Cuvîntul Nou, decembrie 1971 (Anul 4, nr. 500-526)

1971-12-08 / nr. 506

Pag. 2 IN MEMORIA Mişcarea muncitorească din patria noastră, de la sfîrşitul se­colului al XIX-lea, şi-a găsit în Traian Demetrescu — poetul Tra­dern, cum a fost cunoscut de cei mulţi — un însufleţit sprijinitor. In articole, poezii sau scurte lu­crări în proză, publicate în pe­riodicele muncitoreşti ale timpu­lui, poetul Tradem adresa ne­dreptăţiţilor îndemnurile sale, făcînd totodată adevărate rechizi­torii sociale. Activitatea poetică şi jurnalis­tică a lui Traian Demetrescu şi-a adus o însemnată contribuţie la făurirea unei literaturi legate de frămîntările şi aspiraţiile mase­lor populare, la îmbogăţirea tra­diţiei de luptă a literaturii noas­tre. In poezii şi articole, în no­taţiile sale referitoare la misiu­nea artei şi a artistului apar măr­turisirile luptei din conştiinţa scriitorului, lupte între tendinţe­le izolării romantice, fictive, i­­maginare şi tendinţele realiste izvorîte din viaţa imediată a celor mulţi cu aspiraţiile lor. 150 de ani de la naşterea lui Traian Demetrescu Numele lui Tradem, apare de timpuriu în coloanele revistelor şi ziarelor muncitoreşti : „Gut­­temberg“, „Munca“, „Lumea nouă“, „Evenimentul literar“, etc. poeziile sale entuziaste, sincere — uneori melancolice din cauza bolii — exprimă revolta. Metoda romantică a versurilor exaltate este refuzată de poet prin opu­nerea realismului, uneori crud, al societăţii în care trăia. La în­ceputul activităţii poetice. Tra­dem, nu adînceşte realitatea pen­tru a afla cauzele, ci se bazea­ză pe efecte exterioare, incapa­bile de a stîrni revolta reală. Apoi, în a doua parte a creaţiei sale, dezvăluie şi contradicţiile sociale, trezind în inimile citito­rilor ura împotriva exploatatori­lor, dorinţa de a înfăptui o so­cietate mai dreaptă : „în bălţi de aur fără fund / Se scaldă veş­nic unii, / Iar alţii goi, de foa­me morţi / De astăzi pînă mîi­­ne, / Sub munci grozave-şi storc viaţa / Ca să cîştige o pîine“. Tradem nu s-a mulţumit să dezvăluie numai aceste aspecte generale ale realităţii timpului său. In „Proletarii“ şi „In ate­lier“ apar îndemnurile la revol­tă, îndemnuri care electrizează prin mesajul simplu şi entuziast. Idealul socialist al făuririi unei lumi fericite este aici — ca pre­tutindeni în opera sa — poetică şi jurnalistică — ideea coordo­natoare. Printre acei „proletari culţi“ — cum îl numea Dobrogeanu Gherea — pe care mişcarea mun­citorească i-a îndepărtat de de­­cepţionism, unul a fost şi Tra­ian Demetrescu. SILVIU TRUŞCA ■ MUNCITORILOR în Mai, cînd rozele’nfloresc Scăldate’n aurul de soare Popoarele sărbătoresc A muncii sfîntă sărbătoare; Şi'mbătrînita omenire In nedreptăţi şi în dureri, E tînără ca’ntreaga fire, Sub cerul dulcei primăveri! Noroadele, prin cugetare, în ziua asta-şi dau cuvint Să şteargă tronuri şi hotare, Să facă pace pe pămînt, Destule uri, destule patimi Ne-au dus la-acelaşi crud omor ; Săracii nu mai au nici lacrimi Să-şi plingă chinurile lor... Şi pînă cind să ni se spună Acelaşi vechi cuvint nebun. Că viaţa-i rea? ... Se face bună Atunci cînd omul este bun! Pămîntul este larg să’ndemne Pe orice om a-şi lua un loc Şi fiecare să-şi însemne Pe el o brazdă de noroc ! Din idealurile voastre, O visători flămînzi şi goi. Vor răsări, ca nişte astre, Senine lumi cu oameni noi; Şi’n vremurile acele sfinte, Pămîntul poate va fi rai, Vor răsuna mai dulci cuvinte în cîntecele