Curentul, octombrie 1930 (Anul 3, nr. 967-997)

1930-10-14 / nr. 980

ANUL HI No. 980 4 PAGINI 3KEI Marţi 14 Octombarie 11930 Director: PAMFIL 35 REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA STRADA SĂRINDAR No. 4 Telefon: Direcţia şi Redacţia 364/89 Secretariatul şi Provincia 312/29­­ Adiţia şi Mica Publicitate 375/28 ABONAMENT E1 Lei 700 pe an; lei 350 pe 6 luni; Lei 200­­9 3 luni. Pentru Bănci, Institutiuni si Administraţii Publice 1000 lei anual. Pentru străinătate: lei 1700 un an; Iel : 1­S50 pe 0 luni; lei 500 pe 3 luni. . Abonamentele încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni în toba in turneu...­ ­În fata a peste cinci sute de reprezentanţi consternaţi ai băn­cilor americane, doctorul Genna mei învinse, Schacht, a făcut la New-York un expozeu asupra si­tuaţiei financiare şi economice a­ Reichului. Fireşte, cifrele au împrumutat, pentru circumstanţă, o elocvenţă emoţionantă. Pozând în victimă nefericită şi văitându-se că a fost nedreptăţită în tratatele de pace, Germania care a pregătit războiul şi l-a t­ra­tat,­ după ce toate,­ nelegiuirile au fost comise, câştigă o mare vic­toria diplomatică. Treptat, la con­­ferinţele de pace, frontul aliat la­tin a făcut paşi înapoi, şi s’a des­coperit respectuos în faţa învin­şilor’.­ Conform cu un binecunos­cut paradox al lui Bernard Shaw, oamenii de la Geneva pierd în tra­tate ceea ce au câştigat în lupte. D-l doctor Schacht a afirmat : „Germania nu va putea plăti anuităţile planului Young din propriile ei resurse şi că proble­ma reparaţiilor va trebui să facă din nou, mai curând sau mai târ­ziu, obiectul­ unei noui discuţiuni internaţionale”. Folosul discuţiunilor internaţio­n­ale este apreciabil, pentru în­vinşi, privit dealungul reperului de zece ani ai tratativelor. Ca să nu strideze în concertul „damelor de la Geneva”, Germania a sem­nat toate acordurile, a făcut act de prezenţă la Locarno, la Haga. Şi-a strigat nenorocirea pretutin­deni, prin Stresemann, care a fost un diplomat de rasă mare, şi astăzi, prin Curtius, căruia îi suflă în ureche megafonul An­­schlusului, Hitler şi pe care-l scar­pina pintenul lui Hindenburg, o­­ridecâteori e nevoe, la Societatea Naţiunilor. „Să mai discutăm ! Mai curând sau mai târziu, discutăm”. Me­reu murmur şi nemulţumire în Germania. Plata datoriilor războ­iului a fost îndulcită, redusă, t­ransformată. Statele învingătoare, şi care au a­vut o conduită politică ireproşa­bilă faţă de Reich s’au transfor­­mat de bună voe în clientela in­dustriei germane. In contul dato­riilor de războiu, ca o uşurare a obligaţiilor planului Dawes, toata Europa cumpără, cu preţul zilei medicamente, vopsele, maşini şi chimicale din Germania. Convertirea aceasta a datorii­lor, departe de a potoli spiritele revanşarde, a aţâţat pofta de con­fort şi nesinchiseală a celei mai orgolioase naţiuni, şi nici chiar o amnestie, absurdă şi imposibilă, a, obligaţiilor luate de distrugăto­rii civilizaţiei, nu le-ar fi domo­lit­ rapacitatea. Incontestabil că efortul de slă­bire a fostului front inamic a reuşit de minune. Ne găsim în acest moment în faţa unei Euro­pe desbinate şi a unor fraterale vrăjmăşii, pe care Germania le exploatează. Inteligenţa forte şi practică a naţiunii care a dat pe Goethe şi Nietzsche şi pe Krupp, face în zi­­le noastre una dintre cele mai impresionante cuceriri din istoria lumii, negociază iluzii, şi joacă tragedie cu o tulburătoare artă. Se spune despre Eleonora Duse că, geniul ei