Curentul, iunie 1938 (Anul 11, nr. 3709-3738)
1938-06-11 / nr. 3719
ANUL XI No. 37.19 12 PAGINI 3 LEI « Sâmbătă II Iunie 1938 Director: PAMFIL ŞEICARU REDACI IA Sl ADMINISTRAI IA Strada Belvedere No. 6 TELEFOANELE : Secret Genere! 4.84 40 Ser» Publicități! 40 M Secretariatul 4.84 49 Tipografia 4 84 48 Redacția politic» 3 40.88 Gab Administrai 3.40.80 Abonamente 4.23 Si Cab. Directorului 4 84.1 Sport ii convorbiri cu Provincia 3.40.86 Proprietar : „Curentul“ S. A. R. înscris: Registrul Comerțului sub No 15 935 Trib. Ilfov, Registrul publicațiilor, No 174/938 Taxa poștală plătită în numerar conf. ord. Dir. Gen. P. T. T. nr. 55740929 Ştiinţa ridicării satelor Au avut loc în ultimele trei zile o serie de manifestări fundamentale în legătură cu munca pentru ridicarea satelor: inaugurarea expoziţiei regale studenţeşti, congresul căminelor culturale şi congresul şcoalelor ţărăneşti. Aceste trei manifestări înfăţişează trei aspecte de activitate ale căror rezultate sunt cunoscute de toată lumea, îmbrăţişează problema desţelenirii satului în trei forme diferite care sunt însă coordonate de aceleaşi principii şi de aceiaşi oameni. Ele ne dovedesc întâi de toate un lucru: ţara aceasta a cărei atenţie e ocupată de multă vreme, de un veac aproape, de soarta ţărănimii, se află în sfârşit în posesiunea unui ansamblu de mijloace şi idei precise şi concrete de a veni în ajutorul acestei ţărănimi, se găseşte în posesia unei ştiinţe a ridicării satelor. Nu este puţin acest lucru. Aşa cum am avut foarte adesea prilejul să o spunem, ceea ce ne-a lipsit pâncă acum nu a fost bunăvoinţa, intenţia bună, pornirea la lucru, în acest domeniu al ridicării satelor. A fost cadrul acela lămurit şi sistematic de principii şi mijloace, , în care toate problemele concrete, empirice, să încapă şi să se lege pentru ca aceiaş acţiune să le atace pe toate odată. A fost noţiunea limpede şi organizată a întregului problemei şi a complexităţii ei însă. A fost lipsa decunoaştere metodică a realităţii ţărăneşti pe care fiecare îşi propunea să o modifice, să o sprijine în tendinţele ei bune de evoluţie. Am fost stăpâniţi până acum de diletanţii ridicării satelor. Unii din aceştia aduceau o mare capacitate de entuziasm şi de dezinteres. Ei aveau pe deasupra acea preţioasă şi foarte rară calitate: de a iubi ţărănimea. Dar, dincolo de puterea lor de a crede şi a iubi, stătea greutatea şi întinderea problemei însăş. O mare problemă socială cerea, spre rezolvarea ei, o mare acţiune socială. Această mare acţiune socială putea fi sau politică sau ştiinţificoculturală. A fost încercată mai întâi acţiunea politică, prin sforţările democraţiei ţărăneşti de după război, dar n’a dus la nici un rezultat. A rămas ca cea mai indicată şi cea mai eficace, acţiunea socială ştiinţifică. Acesta din urmă este sensul sforţărilor de astăzi, ale căror semne şi momente de recapitulare au fost cele trei manifestaţii de care vorbim: expoziţia echipelor regale studenţeşti, care anul acesta este o expoziţie retrospectivă cuprinzătoare a celor 4 ani de activitate a Fundaţiei pentru cultura poporului, „Principele Carol“ , congresul căminelor culturale şi congresul şcoalelor superioare ţărăneşti. Această acţiune este socială fiind că participă la ea grupuri şi mulţimi de oameni, dela sat şi de la oraş, de toate categoriile şi profesiunile. Aceştia îşi dau seama că se găsesc înrolaţi într’o frumoasă operă la care au venit să participe de bună voe. Căminele culturale în deosebi sunt susţinute de râvna şi