Cuvântul Liber, iulie 2005 (Anul 17, nr. 128-149)

2005-07-15 / nr. 138

Cărţi de referinţă „Imaginea germanului în literatura maghiară”, de Johann Weidlein „Pentru toţi aceia care se ocupă de istoria Ungariei, această carte a celui mai bun cunoscător german al istoriei literaturii ungare reprezintă o adevărată mină de aur", scrie Franz Wesner. „Ce rol joacă Weidlein în ştiinţa ungară? L-am putea compara, printr-o parabolă istorică, cu Cartagina în istoria Romei. El este piatra abrazivă care, prin critica lui, ascute mereu spiritul ştiinţei ungare", apreciază Bellér Béla. Dr. Johann Weidlein (1905-1994) s-a născut într-o familie de ţărani germani din Ungaria. A studiat ungaristica şi germanistica la Universitatea din Budapesta. S-a dedicat studiilor de dialectologie, istorie şi etnologie, cercetării culturii germanilor din Ungaria în raport cu cultura maghiară, studiile sale dobândind recunoaşterea din partea Academiei Ungare (1935): „Opera sa ştiinţifică se caracterizează prin cunoştinţe interdisciplinare, erudiţie şi pozitivism, toate acestea grefate pe un puternic spirit polemic". Din lucrările sale amintim:­­ „Maghiarizarea germanilor în Ungaria şi Germania", 1955; - „Naţionalismul rasist maghiar. Documente despre istoria spirituală maghiară în secolul al XX-lea", 1961; - „Antisemitismul maghiar în documente", 1962; - „Vina Volksbund-ului (organizaţia grupului etnic german din Ungaria) în alungarea germanilor din Ungaria. O cercetare critică asupra acuzaţiilor ungare”, 1967; - „Politica revizionistă a Ungariei şi căderea celui de-al treilea Reich. Vina Ungariei în al Doilea Război Mondial şi decăderea germanilor din Ungaria, în lumina documentelor maghiare", 1976; - „Cercetări privind politica faţă de minorităţi promovată în Ungaria de la începuturi până în prezent", 1990. Menţionăm că aceste lucrări sunt scrise în limba germană. Lucrarea, „Imaginea germanului în literatura maghiară" a fost tradusă din limba germană în limba română de Petru Forna şi Gheorghe Olteanu,însoţită de reproducerea anastatică a originalului şi executată la Imprimeria „Ardealul" din Cluj-Napoca, în anul 2002, prin Fundaţia Culturală Română, Centrul de studii transilvane. De ce Weidlein? Ne răspunde domnul dr. Gheorghe Olteanu, domiciliat în Germania, un pasionat pentru promovarea adevărului în istoria României. „Născut şi format în Ungaria, profund cunoscător al literaturii, istoriei, spiritualităţii maghiare, martor şi victimă a expulzării germanilor­­unguri după Al Doilea Război Mondial, dr. Johann Weidlein era predestinat să întemeieze ungaristica germană. Folosindu-se de o imensă documentaţie primară, inaccesibilă necunoscătorilor limbii maghiare, a construit o operă extrem de solidă, rupând cu tradiţia cercetării germane, care se limita la preluarea datelor şi a perspectivei autorilor maghiari. Deschizător de noi perspective, dureroase prin lipsa lor de complezenţă, era inevitabil să suscite atât admiraţie, cât şi adversitate. Greu de combătut în „problemă", adversarii săi încearcă să-l ignore sau recurg, atunci când sunt confruntaţi cu opera lui, la metoda discreditării. Celui a cărui soţie a fost secuiancă, fiica unuia din foştii lideri ai Partidului maghiarilor din Transilvania, şi care a dorit reconcilierea germano­­maghiară prin adevăr, i se reproşează „anti­­maghiarismul". Creator al unei opere de referinţă, de mare erudiţie şi întindere, care i-a marcat decisiv şi pe unii cercetători maghiari, „Weidlein rămâne in­dispensabil, cu deosebire pentru cei interesaţi de istoria mentalităţii maghiare", în „Cuvânt înainte" la cartea „Imaginea ger­manului în literatura maghiară", Franz Wesner scrie: „Istoria Ungariei nici nu poate fi înţeleasă fără cunoaşterea literaturii ei, deoarece în nici o ţară europeană literatura şi politica nu sunt atât de strâns întreţesute cum sunt în Ungaria. Şi tocmai istoria Ungariei ne arată câtă influenţă poate exercita asupra istoriei forţa germinativă a literaturii". Această carte ilustrează toate fazele naţionalismului