lor de Mai ! TRAIAN DEMETRESCU Din volumul „Opere alese“ E.S.P.L.A. 1959. CARNET DE CINEFIL „AEROPORTUL“ — un film mare, sau unul de serie ?... Acesta ar fi tonul hamletian al întrebării! Şi din ea derivă încă altele cîtbva, de genul: filmul lui George Seaton (e­­cranizare a romanului cu ace­laşi nume al scriitorului Ar­thur Hailey) este simplu meşte­şug sau realizare, în sensul împlinirii artistice ? La sfîrşi­tul proiecţiei, suntem­ „convinşi“ de puterea de impresionare (fi­zică şi actoricească) a unui Burt Lancaster ori George Ke­nnedy, sau seducerea noastră se numeşte „emoţie artistică“ ’ ... Foarte greu de răspuns, mai ales în cazul spectatorului obiectiv care este cronica­rul de film, şi care „nu se vrea“, ci trebuie să fie un just judecător, dînd, totuşi, o de­cizie ... O primă (şi necesară) nota­ţie : tot ce se-ntîmplă în acest film este verosimil, constata­rea fiind luată, evident, drept calitate : reconstituirea gigan­ticului aeroport internaţional „Lincoln“ este făcută cu o precizie apropiată de docu­mentar. Intriga este plasată şi ea într-un cadru-timp, posibil, chiar dacă se ajunge, tocmai prin acest „posibil“, la o situa­­ţie-limită : viscolul abătut pes­te noapte asupra regiunii a tulburat buna funcţionare a aeroportului. Zborurile sînt a­­mînate, avioanele neputînd decola decit cu mare greutate de pe pistele de zbor, meta­morfozate de îngheţ în adevă­rate patinoare. Nu putea lipsi nici elementul care să declan­şeze întreaga „serie" dramati­că a unei intrigi bine „ţesute“ de realizatori: un enorm turbo­reactor Boeing se împotmo­leşte la aterizare pe singura pistă utilizabilă, situaţie şi ea verosimilă... Şi într-adevăr „seria" dramatică începe. „Global-2“ decolează spre Roma, la bordul lui aflîndu­­se un psihopat decis să se sinu­cidă prin declanşarea unui „a­­parat infernal“. Dintr-o dată, viaţa tuturor pasagerilor este pusă în primejdie ... Avionul avertizat de la sol va trebui să se întoarcă la aeroportul „Lin­coln", dar singura pistă de a­­terizare e blocată şi... Rolul nostru nu este insă a­cela de a povesti filmul care, astfel, şi-ar pierde din interes ! De aceea, notăm mai depar­te ... Că aici, în această în­­crîncenare în care e prins prin participare şi spectatorul, poa­te fi observată deosebita artă de meşteşugari a realizatori­lor. Mobilul rămîne, în fond, simplu. Finalul este, oricum, previzibil. Dar desfăşurarea se încarcă de dramatism autentic, destinele personajelor se-ntîl­­nesc atît de firesc, elementul „primejdie“ este atît de bine dozat, încît spectatorul este­ „o­­bligat" să participe şi, deci, să simtă.. Nu există, aşadar, senzaţia de „făcut", care ar fi dată de realizarea unor meseriaşi mediocri. Tehnica realizării şi cu ve­rosimilul pot da, însă,­­un ma­re film ? Deşi neajunşi la tensiunea marei arte (trebuie, totuşi, s-o recunoaştem...), cei care au realizat acest film fru­mos (şi asta suntem­ nevoiţi să apreciem...) au făcut un lu­cru notabil: au dublat preci­zia de înregistrare documenta­ră a „vieţii" aeroportului cu o pătrunzătoare analiză psiholo­gică a diferitelor tipuri uma­ne, angrenate-n intrigă, ale căror vieţi depind, în măsură diferită, de acest loc — hotar între pămînt și cer. Mel Ba­kersfeld (Burt Lancaster) — un director de aeroport, cu o căsătorie sortită eșecului, iu­­bindu-și însă, mai presus de orice, profesiunea ... Vernon Demerest (Dean Martin) — pilotul aflat aproape de gingă­şia