entuziasmul acelora care au înţeles ideia această şi o aplică, cu modestie dar şi cu sinceritate în satul lor: un preot, un învăţător, o mână de ţărani mai bătrâni şi mai tineri. Dar toată această participare socială, din ce în ce mai evidentă, mai îmbucurătoare, s’ar putea cu uşurinţă risipi dacă nu ar fi culeasă bine în formele unei organizări ştiinţifice şi conştiente a acţiunii însăş, forme pe care le-a indicat, le-a elaborat şi le întăreşte prin aplicaţii necontenite unul şi acelaş factor: o anumită şcoală de ştiinţă socială şi conducătorul ei. Intr’o operă aşa de complexă uşor ar fi să se producă intervenţia unei metode ştiinţifice diverse, unei porniri eterogene. Nu este suficient să zicem că acţiunea este ştiinţifică, mai trebue să subliniem că ea este unitară şi coherentă. Cu aceasta atingem unul din caracterele ei cele mai importante. In echipele studenţeşti, în activitatea in general a Fundaţiei pentru cultura poporului „Principele Carol“, în cercetările monografice, în acţiunea căminelor culturale, în aceia a şcoalelor superioare ţărăneşti şi apoi la Institutul social român, domneşte un acelaş principiu şio aceiaş concepţie de muncă socială ştiinţifică, al cărei închinător este profesorul Dimitrie Gusti. Trebue să subliniem pe deasupra că această concepţie nu este una oarecare, este aceia care rezultă dintr’un mod original de a vedea realitatea socială, dintr’un sistem de idei pe care ştiinţa universală îl apreciază azi foarte mult şi care este cunoscut ca o contribuţie românească la desvoltarea sistemelor de ştiinţă socială. Condiţiile acestea numeroase alcătuesc platforme de orientare a muncii pentru ridicarea săteanului nostru Se îndoeşte oare cineva că ele reprezintă momentul cel mai înalt de perfecţionare şi de eficacitate a acestei munci? Expoziţia echipelor regale şi cele două congrese sunt pentru noi, în primul rând, o dovadă concretă şi lămurită a acestui lucru îmbucurător. Oricine are cât de puţină dragoste de viaţa ţărănească şi de viitorul ţării, trebue să aprecieze datele solide cu care se lucrează azi în această direcţie pe care i le sugerează la o simplă vizită, expoziţia de la „Muzeul Satului“ sau simpla citire a desbaterilor celor două congrese. . La toate cele de mai sus acţiunea socială ştiinţifică pentru ridicarea satului, a profesorului Dimitrie Gusti, a avut norocul să găsească înţelegerea Suveranului ţării. Ne dăm seama foarte uşor că acest lucru însemnează o mare şansă de succes care se adaugă la celelalte. Noi urăm acestei acţiuni, victorie deplină. Dragoş Vrânceanu „Fumatul oprit“ Domnul Angelo care a venit în ţara noastră când abia îi mijea mustaţa, tocmai din Bari unde odihneşte racla cu moaştele sfântului Nicolae ocrotitorul pescarilor şi corăbierilor, este un om de toată isprava. La vârsta sa destul de înaintată, urcă în arşiţa nămiezii sus pe schele şi clădeşte case răcoroase. Ia o cărămidă ’n mână cu lesniciunea şi poate cu dragostea cu care apucăm noi o carte, şi trage ba otgonul scripetelui ce suie găleţile cu var, ca un flăcău Domnul Angelo nu este un pierdevară, un mangrapane ; îşi ţine viaţa cu multă trudă, cu bătaie de cap, și pe deasupra cu riscul pagubei. Este fără să știe, un cirac al filozofiei actualiste a lui Giovanni Gentile pentru care numai actul pur este realitate, iar un reteveiu scurt și gros ca pe mână poate convinge mai bine ca o predică... II privesc adesea pe domnul Angela cum se străduie la binaua sa din zori până ’n noapte, şi mă gândesc la nişte vorbe mari şi înţelepte ale lui Carlyle care dorea să-şi poată clădi scrisul aşa cum taică-său, zidarul înălţa temelile. Dar domnul Angelo are o supărare şi m’a rugat chiar să i-o dau la gazetă. Nu mai poate trage cu voluptate din pipă ori din trabuc, nici chiar in remorca trimvaelor unde s’au lipit pe geamuri oprelişt’ aspre contra fumatului. Şi domnul Angelo suferă din pricina asta, căci după o viaţă de muncă n’are maşină şi trebue să umble cu tramvaiul unde nu mai are voie să pipeze; el pentru care luleaua nu e numai aşa un simplu ornament, o izmeneală ca la atâţia moftangii cu monoclu şi mănuşi de porc. Pentru domnul Angelo pipa e un tovarăş de muncă şi de necazuri de care nu s’ar despărp nici chiar dacă soarta l-ar face să-şi schimbe meseria de constructor cu cea de scafandru. Ar fuma şi ’n fundul mării. Prietenul meu m’a rugat deci să sugerez Setebeului ca să facă, cum este în Italia, compartimente de câteva laviţe pentru fumători. Eu, mai expeditiv, am fost de părere ca la fiecare vagon remorcă să se ridice pe acoperiş câte un bugeac pe unde să-şi facă vânt fumul. „Si, si, un piccolo fumatolo!”... A zis domnul Angelo râzând: „Ein Kleinrauchableitungsrehre....". Răspunsei eu ca să-l necăjesc puţin, căci domnul Angelo, deşi este un mare admirator al Ducelui, nu iubeşte pe nemţi cari in 1915 când italienii au declarat războiu, îi făceau o ţară de flaşnetari. Lăsăm insă gluma şi rugăm cu tot dinadinsul direcţia tramvaelor noastre să se gândească şi la nevoia fumătorilor de nevoie cari, vorba poetului, dau un regat pentru o ţigară. Repetăm: fumatul la domnul Angelo nu este o simplă şi costisitoare fandoseală ca la atâtea cucoane. Poate că in privinţa asta. Pierre Louys are dreptate scriind că faţă de anticele plăceri ale Grecilor, moderni n’au venit decât cu o singură voluptate: tutunul. O voluptate tristă, o înnecare în neguri albăstrii a gândurilor duşmănoase, o uitare de necazuri ca la domnul Angelo, nu o fandoseală nejustificată ca la atâtea domnișoare de azi care n’au legănat copii, n’au spălat la albia cu rufe, nu și-au amăgit foamea trăgând dintr’un chiostec. Joachim Botez Printre alte aspecte, importante ale chestiunii reorganizării învăţământului secundar, puse în lumină de ancheta şcolară a ziarului nostru, o surpriză deosebit de plăcută a făcut preocuparea unui număr însemnat de profesori, de studiile clasice şi de problema clasicismului in învăţământul secundar. Unii au atins aceasta problemă în treacăt alţii s-au ocupat cu precădere de ea, în răspunsul lor. Ne-am oprit în treacăt, acum câtăva vreme, („Aprofundarea învăţământului clasic” „Curentul” din 28 Aprilie asupra celor opuse de d. N. Munteanu, prof. secundar din Bucureşti, care propunea, în organizarea liceului teoretic, ca orele de dexterităţi să fie îmulţite la cursul inferior (cele de muzică, desen, caligrafie, lucru manual etc.) şi în schimb să fie şterse cu totul în ultimele trei clase de liceu, fiindcă până la acea vârstă cei cu oarecari înclinări într’unul din câmpurile dexterităţilor” vor putea fi descoperiţi şi încurajaţi. Marea majoritate a elevilor din ultimele clase spunea d. Munteanu pe bună dreptate, le desconsideră în mod făţiş. D-sa propunea cu „orele rămase libere din această decongestionare de materii să se utilizeze la aprofundarea învăţământului clasic”. Mai departe acelaş profesor avea curajul să facă o altă interesantă şi concretă propunere: Să se introducă, după sistemul italian, limba latină in toate gimnaziile comerciale, cel puţin cu numărul de ore din