scenic neîntrecut consta în impresia pe care o dă­dea spectatorului, că joacă într’o cameră perfect închisă, în care acesta n’o observă decât prin gaura cheii. Exact această im­presie caută să o imprime specta­t­orilor din Europa, doctorul Schacht, văitându-se de situaţia creiată Germaniei, după semna­rea la Haga, a celui mai dulce pact din câte s’au conceput vreo­dată. Deocamdată se dau asigurări formale, că Germania îşi va res­pecta toate angajamentele luate faţă de creditorii ei, publici sau particulari, inclusiv angajamen­tele luate prin planul Young. Scopul diplomatic este însă atrns­­naţia va învinge indubitabil inter­naţia. Discuţiile­­,internaţionale” atât de dorite de Germania, fasci­nează doar o lume de fracuri, ca­re nu crede în obuze. Până acum toba­ mare a crize­lor germane era bătută pe loc, la Berlin. Acum doctorul Schacht, fostul preşedinte al Băncii Rei­­chului, a plecat cu ea în turneu, in America. E nevoe de credit exterior.. Criza industrială, şomajul, criza bugetară, iată omizile care devo­rează Germania. Dar strigăte tot aşa de dureroase se ridică­­din ambele maluri ale Rinului. Resem­nare şi aşteptare. Tratatele nu sunt sdruncinate de criză, decât dacă aceasta e luată ca pretext, cu o vădită intenţie criminală. Şi este. Acesta e sensul spectacolului multiplu pe care-l dă astăzi Ger­mania. Alegerile recente au pro­bat că acţiunea lui Hitler este mai mult decât o simplă acţiune boulangistă, pretinsă de diploma­ţii germani. Romulus Dianu Spre eşuarea dumping-u­lui rusese Ce, a­i prevăzut, se va realiza. Fai­mosul ,,dumping"­ rusesc, care la un moment dat a ■provocat acea derută pe piaţa mondială a produselor agri­cole, va eşua şi ultimele ştiri con­­firmă aceasta. Am arătat destul de explicit, ba­zaţi pe cifre şi calcule reale, că dum­pingul nu mai putea fi susţinut (in anul acesta) din două motive: stocu­rile de cereale sunt pe terminate şi al doilea foametea care a■ izbucnit In unele regiuni, face imposibilă ori ee noui rechisiţH de produse agri­­cole. In afară de aceasta, se observă, că în faţa acestei nereale şi nechib­zuite concurenţe din partea­ Rusiei Sovietice, toate ţările europene şi ex­­traeuropene, s'au organizat şi, con­tinuă să se organizeze, pentru pre­întâmpinarea a nouă surprize din partea Sovietelor. Deja toate ofertele ruseşti, cari până acuma se făceau pe „marfă încărcată sau in curs de transport se fac acum ritmu­i „a livrer", cu o livrare destul de puţin probabilă. Este­ adevărat că preţurile cereale­lor au înregistrat cea mai scăzută Cotă — posibilă. Nu numai că cheltuelile de producţiune nu sunt acoperite, dar întreprinderea agri­­colă este deficitară, chiar falimen­tară. Influenţa pieţei mondiale asupra pieţei noastre, este incontestabilă şi a fost din cele mai dezavantagioase mai mult din cauza dumpingului ru­sesc. Acum, când dumpingul este pe cale de a înceta, ne-am putea aştepta la o înviorare a pieţei, pe care noi am preconizat-o încă din luna August. Este temerar, a­ ne da avizul asu­­pra viitoarelor preţuri ale cerealelor, întrucât astăzi pot interveni atâtea fapte neaşteptate, care să schimbe de la o zi la alta, conjunctura pieţei. Noi credem totuşi, ca o înviorare a pieţei produselor agricole, cereale, se va produce şi încă, intr'un timp foarte apropiat. Dacă dumpingul rusesc a eşuat acum, aceasta nu este un motiv, să ieşim din rezerva sau garda in care trebue să rămânem in mod perma­nent, faţă de pericolul concurenţei ruseşti. Conferinţa