Cronica, 1972 (Anul 7, nr. 1-52)
1972-01-14 / nr. 2
il Proletari din toate țările, unîdvăl .....I "T....................................rgsr [UNK]si SÃPTÃMINAL POLIfIC-SOCIAL-CULTURAL • 16 pagini, 1 leu CĂRȚILE LUMII Dacă cineva ne-ar cere să clasificăm marile valori ale creației umane din toate timpurile, n-am ezita să situăm pe primul loc Cartea. Tezaur al inteligenței și talentului omenirii, cartea păstrează și poartă neîncetat, în timp și spațiu, tot ce a izbucnit mai de preț din mintea omului, din rîvna sa spre cunoaștere, din capacitatea sa de a transmite gînduri și sentimente generațiilor care se succed. Cum — dacă n-ar fi fost Cartea, această genială invenție — am fi aflat, noi cei de azi, marile idei ale unor titani ai gîndirii mileniilor care au trecut ? ! Cum — dacă n-ar fi Cartea — s-ar transmite celor ce vor fi peste o mie de ani, marile idei ale timpului nostru ? ! Care — dacă n-ar fi Cartea — ar fi cea mai nobilă petrecere a omului, îndeletnicirea cea mai plăcută și mai de folos ? „Că nu i este arta și mai frumoasa, și mai de folos în toată viața omului zăbavă decitu cetitul cărților“ zicea, cu trei sute de ani in urmă. Unul dintre cart *.. "ii neamului, Miron Costin, autor al citorva lucrări fundamentale ale începuturilor scrisului românesc, zisa fiind, găsim strălucită ideea adoptată la Conferința generală U.N.E.S.C.O. (nov. 1970) ca anul 1972 să fie declarat Anul internațional al cărții. Există desigur, în lume, o imensă activitate cu cartea, privind scrisul, editorul, circulația, păstrarea, folosirea etc., dar parcă era necesară o considerare a tuturor acestor activități dintr-un unghi nou și o redimensionare dictată de trebuințele și capacitatea lumii moderne de a produce și folosi cartea. Iată de ce spunem, deci, că inițiativa organizării Anului internațional al cărții este deosebit de valoroasă, dată fiind importanța și rolul esențial al cărții in dezvoltarea vieții sociale și intelectuale a lumii contemporane. Anul internațional al cărții nu va fi o sărbătoare in cinstea cărților lumii, ci o posibilitate pentru acestea de a circula mai intens și mai eficient, o șansă in plus pentru cărți și pentru cititori de a realiza întilniri hotărîtoare. U.N.E.S.C.O. și-a propus, in general, ca prin această acțiune să contribuie la ridicarea și mai mult a prestigiului cărții în lume, în folosul civilizației, iar în special să favorizeze redactarea, producerea și râspîndirea cărților, intensificarea schimbului de informații, in scopul realizării obiectivelor sale primordiale de asigurare a păcii și înțelegerii intre popoare. CRONICA (continuare în pag. 16) desen de N. CONSTANTIN ^ ----!— . r—----—----------------- 1 .. ■. . . V-1 ■■ 1 1 J J. ■ IONEL TEODOREANU, OMUL DE TEATRU „La început a fost un fel de uimire copilărească in fața unei lumi noi in care pășea, o lume a ficțiunilor .?V‘ .■ г.ч ’ Ф. ^"T. ■ * "t ■ ■ . . ■ •. ■ Isare, o uimire și o stare de mentare"... (pag. 6) " scriitorul-om politic MODELLNÜIS DI fISIOMIH SOCIAL Scriitorul — om politic. După mine e om politic prin definiție. Scriitorul adevărat, modelator de fenomen social pe bază de observație proprie și directă, este prin poziția sa din opera literară, om politic. Opera lui capătă viață prin această participare nemărturisită și totuși directă, la atitudinile eroilor săi, la participarea lor la viața socială într-o anumită direcție, — ceea ce este in definitiv, fie și o nenumită acțiune politică , — la punerea în circulație a unor anumite păreri politice, față de care nu poate rămâne neutru, dacă, mai ales, scrie un roman sau o nuvelă , prin interesul pe care il poartă luptei de opinii și poziției inerentă vieții sociale. Ca un vestigiu al suprastructurii capitalismului, subsista o artă, așa zisă pentru artă, care îngloba și o literatură opusă celei realist-tendențioase, adică a unei literaturi in care scriitorul manifesta o atitudine. Discriminarea era numai in mod grosolan judecată drept justificată, fiindcă este evident că scriitorul care nu lua nici o