iubirii adevărate ... Bătrî­­na Ada Quonsett (Helen Hayes — deţinătoare a unui „Oscar“) — veşnica călătoare clandesti­nă, amestec de poezie şi gro­tesc, de candoare şi viclenie .. D.O. Guerrero (Van Heflin) — dementul — tragic, sinucigaş, datorită neputinţei de a con­tinua — oricum — viaţa .. Astfel încît filmul nu cîştigă numai prin calitatea dezba­terii, dar şi acel „timp al fil­mului", puţin cam lung, este acoperit de adevărate creaţii actoriceşti. G. DANESCU Cercul tinerilor fotografi Printre cercurile şcolare de la Liceul de cultură generală din întorsura Buzăului care au o activitate bogată se nu­mără şi cel de foto condus de profesorul Oliviu Bobeş. O primă concretizare a activităţii acestor elevi a fost fotomontajul „Plaiuri buzoiene“ la realizarea căruia au contribuit Constantin To­­dor, Nicolae Ola, Constantin Borcea, Gheorghe Ionescu, Că­tălin Morar, Smaranda Dra­gan, Cristiana Stoica, Gheor­ghe Suciu ş.a. In prezent se află în pre­gătire un al doilea fotomontaj care, după cum ne spunea profesorul Oliviu Bobeș, va avea ca temă participarea e­­levilor, prin muncă patrioti­că, la realizarea unor obiec­tive din întorsura Buzăului. I. N. ACTIVITATEA (Urmare din pag. 1) decembrie n-a avut loc nici o manifestare cultural-educativă, nici o repetiţie a formaţiilor ar­tistice ! CHICHIŞ, 3 decembrie Orele 21,00. De departe, difuz se zăresc două lumini, una la consiliul popular, alta la şcoală. La sediul consiliului, surpriză, o întîlnim pe directoarea căminu­lui cultural Konáth Klára. — La ora aceasta aici ? — Aşa ne-am obişnuit. E trea­bă multă la noi. Şi cere... timp. Uitaţi numai în seara aceasta. Activităţi obşteşti, film la cămin, repetiţii la şcoală. Ne-am îndreptat spre şcoală. Intr-o sală, tinerii din comună făceau repetiţii la dansuri, şi la brigada artistică de agitaţie. Mulţi veniseră de la serviciu. Fac cunoştinţă cu aceşti oameni, al căror timp liber este dedicat frumosului, artei. Partin Margit, Györgybiro Piroska, Szöcs Haj­nal, Gall Sándor, Körös Árpád, sînt numai cîţiva dintre artiştii care vor fi prezenţi duminică, pe scena căminului la spectacol. Am­­discutat cu ei, şi din vor­bă în vorbă mi-au destăinuit că iubesc muzica, dansul, că le plac cărţile, filmele, că vor să aibă­­ unul din multele lucruri fru­moase, întîlnite aici la Chichiş, o „secvenţă“ din bogata activitate cultural-artistică, devenită tradi­ţională în această localitate. VILCELE, 4 decembrie ,­ sîmbătă, ora 18:30. Ziua şi cerasul la care oamenii se odih­nesc după o săptămână de efort. Unii vor merge la căminul cul­tural, alţii la club, pentru a se odihni (de data aceasta) activ ... ... Cu aceste gînduri, pentru a surprinde instantanee dintr-o bu­curie a destinderii ca şi cîteva clipe din viaţa culturală, ne o­­prim la căminul cultural, în timp ce încerc clanţa uşii nepriete­noase, Arpi fotografiază afişierul. Semnul întrebării „propus“ de noi, pe această fotografie, ne scuteşte de comentarii.» ... Descindem în faţa căminului cultural. Este ora 19 şi 10 minu­te. Avem impresia că ne paşte neşansa ! Căci faţada clădirii e-ncărcată de tonurile grele ale lipsei de lumină, de animaţie, de activitate... La intrare ne întîl­nim cu nişte tineri. Ne facem cu­raj împreună, trecem de hol, in­trăm şi-n sala mare. Cineva a­­prinde un chibrit, altcineva ră­suceşte comutatorul... şi-ncepem să discutăm cu tinerele noastre cunoştinţe, care rămîn însă pe pragul uşii, situaţie sugestiv „me­morată“ de fotoreporterul nos­tru ... Ion Morezi: „Am venit la film. Trebuia însă să-nceapă la ora 19“. „Cel puţin aşa era a­­nunţat pe afiş“, intervine şi Zol­tán Dénes. „Care afiş“ — întrebăm noi, amintindu-ne că la intrarea în cămin, din întuneric nu se „desprinsese“ nici un dreptunghi alb, sau din hârtie... „Păi, cel din centru...