agricolă, care se va de­­schide la 18 octombrie a. c., va tre­bui in primul rând să examineze foarte atent, atât pericolul concu­renţei de dumping al Rusiei, cât şi pericolul unei concurenţe naturale, care se va produce odatăă cu norma­lizarea vieţei economice, a Sovietelor. Ion Scutaru T’— Vrea să zică* d­­e Hali­ipar aţi rămas ministeru fără portofoliu ! ' — Da. Dar e drept că nu mai sunt interimar ! Semnele dezastrului Mereu ne întâmpină semnele unei crize atât de grele, cum nu s’a mai abătut asupra acestei naţii,—din vre­­muri uitate. Sărăcie cumplită a mai fost şi Ia 1899. — Dar sângele n*a curs Ia 1907 de prea mult belşug; anul 1917 a fost şi el încruntat ca un blestem, şî puterea de răbdare a acestui popor s’a depăşit; dar chiar în cele mai grele vremuri, mai rămânea încă licărirea unei spe­ranţe ce însuţea capacitatea de răb­dare şi puterile de luptă. Dacă ţă­ranul nu se mai apleacă astăzi pe coarnele plugului şi nu trage braz­da menită să învelească însămân­­ţările de toamnă, lucrul acesta nu­­mai încrederii frânte în dărnicia pământului se datoreşte. Iată ade­vărul tragic al ceasului de faţă: ţă­ranul a pierdut mistica brazdei. Şi putem face tot­­ constituţionalismul curat pe care îl imaginăm— putem să ne mişcăm pe planul celui mai impecabil parlamentarism, ne pu­tem felicita de minunata legiferare cu toptanul, — dar nu trebue să uităm că Statul nu trăeşte, nu poa­te trăi numai prin acest perfect „oc­cidentalism“, ci numai prin truda mocofanului care nu respiră occi­dental, dar poartă pe umeri; lui pe toţi „occidentalii“ constituţionalis­­mului, — pur şi democrat. Ori, biata ţeapă, a început să în­crucişeze braţele ei vrednice, — a început să-şi piardă nădejdea în dărnicia pământului. Ne putem face socotelile noastre politice, avem tot dreptul să respirăm parfumul rân­ced al cancanului politic, — putem să ne răfuim ;dar toate acestea, — să nu uitam, — nu întreţin viabili­tatea Statului românesc. Ori,—toc­mai acest neînsemnat amănunt, în fond esenţial, se uită cu o prim­ej­­dioasă persistenţă. Şi pentru a curma povestea aşteptărilor înflo­rite de trandafirii speranţei, notăm cu îndărătnicie semnele vremurilor cu încruntări de dezastru. O sim­plă şî, — aparent, — neînsemnată întâmplare. Sub sugestia amintirilor şi a ju­­rămintelor legate în tranşee, câţi­va ofiţeri activi din reg. 9 vânători s'au hotărît să facă pe grănicerii la hotarul Dobrogiî, — începând ei opera de colonizare românească în regiunea cară, prin nesiguranţa ei, prin pânda asasină a bandelor de comniţagli, păstrează ceva din at­mosfera eroică a frontului de odi­­nioară. Să nu se pară ciudat, dm în adâncul sufletului fiecărui fost combatant tânjeşte o vagă nostal­gie pentru anii îndepărtaţi, când juca­ viaţa la zarul întâmplării. Au părăsit armata, au renunţat la carieră, — cum spun sedentarii, — şî s’au hotărît să creeze ceva, să afirme o viaţă românească la ho­tarul cel mai hărţuit. A început să se înfiripe treptat, treptat o operă de colonizare, cu o disciplină m­i­­litărească, svâcnire proaspătă de viaţă românească. In mijlocul preo­cupărilor noastre, cine s’a gândit să invălue într’o atenţie încuraja­toare sforţările acelor ofiţeri colo­nişti? De ei s’au împiedicat, ade­sea, politicianii neprecupeţitori de temenele faţă de bulgari, — con­tingent prea însemnat de voturi ca să fie neglijat, pentru cei câţiva ză­­bareci aşezaţi să tulbure rânduiala absenţii totale de voinţă coloniza­toare. Aşa cum au stat încleştaţi pe