Curentul, iunie 1938 (Anul 11, nr. 3709-3738)

1938-06-11 / nr. 3719

ANUL XI No. 37.19 12 PAGINI 3 LEI « Sâmbătă II Iunie 1938 Director: PAMFIL ŞEICARU REDACI IA Sl ADMINISTRAI IA Strada Belvedere No. 6 TELEFOANELE : Secret Genere! 4.84 40 Ser» Publicități!­­ 40 M Secretariatul 4.84 49 Tipografia 4­ 84 48 Redacția politic» 3 40.88 Gab Administrai 3.40.80 Abonamente 4.23 Si Cab. Directorului 4 84.1 Sport ii convorbiri cu Provincia 3.40.86 Proprietar : „Curentul“ S. A. R. înscris: Registrul Comerțului sub No 15 935 Trib. Ilfov, Registrul publicațiilor, No 174/938 Taxa poștală plătită în numerar conf. ord. Dir. Gen. P. T. T. nr. 55740­929 Ştiinţa ridicării satelor Au avut loc în ultimele trei zile o serie de manifestări fundamen­tale în legătură cu munca pentru ridicarea satelor: inaugurarea ex­poziţiei regale studenţeşti, congre­sul căminelor culturale şi congre­sul şcoalelor ţărăneşti. Aceste trei manifestări înfăţişează trei aspecte de activitate ale căror rezultate sunt cunoscute de toată lumea, îm­brăţişează problema desţelenirii satului în trei forme diferite care sunt însă coordonate de aceleaşi principii şi de aceiaşi oameni. Ele ne dovedesc întâi de toate un lu­cru: ţara aceasta a cărei atenţie e ocupată de multă vreme, de un veac aproape, de soarta ţărănimii, se află în sfârşit în posesiunea unui ansamblu de mijloace şi idei precise şi concrete de a veni în ajutorul acestei ţărănimi, se găseşte în po­sesia unei ştiinţe a ridicării satelor. Nu este puţin acest lucru. Aşa cum am avut foarte adesea prilejul să o spunem, ceea ce ne-a lipsit pâncă acum nu a fost bunăvoinţa, intenţia bună, pornirea la lucru, în acest domeniu al ridicării sate­lor. A fost cadrul acela lămurit şi sistematic de principii şi mijloa­­ce, , în care toate problemele con­crete, empirice, să încapă şi să se lege pentru ca aceiaş acţiune să le atace pe toate odată. A fost noţiunea limpede şi orga­nizată a întregului problemei şi a complexităţii ei însă.­ A fost lipsa de­­cunoaştere metodică a realităţii ţărăneşti pe care fiecare îşi propu­nea să o modifice, să o sprijine în tendinţele ei bune de evoluţie. Am fost stăpâniţi până acum de diletanţii ridicării satelor. Unii din aceştia aduceau o mare capacitate de entuziasm şi de dezinteres. Ei aveau pe deasupra acea preţioasă şi foarte rară calitate: de a iubi ţă­rănimea. Dar, dincolo de puterea lor de a crede şi a iubi, stătea greutatea şi întinderea problemei însăş. O mare problemă socială cerea, spre rezol­varea ei, o mare acţiune socială. Această mare acţiune socială pu­tea fi sau politică sau ştiinţifico­­cultu­rală. A fost încercată mai în­tâi acţiunea politică, prin sforţările democraţiei ţărăneşti de după răz­boi, dar n’a dus la nici un rezultat. A rămas ca cea mai indicată şi cea mai eficace, acţiunea socială ştiin­ţifică. Acesta din urmă este sensul sfor­ţărilor de astăzi, ale căror semne şi momente de recapitulare au fost cele trei manifestaţii de care vor­bim: expoziţia echipelor regale stu­denţeşti, care anul acesta este o expoziţie retrospectivă cuprinzătoa­re a celor 4 ani de activitate a Fundaţiei pentru cultura poporu­lui, „Principele Carol“ , congresul căminelor culturale şi congresul şcoalelor superioare ţărăneşti. Această acţiune este socială fiind că participă la ea grupuri şi mul­ţimi de oameni, dela sat şi de la o­­raş, de toate categoriile şi profe­siunile. Aceştia îşi dau seama că se găsesc înrolaţi într’o frumoasă operă la care au venit să participe de bună voe. Căminele culturale în deosebi sunt susţinute de râvna şi entuziasmul