şcoalele normale; la acestea din urmă să se predea, în cursul inferior tot atâtea ore de latină ca şi în gimnaziile teoretice”. Socotim interesant să reţinem alte observaţii făcute cu prilejul anchetei, după cele spuse de d. N. Munteanu. Mai întâi, aşa cum am spus, semnificativă este preocuparea în sine pe care o trădează unii profesori secundari. Deosebit de preţioase sunt observaţiile d-lui Const. Danciuloiu profesor la liceul „Petru Rareş” din Piatra- Neamţ care priveşte chestiunea clasicismului în toată adâncimea ei. „Limbile clasice sunt limbi care — spune d-sa — utilizează metoda aperceptivă care analizează legăturile organismului, linguistic şi pun stăpânire pe etimologie, semantică şi sintaxă, trecând evolutiv de la cuvântul simplu la propoziţiuni, frază şi perioadă. E o înţelegere ştiinţifică a limbă învăţate, învăţătura limbii clasice presupune o continuă efervescenţă cerebrală, prin neîntrerupta interpretare a celor învăţate, aşa că elementul intelectual nu lâncezeşte. Disciplinele clasice vor fi veşnic proprietatea de bază a omului ce se vrea cult, spune frumos mai departe d. Dănciuloiu... Clasicismul grecoroman trebue să rămână prima treaptă a adolescentului care ştie greul vieţii... Ce poate fi mai frumos şi de o logică mai strânsă decât o definiţie a unui cuvânt dată pe baza desfacerei aceluiaş cuvânt în piesele lui componente. D. Dănciuloiu dovedeşte, în cele spuse de d-sa, o mare dragoste şi credinţă în clasicism şi nu mai puţin o erudiţie cllasică. D. George Niţescu, într’un alt răspuns face propunerea ca studiul limbilor clasice să fie înlocuit cu acela al culturii clasice. Studiul limbilor clasice in forma actuală face pe elevi să le suporte cu greu. In loc de a se cere elevului, să traducă singur un text latinesc (lucru aproape imposibil) e preferabil studiul istoriei literaturii, artei, filozofiei şi ştiinţelor clasice care ar duce la o cultură mai vastă şi mai durabilă. Cele spuse de d. Niţescu sunt juste dar, fără îndoială studiul limbii nu ar putea fi înlăturat cu totul. Cultura clasică însă trebue, cu orice preţ, cunoscută mai de aproape. Ea este nu numai edificatoare, ci şi foarte pitorească. Există în toate aceste păreri — ca şi în mai multe altele care s’au mai dat tot în cuprinsul anchetei.—o actualizare a problemei clasicismului in şcoală. Noi socotim că nu greşim făcând o legătură între această preocupare şi acţiunea începută prin înfiinţarea Institutului naţional de studii latine care a pus în desbatere chestiunea clasicismului pentru ca astfel cel dintâi prilej să o verifice. Institutul de studii latine s’a creiat pe lângă catedra de limba şi literatura latină dela Universitatea din Bucureşti. Scopul lui e deosebit de important şi complex. Nu rămâne decât ca statul să înţeleagă pe ce temeiuri utile, este pus acest aşezământ, cât de necesar este pentru cultura noastră şi pentru prestigiul universităţii româneşti, şi ce condiţii bune de desvoltare are , şi astfel să dea sprijinul său pentru desvoltarea lui în proporţiile pe care le merită. Intre condiţiile bune de desvoltare, despre care vorbim, este garanţia pe care o oferă însuş acela care a luat iniţiativa şi a înfiinţat acest aşezământ, d. prof. N. I. Herescu, de la Universitatea din Bucureşti. Acesta a început tânăr cu totul încă, acţiunea sa pentru o actualizare a clasicismului, şi a continuat-o mulţi ani prin studii, articole, propuneri şi iniţiative. Profesorii secundari au răspuns în număr mare şi cu deosebit entuziasm — în scrisorile lor — la adresa iniţială de înfiinţare a Institutului de studii latine pe care le-a trimis-o de prof. N. I. Herescu. Un ecou al unei asemenea stări de spirit sunt însăşi sugestiile frumoase din ancheta şcolară a ziarului nostru. Este necesar ca statul să acorde Întreaga sa atenţie Institutului naţional de studii latine care a început sub atât de bune auspicii şi care a născut o stare de spirit utilă şi preţioasă. Ministerul educaţiei naţionale este ocrotitorul de drept al iniţiativelor care exprimă momente tipice şi importante ale desvoltării şcolii şi culturii. Un astfel de moment este preocuparea clasicistă. p. d. v. şi Ancheta şcolară Problema studiilor clasice văzută de profesorii secundari Necesitatea desvoltarii Institutului de studii latine — Cui crezi că o să folosească congresul polițist de la noi... — Pungașilor cari or să profite că polițiştii sunt ocupați cu comunicările lor. VACANTA SI TURISM de PAMFIL ŞEICARU Am fi nedrepţi dacă n’am spune că o bună parte din elementele problemei turismului au fost judicios examinate. Şi, evident, cel mai important element al turismului este hotelul. O veche, o ruşinoasă plagă a tuturor localităţilor noastre. Nu exagerăm dacă vom spune că — în afară de Bucureşti — mai toate capitalele de judeţ au hoteluri de o exemplară murdărie, ceva rămas la jumătatea drumurilor între hanul de odinioară şi hotelul cu pretenţii modeste. Nu pierdem din vedere că o bună parte din oraşele noastre — ca să nu spunem majoritatea — nu au canalizare şi implicit absenţa apei îngreuiază o bună întreţinere a hotelurilor, dar în afară de aceste întârzieri edilitare mai există la noi şi o foarte puţină grijă de curăţenie. Este unul din aspectele penibile ale existenţei noastre sociale, care capătă la hoteluri o exemplaritate desgustătoare. Fiindcă celelalte State au ştiut să transforme frumuseţile ţării în izvoare de venituri, îmbiind printr’un afişaj, prin reclame, prin înlesniri de schimb pe călătorii străini, s’a luat şi la noi iniţiativa unui oficiu de turism. Admirabilă iniţiativă, sprijinită de întreg aparatul Statului, repede organizată, înzestrată cu un local propriu clădit,— arhitectura nu o discutăm — cu o viteză impresionantă. S’au tipărit afişe — este adevărat că la un birou de voiaj din Cracovia am văzut afişe, prospecte pentru băile de mare dela Varna, însă nu am văzut nici un afiş, nici un prospect pentru băile de la Constanţa, Tekirghiol, Mangalia sau Balcic, — mai potrivite sau mai puţin reuşite, difuzate sau nu; fapt este că s’au imprimat afişe, prospecte, plus tot ce se obicinueşte în asemenea organizări de ispite turistice. Ceva mai mult, s’au deschis și oficii de turism în centrele mari europene, unele inaugurate eu fast de prezentare oficială- -— d. Sergiu Dimitriu s& jertfea nu numai în discursuri ci și în acceptarea de a fi filmat — s’a căutat deci să se capteze curiozitatea turistică a străinilor. Şi s’a atacat chiar problema în ceea ce formează elementul hotărîtor: hotelul. Un vast plan de construcţie de hoteluri moderne a fost elaborat şi n’au lipsit nici începuturile. Este adevărat că unele destinări n’au fost fericit alese, dar atunci când s’au început nu-i rău să fie terminate, altfel este o vinovată risipă. Este cazul hotelului turistic început la Turnu-Severin şi osândit să rămână o continuare de ruini ale podului construit de împăratul Traian. Deci nu am putea spune că n’a fost oficiul de turism trepidant de iniţiative şi binecuvântat de cele mai generoase pasiuni înfăptuitoare, însă