Cotidianul, martie 1992 (Anul 2, nr. 41-62)

1992-03-12 / nr. 49

PAGINA 4 TIDIANUL JOI «12 MARTIE 1992 Reporter: Domnule Vladimir Pană, am vrea, mai întîi de toate, să vă întrebăm dacă puteți oferi ziarului nos­tru cartea dvs. de vizită. Vladimir Pană: Cartea mea de vizită nu este așa de impresionantă și nu cred că vizita dvs. are ca scop persoana mea... Rep.: Prin dvs., știm cu toții­­ și știți și dvs.­­ unde vrem să ajungem... Vl.P.: Sunt Vladimir Pană, am 56 de ani, sunt de meserie gazetar și sunt un om destul de conservator. Nu știu dacă există un partid conservator prin puzderia de partide care au apărut, dar ar trebui să fac parte din acest partid. De ce? M-am născut în această casă, acum 56 de ani, am intrat în presă în 1960, la revista “Albina”, unde lucrez și acum și sînt redactor-șef - deci un caz rarisim de perseverență în presă și nu numai atît, dar să funcționezi 32 de ani în aceeași publicație înseamnă, totuși, un act de conservatorism. Am început ca redactor, apoi redactor­­, șef de secție, iar acum stat redactor-șef, și lucrez la aceeași redacție. Am publi­cat și la alte reviste, am avut colaborări la Radio... ș.a.m.d. Primul articol l-am­­ scris pentru “Sportul popular”, dar, de fapt, am debutat mai devreme, cam la vîrsta pe care o are fiu-meu acum, 10-11 ani, în revista “Orizont”, pe care o scotea taică-meu și acolo “am comis” și eu niște poezii pe care mi le-au pu­blicat, probabil, pentru că eram fiul patronului. De atunci, n-am mai scris nici o poezie... Nu cred că are impor­­ ­­tanță ceea ce am făcut eu. Tatăl meu ducea­­ un fel de viață dublă Rep.: Așa cum era și firesc, povestea vieții dvs. are în centrul ei figura tatălui dvs., unul din întemeietorii avangardei românești: LĂȘA PANĂ. V-am ruga Să aveți amabilitatea de­ a evoca per­sonalitatea tatălui dvs., plasată în con­textul epocii. VI. P.: Trebuie să vă gîndiți că epoca de atunci era mult diferită de vremurile noastre... Rep.. ... Premisa e subînțeleasă și evidentă! VI. P.: Tatăl meu era, într-adevăr,­ foarte înclinat și dotat pentru literatură. Dar era, în același timp, foarte ordonat, scrupulos, meticulos în meseria lui. Pentru că meseria lui a fost, de fapt, cea de medic militar. A făcut Școala Superioară de Medicină Militară și a ieșit ofițer și medic militar. Această formație, să-i zicem cazonă, ce pre­supune ordinea și meticulozitatea, ne folosește nouă acum, pentru că, prin aceasta, tatăl meu a fost aproape un arhivar, în ceea ce privește grija pentru documente, materiale, cărți sau publi­cații. A avut un cult pentru cuvîntul tipărit, un cult care s-a transformat poate chiar într-o manie. De la noi din casă­­ atunci cînd intrau lucruri tipărite - nu prea mai ieșeau. Se sortau, se tăiau, se introduceau în diferite mape, în bibliorafturi. Așadar, aici se află fondul literar al epocii aceleia: producții litera­re, critică literară, ecouri la presă, știu eu... Dar, ca să revin, tata era un om duplicitar, ducea un fel de viață dublă, ca să zic așa. Era medic, mergea la cazarmă, își ducea la bun sfîrșit obligațiile meseriei. Dar, pe de altă parte, în timpul său liber - nu știu cît de mare poet a fost, dar știu că a fost un catalizator principal al epocii avan­gardiste - se dedica literaturii și spiri­tului literar al vremii. Rep.: Deci, a fost un ferment al revoltei!? V­. P.: Da, exact, în momentele sale de odihnă, de libertate, structura sa exactă, cazonă se revolta, în acele clipe, atunci cînd se îndrepta spre hîrtia de scris, sau se întîlnea cu prietenii săi, atunci pur și simplu dorea să dina­miteze ordinea, exactitudinea, sis­temul. De altfel, manifestul revistei “unu”, pe care a lansat-o tatăl meu, avea acest îndemn­­ care deranja la vre­mea aceea­­: “Academicieni, deparazi­tați-vă creierele!” Tatăl meu, odată cu mișcarea de avangardă, milita pentru o schimbare a mijloacelor de expresie în literatură, pentru înnoire, pentru o bulversare a unor ierarhii prestabilite... Rep.: Aceasta, la nivelul anului 1928? Dar, sinceri să fim, îndemnul este chiar și acum actual! M­. P.: Sigur că da... Revenind, însă, la tatăl meu, trebuie să știți că, deși s-a născut în București, el era foarte legat de Moldova, mai exact de loca­litatea Dorohoi. Acolo a copilărit, a făcut școala primară, după care a revenit în București, unde a terminat cursurile liceului “Matei Basarab”. Ducîndu-se la Dorohoi, să se odih­nească, acolo i-a venit ideea de a scoate o revistă suprarealistă. Inițial, a vrut să-i spună altfel, dar, apărînd numărul 1 al acesteia, cînd pe copertă se afla cifra unu uriașă, el și ceilalți s-au gîndit să-i lase titlul acesta: UNU. La Dorohoi se mai afla un coleg de-al său de clasă, Ion Călugăru, Bulubb­aș Croitor, cum îl chema de fapt, cu care a pornit de la început, pre­cum și cu un alt dorohoian, Moldov, să inventeze această revistă. După aceea, au venit toți la București și s-au cunoscut cu George Bogza, care avea la Buștenari o fabrică de sifoane, sau un centru, nu mai știu, fapt care-i per­mitea să vină des în Capitală. Apoi, s-au alăturat guupului Gh. Dinu (pe numele de poet Ștefan Roll), care a fost una din mințile cele mai sclipitoare ale avangardei românești, precum și - probabil - unul dintre cei mai străluciți reprezentanți ai acestei mișcări literare și, tot atunci, una din figurile proemi­nente ale literaturii noastre și ale celei franceze - Ilarie Voronca. El a fost, cred eu și o cred și alții, numele cel mai important al avangardei noastre lite­rare. Revenind la tatăl meu, el era, pe de o parte, un catalizator, un ferment, un element mobilizator în literatură. Pe de altă parte, era un om înclinat­­ în viața de fiecare zi - spre ordine și meti­culozitate, prin care a devenit un fel de păstrător al acestor... Rep..... dovezi de existență. VI. P.­ Da... Așa se face că avem acum, aici în casă, un material docu­mentar imens, manuscrise ale avangar­diștilor, desene, publicații, o corespon­dență bogată etc... Corespondența tatălui meu, de pildă, nu este numai cu cei din țară, dar și cu personalități din străinătate. Eu au sunt un adept al protocronis­­mului românesc în literatură, însă tre­buie să recunosc că mișcarea de avan­gardă, suprarealismul românesc­­ a fost sigur, sigur a fost influențată, stimulată de mișcările similare din occident, din Franța, de pildă­­ a fost o manifestare aproape simultană și de sine stătătoare. Ca pornire, a fost într-adevăr influențat, dar suprarealismul românesc s-a ma­nifestat într-un mod foarte original, al lui propriu. Acest lucru mi-a fost dovedit nu numai de tot ceea ce am citit, ci și de faptul că, destul de des, vin oameni din străinătate ca să cerceteze fondul documentar aflat în această casă. Și se minunează de ceea ce găsesc legat de mișcarea de avan­gardă românească, relativ la data la care ea a culminat la Occident. Mai toți au pornit ca niște oameni de stînga Rep.: Domnule Vladimir Pană, tinerii știu foarte puțin despre impactul pe care l-a avut mișcarea de avangardă asupra spiritului vremii, în general, și asupra literaturii române, în special. Comuniștii au ignorat cu bună știință literatura suprarealistă, plasînd-o în zona “decadentului”. Undeva, Ștefan Roll scria despre Urmuz: “S-a trecut peste el ușor, ca peste păpădii”. Această afirmație ne pare a fi chinte­sența atitudinii regimului totalitar față de valoare, la general. De ce credeți că acestuia i-a fost teamă