Curentul, octombrie 1929 (Anul 2, nr. 612-642)

1929-10-14 / nr. 625

urnim No. 625 8 PAGINI 3 EJ • sa*.- -... A/? LH Cuul 14 Octombrie 1929 Director: PAIFIL ŞEIGARU REDACŢIA* ŞI ADMINISTRAŢIA STRADA SĂRINDAR No. 4 Telefon: Direcţia şi Redacţia 364/39 Secretariatul şi provincia 312/29 Adiţia şi Mica Publicitate375/28 ABONAMENTE.: Lei 700 pe an. Lei 350 pe 6 luni, Lei 200 pe 3 luni. Pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice 1000 lei anual Pentru străinătate: Lei 1700 un an; Lei 850 pe 6 luni Lei 500 pe 3 luni Abonamentele încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni Popas duminical »... —« Cinicul rânjet al politicii a spurcat ceasul de reculegere. Moartea regentului Buzdugan a fost pentru adâncurile cele cuminţi şi durabile ale ţării, prilejul unui examen de conştiinţă, ca lângă gura deschisă a oricărui mormânt El reprezintă o putere venită de departe, din timp, din trecutul unui neam de răzăşi. El reprezintă chibzuiala acestui popor care a ştiut să se strecoare intact prin cele mai aspre ameninţări şi reprezintă delicateţa nuanţelor, care este o aristocraţie a neamului românesc, mai presus de blazoane şi de savantele reconstituiri genealogice. El era trecutul trăit în prezent. Chiar numele îi venea din adânc de veac, din urma eroică şi simplă a descălicătorii, nume tare, amintind ghintuitul simbol al puterii voevodale, care sfărma ţeasta duşmanului pe câmp de bătălie şi cu o atingere uşoară ca desmierdarea pe fruntea supusă, putea să însemne şi înălţarea în rang pentru sfetnicul fidel ori pentru ostaşul viteaz. El încorpora pentru mulţimea cea mare, noţiunea de dreptate, de înţelepciune şi de credinţă prin care am durat, aci la hotarul lumilor şi la încrucişarea noroadelor. Moartea Lui ne-a chemat în toate chipurile la meditaţie. Exemplul Lui, a fost pentru toţi, poate, o chemare a mustrărilor. Dar ceasul a fost îndată spurcat de rânjetul cinic al politicei. Încă nu închisese ochii şi din cafeneaua flecară a Capitalei până în clubul îmbâcsit al provinciei, rpoartea Lui devenise un subiect de comentarii imbecile şi de nerăbdătoare aşteptare a evenimentelor. Ce se va întâmpla? Cine-i succede? Ce pierde ori ce câştigă partidul? Ce se va schimba din echilibrul de şanse şi de neşanse — a „noastră“ ori a „lor”. Jalnica deformaţiune a opticei care face din orice individ înscris într’un partid, un fost om, nu îngăduia nimic din gravitatea momentului, nimic din misterul morţii, nu întrevedea decât contabilitatea consecinţelor de politică imediată. Asemeni rubedeniilor năpustite în casa mortuară să scormonească sertarele şi să se ia de păr dela împărţirea moştenirii, pipăind grosimea perdelelor şi iscodind slugile, visul politic de centru şi javra politică de periferie, n’au aşteptat să se ofilească coroanele de flori de pe catafalc şi s’au încăerat dela pomana care-i cădea ori îi era răpită. Aceasta a fost tot? Nu ştii dacă asemenea cârpe umane merită dispreţ sau compătimire. Există doar consolarea, că sub svârcolirea deşartă a acestei pojghiţe superficiale de politicaştri, mulţimea cea mare şi profundă a poporului a făcut încă odată dovada instinctului ferm de conservare, cuminţeniei şi reculegerii care ne-a scos întotdeauna biruitori, peste timp şi peste evenimente. Această mulţime nu s’a alarmat, nu s’a mirat, nu s’a indignat de o „lovitură de