concepţia a fost greşită. " ' " S-a pornit la rezolvarea problemei turistice cu un plan de lucru ce a depăşit posibilităţile financiare şi rezultatele sunt aproape inexistente. In primul rând, hotelurile au fost concepute pe bază de exploatare comercială, adică s’au fixat la cele construite chirii mari, iar antreprenorii vor specula la disperare spre a-şi asigura beneficiile. De aici scumpetea. Cum vrei să prefere cineva Slănicul Moldovei, Karlsbadului — admiţând o echivalenţă calitativă a apei de cură — când este mai eftin o lună de cură în staţiunea cu renume mondial decât aceiaş lună la Slănicul Moldovei ? Anul acesta vom avea sigur foarte mulţi vizitatori străini la băile de mare. Mă înspăimânt numai la gândul impresiilor ce le vor culege. Speculă fără nici o limită, perceperi de taxe peste taxe, lipsă de confort, — şi în ceea ce priveşte curăţenia, pitoresc oriental. Oricât s’ar trudi, cei mai înverşunaţi inamici ai noştri nu vor putea să facă o mai izbutită campanie împotriva ţării noastre cum o vor face-o năravurile noastre lăsate în deplină libertate de afirmare la toate staţiile balneare şi climaterice. Dacă noi suntem oarecum deprinşi cu această jefuire organizată, tolerată, vizitatorii străini nu prea sunt familiarizaţi cu metodele noastre. Iată un aspect al problemei turistice, care s’ar cuveni să afle o promptă soluţionare. Altfel, pentru ce am risca să ne dăm publicităţii aceste scăderi ale organizaţiei noastre îmbiind străinii să ne viziteze, dacă nu vrem să înlăturăm tot ce este iritant în năravurile hotelierilor, restauratorilor plus ale administraţiei ? Taxele percepute bieţilor vizitatori nu-şi află echivalentul neruşinării decât în lipsa de confort aşa de scump plătită. încă nu s’a convins nimeni — nici măcar oficiul de turism — că luna de concediu făcută la băi sau într’o staţie climaterică nu este o lună de fudulă pierdere de vreme ci o imperioasă necesitate de refacere a organismului, este o problemă de odihnitoare întremare, de higienă a sănătăţii. Aşa ne explicăm învoirea la (Continuare in pag. II-at AJB.C. şi S.U. Discursul d-lui Cordell Hull, rostit în Statul Tennesee din Nord- America, a reaprins interesul cancelariilor diplomatice din Europa asupra gradului şi posibilităţilor americane de a participa la o acţiune comună şi pacifică pe acest mic şi aglomerat continent. Subsecretarul său de Stat la Afacerile Externe a revenit şi a adâncit teza aceasta, printr’un alt discurs de o nuanţă de gândire mult mai precizată. Ne găsim în faţa nu a unei iniţiative de acţiune, ci a unui balon de încercare. Preşedintele Roosevelt ar dori să întreprindă ceva pozitiv în domeniul cooperaţiei internaţionale, şi este clar că înţelege să afle care este sentimentul naţiunii americane asupra acestei intenţii. Dar concomitent cu acest fenomen nou şi neaşteptat, care ne permite să apreciem cât preţ pun Statele Unite pe o pace durabilă în Europa, se mai întâmplă ceva nou. Cititorii noştri ştiu că în timpul sesiunii de Maiu a Societăţii Naţiunilor, statul Sud-american Chili s-a retras din Ligă. Pornesc de la ideea că tot ceea ce se întâmplă în lume trebue să intereseze opinia unei ţări importante, cum este România şi deci trebue să spun că retragerea Statului Chili din Clubul de state de la Geneva, este şi aceasta ceva interesant. Chili a, făcut, ca şi noi, experienţa desamăgitoare a sancţiunilor contra Italiei. A trăit fazele neputinţei Ligii, cu amărăciune. Chili însă nu era singur în categoria desamăgiţilor. America de Sud