acelora care au în­ţeles ideia această şi o aplică, cu modestie dar şi cu sinceritate în sa­tul lor: un preot, un învăţător, o mână de ţărani mai bătrâni şi mai tineri. Dar toată această participare so­cială, din ce în ce mai evidentă, mai îmbucurătoare, s’ar putea cu uşurinţă risipi dacă nu ar fi culea­să bine în formele unei organizări ştiinţifice şi conştiente a acţiunii însăş, forme pe care le-a indicat, le-a elaborat şi le întăreşte prin a­­plicaţii necontenite unul şi acelaş factor: o anumită şcoală de ştiinţă socială şi conducătorul ei. Intr’o operă aşa de complexă u­­şor ar fi să se producă intervenţia unei metode ştiinţifice diverse, u­­nei porniri eterogene. Nu este su­ficient să zicem că acţiunea este ştiinţifică, mai trebue să subliniem că ea este unitară şi coherentă. Cu aceasta atingem unul din ca­racterele ei cele mai importante. In echipele studenţeşti, în activi­tatea in general a Fundaţiei pentru cultura poporului „Principele Ca­rol“, în cercetările monografice, în acţiunea căminelor culturale, în aceia a şcoalelor superioare ţără­neşti şi apoi la Institutul social ro­mân, domneşte un acelaş principiu şi­­o aceiaş concepţie de muncă socială ştiinţifică, al cărei închină­tor este profesorul Dimitrie Gusti. Trebue să subliniem pe deasupra că această concepţie nu este una oarecare, este aceia care rezultă dintr’un mod original de a vedea realitatea socială,­­ dintr’un sis­tem de idei pe care ştiinţa univer­sală îl apreciază azi foarte mult şi care este cunoscut ca o contribuţie românească la desvoltarea sisteme­lor de ştiinţă socială. Condiţiile acestea numeroase al­­cătuesc platforme de orientare a muncii pentru ridicarea săteanului nostru Se îndoeşte oare cineva că ele reprezintă momentul cel mai înalt de perfecţionare şi de efica­citate a acestei munci? Expoziţia echipelor regale şi cele două congrese sunt pentru noi, în primul rând, o dovadă concretă şi lămurită a acestui lucru îmbucu­rător. Oricine are cât de puţină dragoste de viaţa ţărăn­ească şi de viitorul ţării, trebue să aprecieze datele solide cu care se lucrează azi în această direcţie pe care i le sugerează la o sim­plă vizită, expo­ziţia de la „Muzeul Satului“ sau simpla citire a desbaterilor celor două congrese.­­ . La toate cele de mai sus acţiunea socială ştiinţifică pentru ridicarea satului, a profesorului Dimitrie Gusti, a avut norocul să găsească înţelegerea Suveranului ţării. Ne dăm seama foarte uşor că acest lu­cru însemnează o mare şansă de succes care se adaugă la celelalte. Noi urăm acestei acţiuni, victorie deplină. Dragoş Vrânceanu „Fumatul oprit“ Domnul Angelo care a venit în ţara noastră când abia îi mijea mustaţa, tocmai din Bari unde odihneşte racla cu moaştele sfântului Nicolae ocroti­torul pescarilor şi corăbierilor, este un om de toată isprava. La vârsta sa destul de înaintată, urcă în arşiţa nă­­miezii sus pe schele şi clădeşte case răcoroase. Ia o cărămidă ’n mână cu lesniciunea şi poate cu dragostea cu care apucăm noi o carte, şi trage ba otgonul scripetelui ce suie găleţile cu var, ca un flăcău Domnul Angelo nu este un pierdevară, un mangrapane ; îşi ţine viaţa cu multă trudă, cu bă­taie de cap, și pe deasupra cu ris­cul pagubei. Este fără să știe, un cirac al filozofiei actualiste a lui Gio­vanni Gentile pentru care numai ac­tul pur este realitate, iar un reteveiu scurt și gros ca pe mână poate con­vinge mai bine ca o predică... II privesc adesea pe domnul Angela cum se străduie la binaua sa din zori până ’n noapte, şi mă gândesc la nişte vorbe mari şi înţelepte ale lui