Cuvântul, octombrie 1925 (Anul 2, nr. 271-296)
1925-10-14 / nr. 282
n Există o preocupare generală de consolidare a unui statut pacific european. Problemele Europei sunt continuu tălmăcite sub toate aspectele lor, cercetându-se soluţii trainice In efortul general locul de frunte îl ocupă opinia publică Oamenii de stat nu sunt decâ ANUL II No* 282 Redacţia şi Administraţia 4, STRADA SĂRINDAR, 4 Telefoni/ Adn.Int«tra«a 78/10 Redacţia Director: C. GONGOPOL Citiţi in pag. IV-ai In ajunul deschiderii Parlamentului Wei*cmai 14 Octombrie 1924 Pact apusean-dar Estul şi Sud-estul Europei Lucrările conferinţei pactului ele siguranţă apusean, începute sub auspicii favorabile, îşi urmează cursul într’o atmosferă elecordială deciziune: o soluţie trainică va fi dată preocupărilor politice ce şi-au centrul constant pe malurile Rhinului. Este timpul să constatăm şi să sărbătorim rezultatul ce va fi dobândit prin fericita încheere a lucrărilor de la Locarno : naţiunile mari din Occidentul Europei, desbrăcându-se de armura şi zalea ce de secole le acoperă, într’o mişcare spontană şi nesiluită, neputând invoca raţiunea majoră a victoriei sau înfrângerei pe câmpul de luptă — plement hotărâtor al Tratatelorde Pace — au venit să se pună de acord asupra statornicirei Statutului politic şi teritorial al regiunilor Europei vecine cu Rhinul. Tratatul de la Versailles act juridic consfinţind rezultatul material al victoriei interaliate din 1918, găseşte, pentru cele cu privire la apusul uropei, reînoita şi libera ratificare a tuturor popoarelor interesate.Astfel Germania renunţă, şi din libera ei voinţă Germania este iniţiatorul formal al negocierilor asupra Pactului de siguranţă, şi la teritoriile care le-a abandon A şi la orice veleităţi de recuceriri în viitor. Angajamentul Germaniei este întărit şi garantat de iscălitura Puterilor care la Locarno se prezintă ca, părţi direct interesate la elaborarea solemnului act « Opinia publică germană este convinsă că Reichul a făcut, prin renunţarea la Alsacia şi Lorena, prin abandonul ţinuturilor de la Eupen şi Malmi,fiy. imense şi fi hotărâte sacrificii cauzei pacai. Opinia publică germană, şi proba o găsim în expresiunea vitregei ei gândiri, cere în schimbul sacrificiilor consimţite un ansamblu de compesaţiuni imediate şi pozitive. Aceste compensaţiuni au drept cadru şi drept obiectiv revizuirea graniţelor de est ale Germaniei fixate prin Tratatul de la Versailles. Intr’o sinteză, putem enunţa, că Germania pare hotărâtă a înlătura orice piedică unei reluări de raporturi cordiale cu statele apusene, în acest scop a făcut însemnate sacrificii; în acelaşi timp însă, Reichul, fără înconjur, enunţă imposibilitatea de a respecta în timp hotărârile Tratatului de la Versailles cu privire la fruntariile de est. Pace în apus — ameninţare în răsărit. Ameninţările care la est par să pună în primejdie consolidarea unei Păci Europene, formează, şi îndeosebi la Locarno, obiectul tuturor preocupărilor. (Pacea nu este în funcţiune numai de anumite fruntarii şi caltaclismul care s'a abătut în 1914 la avut ca punct de plecare un litigiu din Orientul european. Un Pact de Siguranţă în estul european interesează în primul rând pe aliaţii noştri Poloni şi Cehoslovaci. Astfel găsim, în timpul de faţă pe reprezentanţii acestor state, în întrunirile semioficioase de la Locarno. Germania a oferit Poloniei şi Cehoslovaciei semnătura unor convenţiuni individuale de arbitraj In textul acestor convenţiuni nu se specifică intangibilitatea principiilor şi al statu-qoului rezultând pe urma Tratatelor de Pace. Polonia şi Cehoslovacia sunt legate prin acte de alianţă _ — garatând tocmai clauzele Tratatelor — cu Franţa; marea Re- 1 publică, fidelă perpetuărei noului aşezământ european, revendică un loc ca parte direct interesată în negocierile _ care ar duce la elaborarea unui Pact de siguranţă privind Estul Europe şi întrunind pe Germani, Polon şi Cehi laolaltă- Rezistenţa pe care o opune Germania de a accepta garantarea de către Franţa a unui astfel de acord, trebue în , mod legitim să ne neliniştească, exponenţii curentelor ce iau naştere în masele mari. Pentru cele ce au raport cu situaţiunea noastră ■— a popoarelor din orientul şi centrul european — ar trebui tot mai devreme să luăm seama, că stabilirea unui regim de pace nu poate fi decât faptul nostru. Conferinţa de la Loparno este încoronarea unei iniţiative generoase. Aşteptăm cu însufleţire, pentru cele ce au raport cu noi, demersul meşteşugit care să decidă întrunirea unei conferinţe generale a naţiunilor din orientul şi centrul european. Inve noi să luminăm şi să aplanăm conflictele ce mai stau latente. Dimitrie Iancovid inaugurarea de la Iaşi Guvernul are o gloabă insolită să inaugureze... chiar aşezămintele neisprăvite. Astfel Palatul de Justiţie din Iaşi în cinstea căruia d. Georgel Mâtzescu a organizat o solemnitate, la care d. Vintilă Brătianui, n’a asistat, poate de ciudă pentru marea cheltuială impusă budgetului său, acel palat care aşeaptă de atâta vreme să fie terminat, a fost «inaugurat» înainte de a fi. Ceremonia a avut Top Duminică. Sâmbătă noaptea s'a mai lucrat încă la lumina de cried în unele aripi pe care Suveranul trebuia să le viziteze. Şi pe când Duminică dimineaţa Regele era la Mitropolie ascultând Te-Deumul, la faţada Palatului efttU ridicate cu frînghia cele două statui simbolice, aşezate provizoriu pentru câteva ceasUrî şi descinse apoi de precoluH‘UM0* Noroc că nît s'a 'deslănţuit vr'tîn uragan. Puteau să cază tocmai în timpul solemnitățe. Iar cu prilejul vîzgărei, Suveranii au fost de mai multe ori întorși din drum, căci apuceta spre săli care nu erau destinate vederei, nefiind nici măcar aproximativ gata. Dar d. Georgel Mârzescu a vrut să fie un fel de «Meșterul Mariele» pentru palatul ursit parcă să nu mai fie isprăvit, chit să zidească propriul său portofoliu între pereţii negătiţi. Fapt este că toată graba asta nu ar avea nici o explicaţie, dacă guvernul ar fi griai liniştit în privinţa zilei de mâine, asupra căreia afectează în aparenţă o exagerată încredere.. Pe lângă vanitatea legitimă a d-lui Mârzescu ,‘a fi fost «- inaugi(?atorul» palatului neisprăvit, s'a adăugat mai ales teama ca nu cumva să-i scape din mână ocazia Și este singua latură politică de definit din somptuosul tămbălău. D. Ionel Brăjanu în toastul său, care n’a avut nici un rabinnet în acela al Regelui, a vorbit iar de «ordinea» necesară. Şi în adevăr, la Iaşi Un asemenea cuvânt în gura d-sale cădea mai mult ca un fel de ironie. X & Y In PS- II: Comediile zilei Preocupat Cam prea mult de ce se petrece la vecini, d. Ionel Brătianu este ca omul care nu ştie ce se întâmplă în propria sa casă. Astfel pe când toată atenţia îi este îndreptată spre gospodăria politică aopoziţiei, certurile din guvern sunt pe punctul de a se transforma în scandaluri publice. Retragerea sf-list general Văitoianu D. general Văitoianu, ministrul comunicaţiilor, este tot mai îndârjit în hotărârea de a părăsi guvernul. ’Atmosfera de permanentă cabală care domneşte de câtăva vreme în sânul ministerului Va scârbit complect pe ministrul comunicaţiilor. D. general Văitoianu, care a urcat toate treptele ierarhiei politice, a adus guvernului liberal servicii cu atât mai preţioase cu cât, punându-se în prima linie de luptă, riscurile erau numai pentru celeşi astmă toată răspunderea. Regimul d-lui I. Brătianu putea să se surpe din prima fază a existenţei lui. Dacă a putut dura, s’a datorit numai conseldarei