Cronica, 1972 (Anul 7, nr. 1-52)

1972-01-14 / nr. 2

il Proletari din toate țările, unîd­văl .....I "T....................................rgsr [UNK]si SÃPTÃMINAL POLIfIC-SOCIAL-CULTURAL • 16 pagini, 1 leu CĂRȚILE LUMII Dacă cineva ne-ar cere să clasificăm marile valori ale creației umane din toate timpurile, n-am ezita să situăm pe pri­mul loc Cartea. Tezaur al inteligenței și talentului omenirii, cartea păstrează și poartă neîncetat, în timp și spațiu, tot ce a izbucnit mai de preț din min­tea omului, din rîvna sa spre cunoaș­tere, din capacitatea sa de a transmite gînduri și sentimente generațiilor care se succed. Cum — dacă n-ar fi fost Car­tea, această genială invenție — am fi a­­flat, noi cei de azi, marile idei ale unor titani ai gîndirii mileniilor care au tre­cut ? ! Cum — dacă n-ar fi Cartea — s-ar transmite celor ce vor fi peste o mie de ani, marile idei ale timpului nos­tru ? ! Care — dacă n-ar fi Cartea — ar fi cea mai nobilă petrecere a omului, îndeletnicirea cea mai plăcută și mai de folos ? „Că nu i este arta și mai frumoasa, și mai de folos în toată viața omului zăbavă decitu cetitul cărților“ zicea, cu trei sute de ani in urmă. Unul dintre cart *.. "­ii neamului, Miron Costin, autor al citorva lucrări fundamentale ale în­ceputurilor scrisului românesc, zisa fiind, găsim strălucită ideea adop­tată la Conferința generală U.N.E.S.C.O. (nov. 1970) ca anul 1972 să fie declarat Anul internațional al cărții. Există desigur, în lume, o imensă ac­tivitate cu cartea, privind scrisul, edi­torul, circulația, păstrarea, folosirea etc., dar parcă era necesară o considerare a tuturor acestor activități dintr-un unghi nou și o redimensionare dictată de tre­buințele și capacitatea lumii moderne de a produce și folosi cartea. Iată de ce spunem, deci, că inițiativa organizării A­­nului internațional al cărții este deose­bit de valoroasă, dată fiind importanța și rolul esențial al cărții in dezvoltarea vieții sociale și intelectuale a lumii con­temporane. Anul internațional al cărții nu va fi o sărbătoare in cinstea cărților lumii, ci o posibilitate pentru acestea de a circula mai intens și mai eficient, o șansă in plus pentru cărți și pentru ci­titori de a realiza întilniri hotărîtoare. U.N.E.S.C.O. și-a propus, in general, ca prin această acțiune să contribuie la ri­dicarea și mai mult a prestigiului cărții în lume, în folosul civilizației, iar în special să favorizeze redactarea, produ­cerea și râspîndirea cărților, intensifica­rea schimbului de informații, in scopul realizării obiectivelor sale primordiale de asigurare a păcii și înțelegerii intre popoare. CRONICA (continuare în pag. 16) desen de N. CONSTANTIN ^ ----!— . r—----—----------------- 1 .. ■. . . V-1 ■■ 1 1 J J. ■­ IONEL TEODOREANU, OMUL DE TEATRU „La început a fost un fel de uimire copilărească in fața unei lumi noi in care pășea, o lume a ficțiunilor .­­?V‘ .■ г.ч ’ Ф.­ ^­­"­T. ■ * "t ■ ■ . . ■ •. ■ Isare, o uimire și o stare de me­ntare"... (pag. 6) " scriitorul-o­m­ politic MODELLNÜIS DI fISIOMIH SOCIAL Scriitorul — om politic. După mine e om po­litic prin definiție. Scriitorul adevărat, modelator de fenomen social pe bază de observație proprie și di­rectă, este prin poziția sa din opera literară, om po­litic. Opera lui capătă viață prin această participare nemărturisită și totuși directă, la atitudinile eroilor săi, la participarea lor la viața socială într-o anu­mită direcție, — ceea ce este in definitiv, fie și o nenumită acțiune politică , — la punerea în circulație a unor anumite păreri politice, față de care nu poa­te rămâne neutru, dacă, mai ales, scrie un roman sau o nuvelă , prin interesul pe care il poartă luptei de opinii și poziției inerentă vieții sociale. Ca un vestigiu al suprastructurii capitalismului, subsista o artă, așa zisă pentru artă, care îngloba și o literatură opusă celei realist-tendențioase, adică a unei literaturi in care scriitorul manifesta o atitu­dine. Discriminarea era numai in mod grosolan ju­decată drept justificată, fiindcă este evident că scri­itorul care nu lua nici o atitudine, chiar