Cuvîntul Nou, iunie 1968 (Anul 1, nr. 17-21)

1968-06-01 / nr. 17

Fag. 2 CUVÎNTUL NOU ANUL I, NR. 17 LITERATURĂ ŞI ARTĂ K­osla şî şevaletul Doua pasiuni, două chemări, despre care ne a vorbit tînă­­rul profesor de desen Andrei Fatrask, autor al mai multor lucrări care s-au bucurat de aprecierea publicului vizitator al expoziţiei judeţene de artă plastică. Din opiniile sale des­pre viaţa de profesor şi des­pre creaţia artistică, ni s-a desprins figura unui tinăr pă­truns de seriozitate profesio­nală, de spirit cutezător în căutarea personalităţii proprii de artist. Munca la şevalet nu este de loc uşoară după pro­gramul zilnic de activitate pe­dagogică, cuprinzînd o gamă largă de preocupări, de la predarea desenului tehnic şi pînă la responsabilităţile de diriginte. Printre panouri, din­tre exponatele lui Patrăsk, a­­tenţia ne-a fost reţinută de cîteva portrete şi peisaje. Ca portretist, tînărul profe­sor şi artist se inspiră mai ales din poezie, uleiurile lui oferindu-se uneori ca nişte ilustraţii monumentale ale cân­tului. Prin culorile mînuite cu pri­ceperea însuşită, nu de mult, in mijlocul unor eminenţi ar­tişti ieşeni, vibrează peisajul natal. Pictorul îşi reflectă im­presiile într-o tonalitate mo­derată, ca o sinteză actuali­zată prin elementele unui mo­dernism disciplinat. Chiar da­că unele lucrări mai conţin reminiscenţe ale dilemei fi­reşti în căutarea formei şi con­ţinutului actual, evoluţia aces­tui tinăr talentat, este promi­ţătoare. Sperăm să-l mai reîn­­tilnim, eventual, la un verni­saj personal. TOMPA BARNA PATRASE an­drei „La pla­ja“ — ulei JEM' Mill — 1 artist suli a! miilal In zilele acestea s-au împli­nit 30 de ani de la moartea prematură a talentatului poet și traducător Jeno Dsida. Artist subtil și rafinat al cu­­vîntului, Dsida se afirmă ca un poet înzestrat chiar de la primul său volum „Singurăta­­tate pînditoare" (1928). Con­temporan cu Lucian Blaga, el reflectă aceleaşi preocupări pentru agnosticism şi transcen­dental. Curînd însă îşi dă sea­ma că artistul-poet trebuie să se inspire din lumea înconju­rătoare, obiectivă. Această ten­dinţă apare deja pregnant în volumul „Joia mare" (1933). Pe lingă un pronunţat cult al na­turii, găsim la Dsida şi aspecte sociale ale vremii. Dar, pe cînd contemporanul său József Atti­la are accente vehement pro­testare, Dsida are doar obser­vaţii molcome, în ultimul său volum, apărut postum, „Pe ci­­tera îngerilor", expresia poe­tului se întunecă, atmosfera morţii se înstăpîneşte tot mai mult. Găsim totuşi şi remar­cabile versuri erotice născute din veşnicul regret după iubi­ta moartă. Boala sa cardiacă l-a secerat în floarea tinereţii. Această moarte prematură a răpit nu numai un poet talen­­ ­­ tat dar şi un bun traducător al literaturii române. Prin tradu­cerile sale din Bolintineanu, Alecsandri, Eminescu, Şt. O. Io­sif, Arghezi, Emil Isac, Oct. Şi­­reagu sau Tutoveanu, el a dă­ruit literaturii maghiare din ţara noastră, preţioase bijuterii. Citind aceste traduceri, ne iz­beşte uşurinţa transpunerii, ele­ganta ţinută artistică cu care Dsida şi-a înveşmîntat tălmă­cirile. Cele mai cunoscute tra­duceri sînt cele din Eminescu. Pînă în prezent se cunosc 11 traduceri, dintre care se remar­că mai ales cele ale poeziilor „Somnoroase păsărele", „Mai am un singur dor", „Glossa" şi „La steaua". Toate acestea au atins cifre