tranşeele apărate cu­ o îndârjire fanatică, au rezistat vitregiei îm­prejurărilor ca şî oamenilor, — în­tăriţi printr’o fanatică credinţă, că truda lor este închinată unei fapte româneşti, — acolo, la hotarul pri­mejduit al Cadrilaterului. Mai zilele trecute l-am văzut pe maiorul Pătrăşcoiu... Vă amintiţi de acest nume: este acela al ofiţerului brav de la Jiu, ce a mers cutezător, trecând prin linia frontului inamic şi a cucerit o baterie de tunuri. A­ bătut,­ cu faţa muncită de griji, cu ochii străbătuţi de o tristeţă covâr­şitoare. E unul din ofiţerii din 9 vâ­nători,­ aşezaţi în colonizare pe gra­­niţa Dobrogei noui. Și în vuetu­l căii Victoriei, mî-a povestit necazul care îl muncea: „Sunt frânt. Am încercat, m’am sbătut, nu mai merge. Mă despart de acea bucată de pământ pe care am muncit-o­ cu o dragoste pe care nimeni n’ar putea.o bănui. Înțelegi? Nu mai pot continua, o luptă, — o sbatere în sec. Şi eu şî maiorul Chiroîu (alt ofiţer decorat cu „Mi­­hai­ Viteazul“) am cerut reactiva­­rea”. Era o emoţie stăpânită, în glas, iar in privire, ceva din privirea unui învins, — a unui ostaş Silit să abandoneze in mâinile inamicului tranşeea pe care a apărat-o. Mândria frântă, — drama remin­­ţării, toate vorbeau în privirea tristă a maiorului Pătrăşcoiu. Nu cer nimănui din cei ce se so­cotesc exponenţii ţării să înţeleagă drama acestor ofiţeri, — nevoiţi să renunţe la fapta românească de care erau mândri, — care le um­plea sufletul; dar Ie pot cere să în­ţeleagă semnele dezastrului econo­­miei noastre agrare. Fanaticii pământului îşi pierd cre­dinţa în dărnicia pământului,­­ iar ţarina stă să devină o nesfârşită şi dezolantă pârloagă. Liberi sunt să facă politică, să valorifice toate drepturile la pu­tere ale partidelor respective, dar în gravele lor preocupări, să gă­sească o fărâmă de timp şi pentru grija pământului, care ne hrăneşte pe noi toţi,­­ deştepţii, învăţaţii, occidentalii târgului. Ţarina pustie nu o poate înlocui spilcuitul occidentalism al celui mai sincer şi mai democrat urbanism de împrumut. De pretutindeni, răsar sem­nele dezastrului ce ne aşteaptă. Nimănui nu-i este frică de grozava zi a so­cotelilor ? Pamfil Şeicaru Furturi de partid Cel mai tânăr şi mai confidenţial dintre partidele noastre politice,­­ aşa zisul „Partid naţional­ radical” de sub preşedinţia simpaticului pro­fesor Simion Mândrescu, are noro­cul de a dobândi o fulgurantă cele­britate graţie unei năzdrăvănii de­lictuale. In noaptea de Vineri spre Sâmbătă, — cu complicitatea lunii de pe boltă, —­ hoţi tenebroşi au pă­truns în etajul II al imobilului Fras­caţi, unde era sălaşul oficial al par­tidului. Rezultatul acestei expedi­ţion­ tâlhăreşti m­i-l rezuma ieri un confrate: „Au dispărut o parte din registre, precum şi tablourile de membri ai partidului, iar m­­ulte din actele jus­tificative au fost­ distruse. „Imediat a fost anunţat de prof. Mândrescu, preşedintele partidului radical-naţional, care a sesizat po­liţia. „Cercetările se fac cu cea mai ma­re asiduitate de către cirC­ 31 po­liţienească" Din felul cum au ope­rat, reese că hoţii erau buni cunos­cători ai dispoziţiei camerelor". Trist. ... ? Foarte trist. Am colaborat şi eu acum patru­ luni. — mărturisesc, — la un furt de partid, — dar în­ condiţiuni me­nite să-mi absolve parţial vina. Era a doua zi după restaurarea regală, — în clipa în care putea avea preţ orice serviciu adus aşezării noastre monarhice. Ştiind că partidele poli­tice nu posedă în viaţa