prin această abținere, manifesta incontestabil ceva, — și încă de­monstrativ. În acel timp, Titu Maiorescu mergea până la a tăgădui politicii calitatea de material de poezie (cum spune el) Și a făcut-o în termeni foarte drastici ca un leader junimist ce era : „Este probabil că politica ne-a surpat mica te­melie artistică ce o puseseră in țara noastră poeții adevărați Alecsandri, Bolintineanu, Gr. Alexandres­­cu. Atît cel puțin este sigur (?!), că cele mai rele obiecțiuni, cela mai decăzute produceri intre poeziile noastre de la un timp încoace, sunt cele ce au pri­mit în cuprinsul lor elemente politice". Se pune întrebarea : pentru ce ? dacă nn parte este așa ? Pentru că sînt proaste, scrise de autori fără talent, sau numai fiindcă au material politic ? Dar material politic au numeroase poezii ale lui Eminescu (vezi Scrisoarea a lll-a, împărat și proletar) ale lui Goga, ale lui Coșbuc... etc. Dar tot la această categorie trebuiește introdusă și literatura revoluționară, super-politică și care nea­părat e făcută de scriitori politici. De altfel, și in capitalism și, neapărat, astăzi in socialism, scriitorul e fatalmente un om social „zoon politikon", adică o ființă politică, de vreme ce orice poziție și acțiune socială e una politică. Se știe că Lenin a constatat existența celor două culturi în statele capitaliste. A fost deci firesc ca in acel regim, cei exploatați să aibă o cultură a lor, cu alte concepții, deci și o literatura corespunză­toare, opusă celei izvorită din concepția artei pentru artă , și anume o literatură realistă, cu tendință, le­gată de viață. Această de-a doua literatură a fost scrisă de scriitori — oameni politici. Căci a scrie o literatură realistă, legată de viață, în care să apară toate conflictele rezultate din viața socială, din di­verse grupe sau clase de oameni, in care scriitorul să ia poziție in operele sale pentru anumite concep­­ții și anumite clase, combătînd de multe ori pentru ele și in presă și prin vîu grai cu prilejul oricărei­­ continuare in pag. 5) r crochiu VIOARA Am în atelier o pînză. Nu știu dacă o voi ex­pune vreodată. Cine îmi intră, mă întreabă ce e cu ea, pentru că nu se prea înțelege ce anume vrea să spună. E un fel bizar de a se întîlni al lucrurilor, al oamenilor,­­ așa cum, de altfel, mi-a plăcut mai totdeauna să provoc, din rațiuni nu prea clare nici pentru mine, dar, probabil, din sentimentul că ori­cit ne-am cunoaște, oricît am comunica, oricît am hălădui liberi peste me­ridianele pămîntului și chiar dincolo de pămint, ne întoarcem fără să vrem între lucruri, in­tre lucrurile noastre, în­tre acele obiecte la care cu greu am putea re­nunța. E un fel de re­ligie pagină, frumoasă, urîtă, care ne tot spu­ne : așa sîntem noi, oa­­­menii. Cine-mi intră în ate­lier, mă întreabă ce în­seamnă această pînză, pe care am așternut, cu bună știință, mai mult brunuri, ca cele ale brazdelor pămîntului și roșu și puțin albastru, unde e partea de cer. In strigă, jos, am pus un personaj cu ținută falnică, cu ochii arși de pasiuni mocnite. In e li­nierii acestui personaj am pus o mantie pur­purie, șocantă, ce stă cine capului ridicat tru­faș. Personajul e plasat intre obiecte, între pete, ce ar trebui să însemne lucrurile ce ne încon­joară viața. In colțul diametral opus, dar o­­cupînd un loc­ im­por­tant, un alt personaj, sau poate același. um­ bătrîn în haine albe, de șiac, largi pe trupu-i us­cat, purtând pe umeri o pelerină cenușie, mai mult decît modestă, atît cît să-i apere umerii de­ ploi. Ținînd în stingi o vioară purpurie, ca mantia semețului din cealaltă parte a compo­ziției, țin dreapta hătri­­nului un cireș înflorit. Pe cer albastru. Nu știu dacă voi ex­pune vreodată pînza și de aceea cer acum în­găduință bunilor prie­teni, pentru această simplă dezlegare. Avem, către început, virita mantiei trufașe și cu vîrsta aceasta ieșim in lume și risipim averi de energie, uitînd că în suflet așteaptă o vioară. Ce bine ar fi, zic în această pînză, să ne în­toarcem, după ce am risipit totul, măcar cu vioara... Val GHEORGHIU ______________

Next