Car­lyle care dorea să-şi poată clădi scri­sul aşa cum taică-său, zidarul înălţa temel­ile. Dar domnul Angelo are o supărare şi m’a rugat chiar să i-o dau la gaze­tă. Nu mai poate trage cu voluptate din pipă ori din trabuc, nici chiar in remorca trimvaelor unde s’au lipit pe geamuri oprelişt’ aspre contra fuma­tului. Şi domnul Angelo suferă din pricina asta, căci după o viaţă de muncă n’are maşină şi trebue să umble cu tramvaiul unde nu mai are voie să pipeze; el pentru care lu­leaua nu e numai aşa un simplu or­nament, o izmeneală ca la atâţia mof­tangii cu monoclu şi mănuşi de porc. Pentru domnul Angelo pipa e un to­varăş de muncă şi de necazuri de care nu s’ar despărp nici chiar dacă soarta l-ar face să-şi schimbe mese­ria de constructor cu cea de sca­fandru. Ar fuma şi ’n fundul mării. Prietenul meu m’a rugat deci să sugerez Setebeului ca să facă, cum este în Italia, compartimente de câ­teva laviţe pentru fumători. Eu, mai expeditiv, am fost de părere ca la fiecare vagon remorcă să se ridice pe acoperiş câte un bugeac pe unde să-şi facă vânt fumul. „Si, si, un piccolo fumatolo!”... A zis domnul An­gelo râzând: „Ein Kleinrauchablei­tungsrehre....". Răspunsei eu ca să-l necăjesc puţin, căci domnul Angelo, deşi este un mare admirator al Du­­celui, nu iubeşte pe nemţi cari in 1915 când italienii au declarat războiu, îi făceau o ţară de flaşnetari. Lăsăm insă gluma şi rugăm cu tot dinadinsul direcţia tramvaelor noastre să se gândească şi la nevoia fumăto­rilor de nevoie cari, vorba poetului, dau un regat pentru o ţigară. Repe­tăm: fumatul la domnul Angelo nu este o simplă şi costisitoare fandosea­lă ca la atâtea cucoane. Poate că in privinţa asta. Pi­erre Louys are drep­tate scriind că faţă de anticele plă­ceri ale Grecilor, modern­i n’au ve­nit decât cu o singură voluptate: tu­tunul. O voluptate tristă, o înnecare în ne­guri albăstrii a gândurilor duşmănoa­se, o uitare de necazuri ca la dom­nul Angelo, nu o fandoseală nejusti­ficată ca la atâtea domnișoare de azi care n’au legănat copii, n’au spălat la albia cu rufe, nu și-au amăgit foa­mea trăgând dintr’un chiostec. Joachim Botez Printre alte aspecte, importante ale chestiunii reorganizării învăţămân­­tul­ui secundar, puse în lumină de ancheta şcolară a ziarului nostru, o surpriză deosebit de plăcută a făcut preocuparea unui număr însemnat de profesori, de studiile clasice şi de problema clasicismului in învăţă­mântul secundar. Unii au atins a­­ceasta problemă în treacăt alţii s-au ocupat cu precădere de ea, în răs­punsul lor. Ne-am oprit în treacăt, acum câtăva vreme, („Aprofundarea învăţământului clasic” „Curentul” din 28 Aprilie asupra celor opuse de d. N. Munteanu, prof. secun­dar din Bucureşti, care propunea, în organizarea liceului teoretic, ca orele de dexterităţi să fie îmulţite la cursul inferior (cele de muzică, de­sen, caligrafie, lucru manual etc.) şi în schimb să fie şterse cu totul în ultimele trei clase de liceu, fiindcă până la acea vârstă cei cu oarecari înclinări într’unu­l din câmpurile dex­­terităţilor” vor putea fi descoperiţi şi încurajaţi. Marea majoritate a ele­vilor din ultimele clase spunea d. Munteanu pe bună dreptate, le des­consideră în mod făţiş. D-sa propu­nea cu „orele rămase libere din a­­ceastă decongestionare de materii să se utilizeze la aprofundarea învăţă­mântului clasic”. Mai departe acelaş profesor avea curajul să facă o altă interesantă şi concretă propunere: Să se introducă, după sistemul italian, limba latină in toate gimnaziile comerciale, cel pu­ţin cu numărul de ore din şcoalele