de avangardă? V­. P.: întrebarea e foarte bine pusă și aș vrea să mai adaug la cele spuse de dvs. că o bună parte, majoritatea aș zice, a avangardiștilor au fost oameni de stînga. Rep.: Au cochetat cu ideile socia­liste. Era o vreme cînd se spunea că e de datoria oricui la tinerețe să fie de stînga, dar e o prostie să rămîi de stînga. V­.P.: Mai toți au pornit ca niște oameni de stînga, au cochetat, cum spuneați, nu numai cu ideile socialiste, dar și cu social-democrația și comunis­mul... Rep.: Formele primitive ale acestu­ia... Vl.P.: Da, bineînțeles. Pot să vă dau un exemplu chiar din viața tatălui meu, care a fost simpatizant comunist... Rep.: Vă asumați această afirmație? V­.P.: Sigur că da. După lovitura de stat de la 23 august, în primele momente, s-a înregimentat, tn sensul că dorea o schimbare a literaturii, dorea ca ea să intre la conștiința maselor, deși avangarda era o mișcare elitistă. El a fost, așadar, deschis spre o schimbare. Și, în general, avangardiștii și-au dorit să dinamiteze academismul, să dis­trugă literaturii bazele sale anchilozate, burgheze și s-o coboare în mijlocul oamenilor. Dar și el și ceilalți și-au dat seama foarte repede că au fost înșelați: una e să schimbi, să reconsideri bazele literaturii si asta e să ti se ceară un sin­gur fel de a scrie, dirijat si condus de către cineva, în momentul în care și-a dat seama spre ce­tind si unde urmează să ajungă arta și literatura, în acel moment, tatăl meu si-a adus aminte că el este, de fapt, medic militar. Și s-a întors la medicină. A cerut să fie reîncadrat în armată, unde să-și facă meseria de medic. A fost de multe ori întrebat dacă s-a considerat pus la index o perioadă, sau dacă a fost per­secutat. Eu nu știu. Știu doar că s-a retras în mod voluntar, n-a mai vrut să colaboreze cu un regim care anula li­bertatea­­ atît de dragă avangardiștilor, vă aduceți aminte! Și a recurs la mijlocul de subzistență firesc: meseria sa de medic. Și n-a vrut să mai scrie. Rep.: Ceea ce s-a întîmplat cu tatăl dvs. s-a întîmplat cu toată avangarda românească. Aș dori să vă repet între­barea: de ce credeți că, atîta vreme, comunismul a avut această dorință de ocultare a unei mișcări literare care, la vremea ei, fusese o mișcare revoluționară? V­.P.: Tocmai pentru că era o astfel de mișcare. Iar comunismul pare a fi atractiv pentru intelectuali, atîta vreme cît se află în opoziție. Atunci cînd devine putere politică, el își dezvăluie slăbiciunile, tarele, antiumanismul, fiind, astfel, falimentar în domeniul gîndirii, al artelor ș.a.m.d. Literatura și mișcarea de idei sunt primele niveluri la care se manifestă limitele comunis­mului, tendințele sale dominatoare, de anulare a oricărei dorințe de schimbare și de reprimare a ideii de libertate... Rep.: Totalitarismul­ V­.P.: Exact... Comunismul nu putea să susțină, să recunoască o mișcare de idei mai “revoluționară” decît el, o mișcare ai cărei reprezentanți nu doreau să se înregimenteze. Dicteul automat era un fapt, pe cînd dictarea - ce avea să ducă la dictatură - era cu totul altceva. Nu secția de propagandă trebuia să facă literatură. Astfel că avangardiștii au devenit, dintr-odată, prin ideile lor, niște personalități incomode, chiar pericu­loase pentru o cultură dirijată. Și atunci, s-a recurs la denigrare, la umilire și la ignorare, ca și cum n-ar fi existat. Rep.: E vorba de literatura pe care o scriseseră, pentru că dînșii, la vremea aceea, erau oameni în vîrstă. Ei, ca per­soane în vîrstă, nu mai reprezentau nici un pericol. Vl.P.: Dar exista pericolul prozelitismului. Au și apărut, de altfel, cîteva mișcări influențate, știu eu, oniriștii, Țepeneag, Vintilă Ivănceanu și ceilalți. Ei se trag tot din avangardă. Rep.: Din nefericire, mijloacele lor de exprimare n-au mai fost atît de vi­­­rulente ca ale avangardiștilor. r V­.P.