lucrate de fostul ministru de interne. In schimb generalul Văitoianu a trebuit să accepte cu resemnare şi la un sacrificiu pentru un partid căruia nu aparţine, toate contingenţele create de rivalitatea surdă care frământă de atâta timp guvernul. Dar şi răbdarea omenească are margini. Ministrul comunicaţiilor nu va mai putea prelungi până la retragerea generală a guvernului. Interpelări semetoase în Cameră O altă fază a crizei inevitabile va apare îndată după deschiderea Parlamentului, prin interpelările cu un caracter grav şi compromiţător pe care unii deputaţi din majoritate, aparţinând uneia din taberele rivale le vor anunţa şi desvolta împotriva miniştrilor din cealaltă tabără. Putem afirma că documentele de care se vor servi unii interpelatori le vor fi furnizate de către chiar membri ai guvernului. Am putea da în această privinţă preţioase detalii... Nu o vom face căci este un interes obştesc ca încăerarea să se producă neapărat şi cât mai curând, căci cu cât va dispare mai repede acest regim întrigăit va fi cu atâta mai bine pentru ţară... Lava de mocirlă se ridică . Scandalul din guvern este motivat de către cei care sunt hotârâţi a-l provoca cu orce risc, şi pe categorie consideraţiuni morale. Duşmănia cu proporţii de ură şi care se exteriorizează în public prin înjurături triviale ale unor miniştri la adresa altora,nu este doar rezultatul rivalităţei politice, stârnită de rolul şi influenţa unora sau altora în guvern şi înpartid,—dar şi al unei reacţiimi, socotită indispensabilă, contra profitorilor regimului. • Cei care n’au ştiut, n’au reuşit sau au fost îndepărtaţi sistematic de la diversele beneficii ale acestor patru ani de acaparare, cu care partidul liberal riscă să nu se mai întâlnească multă vreme, nu-şi mai pot stăpâni nici ranchiuna, nici furia. «Vendetta!» Miniştri, sub miniştri, nimeni să nu fie cruţat.Astfel ca din adâncul unui crater unde o erupţie se fierbe, lava de mocirlă se ridică, se ridică şi în curând se va revărsa în şiroae peste «stâlpii» şi «opera »regimului. ANCHETE POLITICE Situaţia din guvern s-a agravat Cele două tabere se vor înfrunta în Cameră O CRIZA MINISTERIALA INEVITABILA Ligă a instinctului anarhic? Ifl ziarul «Aurora» .1. M. I. Ba-j eu însuși spiritul legii, această raiului un asemenea organ ? Au conrasch Medeaza neutru o Ligă ai masă ar deveni îndreptarul viel- ducătorii ei, certati ca toate institi- Drepturilor Omului care ar fi ab-j lent al mecanismului de Stat şi reile, vreo autoritate morală şi vreo salut necesară la noi, de vreme ce zistenţa ei legală, conştientă, ar forţă pilduitoare pentru ceilalţi coconştiinţa cetăţenească, în creştere, duce la suprimarea abuzului de puţăţeni ? Ecostaforescul meşteşug se află totuşi într’un stadiu de imperfecţiune pentru a reacţiona prompt şi just în faţa ilegalităţilor. Programul acestei Ligi şi scopul ei suprem ar fi: legalitatea, lupta pentru intrarea în legalitate. Cetitorii noştri cunosc atitudinea «Cuvântului» faţă de costaforescul meşteşug al Ligii Drepturilor Omului. De ce avem noi o atitudine protivnică ? Noi suntem legalişti, mai conştient legalişti ca oricare alt organ de presă. Nişte legalişti deci cari, fiind protivnici constatorestei întreprinderi, ne-am pune în contradicţie cu însuşi legalismul nostru, fiindcă Liga, ea însăşi, se declară legalistă. Necesitatea unei Ligi legaliste ? O găsim indiscutabilă, precum indiscutabil e că legile noastre sunt cele mai liberale şi mai omenoase. Dar respectul ce se dă acestor legi în ţara noastră e din nefericire invers proporţional cu liberalitatea şi umanitatea lor. Dacă autoritatea guvernamentală s’ar confunda, din respectul legii, cu legea însăşi, mecanismul de Stat ar funcţiona perfect şi n’am avea de înregistrat