normale; la acestea din urmă să se predea, în cursul inferior tot atâtea ore de latină ca şi în gimnaziile teo­retice”. Socotim interesant să reţinem alte observaţii făcute cu prilejul an­chetei, după cele spuse de d. N. Munteanu. Mai întâi, aşa cum am spus, semnificativă este preocuparea în sine pe care o trădează unii profe­sori secundari. Deosebit de preţioase sunt observa­ţiile d-lui Const. Danciuloiu profesor la liceul „Petru Rareş” din Piatra- Neamţ care priveşte chestiunea clasi­cismului în toată adâncimea ei. „Limbile clasice sunt limbi care — spune d-sa — utilizează metoda aper­ceptivă care analizează legăturile­ or­ganismului, linguistic şi pun stăpâ­nire pe etimologie, semantică şi sin­taxă, trecând evolutiv de la cuvântul simplu la propoziţiuni, frază şi peri­oadă. E o înţelegere ştiinţifică a lim­bă învăţate, învăţătura limbii cla­sice presupune o continuă efervescen­ţă cerebrală, prin neîntrerupta inter­pretare a celor învăţate, aşa că ele­mentul intelectual nu lâncezeşte. Disciplinele clasice vor fi veşnic proprietatea de bază a omului ce se vrea cult, spune frumos mai departe d. Dănciuloiu... Clasicismul greco­­roman trebue să rămână prima treaptă a adolescentului care ştie greul vieţii... Ce poate fi mai fru­mos şi de o logică mai strânsă de­cât o definiţie a unui cuvânt dată pe baza desfacerei aceluiaş cuvânt în piesele lui componente. D. Dănciuloiu dovedeşte, în cele spuse de d-sa, o mare dragoste şi credinţă în clasicism şi nu mai puţin o erudiţie cllasică. D. George Niţescu, într’un alt răs­puns face propunerea ca studiul lim­bilor clasice să fie înlocuit cu acela al culturii clasice. Studiul limbilor clasice in forma actuală face pe elevi să le suporte cu greu. In loc de a se cere elevului, să tra­ducă singur un text latinesc (lucru a­­proape imposibil) e preferabil stu­diul istoriei literaturii, artei, filozo­fiei şi ştiinţelor clasice care ar duce la o cultură mai vastă şi mai dura­bilă. Cele spuse de d. Niţescu sunt juste dar, fără îndoială studiul limbii nu ar putea fi înlăturat cu totul. Cultura clasică însă trebue, cu orice preţ, cu­noscută mai de aproape. Ea este nu numai edificatoare, ci şi foarte pi­torească. Există în toate aceste păreri — ca şi în mai multe altele care s’au mai dat tot în cuprinsul anchetei.—o actu­alizare a problemei clasicismului in şcoală. Noi socotim că nu greşim fă­când o legătură între această preo­cupare şi acţiunea începută prin în­fiinţarea Institutului naţional de stu­dii latine care a pus în desbatere chestiunea clasicismului pentru ca astfel cel dintâi prilej să o verifice. Institutul de studii latine s’a creiat pe lângă catedra de limba şi literatura latină dela Universitatea din Bucu­reşti. Scopul lui e deosebit de impor­tant şi complex. Nu rămâne decât ca statul să înţeleagă pe ce temeiuri u­tile, este pus acest aşezământ, cât de necesar este pentru cultura noastră şi pentru prestigiul universităţii ro­mâneşti, şi ce condiţii bune de des­­voltare are , şi astfel să dea sprijinul său pentru desvoltarea lui în propor­ţiile pe care le merită. Intre con­diţiile bune de desvoltare, despre care vorbim, este garanţia pe care o o­­feră însuş acela care a luat iniţiativa şi a înfiinţat acest aşezământ, d. prof. N. I. Herescu, de la Universita­tea din Bucureşti. Acesta a început tânăr cu totul încă, acţiunea sa pentru o actualizare a clasicismului, şi a continuat-o mulţi ani prin stu­dii,­ articole, propuneri şi iniţiative. Profesorii secundari au răspuns în număr mare şi cu deosebit entuziasm — în scrisorile lor — la adresa