­ E adevărat. Dar istoria pune în mod implacabil fiecare lucru la locul și vremea lui. Avangardismul trebuia să reprezinte și a reprezentat o mișcare viguroasă atunci, în perioada interbe­lică. El a rămas important pentru istoria literaturii, chiar dacă operele avangar­diștilor, publicațiile lor aveau tiraje con­fidențiale, dar ei s-au fixat definitiv în conștiința vremii, a publicului și a li­teraturii. Rep.: Părintele­­ recunoscut, dar și contestat­­ al dadaismului a fost un român, Tristan Tzara. Credeți că, prin personalitatea lui - și a altora -, mișcarea de avangardă a suferit vreo influentă a spiritului românesc? Vl.P.: N-aș putea să spun că spiritul românesc și-a pus amprenta asupra avangardei europene, numai pentru că ea a avut printre reprezentații ei de frunte personalități românești ca Tzara, Marcel Iancu, Voronca etc. Tristan Tzara a plecat foarte de tînăr și abia acolo, în Occident s-a impus ca o adevărată personalitate. La fel și ceilalți. Sigur, nu pot să-mi dau seama dacă ar putea fi vorba chiar de spiritul românesc. Românii au influențat avangarda europeană Rep.: La vremea începuturilor avan­gardei, foarte multe nume românești au intrat­­ la vremea aceea - în creuzetul universal, am zice, al literaturii și al credinței de schimbare, care a fost Parisul, într-un cuvînt, Occidentul. Foarte mulți români au fost acolo, și Brâncuși, și Voronca, și Tzara, și Marcel Iancu, și Brauner. Este oare vorba de un fenomen de simbioză, de inducție sau de osmoză? Noi să fi influ­ențat avangardismul mondial, iar la noi, în România, el să apară ca un reflex al aceluia, într-un moment aproximativ sincron, simultan? Vl.P.: Sigur, nu atît spiritul românesc, cît românii au avut o influ­ență remarcabilă asupra mișcării avan­gardiste europene. Sigur că ei, ca purtători ai spiritului românesc, au reprezentat o influență deloc neglija­bilă asupra mișcării în sine. Revenind la Tristan Tzara, pot să spun că el s-a considerat dintotdeauna un român, deși devenise o personalitate europeană. Și a revenit cu plăcere aici, după ‘45, a avut o vastă corespondență cu tatăl meu și cu toți ceilalți reprezentanți ai avangardei românești. S-a interesat tot timpul despre ceea ce se întîmpla în țară, ca și Voronca. Acesta din urmă lucra la “Radio Paris”, unde avea o emisiune literară, prin care ținea pu­blicul francez într-un continuu contact cu literatura română, informîndu-l despre ceea ce era notabil în mișcarea literelor românești. Deci, osmoza despre care vorbeam a continuat să se manifeste și după apariția avangardei la noi în țară. Rep., în lucrarea “Sadismul adevărului”, apărută în 1936 la Editura “Unu”, Sașa Pană scria, printre altele: “în aprilie 1928 am creat, împreună cu Moldov, revista «Unu». Gîndul nostru inițial era (...) să cerem un scris echiva­lent timpului, să prezentăm o frază sin­cronă cu starea de după război”. Credeți dvs., d-le Vladimir Pană, că, în această intenție, suprarealismul românesc este o reușită? Vl.P.: Nu știu dacă - așa cum zicea tatăl meu - scrisul de atunci a fost echivalent timpului, dar el a fost un scris necesar. Se simțea nevoia unei împrospătări a expresiei literare, pe care ei au reușit-o foarte bine. Ceea ce au făcut ei atunci, acest “echivalent al timpului”, a dat roade în literatura română și mult mai încoace. Chiar și la Nichita Stănescu, de pildă. Ei au reușit să scrie altfel decît se scrisese pînă la ei și să creeze interesul cititoru­lui pentru o altă înțelegere a lecturii. Rep.: Amintind de acest articol, apărut în 1936, ne dăm seama că