atitudine, chiar prin această abținere, manifesta incontestabil ceva, — și încă demonstrativ. În acel timp, Titu Maiorescu mergea până la a tăgădui politicii calitatea de material de poezie (cum spune el) Și a făcut-o în termeni foarte drastici ca un leader junimist ce era : „Este probabil că politica ne-a surpat mica temelie artistică ce o puseseră in țara noastră poeții adevărați Alecsandri, Bolintineanu, Gr. Alexandrescu. Atît cel puțin este sigur (?!), că cele mai rele obiecțiuni, cela mai decăzute produceri intre poeziile noastre de la un timp încoace, sunt cele ce au primit în cuprinsul lor elemente politice". Se pune întrebarea : pentru ce ? dacă nn parte este așa ? Pentru că sînt proaste, scrise de autori fără talent, sau numai fiindcă au material politic ? Dar material politic au numeroase poezii ale lui Eminescu (vezi Scrisoarea a lll-a, împărat și proletar) ale lui Goga, ale lui Coșbuc... etc. Dar tot la această categorie trebuiește introdusă și literatura revoluționară, super-politică și care neapărat e făcută de scriitori politici. De altfel, și in capitalism și, neapărat, astăzi in socialism, scriitorul e fatalmente un om social „zoon politikon", adică o ființă politică, de vreme ce orice poziție și acțiune socială e una politică. Se știe că Lenin a constatat existența celor două culturi în statele capitaliste. A fost deci firesc ca in acel regim, cei exploatați să aibă o cultură a lor, cu alte concepții, deci și o literatura corespunzătoare, opusă celei izvorită din concepția artei pentru artă , și anume o literatură realistă, cu tendință, legată de viață. Această de-a doua literatură a fost scrisă de scriitori — oameni politici. Căci a scrie o literatură realistă, legată de viață, în care să apară toate conflictele rezultate din viața socială, din diverse grupe sau clase de oameni, in care scriitorul să ia poziție in operele sale pentru anumite concepții și anumite clase, combătînd de multe ori pentru ele și in presă și prin vîu grai cu prilejul oricărei continuare in pag. 5) r crochiu VIOARA Am în atelier o pînză. Nu știu dacă o voi expune vreodată. Cine îmi intră, mă întreabă ce e cu ea, pentru că nu se prea înțelege ce anume vrea să spună. E un fel bizar de a se întîlni al lucrurilor, al oamenilor, așa cum, de altfel, mi-a plăcut mai totdeauna să provoc, din rațiuni nu prea clare nici pentru mine, dar, probabil, din sentimentul că oricit ne-am cunoaște, oricît am comunica, oricît am hălădui liberi peste meridianele pămîntului și chiar dincolo de pămint, ne întoarcem fără să vrem între lucruri, intre lucrurile noastre, între acele obiecte la care cu greu am putea renunța. E un fel de religie pagină, frumoasă, urîtă, care ne tot spune : așa sîntem noi, oamenii. Cine-mi intră în atelier, mă întreabă ce înseamnă această pînză, pe care am așternut, cu bună știință, mai mult brunuri, ca cele ale brazdelor pămîntului și roșu și puțin albastru, unde e partea de cer. In strigă, jos, am pus un personaj cu ținută falnică, cu ochii arși de pasiuni mocnite. In e linierii acestui personaj am pus o mantie purpurie, șocantă, ce stă cine capului ridicat trufaș. Personajul e plasat intre obiecte, între pete, ce ar trebui să însemne lucrurile ce ne înconjoară viața. In colțul diametral opus, dar ocupînd un loc important, un alt personaj, sau poate același. um bătrîn în haine albe, de șiac, largi pe trupu-i uscat, purtând pe umeri o pelerină cenușie, mai mult decît modestă, atît cît să-i apere umerii de ploi. Ținînd în stingi o vioară purpurie, ca mantia semețului din cealaltă parte a compoziției, țin dreapta hătrinului un cireș înflorit. Pe cer albastru. Nu știu dacă voi expune vreodată pînza și de aceea cer acum îngăduință bunilor prieteni, pentru această simplă dezlegare. Avem, către început, virita mantiei trufașe și cu vîrsta aceasta ieșim in lume și risipim averi de energie, uitînd că în suflet așteaptă o vioară. Ce bine ar fi, zic în această pînză, să ne întoarcem, după ce am risipit totul, măcar cu vioara... Val GHEORGHIU ______________