record de publicare. Succesul acesta se datoreşte atît subtilei înţelegeri a ori­ginalului cit şi găsirii unor corespondenţe poetice. Sînt, mai bine-zis, nişte transpuneri originale. Greutăţile lexicale nu îl împiedică pe Dsida să adapteze expresii intraductibile, la expresii sinonime maghiare, sau să creeze chiar cuvinte noi. Uneori, imaginile poetice sunt redate prin efecte auditi­ve şi vizuale. Măresc expresi­vitatea şi multele aliteraţii. în­drăzneala de traducător a lui Dsida culminează în poeziile „Somnoroase păsărele" şi „Glossa". Mai ales in ultima traducere, întroducînd cuvinte vechi sonore, rime minuţios şlefuite, creează o muzicalitate de neegalat. Uneori insă el îşi permite schimbări prea mari — deşi are grijă să nu altereze ideea poeziei. în general însă aceste tradu­ceri rezistă multă vreme tim­pului. Ca dovadă, ele reapar veșnic în noile culegeri în lim­ba maghiară din opera lui Emi­nescu L. S. r„VISĂTORUL“ -o nouă revistă şcolară La Şcoala generală din satul Brădet, întorsura Buzău­lui, a apărut primul număr al revistei literare „Visăto­rul“. Fondarea acestei noi reviste literare a avut loc în ziua echinocţiului de primăvară, cînd un grup de elevi ai cenaclului literar şcolar a decis să scoată o revistă. Printre „visători“ îi amintim pe Mariana Bularca, Florica Strîmbeanu, Dorina Bularca, Elena I. Sporea, Nicolae Găi­tan, Alexandru Filip. Sub conducerea profesorului Cons­tantin Mărcuşanu ei au format un colectiv de redacţie care se îngrijeşte de selecţionarea lucrărilor cît şi de apariţia lunară a revistei „Visătorul“. Din paginile primelor două numere apărute pînă acum, evidenţiem culegerile de folclor ale lui Nicolae Găitan, versurile despre satul natal ale elevei Maria An­­gelescu, poeziile despre anotimpuri, şcoală şi prietenie, ale elevei Mariana Bularca, poeziile închinate partidului, ale Stăncuţei Comăniţă. Aceste creaţii literare se caracteri­zează printr-o sinceritate şi candoare specifică copiilor, în cuvîntul introductiv, la apariţia primului număr al „Visătorului", profesorul Constantin Mărcuşanu îşi ex­primă speranţa că această revistă şcolară va deveni un focar de cultură literară în rîndurile elevilor şcolii din satul Brădet. MARCU GEMINARU „CE ZICI, ŞOFRONEA... ?“ Vasile Popineag, responsabi­lul cultural din comitetul sin­dicatului se roşi ca o sfeclă cînd văzu că intră în birou schiţă umoristică Şofronea, directorul clubului.­­ Se răţoi la el cu vrăjmăşie şi nici nu-l pofti să şadă. — Te-am chemat, tovarăşe Şofronea, să-ţi aduc la cunoş­tinţă că azi am efectuat un control inopinat în dulapurile cu costumele dansatorilor şi am constatat că legiuni întregi de molii s-au cuibărit printre fete, marame, cioareci şi iţari, rozîndu-le care unde au apucat. Găurile rezultate sînt de dife­rite mărimi, mai mari şi mai mici, dar sînt atît de dese şi de multe încît, numărîndu-le, m-a tăiat plînsul... Te rog nu te foi, tovarăşe Şofronea, fiindcă vorbesc eu, Popineag. Ce, adi­că, dacă de echipa de dansuri s-a ales cu doi ani in urmă pra­ful, dumneata îţi permiţi să furajezi moliile cu costumele ? Ei află, nene, că puţin îmi pasă de echipă, care nu-i prinsă în nici un inventar, dar fac tărăboi pentru ţoalele ciu­ruite de molii. N-am chef să-mi vină o inspecţie şi să-mi impute jerpelitele alea de cos­tume. .. Degeaba dai din mîini şi mişti din buze, tovarăşe