juridică a Statului românesc nici o existenţă legală, — m­i-am spus că, în defini­tiv, codul penal nu mă va putea, pe­depsi pentru o complicitate la furtul unui lucru inexistent. Am proptit astfel un umăr robust, alături de mulţi alţii în ţâţânile partidului li­beral, în clipa în care d. Gheorghe­­Brătianu dizolva cu o ,■virilă îndă­rătnicie hidosul şantaj al celui Vin­tilă Brătianu. Odată reuşită ispra­vă,­­ am urat drum bun vremelni­cilor­ mei confraţi de haiducie dem­o­cratică— şi m’am­ întors la treburi mai pasionante. Sări dea Dumnezeu noroc d-lui Gheorghe Brătianu, — şi tăria să reziste la scrupulele de conştiinţă, în faţa­­ imprecaţiunilor unchiului care-l blestemă fiindcă i-a furat trei sferturi din partizani odată cu emblema socială... Fiindcă vremurile de-acum patru luni erau de însufleţire, d­in lău­dabila sa r­efracţiune. • d. • Gheorghe Brătianu începuse prin a fura su­fletele, luând apoi partidului şi rea­tul Sigur pe izbândă, îşi crea nu­cleul pornind din interior spre exte­rior, — agonisind devotamente via­lil­­e de a-şi improviza registre. Dar oricât, de strălucit ar fi rezultatul o­­­ţinut, — acela de a conduce un par­tid viguros, după mai puţin de pa­tru luni de trudă, — se pare că ter­menul acesta de răbdătoare perseve­renţă ar fi şi el prea lung, pentru contimporanii vitezei şi ai demo­craţiei terţiare. In partidul ,,naţio­nal-radical"­, — d. Simion Mândrescu se vede subit jefuit de partizani printr'o operaţiune instantanee: oda­tă dispărute registrele, cum să-ţi mai stăpâneşti credincioşii, — la ce adrese să mai lansezi cimitările de directive?... Subtilizarea catastivelor de Club dobândeşte, astfel, virtutea unui scurt­ circuit­ politic: fără re­gistre, partidul d-lui Simion Mân­drescu este ca o instalaţiune de lu­minat, rămasă cu siguranţele arse. Se poate răsuci şeful mai­ febril de­cât un comutator: nici o lampă nu se mai aprinde... Tejghetarii,— în clipa în care pre­meditează să ajungă şi, ei negustorii — încep prin a fura registrul cu a­dresele muşteriilor, si sfârşesc pici: a­ adopta firma „La adevăratul Jan­darm", concurând, emblema „La Jan­darm" a fostului jupan. Iată că, acum, metoda aceasta se întinde şi la pâlcurile progresului democratic. Şi se confirmă de astfel constatarea că ceea ce alcătueşte axa de cristalizare a oricărui partid po­litic nu­ este nicidecum atitudinea luată de­ el în faţa problemelor des­tinului naţional,­­ci numai baga­jul lui inert, mobilierul şi registrele tablourile şi localul. Cine pune stăpânire pe Club, sau chiar numai pe condici, confiscă tot­odată şi devotamentele partizanilor. Se prezintă la convocări numai mem­­bru­ ,care ştie că­ o circulară, identi­că cu cea primită de el, a fost expe­diată şi celorlalţi colegi de şerbie electorală.. Registrele Clubului cen­tral, — Iată adevăratul­ suflet al par­tidului. Fericit d. dr. Lupu, care-şi poate îngădui luxul de a purta în buzunarul de la vestă registrul cu adresele tuturor­ partizanilor­­... .f Ion Dimitrescu (Continuare in pag. XI- a­). Iată-mă devenit huligan fără voie. Căci acest păcat neiertat al hu­liganismului xni-l impută .1 Const. Graur, fiindcă sub a mea semnătură îndelaolaltă cu alţi trei colaboratori, întrun Abece­dar, am făcut să apară o pagină criminală şi odioasă. Atât de cri­minală şi odioasă, încât dispen­sează de orice comentar­, fiindcă ,­se comenteam ea însăşi, cu o eladnica extraordinară. Cum ar­zice, fapta vorbeşte de la sine. Nimeni şi nimic, nici măcar