stat“, nici n’a luat seamă la subtilele argumentări constituţionale ale celor grăbiţi să dovedească tot atât de indignaţi că lovitura de stat nu există decât în imaginaţiile răuvoitoare. Poporul a închinat fruntea cucernică la gura unui mormânt şi s’a rugat, pentru Cel care-i înfăţişase în viaţa Lui austera, dreptatea, credinţa, înţelepciunea. Iar cei încăeraţi, mai încere-se! Pe pielea lor, tot nu dă nimeni două parale. Cezar Petrescu Ziua Domnului Am urmărit la Chişinău desbaterile celui de al doilea congres al misionarilor ortodocşi, mişcare inaugurată de episcopul Aradului, p. s. Grigorie Comşa. Congresul s’a desfăşurat într’o atmosferă de largă şi caldă ospitalitate pe care mitropolitul Basarabiei şi preoţii săi au ştiut s o pregătească cu un minunat sentiment de frăţie creştină şi românească. Sânt foarte necesare aceste adunări preoţeşti. In lipsa altor instrumente de comunicare obştească, pe care Biserica noastră va trebui să le creeze neapărat, congresele preoţeşti — şi acesta al misionarilor şi cel al clerului întreg ce s’a pregătit — sânt prilejuri pentru crearea unui spirit comun,a unei mentalităţi comune, a unei orientări comune a clerului nostru din întreaga ţară. Fără un suflet colectiv, bine clarificat şi solid închegat, e greu de susţinut luptele credinţei, ce se anunţă din ce in ce mai invierşunate şi mai necesare. Ţinuta cuviinncioasă şi frăţească a congresului de la Chişinău e dovadă că această solidaritate e in creştere, înşişi paraziţii mişcărilor preoţeşti şi pescuitorii in ape murdare — câţiva laici şi câţiva clerici, — au apărut de data aceasta mai potoliţi şi mai reduşi spre nimicnicia în care vor trebui să se cufunde. Clerul începe să vadă bine. Elita lui se lămureşte treptat. Noi cunoaştem această elită şi avem încredere în triumful ei. S’a vorbit mult la Chişinău, excesiv de patriotic şi mulţumitor de academic. Poate chiar prea academic. Comunicările celor înscrişi erau fie discursuri înflăcărate, fie conferinţe programatice, ţâşnite din dorinţa fierbinte a unei înnoiri. Dar toate prea puţin — misionare. Doriam să auzim de la misionarii oratori mai mult lucruri precise smulse din experienţa misionară, decât teorie şi frumoase flori de stil. Această experienţă trăită în mijlocul lumii, cu observaţii psihologice asupra sufletului religios, cu caracterizări ample ale sufletului sectanţilor şi rătăciţilor, cu rezultatele pipăite ale misionarismului, nu trebuia să lipsească din comunicările congresului. In ordine misionară, metodele experimentate şi rezultatele obţinute fac mai mult decât teoriile şi planurile strategice. Sau, poate, sântem prea de timpuriu pretenţioşi. Mişcarea e abia la începuturi şi rezultatele se fac aşteptate. Evident, noi nu avem încă metode clare ale misionarismului. Alţii le au şi încă în măsură formidabilă. In special romano catolicii. Trebuiau aduse şi discutate aceste metode pentru a alege din ele ce ne convine. Dacă nu s’a făcut, congresul următor va trebui să prezinte neapărat un studiu al acestor vaste şi savante metode duhovniceşti experimentate aiurea, din care multe se pot învăţa. Experienţa altora să n’o ignorăm când, fără nicio pagubă, ne poate fi de un real folos. Nichifor Crainic .jiei nostii Majio RiacHitir en avant de mes pensées en exil, colomé de silence“. LEON BLOY „Le Mendiant ingrat'* De o nouă crimă s’a făcut