“ O sobă „pîlpîie“ într-un colţ, iar puţin mai încolo, ochiurile de geamuri sparte se deschid spre începutul de noap­te. „Aici e frig, remarcă (!?) Csaba Székely. Mai bine stăm acasă, la căldură !...“ Şi totuşi ti­nerii vin să-nfrunte frigul, chiar şi pentru un film. E sîmbătă sea­ra ... (Cineva a plecat cu bicicle­ta să-l cheme pe tovarăşul di­rector al căminului cultural). Ti­nerii mai prind curaj, ne mai încălzim cu cîte o discuţie. „Am vrut să facem şi noi o orchestră de muzică uşoară. Ne-am cum­părat şi instrumente : Geza Marczi — un saxofon, György Demeter — un acordeon... Vo­iam şi noi o chitară cu o staţie de amplificare, cît de mică şi pu­ţină îndrumare ... Directorul ne-a spus că staţia se strică...“ In mo­mentul acela apare şi directo­rul ... Începe cu bună seara şi cu... re­proşuri : „De ce vă plîngeţi ? De unde să vă iau eu staţie ? Şi zău, un profesor de muzică nu putem scoate din buzunar...“ Primim scuze din partea to­varăşului director Alexandru Molnar : „E-adevărat, filmul tre­buia să-nceapă la ora 19. Dar, de obicei, proiecţia începe cînd se adună lumea...“ Situaţia este obiectivă numai la un moment dat, (pentru că oricum, „întîr­­ziaţii deranjează“) dar nu şi în timp, deoarece cu vremea, cine­­spectatorii pot fi obişnuiţi să respecte cu stricteţe ora de înce­pere a filmului !... ... Solicităm planul de activi­tăţi. E la şcoală. Dacă vom găsi cheia... Cheia se găseşte și cău­tăm ziua de sîmbătă, 4 decem­brie 1971. Stupoare însă ! Tocmai zilele de 3 și 4 nu sînt trecute în programul de activitate al că­minului cultural din Arad­. — „Astăzi a fost un concurs de tenis de masă. Apoi, film“... — Doar atît, tovarăşe direc­tor ? ... — Mîine (5 decembrie a.c. — n.n) trebuie să aibă loc un pro­gram artistic, urmat de dans... „Programul s-a amînat însă pentru 12 decembrie“. Repetiţiile sînt într-un stadiu avansat, dar nu într-unul corespunzător. Aşa că... Nici expunerea „Agricultura ţării noastre înzestrată cu maşini tot mai modernizate“ nu va fi ţinută, pentru că ,,s-a îmbolnăvit inginerul“ ... ... Am venit la Arad­, am vă­zut şi... am plecat, însoţiţi de su­părarea directorului Alexandru Molnar că trebuia să-l fi anun­ţat şi pe dumnealui de raidul nostru... fulger. HAGHIG, 4 decembrie Ora 20 şi 10 minute. Căminul cultural ne primeşte (şi aici) ne­prietenos. Uşi închise, lumini stinse şi pe unde o fi „cheia“ ? Dar directorul căminului cultu­ral? Pe o stradă, două fetişcane, Arpi ne dă ideea. „Poate merg la căminul cultural“... Poate că, sperăm noi, cineva 1-0 fi deschis între timp. Dar Lenke Szabó şi Monica Jakab, deşi n-au ce face la ora asta, merg la rude. „De obicei, duminica se mai organi­zează cîte ceva la cămin : film, dans“, ne explică una din fete. Gheorghe Tudor din Feldioara îşi aminteşte că „şi sîmbătă se făcea cîte ceva la căminul cultu­ral de aici"... în concluzie: Două cămine cul­turale închise, două cu activitate îngheţată, şi la propriu şi la figurat. Şi, în sfîrşit... unul (Chi­chiş) în activitate. La Araci, pe pragul Căminului cultural ARACI, 4 decembrie un cămin