maghiar - de la începuturile sale (1780-1825) până la momentul maximei înfloriri (1848-1945)­­, ieşind limpede în evidenţă motivul principal al decăderii Ungariei istorice: pretenţia maghiarilor la supremaţie. Formula poetică a acestei pretenţii ar fi: «Nu-i stăpân aici decât unul singur, maghiarul». (Petőfi). Este un fapt natural că orice stăpânire străină este scuturată la prima ocazie favorabilă. Aceasta s-a întâmplat la Trianon. Deoarece maghiarii consideră Trianonul o consecinţă directă a „proverbialei" lor toleranţe şi generozităţi, „nere­cunoscătoarele" minorităţi ale Ungariei ale mo­mentului de la Trianon trebuiau să dispară, fie prin maghiarizare, fie prin alungare. Cea mai dezlănţuită (rasistă) formă a sa a atins-o şovinismul maghiar în Ungaria lui Horthy. Cel mai vehement reprezentant al său a fost Szabó Dezső (cel mai profund formator al sufletului maghiar), originar din Transilvania, căruia i s-a ridicat o statuie la Budapesta, imediat după turnura politică. Prezentarea sa apare în ultima parte a cărţii. Cuprinsul cărţii „Imaginea germanului în literatura maghiară" ne prezintă: - Scopurile naţional-politice ale creaţiei literare maghiare; - începuturile naţionalismului (1780-1825); - Germanii în scrierile lui Széchényi şi Kossuth (1825-1848); - Germanul în operele lui Petőfi, Tompa şi Arany; - Jókai Mór şi germanii; - Germanii în cântecele curuţilor; - Germanul în epica şi lirica maghiară de la 1872 la 1914; - Germanii în operele lui Herczeg Ferenc; - Germanii la Ady Endre, Szabó Dezső şi la populişti; - Rezumat şi perspective; - Postfaţă, în Postfaţă, Gerda Weidlein, profesoară de gimnaziu în Schorndorf, la 18 ianuarie 2002, scria: „Particularităţile naţionalismului ungar, com­parativ cu cele ale naţionalismului din alte state europene, constau în aceea că el n-a dezvoltat nici un program de ameliorare a lumii, nici nu şi-a înzestrat purtătorii cu o concepţie mesianică. Dimpotrivă, cele două elemente constitutive ale naţionalismului maghiar sunt autocompătimirea şi angoasa existenţială. Maghiarii se văd pe sine ca micul popor din Est, identificat prin limba sa, care în cea mai mare parte a istoriei sale de 1.100 de ani, cu greu s-a putut apăra în faţa atacurilor lacome ale vecinilor mai puternici, care trebuie să facă totul pentru a nu fi asimilat de popoarele străine occidentale. Nu are nici o importanţă că istoria spune cu totul altceva. Această atitudine a maghiarilor faţă de poporul şi statul lor a supravieţuit Trianonului şi celui de­al Doilea Război Mondial, rămânând până astăzi unul dintre factorii ce nu trebuie subestimaţi în configuraţia politicii interne şi externe maghiare. Cei care au avut de suferit au fost minorităţile naţionale ale Ungariei, întrucât din secolul al XIX-lea ele s-au văzut supuse unei politici de maghiarizare, ce devenea pe zi ce trece tot mai limitativă şi lipsită de scrupule, aflându-şi punctul culminant în deportarea germanilor din Ungaria, patria în care se împământeniseră. Scurta incursiune în istoria naţionalismului maghiar explică însemnătatea prezentei lucrări în cercetarea atitudinii refracta­re faţă de minorităţi şi favorabile unui stat etnic unitar, promovată de unguri încă de acum două secole. Cei care doresc să afle ce au maghiarii împotriva prezenţei altor naţionalităţi în statul lor, în timp ce ei înşişi susţin cu energie excesivă minorităţile maghiare din alte state, nu pot ignora citatele redate aici. Ar trebui întrebaţi poeţii şi scriitorii, care, aparţinând adesea altor naţionalităţi, totuşi în patosul lor maghiarofil, au acoperit cu vocile lor vechea concepţie a întemeietorului statului, Ştefan cel Sfânt, care spunea că o ţară e „slabă şi fragilă" dacă are o singură limbă şi o singură tradiţie. Selectarea materialului prezentat, prof. VASILE DRAGOȘ Johann Weidlinn IMAGINEA GERMANULUI de LITERATURA MAGHIARĂ OR TRANZIŢIA (II ) REFORMA ECONOMICĂ ÎNTRE AŞTEPTĂRI ŞI REZULTATE ! Alături de celelalte ţări foste socialiste, România a intrat, ca rezultat al Revoluţiei din Decembrie 