■Astăzi, drumurile lui Lech Walesa şi Adam Michaile s-au despărţit. E un lucru pentru care Michnik suferă şi despre care nu-i place să se vor­bească. După lovitura de stat din 13 decembrie 1981, Michnik ajungea la închisoare. Dar teoreticianul „autolimitării contestării“, extraordinarul tactici­an al revoluţiei antitotalitare (astăzi director al co­tidianului ,,Gazeta Wyborcza") ţi-a văzut împlini­te profeţiile : comunismul poate fi neutralizat dinăuntru. Adam Michnik, evreu, ex-comunist şi intelectual agnostic este unul din personajele cele mai populare în Polonia. Excelentul scriitor și eseist Timothy Garton Ash, într-un memorabil eseu asupra anului 1989, compară această toamnă a comunismului cu Pri­măvara Popoarelor din secolul al XIX-lea. Re­­curgînd la această metaforă istorică, el critică vio­lent interpretarea mişcărilor de eliberare naţio­nală ca pe o explozie de naţionalism. Este impo­sibil să califici drept şoviniste tendinţele autono­miste care se manifestă în Europa centrală şi ori­entală. Pot fi amintite aici cele trei etape succesi­ve ale Primăverii Popoarelor, identificate astfel de Grillparzer, poet din secolul trecut , mai întîi umanismul, apoi naţionalismul, şi în cele din urmă reducerea omului la turmă. Este un aver­tisment pentru fiecare din ţările şi popoarele noastre. Orice revoluţie are fazele ei. După lupta pentru libertate împotriva Vechiului Regim urmează lup­ta pentru putere în interiorul taberei învingători­lor, şi apoi revanşa asupra învinşilor. In prima fază, ideologia care uneşte opoziţia este întotdea­una sloganul : libertatea împotriva dictaturii. Cei care luptă pentru libertate (libertatea pentru sine, pentru un popor sau pentru o mişcare), lansează sloganuri despre libertatea universală, despre to­leranţa pentru cei care nu gîndesc la fel ca ei, despre drepturile minorităţilor. După aceea in­tervin disensiunile interne şi, o dată cu ele, cău­tarea unui limbaj care să exprime divergenţele ideologice. Comunismul se dorea o viziune absolută asupra lumii. El a lăsat în urmă un vid ideologic, iar sfîr­­şitul său a însemnat deschiderea cutiei Pandorei, de unde au ţîşnit demonii unor epoci îndepărtate : şovinismul şi xenofobia, populismul şi intoleranţa. Cuvîntul „naţionalism“ este corupt prin polise­mie. Comentînd criza lituaniană, un eminent ideo­log al stîngii franceze şi un eminent ideolog al dreptei americane au acuzat „Saludis“ de aspira­ţii naţionaliste. Pentru francez aici este vorba de­spre o mişcare reacţionară, conservatoare şi cle­ricală care împiedică politica de reforme a lui M. Gorbaciov , pentru american, despre o mişcare naţionalistă, progresistă şi revoluţionară care tul­bură stabilitatea mondială şi împiedică politica preşedintelui Statelor Unite. Căci, în definitiv, de ce preşedintele Bush ar fi obligat să-i ceară lui Gorbaciov să acorde suveranitate Lituaniei, de vreme ce nici un alt preşedinte american nu a Adam Michnik Ghetourile vor înlocui naţiunile? avut astfel de pretenţii faţă de Hruşciov sau Brej­nev ? După părerea noastră, nu poate fi calificată drept naţionalism aspiraţia de a-ţi redobîndi me­moria naţională, de a-ţi apăra identitatea cultu­rală şi de a redeveni un stat independent. Lupta pentru propriile-ţi drepturi naţionale nu înseam­nă naţionalism, ci naţionalism înseamnă a dispre­ţui dreptul celorlalţi la demnitate naţională şi umană. Naţionalismul este o viziune specială asu­pra lumii, potrivit căreia popoarele sunt condam­nate la o luptă bestială pentru a trăi împreună. Dar el este de asemenea şi o formă degenerată a nevoii naturale de a trăi în demnitate naţională şi într-un stat