cultural cu care să se mîndrească. CUVlNTUL NOU Librarul vă recomandă : EDITURA EMINESCU Maria Arsene — O.K. Un transport masiv de ben­zină albastră destinat Wer­­machtului, în toamna anului 1942 plecat din Cîmpina cu destinaţia Germania. Ruta, iniţial pe Dunăre, se compli­că, vagoanele trec prin Unga­ria, Cehoslovacia, Polonia... Bombardierele şi avioanele de vînătoare fasciste nu vor folosi însă nici o picătură de benzină. Luptătorii din ilega­litate, rezistenţa subterană, organizată şi condusă de co­munişti, vor împiedica în fi­nal, nu fără sacrificii, atinge­rea punctului terminus. Ro­mâni, bulgari unguri, cehi, polonezi, ruşi, francezi, en­glezi, eroi ai rezistenţei vor da totul ca maşina de război hitleristă să primească lovi­tură după lovitură. O acţiune captivantă, cu virtuţi cinematografice, figuri remarcabile de oameni simpli, animaţi de ideea fierbinte a eliberării şi a construirii unei lumi noi, chiar cu preţul vie­ţii. Cartea este un omagiu în­chinat miilor de astfel de băr­baţi şi femei, necunoscuţi, a­­nonimi, cărora umanitatea le datorează atîta. EDITURA MILITARĂ Sever Noran — SFÎRŞITUL „MARELUI PREOT“ Autorul — acelaşi care a scris cărţile „Secretul globu­lui de argint“ şi „Formula magică“ — istoriseşte de astă dată o întîmplare extraordi­nară, cu personaje din lumea pasionaţilor de arheologie. „Marele Preot“, coborît parcă din lumea legendelor, utili­zează în acţiunile sale un în­treg arsenal de mijloace, de la mesaje scrise cu caractere cuneiforme pînă la otrăvuri orientale care pot da aspectul de moarte aparentă. Cu toate acestea „Marele Preot“ îşi va găsi, sfîrşitul, activitatea de­­spionaj fiind curmată­ la capă-' tul unor acţiuni pe cît de ingenioase, pe atît de cura­joase ale maiorului Bota, personaj care, în intenţia au­torului, va apărea şi în alte viitoare cărţi de acest gen. I. FLOREA BS Covor de zăpadă... Fotó : IMREH ALBERT M. Bene — Moacşa. — Unita­tea care v-a desfăcut contractul de muncă, ca urmare a trecerii dvs. în gradul III de invalidita­te şi acordarea pensiei corespun­zătoare, nu este obligată a vă re­primi în serviciu, dacă nu are locuri de muncă, după cum po­trivit Legii nr. 1/1970, nici dvs. nu mai sînteţi obligată să vă mai duceţi la locul vechi de muncă. Unui grup de elevi — Sfîntu Gheorghe — Angajaţii care ur­mează o şcoală (curs) de califi­care, sînt obligaţi, potrivit art. 21 din Legea nr. 1/1970, să lu­creze timp de 5 ani în întreprin­derea care i-a şcolarizat. înscrie­rea la Liceul seral, în afară de dorinţa cursantului, este deter­minată şi de recomandarea uni­tăţii care nu poate aviza urma­rea cursurilor decît după verifi­carea în muncă şi comportarea în serviciu a celui interesat. Lengyel V. — Tîrgu Secuiesc. — Art. 32 din Legea pensiilor nr. 27/966, menţionează că părinte­le (tată, mamă) are dreptul la pensie de urmaş, dacă­­ a împli­nit vîrsta de 60 de ani, tatăl, sau 55 ani mama, pe tot timpul vieţii , a devenit invalid de orice grad pe toată durata invalidită­ţii , nu sunt încadraţi în muncă şi nu exercită o profesie sau me­serie pe cont propriu. Francisc M. — Ozun. — Re­dacţia ziarului nu se poate pro­nunţa în litigiile băneşti surve­nite între salariaţi şi întreprin­dere. Numai organele de juris­dicţie, prin hotărîrile definitive şi executorii, pot stabili cine are dreptate şi a cui a fost­­vina pro­ducerii pagubei în avutul ob­ştesc. Constantin B. — Barcani. — Potrivit Decretului nr. 