Cronica, 1973 (Anul 8, nr. 1-52)

1973-03-23 / nr. 12

cronica literara Ш Z­aha­ri­a SÂNCEORZAN S. DAMIAN. Psihologia succesului Eseul lui S. Damian despre psihologia succesului literar, des­pre statutul moral și estetic al tînărului scriitor român este o carte de excepție și ne miră fap­tul că a trecut aproape neobser­­vată. Spunem aceasta din­­tr-un sentiment al recunoaș­terii autenticității și valorii ori­ginalului și singularului tratat de morală literară apărut in 1972 la Editura „Cartea românească". Actualitatea și necesitatea lui e mai mult decît evidentă. El sem­nalizează și condamnă, poate prea blind, o anumită morală a scriitorului de astăzi, formele cele mai vizibile — și constante — ale hipertrofierii eului în via­ța literară. E o monografie care reflectă, caracterologic, fluxurile și refluxurile „vieții literare“, fauna ei, „fizionomiile" care apar, metamorfozele lor. Este discuta­tă ideea de climat, de competi­ție valorică, de polemică. Eseul mai ales în prima parte, este un sondaj în­­ psihologia tînărului scriitor, a aspirantului la gloria literară, în modul său de a se expune, de a conviețui. Cu un remarcabil talent de romancier, S. Damian după o experiență de peste două decenii în viața lite­rară, reconstituie lucid și fără complexe, psihologia și morala scriitorului neconsacrat, etica lui, creînd măști de o uimitoare­­ identitate cu unele reale, de as­­­tăzi pe care mulți dintre noi le întîlnim in redacții, edituri, li­brării. Meritul fizionomiilor descoperiri în coincidența măști­li lor, în verosimilitatea lor. S. Da­mian construiește bazat pe o ex­periență îndelungată masca de­butantului : etapele ieșirii lui din anonimat, neîncrederea în for­țele sale, stînjenirea în fața pu­blicului, modestia și sfiala exa­gerată sau mimată, nevoia rea­lă de a fi înțeles, lansat, definit exact, primele semne ale succe­sului ,reclama, ascensiunea ra­pidă, competiția valorică, prac­­liul, vedetismul, ignorarea criti­cii etc. Toate acestea și încă multe altele se produc în spațiul vieții literare : tînărul va fi ac­ceptat de ea, va fi Integrat ei. A­­pare însă și o altă problemă, de ■ ’"3 obicei trecută cu vederea : cu­ va rezista aspirantul succesului real sau celui provocat de o critică prea amabilă sau neavizată ? Cu­noscător al mecanismului psiho­logiei succesului literar, S. Da­mian ne convinge că, acolo un­de eseistă o vocație adevărată, există și modestie, timiditate, putere de a te sustrage publicită­­ții, vedetismului, căci ......auten­tica zămislire a talentului presu­pune puterea de a tăcea, de a aștepta, de a răbda, fără a înce­ta să creezi“ (p. 11). Nu lipsesc nici excepțiile : descoperit, sus­ținut, lansat cu aplauze, tînărul scriitor devine însă, nu o dată, de nerecunoscut. Metamorfoza se produce : ......cit de repede se schimbă psihologia celui care ca­pătă reputație, ce înfățișări ne­așteptate ia, după primul succes, timiditatea și stîngăcia inițială, cit de incîlcit devine atunci jo­cul intereselor și al vanităților ! Nici n-ai fi crezut vreodată că tînărul modest, atît de stăpînit de neliniști superioare și torturat de nevoia intransigenței etice, va căpăta, într-un timp extrem de scurt, siguranță arogantă, trufie, intoleranță agresivă față de con­frați, și, mai ales, un dispreț pri­mitiv pentru critici și pentru po­sibilitatea schimbului liber de opinii în jurul propriei creații. Alianțele care păreau eterne (ce naivitate !) se rup foarte lesne, cel recunoscut pretinde subit a­­deziune totală, nu mai admite contrazicerea, e gelos pe o cro­nică închinată altora. De ce să ne mirăm atunci că exegeți care își consumau resursele de gene­rozitate sufletească în actul de a discerne valorile și de a le a­­naliza — se îndreaptă spre zone mai neutre, unde e diminuat pro­cesul neprevăzutelor oscilații de temperament ?" (p. 12—13). Care este poziția criticului în astfel de cazuri „neașteptate“ ? Bucu­ria descoperirii tînărului scriitor se transformă