vinovat profesorul N. Iorga: „a dovedit că n’are nici măcar recunoştinţa stomacului“. Grozava vină a d-lui N. Iorga o stabileşte ziarul „Viitorul“ sub titlul: „D. N. Iorga a insultat ori pe M. S. Regina Maria In parlament“. Sunt notele stenografice, mărturii oneste ale oricărei manifestări din parlament, şi aceste note nu înfăţişează absolut nici o insultă ci fixează o atitudine demnă, categorică faţă de eventuala candidatură a Reginei Maria la al treilea loc în Regentă. S’au amintit toate învăţămintele istoriei, s’a pomenit de datina acestei naţii, datină ce trece înaintea oricărei glorii şi a oricărui drept, de imensele răspunderi ce depăşesc puterile unei femei. S’a evocat din trecutul Moldovei figura tragică a acelei femei de voinţă bărbătească, de sumeată ambiţie, energică, cu dragoste de destinele familiei ei domnitoare, figura Doamnei lui Eremia, care chemată într’o funcţie ce-i depăşeau puterile şi-a distrus vita Movileştilor pentru a căror înălţare lupta cu atâta voinică înverşunare. O cuvântare stăpânită de imperativul unei conştiinţi naţionale ce în marile probleme ale statului român nu aduce mărunta socoteală a interesului personal, ci ampla viziune a interesului permanent al ţării. Şi de această cuvântare rostită cu priiejul alegerii celui de al treilea regent, „Viitorul'* se indignează cu clăbuci de cerneală la gură. „In ceea ce priveşte pe d. Iorga personal, atitudinea d-sale dovedeşte că acest domn n’are nici măcar recunoştinţa stomacului. Intr’adevăr, d. Iorga a uitat că a beneficiat la momente grele, la Iaşi, de mărinimia Reginei Maria, care a dus atenţiunea pentru d-sa atât de departe, încât se îngrijea chiar de lipsurile alimentare zilnice ale insultătorului de azi“. „D. Iorga n’are nici măcar recunoştinţa stomacului“! Nimeni nu ar putea ofensa pe Regina Maria, atribuindu-i asemenea reflexii, posibile numai in sfera mentalităţii de tarabă a liberalilor. Ce a fost la Iaşi? Drama românească, toate păcatele unei clase apărând cu virulenţă purulenţă, toate virtuţile unei naţii în tumultoasă revărsare eroică. O linie a frontului ce alimenta cu ciopârţiţi spitalele, ce înmulţea cimitirele şi hrănea pământul, o linie a frontului căreia i se trimiteau ordine severe de rezistenţă, porunci de vitejie cu economie de muniţii (viaţa de om era mai eftină) şi mazăre cu gărgăriţe drept hrană. Mai era clasa mijlocie pentru care o pâine mucedă era o divină milostenie, mai erau copilandrii de 16-17 ani ce mureau îngheţaţi pe marginea drumului după o hoinăreală buimacă pe drumurile Moldovei, copilandrii ridicaţi din sate şi lăsaţi în voia nenorocului. Erau atunci toţi cei ce-şi aşteptau vestea de doliu în comunicatele oficiale la lista morţilor. Mai era însă o minoritate ghiftuită pentru care răsboiul nu însemna altă dramă decât a riscului de a ajunge la Paris, mai erau şi acei care nici nu bănuiau că există milioane de guri arse de frigurile foametei, pradă facilă a tifusulii exantematic. In Moldova am avut eroica morţii şi erotica Coţofeneştilor (dosarul faimosului incendiu a fost mistuit de grija celor ce aveau tot interesul de a acoperi scandalul). De ce ni se tulbură uitarea? De ce nu ni se lăsa în voia lui procesul inerent de treptată eliminare a drojdiei amărăciunilor, de salutară uitare a tot ce a fost urât, meschin, de întremătoare amintire a tot ce a fost mare, de