1989, într-un proces profund de transformări, denumit în mod curent „tranziţie". Sensul acestor schimbări este trecerea de la modelul comunist experimentat în ultimii 40 de ani la adoptarea unui model de tip capitalist, dezvoltat în zona euroatlantică. Criza sistemului socialist nu era numai criza regimului Ceauşescu, ci a întregului sistem. Toate ţările socialiste, chiar lipsite de dictaturi atât de iraţionale cum a fost cea a lui Ceauşescu, au intrat într-o criză de structură, dovedindu-se incapabile să o depăşească: pe de o parte rămânerea cronică în urmă a economiei,în comparaţie cu economia occidentală; pe de altă parte, imposibilitatea de a dezvolta o democraţie reală în condiţiile opţiunii pentru principiul „rolul conducător al Partidului Comunist." Faptul că tranziţia în România a debutat printr-o revoluţie realizată de o impresionantă mobilizare de masă a fost de natură a genera un nivel ridicat de aşteptări. Mizeria produsă de regimul comunist se aştepta să fie înlocuită rapid de prosperitate. Dictatura iraţională urma să fie înlocuită de libertate şi participare democratică. Se aştepta ca întreaga societate să se stabilizeze în noi parametri, urmând o creştere treptată într-un climat pozitiv. Schiţa tranziţiei la o economie de piaţă, primul document strategic, elaborat în 1990, exprima un optimism accentuat Spre sfârşitul primei decade de tranziţie se aştepta ca România să intre în rândul ţărilor mediu dezvoltate, cu o bază solidă de creştere în continuare. Problema centrală era cea a economiei moştenite, caracterizată printr-un grad ridicat de iraţionalitate şi o tehnologie uzată moral. Ea trebuia,în consecinţă, restructurată. Foarte curând însă, societatea românească s-a confruntat cu o serie de şocuri neaşteptate, în toate sferele vieţii sociale rezultatele au fost departe de aşteptări: explozia conflictelor politice, căderea economiei, o creştere a insecurităţii colective dublată de incapacitatea cronică a administraţiei publice de a soluţiona problemele şi de a preveni corupţia şi criminalitatea, în fine, explozia sărăciei, demoralizarea şi alienarea populaţiei. Dificultăţile accentuate în toate sferele vieţii sociale ne fac să vorbim despre o criză generală a tranziţiei. Tranziţia s-a dovedit a fi mult mai lungă şi mai dureroasă decât aşteptările iniţiale. Complementar cu criza globală a societăţilor în tranziţie, s-a conturat şi o criză a teoriei tranziţiei: cum se pot explica nereuşitele şocante ale tranziţiei, în condiţiile în care totul ar fi trebuit să se desfăşoare conform aşteptărilor? Cum poate o strategie corectă de reformă, susţinută de un larg consens intern şi de un suport occidental, să producă prin aplicare asemenea rezultate negative?. întrebarea care se poate pune este: mergem în direcţia cea bună? Oamenii cred mai degrabă, că nu. Dincolo de conflictele adesea dure dintre actorii politici, a existat un larg consens în ceea ce priveşte direcţia şi strategia generală a tranziţiei. Ei au împărtăşit deci ideologia comună a tranziţiei, în contrast, populaţia s-a caracterizat printr-o atitudine ambiguă faţă de direcţia tranziţiei: pe de o parte, o anumită îndoială surdă, nestructurată ideologic, în legătură cu modul în care tranziţia este realizată, în mai toate sondajele de opinie publică realizate începând cu 1995, exceptând anul 1997 în care populaţia era predominant încrezătoare în strategia noului guvern, garantată de promisiunile Occidentului, populaţia estimează că direcţia este greşită. Există un nivel accentuat de insatisfacţie faţă de rezultatele principalelor două obiective ale tranziţiei: un nou sistem demo­­cratic şi economia de piaţă. în cazul performanţelor economiei, insatisfacţia este mult mai accentuată. Era de aşteptat ca restructurarea economiei să fie însoţită de anumite regrese. Se considera însă că acestea vor fi relativ reduse atât ca nivel, cât mai ales ca durată. Nimeni nu se aştepta la o cădere brutală şi de lungă durată a economiei. Evoluţia economiei s-a plasat timp de mai bine de 