iniţială de înfiinţare a Institutului de studii latine pe care le-a trimis-o de prof. N. I. Herescu. Un ecou al unei asemenea stări de spirit sunt însăşi sugestiile frumoase din ancheta şco­lară a ziarului nostru. Este necesar ca statul să acorde În­treaga sa atenţie Institutului naţional de studii latine care a început sub atât de bune auspicii şi care a năs­cut o stare de spirit utilă şi preţioasă. Ministerul educaţiei naţionale este o­­crotitorul de drept al iniţiativelor care exprimă momente tipice şi im­portante ale desvoltării şcolii şi cul­turii. Un astfel de moment este preocu­parea clasicistă. p. d. v. şi Ancheta şcolară Problema studiilor clasice văzută de profesorii secundari Necesitatea desvoltarii Institutului de studii latine — Cui crezi că o să folosească congresul polițist de la noi... — Pungașilor cari or să profite că polițiştii sunt ocupați cu comunică­rile lor. VACANTA SI TURISM de PAMFIL ŞEICARU Am fi nedrepţi dacă n’am spune că o bună parte din ele­mentele problemei turismului au fost judicios examinate. Şi, evi­dent, cel mai important element al turismului este hotelul. O ve­che, o ruşinoasă plagă a tuturor localităţilor noastre. Nu exagerăm dacă vom spune că — în afară de Bucureşti — mai toate capitalele de judeţ au hoteluri de o exemplară murdă­rie, ceva rămas la jumătatea dru­murilor între hanul de odinioară şi hotelul cu pretenţii modeste. Nu pierdem din vedere că o bună parte din oraşele noastre — ca să nu spunem majoritatea — nu au canalizare şi implicit absenţa apei îngreuiază o bună întreţi­nere a hotelurilor, dar în afară de aceste întârzieri edilitare mai există la noi şi o foarte puţină grijă de curăţenie. Este unul din aspectele penibile ale existenţei noastre sociale, care capătă la ho­teluri o exemplaritate desgustă­­toare. Fiindcă celelalte State au ştiut să transforme frumuseţile ţării în izvoare de venituri, îmbiind prin­­tr’un afişaj, prin reclame, prin înlesniri de schimb pe călătorii străini, s’a luat şi la noi iniţiativa unui oficiu de turism. Admirabilă iniţiativă, sprijinită de întreg aparatul Statului, repede organi­zată, înzestrată cu un local pro­priu clădit,— arhitectura nu o discutăm — cu o viteză impresio­nantă. S’au tipărit afişe — este adevărat că la un birou de voiaj din Cracovia am văzut afişe, prospecte pentru băile de mare dela Varna, însă nu am văzut nici un afiş, nici un prospect pen­tru băile de la Constanţa, Tekir­­ghiol, Mangalia sau Balcic, — mai potrivite sau mai puţin reu­şite, difuzate sau nu; fapt este că s’au imprimat afişe, prospecte, plus tot ce se obicinueşte în ase­menea organizări de ispite tu­ristice. Ceva mai mult, s’au deschis și oficii de turism în centrele mari europene, unele inaugurate eu fast de prezentare oficială- -— d. Sergiu Dimitriu s& jertfea nu nu­mai în discursuri ci și în accep­tarea de a fi filmat — s’a căutat deci să se capteze curiozitatea turistică a străinilor. Şi s’a atacat chiar problema în ceea ce formea­ză elementul hotărîtor: hotelul. Un vast plan de construcţie de hoteluri moderne a fost elaborat şi n’au lipsit nici începuturile. Este adevărat că unele destinări n’au fost fericit alese, dar atunci când s’au început nu-i rău să fie terminate, altfel este o vinovată risipă. Este cazul hotelului turis­tic început la Turnu-Severin şi osândit să rămână o continuare de ruini ale podului construit de împăratul Traian. Deci nu am putea spune că n’a fost oficiul de turism trepi­dant de iniţiative şi binecuvântat de cele mai generoase pasiuni în­făptuitoare, însă concepţia a fost