el a apărut într-un timp care era, de fapt, ultima răsuflare de libertate și strălucire a unei perioade unice ca importanță în istoria poporului român: cea dintre cele două războaie mondiale, un fel de “secol de aur al lui Pericle” al civilizației românești în totalitate. Ajutați-ne să retrăim puțin atmosfera acelei perioade interbelice. V­.P.: E adevărat că stat mai în vîrstă decît dvs., dar vă pot povesti despre acele vremuri tot din auzite... Rep.: Dar din ce­ ați auzit de la oameni care au făptuit acea epocă! Vl.P.: Sigur că da. în perioada respectivă eram, ca să zic așa, autorul unui titlu de plachetă. Aveam doi ani și apăruse o plachetă, intitulată “Vladimir”, în care taică-meu a notat “panseurile” unui copil care abia dacă îngăima ceva, ca de pildă, “de ce nu înțeapă brazii muntele”?... cam așa ceva. Și altele de genul acesta. Eu am trăit atunci prin taică-meu. Rep.: Cu procură, cu alte cuvinte!? Vl.P.: Cam așa ceva! Tatăl meu - și nu numai el, ci toate documentele care ne-au rămas - îmi povestea că acea perioadă, “de aur” cum îi spuneți, este deocamdată - și aveam să verific și eu, cît am trăit - vîrful literaturii române. Este o realitate. Și în roman, și în poezie, și în artă plastică. Ceea ce a generat această valoare de excepție a culturii românești, în acea perioadă, este în primul rând o componentă mate­rială, economică. Faptul că, de pildă, la acel moment de relativă prosperitate, un sublocotenent - e vorba de taică­­meu - cu o soldă destul de redusă, putea să investească jumătate din ea în intenția de a scoate o revistă - revista “Unu” - deci, să o publice pe spezele lui, să cumpere hîrtie, s-o tipărească, să mai și plătească unele cheltuieli ine­rente, deși colaborările se făceau așa, de amorul artei - deci, acest fapt este de natură să ne lămurească asupra posi­­bilităților acelei vremi. Viata era, oricum, mai ușoară și ea permitea oamenilor de cultură să-și poată îndrepte toată capacitatea lor, energia lor în domeniul pe care-l slujeau. Nu era un capăt de țară să te sui în tren și să ajungi la Paris - pentru că, în orice caz, acolo era centrul cultural al lu­mii­­, ca tot românul. Deci, într-un cu­vînt, așa cum era, balcanică, aici în România, era, totuși, o veritabilă democrație. Lumea era liberă să scrie ce vrea, să gînbească cum vrea. Erau diferite curente de gîndire si opinie, de la Nae Ionescu pînă la Sadoveanu și suprarealiști. Se iscau polemici extrem de dure și vehemente, dar adversarii aveau noblețea să se salute, să se respecte, stăteau și la aceeași masă, se salutau, dar nu se băteau între ei și nu se desființau unii pe alții cu atîta lipsă de civilizație ca azi, de pildă. Dușmanii ireductibili pe hîrtie aveau schimburi de păreri și opinii de la om la om, unde­va, la o masă... , Rep.:... la un șvarț... Vl.P.: Bineînțeles. Exista, în primul rind, respect. Rep.: Intervenise acea diferență ci­vilizată între dușman și adversar! Vl.P.: Exact. Pe care eu acum n-o văd, n-am descoperit-o nici la doi ani de cînd trăim cu adevărat liberi. Rep.: D-le Vladimir Pană, sînteți, prin natura destinului dvs. biologic, fiul unuia dintre cei mai proeminenți reprezentanți ai avangardei românești... Vl.P.: N-am avut ce face! Eu mă consider un custode al “Fondului Sașa Pană” Rep.: Vă înțelegem! Și, prin urmare, posesorul unei “averi”­­ să-i zicem așa­­ documentare, de o valoare inestima­bilă. Cu alte cuvinte, se spune că dețineți cea mai completă bibliotecă de carte și publicații, aparținînd mo­dernismului românesc. Cum vă simțiți la inima acestui adevărat “muzeu al timpului”? Vl.P.: Să vă explic. Am biblioteca mea personală, ca orice intelectual. Cît privește biblioteca lui taică-meu, eu mă