d. Cezar Petrescu in persoană, nu va putea să-i sporească sau să­-i scadă înţelesul sau valoarea“. Totuşi să încercăm. Numai pen­tru a ne spăla de presupunerea unei intenţii, fiindcă de fapt, în celelalte, ediţii ale Abecedarului cu pricina, apărute ulterior, pa­gina a fost înlocuită ca să înlă­ture o discuţie înveninată şi inuu­tilă, încerc aşa­dar să comentez, împotriva intenţiei şi voinţii co­laboratorilor mei, îmi vor ierta, căci fierea polemică nu mă lasă... încă odată, reproduc pagina incriminată, cu tot huliganismul care se comentează singur, cu­ a sa elocinţă extraordinară. : Pagina sună aşa: ^ JUPAN ISAC ’ T , »Toată lumea cunoaşte pe fii pmi Isac. Isac e negustor. Vinde marfă din Iaşi. Poartă în spate o boccea. Jupanul a păţit-o. Pan ieşit câinii înainte. Priviţi-l cum se apără. „Tibă ■ căinţei1 strigă at­insă câinii mi se pare, că nul prea aud''. E o pagină alcătuită de unul din colaboratorii mei, cu propo­ziţiile abia articulate între ele într’un text redus la ultimă ex­­presie şi cu simpla preocupare­­dfî a utiliza cât mai multe grupe de litere şî sunete compuse, c0 părţiriie articolului, întrebuinţa­rea'­linioarei de unire, a virgulei şi a punctului. Cu toate acestea pagina e hu­liganică, Huliganică până la scandal, cu o elocifică extraordi­nară care dispensează de orice comentar’. Prin ce? Unde apare o intenţie infamă şi asmuţătoare? E huliganică, fiindcă insimil­a-. ză că :Toată lumea cunoaşte pe jupan Isac?*“ E huliganică fiind­că afirmă că­­,Isac e negustor?“. E huliganică fiindcă denunţă că „poartă în spate o boccea?“. Fiindcă se tem­e că „jupânul a păţit-o?“­ E huliganică fiindcă de­sigur, din sadism, descoperă că „i-au ieşit câinii înainte?”. Sau fiindcă îndeamnă copiii la acest pervers spectacol „priviţi-i cum se apără?­“. Ori poate e huligani­că, fiindcă spune că Isac strigă: ,,Tibă câine?“. Iar culmea huli­ganismului, nu ne-ar mira să se afle în propoziţia de­ încheiere: ,,Insă câinii, mi se pare că numi prea aud?*“. Recapitulând propoziţie cu pro­poziţie, mărturisim că Barn­is­, bu­tit să descoperim uite e punc­tul nevralgic al huliganismului, care atâtdeni elocinte s‘a cutremu­rat sub degetul d-lui Const. Graur. ‘ ■ Dacă întradevăr, autorul tex­tului, ar­ fi adăugat un singur cuvânt de :i.pildă, din acele prin care un negustor ca. Isac, e zu*­grăvit de un Caragiale, de un Va­sile Alecsandri, de Eminescu, de Mihail Sadoveanu, de Ronetti Ro­man chiar; un­­ cuvânt prin­ care s‘ar afirma ori s‘ar insinua că Isac e fricos, sau că vinde marfă proastă,­sau că­­înșală la măsura sau ca are boccea slinoasă, sau că vinde pe sub mână, ca eroul d-lui Brătescu-Voinești din „Con­travenţie” — da, chiar împotri­va prestigiului literar şi adânc omenescului din opera acestor scriitori, încă ar fi poate îngă­duită o discuţie, pa tema lipsei de discernământ a micului elev din cl. I primară, care nu poate înţelege şi simţi, ce e omenesc şi tragic, în destinul lui Zelig Şor, al lui Leiba Zibal, al lui „Lăcri­­muţă“­ din Bulboana lui Vălimaş sau al micului coleg al lui Mihail Sadoveanu, care în Ioc să meargă la scăldat, vinde oil­metrul, fiam­ba proastă, făcând pe client să cumpere cu totul altceva decât intenţionase când a intrat în prăvălie. Cu toată simpatia cu care aceşti scriitori îşi învăluie destinul eroilor, încă s‘ar putea discuta, dacă un copil, nu vede mai întâi, o caracteristică sau un cusur, ca să spunem aşa, na­ţional, fiindcă autorii, nu s‘au ferit să le sublinieze în opoziţie