în amărăciune, în scepticism, în înțelepciune, dar el nu va renunța să scrie despre versurile și romanele anonimu­lui de ieri. Generozitatea criticu­lui român este fără margini, ca să nu spunem proverbială ! S. Damian a verificat acest adevăr, a cunoscut multe decepții, mul­te trădări, consolidîndu-și însă o filosofie de sceptic, dar nu a „dezertat" de la postul său de­­ mare și dezinteresat animator ca­re așteaptă, ca altădată E. Lovi­­nescu, ivirea Operei, a Capodo­perei. „Funcția voluntară de a­­nimator literar revendică însușiri puțin comune. Nu numai mări­nimie, capacitate de a ieși din orgoliu și egocentrismul creației tale, spre a dărui altora timp, energie afectivă, putere de con­centrare. Se cere și un simț spe­cial de a adulmeca de la distan­ță vînatul, astfel nicit să nu poți greși ținta. E nevoie de o recep­ție la ineditul veritabil, șlefuită prin cultură, prin gust, printr-o anume deschidere a subiectivi­tății. In van se cheltuiește sfor­țarea de sprijinire, dacă anima­torul nu posedă discernămîntul critic rapid și sigur“ (p. 17). Masca scriitorului tînăr obse­dat sau trădat de mirajul succe­sului, al gloriei, scoasă din cir­culație, din mediul literar pentru un moment și examinată la rece, mai prezintă și alte aspecte : o hipertrofie a eului, dilatarea e­­normă a vanității („Eu și Nietzsche, Eu și Balzac, Eu și Dostoievski, Eu și Eminescu, Eu și Sadoveanu...“), mistificarea și automistificarea, megalomania, spiritul miticist balcanic, impostu­ra obraznică unită cu lenea de gîn­­dire și respingerea efortului de cunoaștere („Nu citise măcar o­­perele celor cu care polemiza"), degradarea demnității morale și literare etc. S. Damian cunoaște și ne face cunoștință cu toate „păcatele“ vieții literare, creînd o tipologie a unor anumiți scri­itori care sub tirania, mania succesului s-au metamorfozat în personaje de roman. Tipologic, „fizionomiile“ lui S. Damian sînt personaje, fără îndoială, perso­naje autentice, memorabile. Viața și literatura vie­ții scriitorilor — iată o te­mă de meditație, una actu­ală și de mare interes psihologic și social. S. Damian ne invită, contrar părerilor curente, de sor­­gintă structuralistă, să valorifi­căm în cercetarea monografică și detaliile de biografie. Opera li­terară nu e totul : dincolo de structura ei, de compoziția ei estetică, se ascunde un om, o ex­periență, un destin, o viață care s-a transformat în literatură . „La noi o anume lipsă de aten­ție pentru faptul brut biografic derivă, poate dintr-o viziune prea puritană asupra operei. Comenta­riile excelează prin finețe, urmă­resc descendențe și disocieri, pli­ne de semnificații pe planul ar­tei, înscriu temele și tendințele în mari coordonate filosofice și etice. Ceea ce e foarte bine. Nu se comite, însă, o exagerare eli­­minîndu-se adesea din obiectivul explorărilor persoana fizică a au­torului, perimetrul propriu de trai, împrejurările mărunte, chiar ciudățeniile, maniile socotite (din suspectă pudoare) „impure“ pen­tru cercetare ? Se caută evident, stricta cauzalitate, legătura de lege care exclude bizareria de amănunt“ (p. 60—61). Excesiva tehnicizare a analizei, neputința unora de a ieși din spațiul „noii critici“ franceze care nu e „la modă" în Europa, suprasolicita­rea ei, nu mai satisface astăzi pu­blicul care vrea să știe despre scriitorul interpretat totul, căci „există o sete de adevăr și au­tenticitate pînă la scara cea mai de jos a știrilor (în limitele de­cenței), care se cere satisfăcută“, cu riscul de a anula sau modifica imaginea pe care ne-am format-o despre, să zicem, Sadoveanu sau Arghezi, pentru că, se întreabă din nou S. Damian : „Se va tul­bura, cîteodată imaginea de i­­coană ? Nu-i nimic... Ea va de­veni mai verosimilă, mai nepre­văzută, mai atrăgătoare. Măreția creației se naște din efortul de învingere, de depășire, de exor­cism. Efortul merită să fie vă­zut. Se resimte o nevoie de docu­ment, de autentic, de senzorial în descriere. O