greşită. " ' " S-a pornit la rezolvarea pro­blemei turistice cu un plan de lucru ce a depăşit posibilităţile financiare şi rezultatele sunt aproape inexistente. In primul rând, hotelurile a­u fost concepute pe bază de exploatare comercială, adică s’au fixat la cele construite chirii mari, iar antreprenorii vor specula la disperare spre a-şi asi­gura beneficiile. De aici scumpe­­tea. Cum vrei să prefere cineva Slănicul Moldovei, Karlsbadului — admiţând o echivalenţă calita­tivă a apei de cură — când este mai eftin o lună de cură în sta­ţiunea cu renume mondial decât aceiaş lună la Slănicul Moldovei ? Anul acesta vom avea sigur foarte mulţi vizitatori străini la băile de mare. Mă înspăimânt numai la gândul impresiilor ce le vor culege. Speculă fără nici o limită, perceperi de taxe peste taxe, lipsă de confort, — şi în ceea ce priveşte curăţenia, pito­resc oriental. Oricât s’ar trudi, cei mai înverşunaţi inamici ai noştri nu vor putea să facă o mai izbu­tită campanie împotriva ţării noa­­stre cum o vor face-o năravurile noastre lăsate în deplină libertate de afirmare la toate staţiile bal­neare şi climaterice. Dacă noi suntem oarecum deprinşi cu a­­ceastă jefuire organizată, tole­rată, vizitatorii străini nu prea sunt familiarizaţi cu metodele noastre. Iată un aspect al problemei tu­ristice, care s’ar cuveni să afle o promptă soluţionare. Altfel, pen­­tru ce am risca să ne dăm publi­cităţii aceste scăderi ale organi­zaţiei noastre îmbiind străinii să ne viziteze, dacă nu vrem să în­lăturăm tot ce este iritant în nă­ravurile hotelierilor, restaurato­rilor plus ale administraţiei ? Ta­xele percepute bieţilor vizitatori nu-şi află echivalentul neruşi­nării decât în lipsa de confort aşa de scump plătită. încă nu s’a convins nimeni — nici măcar oficiul de turism — că luna de concediu făcută la băi sau într’o staţie climaterică nu este o lună de fudulă pierdere de vreme ci o imperioasă necesitate de refacere a organismului, este o problemă de odihnitoare între­mare, de higienă a sănătăţii. Aşa ne explicăm învoirea la (Continuare in pag. II-at AJB.C. şi S.U. Discursul d-lui Cordell Hull, ros­­tit în Statul Tennesee din Nord- America, a reaprins interesul can­celariilor diplomatice din Europa asupra­­ gradului şi posibilităţilor americane de a participa la o ac­ţiune comună şi pacifică pe acest mic şi aglomerat continent. Sub­secretarul său de Stat la Afacerile Externe a revenit şi a adâncit teza aceasta, printr’un alt discurs de o nuanţă de gândire mult mai pre­cizată. Ne găsim în faţa nu a unei iniţiative de acţiune, ci a unui ba­lon de încercare. Preşedintele Roo­sevelt ar dori să întreprindă ceva pozitiv în domeniul cooperaţiei in­ternaţionale, şi este clar că înţelege să afle care este sentimentul na­ţiunii americane asupra acestei in­tenţii. Dar concomitent cu acest feno­men nou şi neaşteptat, care ne per­mite să apreciem cât preţ pun Sta­­tele­ Unite pe o pace durabilă în Europa, se mai întâmplă ceva nou. Cititorii noştri ştiu că în timpul sesiunii de Maiu a Societăţii Na­ţiunilor, statul Sud-american Chili s-a retras din Ligă. Pornesc de la ideea că tot ceea ce se întâmplă în lume trebue să intereseze opinia unei ţări importante, cum este Ro­mânia şi deci trebue să spun că re­tragerea Statului Chili din Clubul de state de la Geneva, este şi aceasta ceva interesant. Chili a, fă­cut, ca şi noi, experienţa desamăgi­­toare a sancţiunilor contra Italiei. A trăit fazele neputinţei Ligii, cu amărăciune. Chili însă nu era singur în cate­goria desamăgiţilor. America de Sud cuprinde trei ţări mari