tot ce a însemnat liturghia unui neam la răspântia destinelor lui istorice? La Iaşi», îmi amintesc de un camarad rănit şi evacuat care îşi căpătase un concediu de convalescenţă. O!cât îl invidiam pe cel ce putea să fii d departe de mugetul tunurilor, de clănţănitul sinistru al mitralierelor, de toată neurastenia frontului, ce va retrăi iarăş viaţa normală, se va cuibări într’un pat moale, va mânca bine şi va avea putinţa să simtă învolburări de bucurie în suflet. Dar într’o zi ne-am pomenit cu ei întors la regiment fără să-şi fi folosi concediul. Ni s’a părut că i s'a scrântit mintea. Seara într’un bordeiu afumat cu fum de îţi tot plângeau ochii, camaradul ne-a tălmăcit taina întoarcerii la front inainte de sorocul concediului. „Vedeţi voi, dacă eu rămâneam la Iaşi 40 de zile, apoi nu-mi mai venea să mă întorc înapoi; prea e bine acolo, nici nu se simte că e războiţi. Şi mi-ar fi fost ruşine să mă învârt, sunt ardelean, iar voi vă bateţi pentru Ardeal“. Tăcerea care a urmat grea, apăsătoare ca o cumplită îndoială, părea că ascultă larma îndepărtată a Iaşilor răsboiului. Ce făcea la Iaşi profesorul N. Iorga? In acele vremuri de desorientare, de uluitor amestec de eroism şi deşănţare, anima puterile morale ale neamului românesc, exalta energia rezistenţei, mângâia sufletul nostru crucificat de desnădejdea înfrângerii. Numărul acela din „Monitorul Oficial“ cuprinzând cuvântarea din 5 Decembrie 1916, ţinută in parlamentul de la Iaşi, de profesorul Iorga, nimeni nu poate bănui ce a însemnat pentru amărâţii ofiţeri ai unui batalion plecat de la Cerna cu 1000 de oameni, secerat la Jiu şi ajuns in Moldova doar cu 160 de soldaţi şi trei ofiţeri. Ni s-au întremat gândurile şi ne-a făcut să credem mai mult ca oricând în victorie. Cu toată forţa imensului talent, profesorul N. Iorga apăra ideia monarhică, preamărea pe Rege şi pe Regină, se împotrivea oricărei acţiuni de partid care ar fi irosit puterile guvernului Brătianu. Atunci i s-a svârlit acuzaţia de „licheaua palatului“, de vândut guvernului pe o „putină de brânză“ Bine ar fi fost ca N. Iorga să nu acţioneze altfel decât în linia disciplinei naţionale care-i poruncea să robească totul luptei comune? Şi profesorului ce-şi ţinea cursurile cu râvna animatorului energiei româneşti, care a stat în mijlocul greutăţilor, i s’au dat ajutoare ca să nu moară de foame. Ce era mai firesc ca aceste ajutoare să-i vină de la Rege? Dar de când recunoştinţa înseamnă abdicarea conştiinţii? Iar „ajutorul alimentar“ de care pomeneşte cu atâta grosolănie „Viitorul’* nu venea tot de la naţia aceasta, în ultimă analiză? „Recunoştinţa stomacului“: iată concepţia morală a celor ce nu văd in oameni decât slugi nemernice, robite unui codru de pâine, iată concepţia partidului liberal: imensă burtă obeză. A spune că nu e bine ca Regina Maria să intre in Regenţă inseamnă absenţa recunoştinţii stomacului fiindcă la Iaşi Regina Maria „se îngrijea chiar de lipsurile alimentare zilnice“ ale profesorului N. Iorga. Numai un ziar liberal poate respira atâta mitocănie, ca şi când Regina Maria ar fi capabilă să socotească judecata politică a cuiva intr’o mare problemă de stat, legată nu de interesul superior al ţării, ci de recunoştinţa personală ce o poate avea cineva. De ce atribue „Viitorul“ Reginei Maria, mentalitatea d-lui Vintilă Brătianu? Inelegantele