10 ani de tranziţie, într-un şocant decalaj între aşteptările conţinute în programele de schimbare şi rezultatele efective. Tranziţia a fost caracterizată de restructurarea industriei, mai degrabă prin dezindustrializare. în 1999 se ajunsese la 40,8% din producţia industrială a anului 1989. După 14 ani, economia românească nu a atins încă nivelul cantitativ al economiei din 1989, an care şi el reprezenta un regres economic faţă de cei anteriori. De-abia în 2005 se prevede ca economia să depăşească nivelul din 1989. Polonia a fost prima ţară care a atins nivelul anterior tranziţiei de-abia în 1996. Unele ţări, mai ales cele din fosta Uniune Sovietică, sunt într-o situaţie cu mult mai proastă. Dar... şi la noi, cu certitudine, mai sunt foarte multe de făcut! Conf. univ. dr. ing. dr. ec., IOAN PASTOR CUVÂNTUL VINERI, 15 IULIE 2005 RELAŢIA CETĂŢEAN-FUNCŢIONAR, ÎN OPINIA „SPECIALIŞTILOR'' Din păcate, nu este vorba de vreo întâlnire între cele două părţi pentru a impulsiona şi eficientiza o relaţie care, să recunoaştem, uneori mai şchioapătă. Dacă sunt multe instituţii unde oamenii aflaţi în faţa unui ghişeu sunt repeziţi fără nici un fel de vină, trebuie să recunoaştem că majoritatea funcţionarilor sunt corecţi, săritori şi unii ştiu prea bine că omul din faţa sa nu vine din plăcere, ci pentru că are o problemă care, de multe ori, trebuie rezolvată chiar de el. Realmente, este o plăcere să auzi cuvinte de apreciere faţă de aceşti funcţionari, aşa cum se găsesc la instituţii de referinţă din municipiu, unde se perindă mulţi oameni, precum la ITM, Casa de Pensii, Primărie etc., unde funcţionarii, aglomeraţi din cauza volumului mare de muncă, şi care uneori nu-şi mai văd capul de treburi, cum se spune, găsesc puterea în ei de a fi amabili, ba chiar să mai şi zâmbească, detensionând câte o stare explozivă. Fără discuţie că lucrurile nu stau chiar aşa zi de zi, clipă de clipă, din moment ce unii „specialişti" în asemenea relaţii au ţinut morţiş să-şi lase impresiile, nu în vreo condică de sugestii, ci scrijelite pe pereţii unor instituiţii care au investit bani serioşi în renovarea lor, indivizi certaţi, în primul rând, cu bunul simţ. Dacă ar avea, cât de cât, simţul responsabilităţii, nemulţumiţi fiind de atitudinea funcţionarului de la ghişeu, ar sesiza acest lucru instituţiilor în drept, şefilor acelor funcţionari, în primul rând. Că lucrurile nu stau aşa ne-o dovedeşte multele „impresii" de pe panourile de afişaj, sau chiar de pe pereţi, „producţii" intelectuale care nu onorează pe nimeni. Câteva dintre aceste „aprecieri" sunt sugestive în ce priveşte modul în care semeni de-ai noştri privesc o relaţie necesară, unele din aceste impresii au chiar şi o doză de umor sau ironie, aşa că, spre deliciul şi avertizarea celor în cauză, voi reproduce câteva dintre acestea, fără a nominaliza de unde anume au fot culese. „Sunteţi o adunătură", conchide unul care, probabil, s-a perindat pe la mai multe ghişee, în timp ce altul susţine că „vă bateţi joc de oameni", pentru că unii funcţionari, crede un alt „specialist" în scrijelituri, „au minte de golani" sau că „sunteţi nişte fraieri". Până la urmă s-a găsit unul care să pună piciorul în prag, concluzionând că „nu vă faceţi treaba, sunteţi o adunătură de jalnici, în iad cu voi...". Lista epitetelor, precum „proştilor, tâlharilor, handicapaţilor", şi a altor peiorative este mult mai lungă, nereţinându-le din respect pentru dumneavoastră, cititorii noştri. Fără îndoială că năduful de moment, vărsat cu răutate pe unde vrei şi nu vrei, denotă faptul că în relaţia funcţionar public-cetăţean este încă loc de mai bine, deoarece, de cele mai multe ori, este suficient ca un singur gest, un simplu refuz, o amânare sau o vorbă care nu i-a căzut bine solicitantului să trezească în acesta un potop de nemulţumiri care se revarsă asupra întregii instituţii, element de care trebuie să fie conştient fiecare dintre cei care lucrează în slujba cetățenilor. ______________________________________________TARFIN TOPEA |

Next