cu­­alte caracteristice şi întru des­­legarea unei situaţii dramatice. Dar în aceste câteva biete rân­duri de abecedar, unde e măcar singura propoziţie, care izolată de restul textului, dacă nu cu tot textul împreună ar putea fi interpretată ca un produs huli­ganic? Ni se pare că ghicim. Este cu­vântul Jupan. Acelaş jupan, pe care-l utilizează în „Făclia de Paşte“*, Caragiale, care nu a fost huligan. Acelaş jupan, care există în fabulele româneşti şi franţu­zeşti: jupâneasa vulpe, jupan vul­poiu, maître corbeau. Acelaş ju­pan, jupâneasă sau jupâniţă, care în limba noastră românească, pe Vorbă de-a surda Huliganul fără voie­rie CEZAR PETRESCU nici economii . Nu încerc reabilitarea acestui ter­men, căruia nemuritorul Caragiale ia aplicat pecetea indelebilă a sar­casmului său. Dar în urm­a unor ob­servaţii atente, pe cari le-am făcut în ţara vecinilor noştri de la Sud, expresia aceasta mi-a apărut drept ■una dintre rădăcinile unei ecuaţii bizare: i leva— 1,25 Iei... Ciudăţenia acestei echivalenţa va­lutare — temporară, să sperăm — m­'a lovit dureros, din chiar momen­tul plecării mele. (prin operaţia­­schimbului" fiecare al 3-lea Teu se topea, fără urmă). Cum e posibil — m­'am întrebat_ ca moneda unei ţări mai­ mici, mai sărace­­şi, pe deasupra,­învinsă Ir. marele războiu, să domine moneda noastră, naţională? Şi m'am pus le pândă...­­ Un fenomen ce sare în ochii ori­cărui străin debarcat la Sofia, este că „viaţa” e mult mai eftică, ca Ic noi. Lucrul nu are de ce să ne surprin­­dă. El nu face decât să verifice, în practică, o mai mare putere de achi­ziţie a monedei bulgare,­­a­stf­el cum această putere rezultă .' difi: însuşi, cursul monedei ■ ' Totuş câteva date — perfect exacte — vor interesa poate A pe cititori. Cu 80 de leva (100, lei) pe zi poţi avea o cameră, la un, hotel de mâna întâia-' Cu aceiaș sumă, se poate lua o. ttrasă copioasă, întrunui din res­taurantele bune cari, de altfel, a­­bundă în capitala Bulgariei. (In rea­litat­e se poate mânca destul de bint cu 40—30 leva). O baie — în cabină separată — la „Narodna Bania” (Baia populară) costă 20 leva. Preţul unu­i bilet­ de­ tramvaiu pe orice distanţă a unei singure linii este de 3 leva, al unui bilet ,,de co­respondenţă" — valabil ,pe mai mul­­te linii — este 4 leva,, iar o cursă până la Kneajevo (aproape 10 km de Sofia) costă 7 leva. : Mă opresc aci,­ cu exemplele, pen­­tru a ajunge, la o altă constatare în strânsă legătură cu eltinătatea vieţii: ' Bulgarii sunt înzestraţi, din fire, cu spiritul de economie' Ba — după propria mărturisire, a multora din­tre dânşii __ însuşirea, aceasta aţin■ ge, câteodată, limitele avariţîei cali­­ficate' Bulgarul nu frequentează bade, gile, de pildă. De­ aceia, in toată So­fia, nu există decât o singură bo­degă ai cărei clienţi, de altfel, sunt în majoritate străinii. El nu utilizează trăsura, sau auto­mobilul decât la mare nevoie şi nu călătoreşte niciodată, în tren, cu clasa I, Localurile de lux, sau cele de noapte, ar da­ faliment dacă s'ar bi­zui pe clientela, autohtonă (ca con­secinţă, toate localurile se închid la ora 1 din noapte). Cu un cuvânt, bulgarul economi­seşte oricât şi­­cu orice prilej. După concepţia lui nici o economie nu e prea mică. In asemenea, împrejurări „indi­cele” de scumpete a trebuit, forţa­­mente, să ia, tu diagramă, forma unei curbe descendente. Iar ca ur­mare avem ecuaţia despre care vor­beam, da o implacabilă reeditare­ 1 leva­r= 1 leu şi 251... i, firifer« PibipWm

Next