cuprinde trei ţări mari şi de un potenţial politic şi economic considerabil: ţările A. B. C. respectiv, Argentina, Brazilia, Chili. Brazilia a părăsit Geneva, in 1926, din consideraţiuni de oportunitate, de prevedere şi altele. Astăzi pleacă Chili. A rămas numai Argentina, din grupul marilor puteri sud-americane. Paraguayul s’a retras atunci când Liga n’a reușit să împiedice intrarea trupelor boliviene în imensa mlaștină petroliferă Chaco. Alte state mai mici din America Centrală, n’au întârziat, nici ele, la Geneva. De ce să rămână? Era evident că Liga nu le putea da decât sfaturi morale, întocmai ca Biserica, dar nu putea prin nimic să impună ascultarea lor (tot ca Biserica). Ei bine, la acest tarif, care e tariful participărilor la cooperarea internaţională geneveză, e cam scump să te alegi numai cu principii violabile... Şi au plecat. . . . Atunci a început Washingtonul o acţiune interesantă, la care nu a renunţat nici până azi. Se poate întemeia o Societate a Naţiunilor din America? De ce nu?, au spus unii. Nu, categoric nu, au spus alţii. Metodele societare şi reaua opinie pe care popoarele o au despre aceste metode, fac imposibilă reuşita unei noui experienţe de acest gen. Totuş, în Statele Unite ideea a germinat, şi astăzi se pare că America de Nord încearcă pregătirea psichologică a unei acţiuni viitoare. Nu ştiu care va fi atitudinea Canadei la Nord, dar în ceea ce priveşte Sudul Americei lucrurile sunt clare. Acolo, Chile, Argentina şi Uruguay, state latine tustrele, au mobilizat sentimentele lor împotriva unui stat latin, Italia, atunci când le-a cerut-o Liga. Importante stockuri de materii prime le-au rămas nevândute, în timpul sancţiunilor. Pagubă pentru statele sancţioniste s’a spus. Dar n’a fost numai atât, căci politica de sancţiuni a fost cea mai grea lovitură ce s’a dat Ligii, de către Ligă însăş. A călcat pe sapă şi s’a lovit în frunte, cum spune ţăranul nostru. Azi aceste state spun: în Chaco, Liga n’a putut face nimic; înAbisinia nimic; în Austria nimic.. Acum, iată Belgia, Elveţia, Suedia, alergând să se sustragă obligaţiunilor Pactului; şi încuindu-se In cea mai absolută neutralitate. Dece am scris toate acestea? Pentrucă e un semn rău. Chili vinde Europei salpetru şi cupru, marfă de răsboiu. Chili nu vrea, ca în împrejurările grele ce ameninţă pacea, Liga să vină şi să-i prohibească acest fructuos comerţ. Cinstit, se retrage, având aerul că spune: v’am urmat in toate decepţiile voastre, am făcut sacrificii materiale care nu au folosit la nimic. Am fi dispuşi să mai consimţim şi altele, dacă am avea certitudinea că împiedicăm cu ele ,răsboiul- Dar e o iluzie. Lăsaţi-ne cel puţin să ne vindem marfa în răsboiul pe care-l pregătiţi voi, în şampania inaugurărilor de cuirasate, şantiere, pirotechnii şi aeroporturi. Şi să ne vedem sănătoşi, la tejghea!... Preferim să vindem cuprul decât să-l primim în piept. Şi astfel Chili s’a retras. Rămâne să vedem dacă grupul A. B. C. va urma iniţiativa Statelor Unite. Romulus Dianu Cuib de propagandă comunistă „Neamul Românesc" dă alarma asupra comunismului pe care îl credea mort, dar care s’a evident riin’toată vigoarea’ cu prilejul procesului dela Chişinău. „Revelaţiile procesului dela Chişinău impun deci o deosebită atenţiune organelor, de apărare a Statului". Pe această linie, vom descoperi, în cele ce urmează şi o altă, metodă de infiltraţie a comunismului. In alte ţări, pentru ceea ce voim noi să facem cu acest articol, s’au constituit adevărate asociaţiuni care stau