atâtea cazuri ilegale ce constituesc abuzul de putere, abuzul de autoritate, caracteristic acestei epoci tulburi. Dacă, iarăşi, conştiinţa masei cetăţeneşti s'ar confunda tere. Nu e nici cazul întâia, nici cazul al doilea. Dreptul tuturor e dat în lege. Dar fiecare îşi cântă dreptul în afară de lege: cel ce guvernează — pe deasupra ei; cel guvernat — pe dedesuptul ei. Funcţionarea perfectă a mecanismului de Stat implică despersonalizarea celui ce guvernează şi confundarea lui în spiritul general al legii, precum implică despersonalizarea celui guvernat şi confundarea lui în supunerea faţă de lege. In realitate, individualismul guverantului caută să se imprime legii şi să o încovoaie în profit personal, iar individualismul celui guvernat manifestă tendinţa de satisfacţie extralegală. Şi sus şi jos, ilegalitatea curentă constă în conflictul dintre individualismul acut al vremii cu legea impersonală şi generală pe care refuză s’o respecte. O Ligă legalistă ar avea de scop tocmai combaterea acestui individualism acut şi abuziv, înfrângerea lui — fie că vine de sus, fie că vine de jos — şi dizolvarea lui în legalitate. Dar pentru a creea o conştiinţă legalistă, această Ligă ar trebui constituită din personalităţi morale indiscutabile, din cetăţeni cari ei înşişi să fie pilde de viaţă cetăţenească ireproşabilă. E Liga actuală a Drepturilor O- Radu Miroslav al defăimărei prin cunoscutele broşuri un mijloc de a crea conştiinţa legalistă în această ţară ? Iată de ce avem o profundă aversiune pentru întreprinderea cunoscutului bătrân defăimător de ţară. Şi încă ceva. S’a vorbit despre o Ligă după modelul celei franceze. Confratele «Aurora» a publicat în întregime conferinţa d-lui Henri Guernot despre Liga franceză. Ce vrea această Ligă ? D. Guernot a spus-o: vrea absoluta suveranitate a Dreptului individual ele a gândi ce vrei. Textual! Dar în politică, a gândi ce vrei înseamnă a face ce vrei. Politiceşte gândul se traduce pe cât posibil în imediată acţiune. Această absolută suveranitate a dreptului indidual, în politică, ce înseamnă decât întronarea individualismului feroce şi antilegalist de care am pomenit ? Şi cum se numeşte, pe numele său adevărat, acest drept absolut suveran al individului decât anarhism de cea mai autentică sentă ? Iată de ce o astfel de Ligă a dreptului individual absolut suveran, care în fond nu e decât deslănțuirea instinctelor anarhice, nu poate fi o Ligă legalistă. Peste ilegalismul curent, aceasta ne mai trebuia ? SCULPTURA NOUA de LUCIAN BLAGA In timpul când Rodin îșî începu a-.tivitatea, naturalismul era în floare. Caracterîstis pentru felul său de atunci de a înțelege sculptura — e stupidul proces ce i s’a făcut pentru o mică operă despre care se credea că e un mulaj după natură. Rodin sestrăduia cu alte cuvinte să facă o a doua natură care se asemăna aşa de mult cu a lui D-zeu, că putea să înşele ochii celor mai ageri experţi. Mai târziu, oată cu impresionismul, adoptând intenţiile iluzioniste ale acestuia, Rodin caută contactul cu impresia imediată nefalsificată prin nici un raţionament. Prin alipirea la aspectele cele mai fugare ale realităţii, sculptura lui îşi pierde materialitatea, devenind vaporoasă, inconsistentă, spumoasă. Conturul începe să tremure, liniile sunt moi, formele se topesc fără precisiune una în cealaltă; părul unei nimfe face impresia unei zăpezi abundente, proaspăt căzute, ce stă să alunece de pe o streaşină. Intr’un timp când pictura e preocupată aproape exclusiv ide problema luminei, Rodin ţiindu-i isonul, îşi defineşte sculptura «o artă ce înfăţişează formele într’un joc de lumină şi umbră». Materia îşi pierde greutatea, devine spumă îngheţată pentru forme în cari se sbate o patimă caldă. Dintr’un complex de-o