naţional independent, deoarece el este o formă de intoleranţă , naţionalismul per­mite ca „celălalt“ să fie respins din cauza nea­­semănării sale. Naţionalismul va fi ultimul cuvînt al comunis­mului, ultima sa tentativă de a descoperi în so­cietate un sprijin pentru dictatură. Kim Ir Sen, Castro şi Miloşevici, şeful comuniştilor din Serbia, sunt o ilustrare în acest sens. Naţionalismul este însă, în acelaşi timp, şi o formă de structurare a împotrivirii la comunism. Comunismul calcă în picioare demnitatea naţio­nală, distruge tradiţiile naţionale, violează suvera­nitatea naţională. Naţionalismul devine atunci autoapărare naţională deformată, deformare ce se produce cu atît mai lesne cu cît opresiunea este mai puternică. Autoapărarea naţională, s-o repetăm, nu este naţionalism. Acesta nu apare decît atunci cînd o naţiune este convinsă de propria ei superioritate de popor oprimat asupra celorlalte popoare. Exis­tă deci două forme de naţionalism. Lenin avea dreptate să distingă naţionalismul­ unei naţiuni învinse de acela al unei naţiuni ocupante. Na­ţionalismul colonizatorilor este întotdeauna cel mai odios, cel mai condamnabil. Cînd critică na­ţionalismul panslav, scriitorii ucrainieni, litua­nieni, estonieni şi georgieni evocă nu o dată „psi­hologia imperialistă“ a Marilor Ruşi. Problema naţionalismului rus, totuşi, nu e chiar aşa de sim­plă. Naţionalistul rus va spune că nici un popor nu a suferit atîtea cruzimi din cauza comunismu­lui precum poporul rus : o cultură aneantizată, persecuţie religioasă, elitele culturale şi cele in­dustriale, elitele oraşelor şi cele ale satelor, ma­sacrate ; şi, în plus, foamea, violenţa şi disperarea. Naţionalistul rus va con­strui o teorie despre po­porul rus ca victimă. Nu poate fi vorba, va spune el, despre tragerea la răspundere a ruşilor pentru bolşevism, căci marxismul este o invenţie a occi­dentului ; cît despre revoluţii, ele sînt opera străi­nilor, a evreilor, a polonezilor, a letonilor. Comu­nismul nu s-a intîmplat din vina noastră, ci spre nefericirea noastră, va răspunde el acuzaţiilor. Iar acest răspuns nu va fi în nici un caz absurd. El nu încearcă decît să ocolească întrebarea pri­vind responsabilitatea pentru propria-ţi nenoro­cire, ca şi pentru nenorocirea celorlalţi. Intelec­tualii acceptă adesea acest subterfugiu căci, trăind în interiorul comunismului, ei au un complex de vinovăţie şi neputinţă, şi se simt izolaţi de pro­priul lor popor. Naţionalismul este o iluzie, o în­cercare de a sparge această izolare şi de a regăsi nişte valori emoţionale şi istorice comune. Preo­cuparea pentru cultura naţională şi faptul de a redescoperi o memorie istorică sunt semnele unei atitudini responsabile. Identitatea naţională şi responsabilitatea implică dreptul de a fi mîndru de poporul tău atunci cînd aceasta este cu putin­ţă, şi obligaţia de a-ţi fi ruşine pentru el atunci cînd acest lucru este necesar. Ambele sînt de ne­despărţit. Un german poate fi mîndru de Goethe, de Heine şi de Thomas Mann, dar tot lui trebuie să-i fie ruşine pentru Hitler şi Goebbels. In a­­ceasta constă responsabilitatea. Naţionalismul este o tehnică clasică de fugă din faţa răspunderii pentru trecut. Nu eu sunt de vină, de vină sunt alţii, aceasta este convingerea naţio­nalistului. Naţionalismul este de asemenea o tehnică ce îngăduie să dai despre poporul tău o imagine în care să nu încapă şi alte rase. Gîndirea politică naţionalistă permite să le reproşezi oamenilor ori­ginea evreiască, să depistezi în cultură cosmopo­litismul şi să lansezi sloganul : Rusia pentru ruşi, Polonia e a polonezilor, Bulgaria, a bulgarilor ! Ea îngăduie de asemenea să ceri izgonirea străinilor, cum fac autorii sloganului „Polonezii afară !