Şofronea. N-am să-ţi dau cu­­vîntul, ca să-ncerci a te dez­vinovăţi. Decit să faci grima­­suri, mai bine ciuleşti urechea la ce-ţi spun­­ trebuie să de­clarăm război moriilor ! Cum? Mai întîi scoatem costumele din dulap şi le dăm la cîrpit. Că de fapt asta e marea deo­sebire între o echipă de dans şi un iţar : echipa cînd a „ples­nit“ n-o mai poţi cîrpi, pe cînd fetele şi cioarecii roşi de mo­lii, abia apucă să le peti­­ceşti... Deci le scoatem la cîr­pit. Să tocmeşti o femeie care se pricepe şi la puricat de molii... Apoi, după ce costu­mele sînt cîrpite, le aşezăm din nou în dulap, dar în­­tr-un chip cu totul nou : pu­nem un cioarece, şi-un rînd de naftalină ; o fotă şi-o mînâ de levănţică ; un rînd de marame şi iar naftalină ; iţarii şi dea­supra levănţică. Conservare ideală ! Viaţă fără de moar­te vor avea aceste obiec­te culturale de inventar­, precum moarte fără via­ţă avu echipa de dansuri. Supravieţuind costumele, vom avea oricînd la îndemînă moaştele trecutelor activităţi artistice... Ei, ce zici, Şofro­nea ? începem atacul contra moliilor ? Zîmbetul tău imi dă mari speranţe în izbinda finală. Să salvăm ce mai pu­tem din gura nesătulelor a­­lea de molii. Că, ce naiba, acti­viști culturali sîntem, nu ?! A. SOCACIV arilor poeziei simboliste româneştii — Editura pentru literatură 1968 — O carte de o incontestabilă utilitate şi, totodată un eve­niment literar însemnat, mar­chează apariţia în vitrinele librăriilor a volumului „Anto­logia poeziei simboliste româ­neşti“. După discuţii contra­dictorii, care au dus la elu­cidarea însemnătăţii curentu­lui simbolist, şi după studii valoroase, („Simbolismul ro­mânesc“ de Lidia Bote, „Lite­ratorul“ de Adriana Iliescu) se simţea nevoia şi a unei antologii prin care cititorul să verifice pe text numeroa­sele afirmaţii despre acest cu­rent literar, novator în peisa­­jul poeziei româneşti al epocii. Răsfoind antologia consta­tăm că dintre cei 42 de autori prezentaţi, 29 poeţi sunt mai puţin cunoscuţi de actualii iubitori de poezie: Al. Odobes­­cu­, I. C. Săvescu, Al. Gher­ghel, Al. T. Stamatiad, Alice Călugăru, I. Davidescu etc. Fapt regretabil, deoarece, în frunte cu Macedonski, Baco­­via şi Minulescu, aceştia au format un grup unitar, fieca­re aducîndu-şi contribuţia sa la primenirea liricii româneşti. Pe lingă meritul readucerii în universul poetic actual a unor personalităţi poetice, re­marcăm acel ghid scurt, dar competent, al Lidiei Bote, ca­re precedează antologia. Ne-au surprins, de asemenea, plăcut notele bio-bibliografice pentru fiecare poet prezentat. Regretăm însă lipsa ilustra­ţiilor, a portretelor, precum şi selectarea uneori prea su­perficială a poeziilor. Simţim alteori, lipsa unor poezii re­prezentative, mai ales la Elena Farago, Alice Gălugăru, I. Mi­nulescu sau Al. T. Stamatiad Din creaţia lui Stamatiad se publică, de exemplu, poezii „Iubirea noastră moare“, ţin­tă a unor atacuri maliţioase ale lui Ilarie Chendi, Eugen Lovinescu, G. Gălinescu, din antologie lipsind însă poezi remarcabile ca „Templul iubi­rii“ sau „Pastel marin“. Prin calităţile sale, „Antolo­gia poeziei simboliste romă­neşti“ este utilă atît elevilor şi studenţilor, cît şi profesori­lor şi cercetătorilor literari tuturor categoriilor de cititori care găsesc în paginile sale datele necesare pentru inves­tigaţii mai ample. I­ ­AJOS SIPOS I

Next