compoziţie accidentală, liniile se scurg în aerul împrejmuitor, fără să mai poţi spune unde sfârşeşte marmora şi unde începe elementul invizibil. In psihologia figurilor întrezăreşti pornirile vagi iubite de toţi decadenţii. Anecdotica (de Care Rodin în deosebire de alţi impresionişti, nu s’a ferit totdeauna) mai mult ascunde un înţeles decât să-l descopere. Totul e în mişcare curgătoare. Totul clipeşte. Nu trebuie să uităm că Rodin creia într’un timp când tânărul Bergson începea să-şi facă revelaţiile intuiţioniste despre o lume în care nimic nu este ci totul vie. Pentru Bergson nu există lucruri definitive, ca măsurile de calcul; pentru el există numai procese, deveniri, schimbări, durată. Fără să știe de această potrivire «stilistică» cu metafizica timpului, Rodin creia o sculptură care s’ar putea numi a duratei în sens bergsonian. Pe la 1910 începe a se închega un nou stil. Intre cei dintâi cari găsesc în sculptură noul drum trebuie să socotim neapărat și pe acel ciudat român, care de atâta timp şi-a părăsit ţara fără de-a părăsi însă şi legendele şi amintirile bizantine ale Oesteea: Brâncuş. Asociaţia între «Pasărea sfântă», de atâtea ori realizată în metal orbitor şi o veche catedrală, se impune Involuntar. Acelaş extaz abstract se întruchipează deopotrivă în liniile prelungi ale miraculoasei pasări ca şi în spirituala înălţare a unei biserici. E o bărbătească tăgăduire a realităţii în acest extaz pe care Brâncuş îl are comun ce mulţi alţi sculptori contimporani. Germanul Barlach’ ciopleşte oameni masivi, despersonalizaţi, suflete chinuite de viziuni, de panică apocaliptică, fiinţe ce vegetează, impersonale, pătrunse de puterile fără de nume ale existenţei, fiinţe enorme ce şi-au pierdut eul şi mocnesc în sufletul universal, femei cari trăesc ca plantele, şi profeţi transfiguraţi cari predică în pustie. Rusul Arhipenko, barbarul superrafinat, ciselează: trupuri ireal crescute, în cari rotunjimi clasice se amestecă cu linii tăioase reduse pentru o mai intensă expresie; fiinţe cari trăesc prin porţiuni de trup fără cap; forme concave, în cari par’că îngeri erotici şi-au întipărit şoldurile ca’n ceară. Neamţul Balling uită cu desăvârşire natura, creiaza forme sintetice, redă în materie ritmică esenţialul vieţii, dinamica nebună a finei patimi, patosul unui gest şi ultima frumuseţe a energiilor despoiate de tot ce e întâmplător. Se va spune că această fugă de aparenţele realităţii — e un ce romantic. Dar nu e aşa. E o deosebire între felul cum înţeleg contimporanii să fugă de realitate şi felul Cum încercau romanticii să ocolească aceeaşi realitate. Romanticii se deosebesc în privinţa aceasta cu mult mai puţin de clasici decât se crede: ei fugeau deopotrivă de realitate — idealizând-o. Ei retuşau realitatea de sgura accidentală — ridicând-o pe un plan de generalitate platonică. Ceea ce în natură e «individual* devine la el «tip», «idee». Clasicii transformau totul în «idee platonică» statică, echilibrată, rece, liniştită. Romanticii au transformat totul în «idee platonică» dinamică, în mişcare şi patos. Modernii ocolesc «ideile», «tipicul» cu aceeaşi sfială ca şi realitatea dată ; ei se refugiază într’o regiune şi mai abstractă, încercând să redea ultimele esenţe ale lucrurilor. Dacă pictorul Mao pictează nişte lupi, aceşti lupi nu sunt nici fotografii mai mult sau mai puţin fidele după natură, nici lupi idealizaţi pentru Olimpul platonic, ci însăşi animalitatea sfâşietoare — vizual întrupată prin geometrizarea ciudată a unor contururi ce nu mai reamintesc decât schematic lupii reali. In «Erotica» lui Belling, nu avem copia de panoramă a unui bărbat ce îmbrăţişează 0’ femee. idilă ce-o, pot! vedea pe orice alee; nu e în această erotică nici figura clasicului