“, pre­zent pe zidurile Leipzigului. Ea îndeamnă în sfîr­­şit să organizezi pogromuri, cum o dovedesc asa­sinatele din Transilvania. In spatele acestor emoţii se ascunde o dilemă asupra căii ce trebuie urmată. Unii spun : reve­nim în Europa. Alţii zic : ne regăsim rădăcinile. Aceste cuvinte nu sunt în mod necesar contradic­torii, dar devin astfel atunci cînd conflictul se ascute. Societăţile înapoiate şi care au sentimentul degenerescenţei lor se află în următoarea alterna­tivă clasică : Ori să imite această Europă bogată şi liberală, ori să caute o cale de dezvoltare proprie, autentică, fie ea şi antieuropeană. Naţionalismul este bagajul ideologic al opţiunii antieuropene. Naţionalismul rus poate să ia forma unei ispă­şiri imperialiste, dar poate fi şi un izolaţionism care acceptă să lase Lituania lituanienilor, cu con­diţia ca Rusia să fie lăsată ruşilor. El vrea o Rusie pură, fără evrei sau armeni, şi fără cosmopoliţi şi francmasoni. Nu ştie prea bine ce este francma­soneria, dar ştie că e ceva în legătură cu Europa şi cu evreii. Aşa că vede în ea principalul său duş­man. Exemplul naţionalismului rus dovedeşte că în lupta împotriva acestui duşman se pot înnoda alianţele cele mai stranii. In coloanele ziarului „Naş Sovremienik“ coexistă în perfectă armo­nie Igor Ceafarevici, adept al ortodoxismului şi fost colaborator al lui Soljeniţîn şi J. Bondariev, adept al lui Stalin şi fost colaborator al K.G.B.-u­­lui. în ce constă sistemul de gîndire al extremei drepte ? Natalia Ivanova, excelent critic literar al perestroicii, spune că acesta este rezultatul trans­formării imaginii despre inamic : „din duşman al poporului el a devenit duşman al naţiunii“. Pen­tru a lupta împotriva acestui inamic sînt depistaţi mai întîi străinii, apoi celelalte rase şi minorităţi naţionale, şi în sfîrşit indivizii care se deosebesc prin criterii rasiale sau culturale („evreu“, „cos­mopolit“). Adeptul extremei drepte doreşte o Rusie sau o Polonie pură, dar se împotmoleşte în ilogism atunci cînd refuză unora dreptul de a fi ruşi (de exemplu, evreilor), iar altora dreptul de a nu fi ruşi (de exemplu, ucrainienilor). Fiecare dintre ţările aflate în perioada de după comunism are „sobnia“ sa „neagră. Iar acela care susţine că nu a fost molipsit de această boa­lă, este molipsit într-un fel mai deosebit. Viziu­nea lumii de extremă dreaptă este simplă, la fel de simplă ca şi cea propusă de comunismul primi­tiv. Tocmai de aceea pătrunde cu atîta uşurinţă în spiritul indivizilor care sînt martori ai prăbuşirii dogmelor comuniste, considerate timp de zeci de ani ca inviolabile şi eterne. Polonia are o situaţie specifică. Ea este o ţară masiv uninaţională în interiorul unor frontiere impuse de Stalin. Este o ţară care, după căderea comunismului, traversează o criză de euforie, tul­burată de o gravă criză economică. In Polonia se poate vedea cel mai bine ce înseamnă „sotnie neagră“. Căci nu este vorba, aici, să lupţi împo­triva unor minorităţi naţionale, care nu amenin­ţă pe nimeni. Este vorba despre însăşi forma Po­loniei, despre naţiunea şi cultura ei, despre stat şi principiile sale directoare. Nu este vorba despre o ceartă în care să se opună cei de stînga şi cei de dreapta, nici creştin-democraţii şi social-de­­mocraţii. — toate acestea n-au astăzi o însemnă­tate prea mare. Ci este disputa a două idei de­spre naţiune şi stat: ideea unei societăţi civile şi a unei naţiuni deschise se opune ideii de „stat catolic al naţiunii poloneze“ şi ideii de intole­ranţă faţă de alţii. Susţinătorii primei