partidului liberal şi stângăcia lui faţă de adevărata ţinută respectuoasă, dar nu mai puţin onestă faţă de monarhie, se explică prin originile lui revoluţionare. Insultele care se svârl profesorului N. Iorga azi, cum i s’au svârlit ori, cum i se vor svârli mâine, ca şi laudele de eri şi de mâine, nu schimbă cu nimic hotărârile Istoriei, prea puţin protocolară în judecăţi, curioasă răscolitoare de documente cu ipocrizie ascunse de contimporani, batjocoritoare de toate mătăniile interesate ale curtenilor mincinoşi, mai totdeauna inconştienţi complici ai prăbuşirilor dinastice. „Recunoştinţa stomacului“, iată ce cere oricui partidul liberal, exact ce cere omul de la câine. Paraţii Şeicaru ,Je chemlne itans me grande Citiţi în pagina 80a: Criza din guvern D. Mihalache încearcă aplanarea conflictului împăcarea zarafilor Utimele evenimente politice, la care partidul liberal a participat pentru prima dată numai cu uimirea (şi din subsol), au avut darul să restitue d-lui Vintilă Brătianu buna dispoziţie şi generozitatea pe care i le cunoaştem cu toţii, odinioară. Ultimul buletin meteorologic ne-a vestit că, în întrevederea de pe seara, şeful partidului liberal a consimţit în sfârşit să dea deslegare de păcate răsvrătitului din fruntea „Societăţii bancare române”, încuviinţându-i rămânerea mai departe în penitenciarul partidului- D- Const. Argetoianu îşi păstrează, astfel, şi titlul de membru al clubului liberal, şi titlurile de rentă bancară. In patetica exaltare a îmbrăţişărilor, s’a legat chiar cu jurământ să ia, pe viitor, parte la toate manifestările politice ale partidului.. Mulţi vor socoti, desigur, această capitulare a d-lui Vintilă Brătianu ca un semn de târzie convertire la cuminţenie, ca preludiul abdicării principiilor pentru a căror impunere şeful partidului liberal se transformase, dela o vreme, într’o uzină ambulantă de gafe. Alţii vor înscrie împăcarea aceasta printre faptele menite să restaureze energiile atât de profund avariate ale partidului. Adevărul este, însă, că ea nu va face decât să sporească neîncrederea cadrelor în şeicul care a isbutit în mai puţin de doi ani să destrame atât coheziunea (legendară) a partidului liberal, cât şi autoritatea lui în politica ţării. Pentru partizanii năuciţi de incoherenţa iniţiativelor şefului, — în administraţia lăuntrică a partidului, — pentru credincioşii umiliţi de înfrângerile suferite pe frontul politic, — d* Vintilă Brătianu apare tot mai mult ca un fel de gropar al partidului Este brutarul care se ceartă cu lucrătorii, atunci când ar trebui să-şi ridice făina dela moară, — este simîgîul care se tocmeşte cu morarul în vreme ce î se arde lipia în cuptor încă puţin, — şi graţie lui partidul liberal va întră definitiv în zona de resemnare, întreaga activitate de astăzi a d-lui Vintilă Brătianu îi slujeşte de masaj antiministerial. Cura de desîntoxicare dictatorială se desăvârşeşte. Pentru partidul liberal, ca şi pentru ogoare, începe de-acum anotimpul ploilor- Una caldă, una rece... In clipa în care drepturile regaliene îi erau nesocotite de d. C- Argetoianu, — d. Vintilă Brătianu îşi stăpânea umilit dorinţele de represalii, — încercând să-şi canalizeze spre exterior isbucnirile unei autorităţi contestate în interiorul partidului- Nesocotit mai crunt, — aproape eliminat din lupta cu guvernul, îmbucnea din nou pieziș, — de