Paris îmbrăţişând pe frumoasa Elena. «Erotica» lui Belling constă dintr’un complex de forme abstracte, metalic îndoite şi ritmic încleştate, aşa ca să redee nu un bărbat fecundând o femee, el însăşi patima încleştării erotice; nu fiinţe, el esenţialul unor puteri descărcate. Această pornire spre esenţial e una din trăsăturile caracteristice ale epocei noastre. Ii corespunde în ştiinţă goana după ultime principiu îi corespunde în’ filozofie setea da sinteză. Instinctul «esenţialului» e un instinct metafizic. S’ar putea risca afirmaţiunea Că de mult timp instinctul metafizic (instictul, nu doctrinele metafizice!) nu a invadat în aceeaşi măsură ca azi arta şi ştiinţa. Şi probabil de aceea acest instinct oarecum istovit în acestea, n’a putut să preieze o metafizică proprie epocei. Un apel datat din Geneva şi semnat dr. Iosip Wilfan, deputat sloven în parlamentul italian, dr. Paul Schiemann, deputat german în parlamentul leton şi Géza Szüllö preşedinte al ligei maghiare pentru Societatea Naţiunilor din Cehoslovacia, cheamă pentru mâine 14 octombrie, delegaţii grupurilor naţionale organizate în statele europene la o adunare care să pregătească un mare congres public. E vorba despre o discuţie la lumina zilei asupra raporturilor dintre minorităţi şi majorităţi, discuţie pe tărâmul principiilor şi pe realităţile generale, cu rezerva expresă că sub nici un cuvânt nu vor fi admise chestiunile care privesc situaţia individuală a grupurilor, adică veşnicile lamentări, petiţii, apeluri la opinia publică europeană,în sfârşit acea atitudine de harţag care în loc să aducă apropiere între "Conlocuitorii unui teritoriu naţional, pun suspiciune, rezervă, bănuială şiOstilitate. Apelul, ni-l trimite pe cale parti■lară un prieten de la Geneva. Desigur în acest moment se află în birourile diferitelor grupări naţionale, de la noi şi de aiurea, unde delegaţii care să plece la Geneva se şi află indicaţi. Textul apelului e limpede. Intenţiile de a pune discuţiile de un tărâm de înţelegere şi într’o atmosferă de obiectivitate, par sincere. Poate desbaterile congresului să decurgă altfel de cum prevede orea de zi. Va fi atunci o dovadă publică şi răspicată, că asemenea chestiuni încă nu se pot discuta cu sânge rece. Că nici minorităţile, nici majorităţile n’au încă educaţia sufletească şi politică, pentru a vedea lucrurile cu un ochiu realist, nu prin prisma pasională. Da până la această dovadă, socotim că guvernele n’au drept să suspecteze orice încercare de a îndulci relaţiile dintre minorităţi şi majorităţi, mai cu seamă când această dorinţă porneşte de la grupările naţionalităţilor minoritare. Ar fi o greşeală să nu se dea voie reprezintanţilor minorităţilor noastre să ia parte la acest congres. Şicanele la eliberarea paşapoartelor nu fac decât să mărească o bănuială în opinia publică europeană, întreţinută cu îndestulă abilitate şi tenacitate de către acei care vor să ne înfăţişeze mâncători de maghiari, ele saşi, de ruteni ori bulgari. De o asemenea desbatere publică n’avem de ce ne teme. La obiecţiile pentru prezent, putem opune oricând amintirile din trecut. La apehiri sentimentale, cifrele. La lamentări, realităţile. E explicabil psicologiceşte ca minorităţile noastre să nu se împace cu stările de astăzi, când trecutul le-a învăţat cu privelegii de naţionalităţi dominante. E tot pricologiceşte explicabil, ca actualele guverne, de oriunde, să săvârşească greşeli în politica faţă de minorităţi. Nimeni n’a fost încă pregătit pentru aceasta. Destul să ne amintim, cât au ofensat guvernele «democrate» spiritul şi sentimentele populaţiei din Alsacia şi Lorena care este franceză şi totuşi nu s’a mai găsit pe acelaş plan cu mentalitatea, şi principiile de guvernământ din cealaltă