consider mai curind un custode al ei. Este aproape completă în domeniul cărții de avangardă, dar foarte com­pletă - dacă mi se permite să zic astfel - în domeniul publicațiilor de acest gen. Orice se numește publicație de avan­gardă există în această bibliotecă, numită, de altfel, “fondul Sașa Pană”. Nu vreau să fac nici o comparație, dar la Biblioteca Academiei, în acest domeniu, unele nu există sau există în colecții incomplete. Pe cînd totul se află aici, la parterul acestei case. Multe persoane au venit să cerceteze aici pu­blicațiile și cărțile aparținînd acelei perioade. La acest segment tipărit, existent în această bibliotecă, se adaugă manuscrisele, scrisorile, repro­ducerile grafice și tablourile originale. Rep.: Și cum vă simțiți în acest tem­plu? V­.P.: Cum să mă simt? Consider că am un fel de responsabilitate, sigur că e și o plăcere, dar este și o răspundere. Și, cînd un student sau un cercetător mă anunță că vine să cerceteze ceva din acest fond, las la o parte orice preocu­pare și îl primesc. Pentru că îmi dau seama că omul este interesat și nu are unde în altă parte să găsească un do­cument sau o publicație ce-i este nece­sară. De asemenea, vine multă lume din străinătate: din Germania, Iugoslavia, Anglia, Franța etc. Toți vin să cerceteze manuscrise, cărți, cores­pondență, publicații care, altfel, nu se găsesc nicăieri. Cred că e vorba de o lipsă de atenție a Academiei Rep.: V-ați gîndit sau vi s-a propus - notați, vă rog, diferența dintre aceste două verbe - ca acest fond documentar - cărți, publicații, tablouri etc. - să con­stituie obiectul unei expoziții? Vl.P.: N-aș putea spune că mi s-a propus așa ceva, dar nici nu pot să neg că, la un moment dat, Muzeul Litera­turii a organizat cu vreo zece ani în urmă o expoziție de acest gen, la care am contribuit cu foarte mult material documentar: manuscrise, cărți, tablouri etc. Nichita Stănescu s-a ocupat atunci de ea. S-a pornit de la Urmuz, fiindcă, mai demult, Geo Bogza scosese o revistă. “Urmuz” se numea. Nichita a ținut să continue această revistă și a fost directorul acelui singur nou număr. Și, cu ocazia apariției acestui număr din “Urmuz”, s-a organizat și o expoziție, la care am contribuit în cea mai mare parte. Ea a avut o oarecare priză la pu­blic, dar a fost de scurtă durată. Rep.: Acum nu credeți că e nevoie? Vl.P.: Nevoie e un cuvînt care... Rep.: Nu, nu. E tare cuvîntul, dar e cel mai potrivit... Nevoie! Vl.P.: N-aș putea spune dacă e nevoie... Pot să spun că, dacă s-ar orga­niza așa ceva, aș fi de acord, ba, mai mult, aș lucra cot la cot cu organiza­torii. Dar, nu știu dacă lumea are acum­ răgazul, dacă e înclinată în vremurile­ acestea către așa ceva. Cred că tot ceea­ ce se găsește în casă la mine ar trebuii să constituie o expoziție, în două­ variante: sau materialul, substanța de­ conținut a unei case memoriale, nuj­ mai bine spus, a unui fel de “muzeu al avangardei”, dat fiind că eu am un pro­­­cent identic sau poate chiar mai mare­ al valorilor ce le dețin, față de cît are d-na Medi Dinu, văduva lui Ștefan; Roll. Sau, dacă nu, oricum, totul se va­ constitui într-un “fond Sașa Pană” care,­ la un moment dat, va ajunge li­ Biblioteca Academiei sau Muzeulu, Literaturii. Rep.: Dar Academia putea să-și­ formeze ea însăși acest fond, prin obli­­­gațiile ei. O seamă întreagă de nepri­­­ceperi, sau lipsă de atenție...