idei au re­curs la dezbaterea democratică, următorii la in­sinuări şi ură. Pentru unii, naţiunea este o co­munitate de cultură, pentru ceilalţi, o comunitate de sînge. Această problemă nu este numai a Europei de după comunism. Harlem Désir, liderul lui „SOS Rasism“, are dreptate să remarce în legătură cu Le Pen : „Ataşamentul faţă de o naţiune nu în­seamnă xenofobie, în el nu există nimic reacţionar, nici contrar universalismului, în Franţa mai mult decît oriunde statul naţional constituie o bază care a permis, nu fără luptă, să se ajungă la de­mocraţie şi la menţinerea ei. Acesta este conţi­nutul numelui de Republică franceză. Substanţa sa se defineşte prin naţionalitate, şi nu prin ob­sesia unei identităţi etnice a cărei int­ietate ar conduce la retragerea în sine şi la provincialism. Republica franceză este deci un spaţiu în care in­tegrarea e posibilă“. Ostilitatea la acest mod de a gîndi este cuvîntul de ordine pentru mişcările re­grupate în jurul ideologiilor rasistă, antisemită, autoritară, care constituie o ameninţare pentru democraţie. Xenofobia este o reacţie bolnăvicioa­să la diferenţă, şi nu semnul că îţi aperi identita­tea naţională. Noi am ieşit din comunism. Orice mare trans­formare socială trezeşte mari speranţe, dar şi mari spaime. Ea este ca un talaz care îi scufundă pe unii iar pe alţii îi ridică pe creastă. Mai mult, nu există transformare care să poată satisface toate nevoile, toate dorinţele şi toate speranţele. Orice mare transformare în istorie produce deci grupuri puternic frustrate. Sistemul comunist era un sistem carceral. El oferea fiecăruia un fel special de siguranţă, semă­­nînd cu cel de care beneficiază deţinuţii : o gamelă cu supă, baie, o cantină, o bibliotecă, şi nopţile pe­trecute pe un pat de scînduri goale, iar nu sub cerul liber. Desigur, nimeni n-ar sta de bună voie în închisoare. Şi totuşi, pe parcursul anilor, fie­care s-a obişnuit cu faptul că anumite lucruri îi erau asigurate de temniceri. Şi, deodată, gratiile se rup şi oamenii sunt liberi. Sunt fericiţi, dar... nu mai au nici gamelă, nu mai există nici pat, trebuie să-şi facă singuri rost de ele. Omul elibe­rat se trezeşte într-o situaţie cu adevărat schizo­frenică : libertatea îi apare în acelaşi timp ca o binefacere şi ca o teribilă ameninţare de care nu avusese cunoştinţă pînă atunci. Renasc deci în noi toţi reacţii amestecate. Desigur, sîntem pentru economie de piaţă­.Numai că, ce înseamnă ea ? Echilibrul preţurilor. Cu cît sistemul comunist er mai criticat pentru lipsa lui de eficacitate, pentru faptul că răpea muncii individului orice semni­ficaţie, cu atît sistemul economic de piaţă apare ca mai nedrept. Originea populismului se află în sentimentul unui prejudiciu. Unii au bani, în timp ce alţii nu au­­ unii prosperă, în timp ce alţii sunt falimentari. Primejdia se ascunde în reapariţia destul de firească a unui anumit stereotip populist. Mai mult, apar oameni care încearcă să profite pentru a face rentabile emoţiile sociale. Eu sunt un intelectual angajat în politică.­ Pro­cesele care se desfăşoară în acest moment mă um­plu de bucurie şi de speranţă, dar şi de tristeţe şi nelinişte. De cîte ori nu ne-am gîndit la această lume măreaţă de după comunism ? Şi iată că sub ochii noştri, alături de ce e mai preţios, ies tîrîn­­du-se din ascunzătoarea lor, monştrii. Ne încăpă­­ţînăm să credem că nu sînt decît marginali, res­turi ale unor timpuri revolute şi că timpurile ce vor veni îşi vor găsi împlinirea sub semnul de­mocraţiei. Dar avem dreptate cînd credem­ astfel ?. Traducere şi adaptare din „Le Nouvel Observateur” de Luminiţa Mihaela OPREA

Next