285/1960 (modificat), republicat în Bule­tinul Oficial nr. 100/1971, dvs. beneficiaţi de alocaţie de stat pentru copil, avînd dreptul să primiţi începînd cu 1 septembrie 1971, suma de 100 lei lunar. Unui grup de salariaţi de la Fa­brica de şuruburi Tîrgu Secuiesc — Impozitul se reţine progresiv, la salariul cumulat pe luna res­pectivă. Indemnizaţia de conce­diu se calculează pe baza sala­riului mediu zilnic pe ultimele 12 luni. I. LASCU — procuror Poşta juridică r Ferice de locurile binecu­­vîntate de unda cea răcoroasă a apei care-şi adună gîndurile de ducă în cîntece făurite din dulci murmure... Ea aduce la malurile sale şi cîntăreţii din frunză, şi visătorii, şi răbda­rea nesfîrşită a „căutătorului“ de peşti, şi unduirile de plîn­­geri ale sălciei... Ferice de lo­cuitorii Breţcului pentru a­­semenea daruri ! Şi, ca totul să fie cît mai frumos, piruil Breţcu­ nu face­ drumul — de la izvor pînă la vărsarea nu ştiu unde — pe la cîţiva ki­lometri de comună. Nu ! El trece chiar prin inima Breţ­cului. Pînă aici, toate bune. Şi Sena „taie“ Parisul, şi Dîm­boviţa — Bucureştiul şi nu mai ştiu cîte rîuri şi rîuleţe se-mplîntă prin inimi de ce­tăţi. Astfel încît apariţia po­­­­durilor a devenit un lucru firesc şi necesar. Arcuri aruncate pînă peste cele mai modeste pîrîiaşe, ele au căpătat largi semnificaţii­­ de înlesnire, de comunicare... Un şansonist a cîntat podu­rile Parisului... Un român purtat pe acolo le-a comparat cu „omonimele“ lor bucureş­­tene... Reminiscenţele aces­tea îmi umplu mintea în­gheţată de grijă, în timp ce mă-ncumet să mai fac un pas pe podeţul — punte de peşte... pîrîul Breţcu, îmi o­dihnesc puţin frica de prăji­na care se vrea parapet. Mă­sor cu talpa îngheţată lăţimea stîlpului — podeţ-punte : 30—35 centimetri. Mai fac un pas, ca să nu mă-nţepenească răceala betonului. De pe ma­lul celălalt, un alt echilibrist se-ncumetă. Mă crede umbră tremurîndă şi vrea, vanitosul, NOTE sau a nu fi... echilibrist să treacă prin mine ! Cu tot cu sacul pe care-l poartă spre moara de alături. Mi-e cam foarte frică să fac drumul în­dărăt, iar el, rezonabil, alune, că pe „pîrtia“ de 30—35 cen­timetri, lasă sacul jos și mă mai încălzește cu plăcerea gratuită a unei şuete. „Apăi, măi frăţie, de ce te-ai apucat să ai curajul ăsta aşa, fără antrenamente ? A­­cum, îţi spui eu drept, ai avut noroc ! (Mi-au îngheţat mîi­­nile şi nu ştiu cu ce cuvinte să le mai înfierbînt...) Că acu’ şase ani, dacă treceai puntea fără să te faci frate cu..., apăi, te putea lua apa cu tot, de ziceai că mergi şi pe plute, pe Breţcu-n jos ... Da’ vezi că noi sîntem oa­meni „inventivi“ şi facem punţi moderne, din stîlpi de beton, chiar dacă erau a­­runcaţi ei acolo, într-un şanţ... Şi să ştii măi frăţie, că pe aici, pe la noi, trecerea „po­dului“ se plăteşte ! Uite două femei, Ana Tărlungeanu şi Ana Melinte, au avut curajul, săracele, să-ncerce aşa, cum ai încercat şi mata, şi a fost prăpăd de oase... Noroc că eşti tînăr, ai oase serioase pentru antrenamente ...“ Sacul muşteriului morii de-alături a-nceput să se de­şerte de adevăruri adevărate, care alunecă prin aerul în­gheţat al înserării, nedat încă cu cenuşă, copiii care merg la căminul de zi, pe-acilea trec... Cei care locuiesc pe deal, şi cei de la Mărtăruş, care o pornesc spre moară, ori spre şoseaua naţională, tot aşa ... Curajoşi oamenii, dar, mai ales, cu antrenament...“ DAN FOCŞANEANU” ANUL IV. Nr. 506

Next