dată cu potolirea ei, Adevărul va înlesni și în a­­cest fel comunicarea între operă și public“ (p. 63). Ceea ce aș reproșa lui S. Da­mian, în acest tratat de etică scriitoricească, e că nu are cu­raj suficient să dea nume. Ana­tomia psihologiei succesului lite­rar ar fi cîștigat în varietate ti­pologică, în autenticitate, iar re­lația scriitor-personaj ar fi fost admirabil realizată. Teama de a da nume e o „boală" a criticii de astăzi. Cine s-o vindece dacă nu critica ? Cîți o fac ? Expunîndu-și în prima parte a eseului principiile de critic ani­mator, ideile de devotat îndru­mător, S. Damian ne demonstrea­ză în Analize că în practica sa critică curentă nu există nici o contradicție între vorbe și fapte. Tot ceea ce susține teoretic S. Damian este confirmat de textele analitice. cronica © 2 fragmentarium AL. PHILIPPI­DE in interpretări critice Const. CIOPRAGA Acum doi ani, Editura Eminescu inaugura o nouă colec­ție, Biblioteca critică, primul volum purtînd titlul Bibliogra­fia română ilustrată (1944—1970). Dintr-o motivare către citi­tori, rezultă că respectiva colecție își propune să ofere tine­retului studios o informare substanțială, mergînd spre esențe. Au apărut în continuare volume cuprinzînd fragmente sau studii critice in extenso, scriitorii vizați fiind B. P. Hasdeu, Tudor Arghezi, G. Călinescu, Camil Petrescu, Zaharia Stan­­cu, iar recent Al. Philippide. Ținînd seama că volumele in discuție sînt concepute ca instrumente de lucru, selectarea paginilor critice presupune o anumită rigoare. In medie, în cele 160 pînă la 185 de pagini ale fiecărui volum se reproduc idei provenind de la zece pînă la treizeci de comentatori, iar în partea finală, sub titlul Bibliografie ilustrată, se dau, în unele cazuri, foarte succinte extrase, într-un fel de apen­dice. Deși colecția, în ansamblu, denotă buna orientare, se constată, totuși, unele discordanțe de la un scriitor la altul. Ne vom referi mai pe larg la volumul consacrat lui Al. Philippide, însă aceasta nu înainte de a arunca o privire și asupra celorlalte. Arghezi și Călinescu, de exemplu, nu beneficiază de un cuvînt înainte : la Hasdeu și Camil Pe­trescu găsim scurte date lămuritoare depășind cu puțin di­mensiunile unei pagini ; privilegiat într-un fel, Al. Philippide dispune de o introducere de nouă pagini. Nu e nevoie să mai demonstrăm necesitatea unei biografii despre ope­rele scriitorilor respectivi ; un memento cronologic în datele lui fundamentale, ar fi chemat să facă o legătură mai exactă cu fragmentele critice oferite spre informare. Nici un fel de indicație de acest gen nu se găsește în volumele despre Ar­ghezi, Călinescu și Camil Petrescu. De menționat pozitiv, volumul consacrat lui Zaharia Stancu (singurul extins pe 330 pagini), care se deschide sugestiv cu cîteva confesiuni ale scriitorului, oferă o grupare pe probleme a textelor cri­tice și se încheie cu o amplă cronologie (Viața și opera în date), cu bibliografia operei și o bibliografie a traducerilor. Totul realizat cu mare atenție. Referindu-ne la profilul co­lecției în totalitate, utilă s-ar dovedi o discuție despre cri­teriile ce au prezidat la selecționarea opiniilor critice. Să ne mărginim a constata că aceste criterii nu au în vedere totdeauna valoarea. Nu o dată, unora dintre criticii citați li se acordă o atenție restrînsă ; se întîmplă chiar ca autori de lucrări solide să fie ignorați, în avantajul altora cu nume de prestigiu, dar fără contribuții deosebite în problemele pen­tru care sînt citați. Antologia textelor critice cu privire la Al. Philippide, al­cătuită de George Gibescu, răspunde, în linii mari, dezide­ratului de a introduce pe cei interesați în cadrul dezbateri­lor despre un mare creator. Principala dificultate, în cazul interpretării poetului, ține de dualitatea reacțiilor acestuia, între romantism și clasicism, de unde interesul exegeților pentru o latură sau alta. Intr-un comentariu la primul vo­lum, Aur sterp, Ovid Densusianu vedea în Al. Philippide un simbolist, un „vizual“ și un „imaginativ“ la nivelul simbo­lismului de pe la 1885, „în prima fază a poeziei nouă“. Tot de simbolism vorbea și N. Davidescu, acesta precizînd că pentru autorul Aurului sterp poezia e „viziunea plastică a naturii, și raportarea ei, nu la o stare sufletească propriu­­zisă, cît la un echivalent concret al unei stări sufletești“. Patru decenii mai tîrziu, într-o retrospectivă a întregii opere poetice, Eugen Simion conchide că în poemele mai noi, Al. Philippide „pare a clasiciza cu distincție...