data aceasta, însă, primtriun gest de duioasă clementă. Cu ce vacarm ar fi fost repezit d. C- Argetoianu, a doua zi după victoria d-lui Vintilă Brătianu în lupta pornită împotriva naţional-ţărăniştilor! Cum această victorie nu a sosit, șeful partidului liberal a fost nevoit să procedeze la retrocesiunea unei demisii pe care o socotise mai deunăzi drept o provocare. Amatorii de neatârnare, din partidul liberal, își freacă mâinile, cu svelta lui siluetă de butic, d. C. Argetoianu a servit ca balon de încercare... Cine a cedat, va mai ceda Cel care capitulează, recunoscându-şi greşeala, — va mai capitula, fiindcă va mai greşi. Vicarul partidului începe să-şi sfâşie singur sutana lui imaculată: suu proconsulate luî, partizanii vor, ajunge să-şi vândă şi numărul de telefonion Dimitrescu luilu Mantu şi ceilalţi au putut vedea cu ochii liberi cât s’au rostogolit liberalii depe culmile, de forţă, pe cari îi condusese răposatul lor prooroc, fulgerătorul Ion Brătianu. Dezastrul lor întreg ser, poate măsura, la lumina celor petrecute deunăzi, când guvernul designase un epitrop regesc nou. A fost un inedit spectacol, sbuciumul, cai spume la gură, liberal. A fost aproape o desfătare, fiindcă acest tragic avertisment, din umbra tutui mare doliu, a ţinut câteva zile în şir. Câteva zilei in care liberalii nu ştiau ce se petrece... In care se sbăteau inutil, să determine evenimentele, sau cel puţin, să participe la ele. Câteva zile în care d. Vintilă Brătianu şi-a deslănţuit mănia-i îndărătnică, a bătut din piciori( a îslit cu pumnul a scrâşnit, a vociferat apoplectic, a răguşit, sgâlţăind simțesc zăbrelele neputinţeit o, rat, na, nul . Nimic, mi trezia efectele de moară. Fiindcă accentele guturale d.lui Vintilă Brătianu, numai , sublinierea, hotărâtoare, a anul vânt rostit de taciturnul şi său frate. Fiindcă a trecut vremea in care, tocmai dela Fiorica, depe, sofa, semnul de mazâlre schiţat da sumbrul dictator, prăvălia la ceşti guvernele vreunui general pirator. Ci din potrivă, în aci capitală întortochiată şi noroi ca însăşi politica ce se face «irrb ridurile ei, d. Ildiu Maniu, dictati constituţional şi Sprijinit pe soliitatea unei reprezentanţe naţionale reale, a procedat cum a crezut de cuviinţă. Se pare că tărăboiul partiddeloc de opoziţie nici măcar nu incomodat: dacă mă voi înţelege cu ele, (a declarat cu o deconcertantă, seninătate d. Maniu) va fi bine, iar dacă nu, iarăş bine! Iată cum sa comportă o forţă calmă, o forţă reală, fără lovituri de teatru, fără încruntare, fără frazeologie. Dar cele întâmplate au demascat realităţile, au desvăluit raportul adevărat de forţe între partide. Fiindcă d. Vintilă Brătianu şi d. general Avereseu au vrut să transporte, (ca odinioară) lupta,intre culise, pe când d. luilu Maniu a menţinut-o în câmp deschis. Cei dintâi s’au crezut încă sub Imperiul marelui şi delicatului rege Ferdinand, de a cărui voinţă, se prevalau, ipocrit. Victoria d.lui Iuliu Maniu, e ca o năpustire de vânt, în zidurile de carton presat, ale culisei politice•« Astăzi când şoaptele şi forfoteala după perdele, au reînceput, li urăm să aibă curajul lui Hamlet: încă o lovitură prin mucava şi Polonius in chipul unui grotesc fabricant de cornaţi şi conserve, va fi străpuns. ^ I. Vinnea 3 PREȘEDINTELE CONSILIULUI: Și acum, domnilor, vine deabea partea cea mai tristă: remanierea!