­­ i V­.P.: Cred că e vorba de lipsă de atenție... Rep.: Deci acestea ar fi corectate de un asemenea gest. Probabil că­­ acesta ar fi doar un exemplu­­ prin el, Academia și-ar putea completa fondul său documentar privind avangarda românească. VI.P.: Aceasta nu înseamnă că Academia nu dispune și ea. Are, fără discuție, dar nu cît ar trebui să aibă. Rep.: Exact. Cît ar trebui să aibă, că for reprezentativ al unei culturi. Ea tre­buie să fie depozitara propriilor sale eforturi de colecționar, și nu să atragă, ca un magnet, strădaniile de o viață ale unor pasionați, căpătânci, gata fabricate, gaze ambalate, fructele acestor străda­nii. Adică, așa cum spune o vorbă populară, dacă îi dăm peste să măntace, atenei s-o învățăm să și pescuiască..., Vl.P.: Din punctul de vedere al impactului pe care l-ar avea asupra publicului și a celor interesați, cred că mai nimerit ar fi un fel de muzeu - nu­ știu dacă e prea potrivit acest cuvînt, care nu prea rimează cu noțiunea de avangardă - muzeu-arhivă, unde ar veni și cercetătorul să-și caute ceea ce-l interesează în amănunt, dar ar putea veni, de asemenea, și elevul sau pasionatei de literatură, dacă ar vrea să afle, să știe cîte ceva despre atmosfera mișcării de avangardă. Acel fior caragialesc precumpănește Rep.­ Adică această colecție ar putea fi instituționalizată pe loc, adică pe locul care se găsește. «. Vl.P.: în orice caz, o asemenea discuție ar trebui să atragă atenția, să zgîndăie puțin starea de inerție a celor care cred că literatura trebuie să zacă doar între filele unor tomuri de istorie literară. Rep.: Pentru o reevaluare la totalitate a spiritului modernist românesc, cre­dem că astăzi s-ar putea sifrage laolaltă toate dovezile “artistice” (literare, plas­tice, arhivistice etc.) ale mișcării avan­gardei românești, o expoziție briliantă, răsunătoare, cum ar organiza, de pildă, Parisul, o dată pe an, să zicem, schimbînd de fiecare dată toate colecțiile. Dvs. ce credeți, este oare ea posibilă, pentru că lumea vrea și trebuie să știe? Vl.P.: Sunt absolut sigur că, atunci cînd Bucureștii vor redeveni “micul Paris”, această expoziție va avea loc. Dar nu știu dacă până atunci trebuie să așteptăm cu brațele încrucișate această metamorfoză, sau să facem și noi ceva, să contribuim la realizarea acestui deziderat. Rep.­ D-le Valdimir Pană, dacă admitem că literatura - și în special cea de sorginte suprarealistă­­ reprezintă la­ un moment dat o expresie a existenței, împinsă pînă­ la patologic, translînd­ subiectul discuției noastre, nu credeți­ că “vremea de azi” are caracteristicile­ unui suprarealism în plan politic și­ social? Vl.P.: Cred că astăzi, în România, se­ manifestă o foarte bizară relație între­ caragialesc și suprarealism. Cele două­ tendințe se întrepătrund: cea “patolo­­­gică” - cum spuneți dvs. - tine, într-­ adevăr, de suprarealism, dar eu cred că­ acel fior caragialesc precumpănește. 1 Rep.: Deci, rămînem, oricum, în­ I­­tr-o patologie a comicului? Vl.P.: Cam asa. E trist, dar acesta e­ adevărul... Dar și, nu de puține ori, în« plin teatru absurd. Or, această dimen­]­siune a comicului sau a absurdului e­ mai greu de gustat de un public care­ ai obosit. Rep.: Și suprarealismul? ) ( Vl.P.: El există. Și, din păcate, se­ manifestă și în planul vieții cotidiene,­­ nu numai în sferele ideatice. . > Rep.: D-le Valdimir Pană, noi vă­ mulțumim foarte mult pentru acest, răgaz pe care ni l-ați permis la preajma« dvs. și a memoriei tatălui dvs., răgaz­ care ne-a permis să retrăim puțin din« atmosfera - privind biblioteca, revistel­e,­­ tablourile - a ceea ce foarte puțini dintre­­ noi mai au răbdarea să retrăiască,­ mișcarea de avangardă românească. « Interviu cu dl Vladimir Pană, fiul poetului SAȘA PANĂ 66 Academicieni, deparazitați-vă creierele !” Pagină realizată de Lucian Vasilescu și Florin Toma Consider că am un fel de responsabilitate O parte din biblioteca avangardei românești SAȘA PANĂ în viziunea plastică a colegului său de generație, Victor Brauner

Next