şi de un potenţial politic şi economic considerabil: ţările A. B. C. respectiv, Argentina, Brazi­lia, Chili. Brazilia a părăsit Geneva, in 1926, din consideraţiuni de oportu­nitate, de prevedere şi altele. As­tăzi pleacă Chili. A rămas numai Argentina, din grupul marilor pu­teri sud-americane. Paraguayul s’a retras atunci când Liga n’a reușit să împiedice intrarea trupelor bo­­liviene în imensa mlaștină petroli­feră Chaco. Alte state mai mici din America Centrală, n’au întâr­ziat, nici­ ele, la Geneva. De ce să rămână? Era evident că Liga nu le putea da decât sfaturi morale, în­tocmai ca Biserica, dar nu putea prin nimic să impună ascultarea lor (tot ca Biserica). Ei bine, la a­­cest tarif, care e tariful participă­rilor la cooperarea internaţională geneveză, e cam scump să te alegi numai cu principii violabile... Şi au plecat.­­ . . . Atunci a început Washingtonul o acţiune interesantă, la care nu a re­nunţat nici până azi. Se poate înte­meia o Societate a Naţiunilor din America? De ce nu?, au spus unii. Nu, categoric nu, au spus alţii. Metodele societare şi reaua opi­nie pe care popoarele o au despre aceste metode, fac imposibilă reu­şita unei noui experienţe de acest gen. Totuş, în Statele Unite ideea a germinat, şi astăzi se pare că America de Nord încearcă pregăti­rea psichologică a unei acţiuni vii­toare. Nu ştiu care va fi atitudinea Canadei la Nord, dar în ceea ce pri­veşte Sudul Americei lucrurile sunt clare. Acolo, Chile, Argentina şi U­­ruguay, state latine tustrele, au mobilizat sentimentele lor împotri­va unui stat latin, Italia, atunci când le-a cerut-o Liga. Importante stockuri de materii prime le-au ră­mas nevândute, în timpul sancţiu­nilor. Pagubă pentru statele sanc­­ţioniste s’a spus. Dar n’a fost nu­mai atât, căci politica de sancţiuni a fost cea mai grea lovitură ce s’a dat Ligii, de către Ligă însăş. A călcat pe sapă şi s’a lovit în frunte, cum spune ţăranul nostru. Azi aceste state spun: în Chaco, Liga n’a putut face nimic; în­­Abi­sinia nimic; în Austria nimic.. A­­cum, iată Belgia, Elveţia, Suedia, alergând să se sustragă obligaţiu­nilor Pactului; şi încuindu-se In cea mai absolută neutralitate. Dece am scris toate acestea? Pen­­trucă e un semn rău. Chili vinde Europei salpetru şi cupru, marfă de răsboiu. Chili nu vrea, ca în împrejurările grele ce ameninţă pa­cea, Liga să vină şi să-i prohibeas­că acest fructuos comerţ. Cinstit, se retrage, având aerul că spune: v’am urmat in toate­­ decepţiile voastre, am făcut sacrificii mate­riale care nu au folosit la nimic. Am fi dispuşi să mai consimţim şi altele, dacă am avea certitudinea că împiedicăm cu ele ,răsboiul- Dar e o iluzie. Lăsaţi-ne cel puţin să ne vindem marfa în­ răsboiul pe care-l pregătiţi voi,­ în şampania inaugu­rărilor de cuirasate, şantiere, pi­­rotechnii şi aeroporturi. Şi să ne vedem sănătoşi, la tejghea!... Pre­ferim să vindem cuprul decât să-l primim în piept. Şi astfel Chili s’a retras. Rămâne să vedem dacă grupul A. B. C. va urma iniţiativa Statelor­ Unite. Romulus Dianu Cuib de propagandă comunistă „Neamul Românesc" dă alarma as­­u­pra comunismului pe care îl credea mort, dar care s’a evident ri­in’toată vigoarea’ cu prilejul procesului dela Chişinău. „Revelaţiile procesul­ui dela Chişinău impun deci o deosebită aten­ţiune organelor, de apărare a Statu­lui". Pe această linie, vom descoperi, în cele ce urmează şi o altă, metodă de inf­iltraţie a comunismului. In alte ţări, pentru ceea ce voim noi să facem cu acest­­ articol, s’au constituit adevărate asociaţiuni care stau la pândă şi dau