Cutezatorii, 1972 (Anul 6, nr. 1-52)

1972-12-14 / nr. 50

! PETÖFI SANDOR: Mă chinuie amar un gind: Pe-o pernă,-n pat, să mor zăcind! Să veștejesc ca floarea ce suspină, De-un vierme tainic roasă-n rădăcină, Să mă topesc ca luminarea pală, Lăsată singură-n odaia goală. Nu, doamne, moartea asta nu mi-o da. O altă moarte eu aș vrea! Copac să fiu, de fulger spintecat. Sau smuls din rădăcini de viforul turbat; Strică să fiu, din piscuri prăvălită De trăsnet, in prăpastia-ngrozită... Cind neamurile-ncătuşate, Sfărimindu-şi lanţurile vor porni-nviate, Cu roşii fete şi cu roşii steaguri sfinte. Pe steaguri scrise-avind aste cuvinte: «Libertatea lumii» — Şi-or trimbita in sus Lupta cea mare, din răsărit pină-n apus, Lovind tiranii care le-au supus: Acolo-aş vrea să pier, Pe cimp de luptă-n vuietul de fier, Singele-mi tinăr să se scurgă-acolo. Şi glasul meu să fie-acoperit De vălmăşagul nemaipomenit, De glasul trimbiţelor sugrumate, De tunetul de tunuri descărcate, Pe trupul meu cu linii-ncremenite, Să treacă roibii şi-ale lor copite Şi să-l sfărime una cu pămintul. Acolo-aş vrea să mă lăsafi, cu vintul, De-acolo să-mi culegeţi oasele zdrobite. Cind ziua-nmormintării o să vină, Cind flamurile-ndoliate vor călăuzi norodul Şi muzici line vor cinta prohodul, Să-mi fie-n groapa cea comună oasele-aruncate, Alături de cei тоф de mii de ori in numele tău — sfîntă — a lumii libertate! EVOCARE DE MIHAI BENIUC In Ungaria, Petöfi Săndor este cel mai cunoscut poet şi socotit pe drept cuvint cel mai mare al poporului său. El s-a născut acum 150 de ani (1823) şi într-o viaţă foarte scurtă — a murit în 1849, pe cîmpul de luptă de la Albeşti, lîngă Sighişoara — a realizat o operă poetică ce l-a făcut celebru pe plan universal. Sfîrşitul său tragic şi eroic era încoronarea unei opere dedicate integral, cu suflu vulcanic, patriei sale pe care o dorea independentă şi liberă de tirania imperiului habsburgic şi de asuprirea care apăsa iobăgimea maghiară. A participat activ, şi cu poezia sa înflăcărată, şi cu fapta la revoluţia din 1848, iar cînd s-a cerut jertfa sîngelui pentru cauza revoluţiei, a plecat pe cîmpul de luptă. Moartea lui misterioasă, în sensul că nimeni din cei care l-au mai văzut în luptă n-a putut să spună cum s-a întîmplat, şi nimeni nu i-a mai putut găsi cadavrul, l-a împins dintr-o dată pe tărî PETÖFI SANDOR: In oraşul ăsta am deschis ochii. Salutare, locuri mindre, scumpe mie! Doina doicei mele din copilărie Sună-n tot oraşul: doica-mi cintă mie? Glasul ei e-acesta? ori poate mă-nşel: «Mugur, mugur, mugurel!...» A plecat, odată, un copil voios. Azi, bătrin, se-ntoarce tot pe-aceeaşi cale... Hei, de-atunci ce mult e... griji, năcazuri, boale, Bucurii puţine, şi atîta jale! «Cum mai trece vremea...» trist îngînă el: «Mugur, mugur, mugurel!...» Oare unde sunteţi, tovarăşi de joc? L-aş vedea pe unul barem dintre voi! Să mai stăm de vorbă, veseli amîndoi, Să ne reîntoarcem anii înapoi, Anii cei de basme, să cînt iar cu el: «Mugur, mugur, mugure!!...»mul legendei. Dar ceea ce constituie gloria sa şi slava literaturii maghiare este poezia sa profund patriotică şi democrat-revoluţionară, cu rădăcinile puternic înfipte în sufletul poporului, în felul său de a fi, de a gindi, de a-şi cînta durerile, nevoile şi elanul spre libertate şi dreptate socială. Petöfi este contemporan cu Hugo, Heine, Alecsandri, Bolliac, Andrei Mureşanu şi chiar dacă nu s-au cunoscut între ei, îi însufleţeau aceleaşi idealuri. Poate că vreodată, în acele timpuri frămîntate, s-o fi văzut cu Nicolae Bălcescu, ori cu Cezar Bolliac — aceşti promotori ai spiritului revoluţionar românesc în faimosul an 1848. Nu se ştie,dar poate! Petöfi, modest cu tot entuziasmul său, a rămas credincios în primul rînd muzelor şi — pentru că a fost nevoie — armelor, deşi de profesiune era doar poet... Poezia lui este tot aşa de directă şi limpede ca şi cîntecul popular. Căci el s-a vrut totdeauna al poporului ca Hugo, Puşkin, Şevcenko, Heine, Mickiewicz, Alecsandri, Bolintineanu ori Coşbuc. în româneşte, traducerea lui a început curînd după moartea sa, iar poeţii transilvăneni, ei înşişi mari patrioţi, au văzut în el un geniu al dreptului fiecărui in româneşte de ŞT. O. IOSIF Fără de hodihnă, pasăre pribeagă Care-şi cată cuibul cald de-odinioară Cind se-ntoarce iară mîndra primăvară, Gîndul meu colindă, pretutindeni zboară, Şi mă mir eu singur cine-mi spune el: «Mugur, mugur, mugure!!...» Sunt copil acuma, iarăşi sunt copil! Pe-o nuia încalec... lumea e a mea! Sare şi nechează murgul meu-nuia, Merg la jgheab, devale, şi îi dau să bea... Hii, murgur, în lume, zboară rîndunei... «Mugur, mugur, mugure!!...» Clătinat răsună clopotul din turn. Calul, călăreţul cad de oboseală... E-n amurg... acasă doica mă ia-n poală... Aţipesc, şi visuri mîndre mă înşală; Doica mă alintă, cîntă-ncetinel: «Mugur, mugur, mugure!!...» In românește de EUGEN JEBELEANU Sub desişul acestui corn, la Coltău (lingă Baia Mare) s-a odihnit adeseori poetul.