“. „Acheron, Achi­­le, Proteu, Stix, Orfeu, Euridice, Cerber. Parce sînt nume mitologice care se intîlnesc în versuri. Impresia de clasicism (sau elenism !) e însă falsă în realitate, poetul e „un neoromantic în tradiție eminesciană, cum se și intitulează, semnificativ, studiul pe care criticul i-l consacră, cu pre­cizarea că Al. Philippide „tratează miturile eminesciene din perspectiva unui romantism spiritualizat, trecut prin expe­riența școlilor literare din primele decenii ale secolului XX, expresionismul îndeosebi“. Cu toate modernismele care lui N. Iorga îi apăreau mai mult sau mai puțin inteligibile, la debutantul din Aur sterp istoricul distingea „accentele puter­nice și nobile ale unui Prometeu vrednic de înaintașul său elenic“. Deci, semne ale viziunii clasice. Mihai Ralea era frapat, dimpotrivă, tocmai de spiritul modern. Poetul „ține de poezia contemporană prin lipsa de sentimentalism“, Al. Philippide fiind „un cerebral, uscat, fără moliciuni și îndu­ioșări“, un „indiferent“, dar unul al cărui indiferentism se exprimă „violent“. Pe scurt, „pornită de la o stare de suflet egală și detașată“ (de la un nivel clasic am spune noi, cu alți termeni), poezia lui Al. Philippide capătă, după opinia lui Mihai Ralea, „accente brutale, impetuoase“, traduse în „formule mari, de înaltă oratorie“, „în „imprecații și apo­strofe care aduc aminte nu numai de Tudor Arghezi, dar și de Victor Hugo“. Nici asupra tentației către absolut, criticii nu găsesc un limbaj comun. έn concepția lui Mihai Ralea, poezia lui Al. Philippide devine „o metafizică universalistă", vizionarul din Stînci fulgerate peregrinând prin „spații inter­planetare, în vidul pur, dezumanizat“. G. Călinescu pare a polemiza tacit cu Mihai Ralea, care găsea că poetul, vor­bind „mereu“ de „roci minerale, de fenomene siderale, astro­nomice“, și-ar fi arătat „disprețul și deziluzia“ în ce pri­vește „aspectul uman al existenței“. Ce crede G. Călinescu ? Poetul, notează el, „dorește să înțeleagă principiile ascunse, Mumele goetheene, adică prototipii și printr-un adevărat animism, simplele pietre devin Pietrele, entități tăcute, de esența sufletului. Ce este aceasta ? „«Speculație“» metafizică ? Nu. Aici nu intră nici o dialectică, ci numai o mare sensi­bilitate pentru situațiile fundamentale în univers, pentru poe­zia grandioasă, pentru versul încordat, pentru emoțiile ele­mentare, din care lipsește, din păcate, numai erotica“. Dacă, în ce privește contactele poetului cu liricii ger­mani, mai toți comentatorii sînt de acord, unii vorbind de Novalis, alții de Richarda Huch sau de modernul Dehmel, în rest divergențele sînt relativ mari, ele ținînd de polivalența creatorului însuși, personalitate complexă, derutînd prin va­rietatea dimensiunilor. Romantismul și clasicismul sînt, în interpretarea lui Al. Philippide, valoros teoretician literar, „două mari categorii sufletești“ („Adevărul literar și artistic“, 1937, nr. 856). Cel mai sigur mod de a ne apropia de fondul intim al poetului rămine, credem, acela de a porni de la propriile sale idei. Prin natura sa, Al. Philippide este un romantic, prin cultură un clasic „Romantismul (argumentează scriitorul într-un articol din 1963 : Ce însemnează clasic) nu se poate dobîndi prin educație, prin cultivare, prin exercițiu. Clasicismul se poate căpăta. Te naști romantic, poți deveni (continuare în pag 13) _ _____

Next