Franţă, liberă. Dacă între populaţii de acelaş sânge, cu aceleaşi idealuri şi temperament, o armonie se restabileşte atât de anevoios, cu atât mai explicabil ca această armonie să ceară un proces îndelung, în timp, între populaţii de alt sânge, cu alte temperamente, urmărind alte interese şi desvoltate sub alte discipline culturale. Stările noui create în statele europene cer să ne deprindem plămânii a respira alt aer, aşa cum e nevoie de un stagiu pentru a te învăţa cu atmosfera rarefiată de la anumită altitudine în sus. * întâia dată minorităţile organizate se adună pentrua delibera cum a posibil să asigure în dreptul public viaţa comună şi paşnică a minorităţilor şi a majorităţilor şi cum pot fi înlăturate conflictele care primejduesc în orice moment, nu numai pacea interioară a statelor, dar însăşi pacea europeană»... Această manifestare publică nu trebuie înăbuşită, ci încurajată. Vom avea astfel singurul prilej să ascultăm, nu ce ni se impută, ci soluţiile care ni se opun soluţiilor noastre. A cunoaşte, înseamnă pe jumătate a înţelege. A refuza paşapoartele delegaţilor ori a treia dificultăţi la eliberarea lor, n’ar însemna nici inteligenţă, nici abilitate, ci numai încurajarea clandestinismului. Adică cel mai eftin și mai vetust meternichism. Cezar Petrescu Comisarul a răspuns: nimic! _ N’am nimicit nici banii, nici trebuinţele, nici exploatarea, nici sărăcia, nici nesătuii unora, nici umilinţa celorlalţi. Ce a fi nimicit atunci? întreabă Henri Béraud pe un comisar al poporului, membru în guvernul sovietic. (Vezi articolele lui în «Le journal» — «Călătorie prin Rusia Sovietică»). — Nimic, răspunse comisarul. Şi ’» privirea lui întunecată, spune îndrăzneţul francez «rătăceau fulgere». Béraud a devansat istoria. Căci va veni şi pentru oamenii «planetarii» o si, care mai amănunţit şi mai îndrăzneţ decât publicistul francez le va face bilanţul. Nici pe unul din aceste rele n’au nimicit oamenii planetari. Ei se vor lăuda ci au distrus ţarismul. Şi aceasta va fi o minciună. Ţarismul intrase în putrefacţie şi el s’a prăpădit de procesul de dezagrare internă. ideia politică, pe care se ridicase, chiar dacă s’ar putea dovedi că n’a fost ideia poporului rus, i-a devenit streină în dezvoltarea lui istorică. Ţarismul a murit prin el însuşi, îmi povstea un amic, rătăcind prin sate, în căutarea siguranţei vieţii sale şi a unei bucăţi de pâine: «Văd un grup de soldaţi roşii nimicind o grădină de pomi. — De ce-i tăiari? — E treaba noastră. Vomdistruge aceşti pomi burghezi şi în locul lor vom sădi pomii noştri proletari. Asta e imaginea revoluţiei sociale, mondiale, planetare şi cosmice. Să distrugă întregul pom al vieţii ca în locul lui să fabrice din literile lui Marx şi din dărâmăturile operii lor — un alt pom al vieţii. Ca şi cum viaţa e burgheză sau e proletară. Soldaţii cari tăiau pomii «burghezi» nu au fost luminaţi atâta cât trebuia, ca să dea sem şi să pună limită distrugerii. «Discipolii» lui Marx nu au văzut omizile şi paraziţii de pe pom — ca de aceştia să libereze creşterea pomului — ci din ură pentru omizi au risipit viaţa organică a lucrului folositor. Dar ceia ce va face să albească părul de pe capetele oamenilor în viitor, — dacă aceştia vor fi mai curaji şi mai blânzi decât noi — e să afle că dacă unii, cei proşti şi prostiţi tăiau copacii din pricina omizilor, în schimb cei cari au inventat metoda, şi au dat ordinul şi au văzut rezultatele, — din neruşinare, din cruzime, s’au prefăcut în omizi şi în păduchi şi s'au depus pe copacii scăpaţi de îndărătnicia nimicitoare a prozeliţilor. Comisarul a răspuns cinstit. Oamenii planetari n’au nimicit nici un rău, nici o sărăcie, nici un nesaţiu, ci minciuna vieţii burgheze au înlocuit-o cu a lor. G. M. Ivano»