la pândă şi dau alarma oride câte ori descopăr un nou mijloc prin care se caută a infiltra comunismul in masele naţionale. Astfel, la Geneva, ,funcţionează de mai mulţi ani un birou anticomunist, care publică o revistă lunară şi pregăteşte un congres in acelaş scop. Putem vedea in publicaţia acestui birou (La Revue Anticommuniste) cum se căută propagarea ideilor comuniste acolo unde nici nu te-ai aştepta. Ne-a fost dat, în coloanele Ziarului nostru, să remarcăm în multe rânduri aceste metode. De data aceasta, însă, ne vedem puşi în situaţia de a da alarma asupra unei încercări care se face la noi în ţară. Profităndu-se de transformarea politică pe care o trăim şi crezând că se poate face o confuzie între organizaţiile politice şi temeiurile ideologice ale vremei noastre, un domn a cărei identitate n’am căutat să o stabilim, semnează "cu numele Ilie Constantinovski, un articol în Viaţa Românească, întitulat: Ideologia tineretului şi cultura. Nu ne interesează aci critica pe care o face acest domn ideilor de dreapta, pentru că socotim că el însuşi i-a acordat un rol secundar. Ceea ce a urmărit a fostt prilejul ce i se oferea de a infiltra, de a nu tăia să se uite doctrina ce ne pare că îi este foarte scumpă. Astfel, pentru a ne da posibilitatea unei mai bune orientări, d-sa ne aminteşte că: , . î „Numai atunci, când înţelegem cum viaţa materială şi realităţile sociale determină gândirea ideologică, * putem să ne eliberăm de aceste reprezentări ideologice, de ideile dominante ale epocii, cari sunt întotdeauna ideile clasei conducătoare din acea epocă". ■ - 1 .'■■■' 1 - ; »5 Și pentru ca nu cumva să nu încadrăm precis gândirea sa, el preci- ’ zează imediat că: „...gândirea ideologică, cu tot ceiace se cuprinde într’însa: religie, politică, drept, morală şi filozofie, a fost întotdeauna un proces care de- ■ natură realitatea, impunând tuturor, ideile și reprezintările claselor conducătoare, sau, după expresia lui En- gels „atârnând ca un balast greu asupra conștiinţei oamenilor". Trecem peste toate celelalte argumente şi ne oprim asupra citatului din Engels cu care d-sa combate spiritul creştin din doctrinele naţionaliste: ■ . ’ „Creştinismul a fost la origină mişcarea oprimaţilor, el a apărut tot de la început ca religia sclavilor şi a înfrânţilor, a săracilor şi a oamenilor lipsiţi de dreptate, a popoarelor subjugate sau împrăştiate de Roma". Aţi înţeles desigur cum inspiraţia directă a doctrinei marxiste se cată răspândită la noi spre a înlocui ideologia tineretului român pe care d. Constantinovski o crede greşită. D-sa strecoară pentru aceasta ceva concepţie materialistă, puţină ură contra conducătorilor pe care îi pune într’o clasă socială şi in fine o categorică înlăturare a religiei creştine care nu este decât „o mişcare a opri- maţilor", ceeace înseamnă că propagând-o vrei să fii oprimator. ■ In sprijinul acestei încercări autorul foloseşte din literatura străină pe Karl Marx şi Engels, iar din România pe d. Andrei Şerbulescu, care pe numele adevărat este Zilber sau Silberman. , , , • . Nu vom căuta să punem in paralelă ideile strecurate in „Viaţa Ro- . mânească", cu ideile de bază ale așezământului nostru fundamental, in- ,spirat din ceea ce este mai actual ca ideologie. Nu vom încerca să discutăm nimic din ceea ce crede autorul că ne face să credem că a încercat să dărâme, deoarece articolul este scris pentru a strecura otravă comu- nistă. Acesta este țelul autorilui și pe acesta il combatem fii noi. * Mircea V. Pienescu . _i