alarma ori­­de câte ori descopăr un nou mijloc prin care se caută a infiltra comu­nismul in masele naţionale. Astfel, la Geneva, ,funcţionează de mai mulţi ani un birou anticomunist, care pu­blică o revistă lunară şi pregăteşte un congres in acelaş scop. Putem­ ve­dea in publicaţia acestui birou (La­ Revue Anticommuniste) cum se cău­­tă propagarea ideilor comuniste aco­lo unde nici nu te-ai aştepta. Ne-a fost dat, în coloanele Ziarului nostru, să remarcăm în multe rânduri aceste metode. De data aceasta, însă, ne vedem puşi în situaţia de a da alarma asu­pra unei încercări care se face la noi în ţară. Profităndu-se de transforma­­rea politică pe care o trăim şi cre­zând că se poate face o confuzie în­tre organizaţiile politice şi temeiuri­le ideologice ale vremei noastre, un domn a cărei identitate n’am căutat să o stabilim, semnează "cu numele Ilie Constantinovski, un articol în Viaţa Românească, întitulat: Ideologia tineretului şi cultura. Nu ne interesează aci critica pe care o face acest domn ideilor de dreapta, pentru că socotim că el în­suşi i-a acordat un rol secundar. Ceea ce a urmărit a fostt prilejul ce i se oferea de a infiltra, de a nu tăia să se uite doctrina ce ne pare că îi este foarte scumpă. Astfel, pentru a ne da posibilita­tea unei mai bune orientări, d-sa ne aminteşte că: , . î „Numai atunci, când înţelegem cum viaţa materială şi realităţile sociale determină gândirea ideologică, * pu­tem să ne eliberăm de aceste repre­zentări ideologice, de ideile dominan­te ale epocii, cari sunt întotdeauna ideile clasei conducătoare din acea epocă". ■ - 1 .'■■■' 1 - ; »5 Și pentru ca nu cumva să nu în­cadrăm precis gândirea sa, el preci- ’ zează imediat că: „...gândirea ideologică, cu tot ceia­­ce se cuprinde într’însa: religie, po­litică, drept, morală şi filozofie, a fost întotdeauna un proces care de- ■ natură realitatea, impunând tuturor, ideile și reprezintările claselor con­ducătoare, sau, după expresia lui En-­­ gels „atârnând ca un balast greu a­­supra conștiinţei oamenilor". Trecem peste toate celelalte argu­mente şi ne oprim asupra cita­tului din Engels cu care d-sa com­bate spiritul creştin din doctrinele naţionaliste: ■ . ’ „Creştinismul a fost la origină mişcarea oprimaţilor, el a apărut tot de la început ca­ religia sclavilor şi a înfrânţilor, a săracilor şi a oame­nilor lipsiţi de dreptate, a popoarelor­­ subjugate sau împrăştiate de Roma". Aţi înţeles desigur cum inspiraţia directă a doctrinei marxiste se cată răspândită la noi spre a înlocui ideo­logia tineretului român pe care d. Constantinovski o crede greşită. D-sa strecoară pentru aceasta ceva concepţie materialistă, puţină ură contra conducătorilor pe care îi pune într’o clasă socială şi in fine o cate­gorică înlăturare a religiei creştine care nu este decât „o mişcare a opri-­­ maţilor", ceeace înseamnă că propa­gând-o vrei să fii oprimator. ■ In sprijinul acestei încercări auto­rul foloseşte din literatura străină pe Karl Marx şi Engels, iar din Româ­nia pe d. Andrei Şerbulescu, care pe numele adevărat este Zilber sau Sil­­berman. , , , • . Nu vom căuta să punem in para­lelă ideile strecurate in „Viaţa Ro- . mânească", cu ideile de bază ale a­­șezământului nostru fundamental, in- ,­spirat din ceea ce este mai actual ca ideologie. Nu vom încerca să discu­tăm nimic din ceea ce crede autorul că ne face să credem că a încercat să dărâme, de­oarece articolul este scris pentru a strecura otravă comu-­­ nistă. Acesta este țelul autorilui și pe acesta il combatem fii noi.­ * Mir­cea V. Pienescu . _i

Next