Cuvântul, octombrie 1925 (Anul 2, nr. 271-296)

1925-10-14 / nr. 282

­­n Există o preocupare generală de consolidare a unui statut pa­cific european. Problemele Euro­pei sunt continuu tălmăcite sub toate aspectele lor, cercetându-se soluţii trainice­ In efortul general locul de frunte îl ocupă opinia publică Oamenii de stat nu sunt de­câ ANUL II No* 282 Redacţia şi Administraţia 4, STRADA SĂRINDAR, 4 Telefoni/ Adn.Int«tra«a­­ 78/10 Redacţia Director: C. GONGOPOL Citiţi in pag. IV-ai In ajunul deschiderii Par­lamentului Wei*cmai 14 Octombrie 1924 Pact apusean-dar Estul şi Sud-estul Europei Lucrările conferinţei pactului ele siguranţă apusean, începute sub auspicii favorabile, îşi ur­mează cursul într’o atmosferă ele­cordială deciziune: o solu­ţie trainică va fi dată preocu­părilor politice ce şi-au centrul constant pe malurile Rhinului. Este timpul să constatăm şi să sărbătorim rezultatul ce va fi dobândit prin fericita în­cheere a lucrărilor de la Locar­no : naţiunile mari din Occiden­tul Europei, desbrăcându-se de armura şi zalea ce de secole le acoperă, într’o mişcare spontană şi nesiluită, neputând invoca ra­ţiunea majoră a victoriei sau în­­frângerei pe câmpul de luptă — plement hotărâtor al Tratatelor­­de Pace — au venit să se pună de acord asupra statornicirei Statutului politic şi teritorial al regiunilor Europei vecine cu Rhinul. Tratatul de la Versailles act juridic consfinţind rezultatul material al victoriei interaliate din­ 1918, găseşte, pentru cele cu privire­­ la apusul uropei, re­­înoita şi libera ratificare a tu­­turor popoarelor interesate.­­Ast­fel Germania renunţă, şi din li­bera ei voinţă Germania este iniţiatorul formal al negocierilor asupra Pactului de siguranţă, şi la teritoriile care le-a abandon A şi la orice veleităţi de recu­ceriri în viitor. Angajamentul Germaniei este întărit şi garan­tat de iscălitura Puterilor care la Locarno se prezintă ca, părţi di­rect interesate la elaborarea so­lemnului act­ « Opinia publică germană este convinsă că Reichul a făcut, prin renunţarea la Alsacia şi Lorena, prin abandonul ţinuturilor de la Eupen şi Malmi,fiy. imense şi fi hotărâte sacrificii cauzei pa­cai. Opinia publică germană, şi proba o găsim în expresiunea vit­regei ei gândiri, cere în schim­bul sacrificiilor consimţite un ansamblu de compesaţiuni ime­diate şi pozitive. Aceste compen­saţi­uni au drept cadru şi drept obiectiv revizuirea graniţelor de est ale Germaniei fixate prin Tratatul de la Versailles. Intr’o sinteză, putem enunţa, că Germania pare hotărâtă a în­lătura orice piedică unei reluări de raporturi cordiale cu statele apusene, în acest scop a făcut însemnate sacrificii; în acelaşi timp însă­, Reichul, fără încon­jur, enunţă imposibilitatea de a respecta în timp hotărârile Tra­tatului de la Versailles cu privire la fruntariile de est. Pace în apus — ameninţare în răsărit. Ameninţările care la est par să pună în primejdie consolida­rea unei Păci Europene, for­mează, şi îndeosebi la Locarno, obiectul tuturor preocupărilor. (Pacea nu este în funcţiune nu­­­­mai de anumite fruntarii şi ca­l­­taclismul care s'a abătut în 1914 la avut ca punct de plecare un li­­­­tigiu din Orientul european. Un Pact de Siguranţă în es­­­tul european interesează în pri­mul rând pe aliaţii noştri Poloni şi Cehoslovaci. Astfel găsim, în timpul de faţă pe reprezentanţii acestor state, în întrunirile sem­i­­oficioase de la Locarno. Germa­nia a oferit Poloniei şi Cehoslo­vaciei semnătura unor conven­­ţiuni individuale de arbitraj­ In textul acestor convenţiuni nu se specifică intangibilitatea princi­­­­piilor şi al statu-qoului rezul­tând pe urma Tratatelor de Pace. Polonia şi Cehoslovacia sunt legate prin acte de alianţă _ — garatând tocmai clauzele Tra­tatelor — cu Franţa; marea Re- 1 publică, fidelă perpetuărei nou­lui aşezământ european, reven­dică un loc ca parte direct in­teresată în negocierile _ care ar duce la elaborarea unui Pact de siguranţă privind Estul Europe şi întrunind pe Germani, Polon şi Cehi la­olaltă- Rezistenţa pe care o opune Germania de a ac­cepta garantarea de către Franţa a unui astfel de acord, trebue în , mod legitim să ne neliniştească, exponenţii curentelor ce iau naş­tere în masele mari. Pentru cele ce au raport cu situaţiunea noas­tră ■— a popoarelor din orientul şi centrul european — ar trebui tot mai de­vreme să luăm sea­ma, că stabilirea unui regim de pace nu poate fi decât faptul nostru. Conferinţa de la Loparno este încoronarea unei iniţiative generoase. Aşteptăm cu însufle­ţire, pentru cele ce au raport cu noi, demersul meşteşugit care să decidă întrunirea unei conferin­ţe generale a naţiunilor din o­­rientul şi centrul european. In­­ve noi să luminăm şi să apla­năm conflictele ce mai stau la­tente. Dimitrie I­anco­vid inaugurarea de la Iaşi Guvernul are o gloabă insolită să inaugureze... chiar aşezămintele ne­isprăvite. Astfel Palatul de Justiţie din Iaşi în cinstea căruia d. Georgel Mâtzes­­cu a organizat o solemnitate, la care d. Vintilă Brătianui, n’a asistat, poate de ciudă pentru marea cheltuială im­pusă budgetului său­, acel palat care aşeaptă de atâta vreme să fie termi­nat, a fost «inaugurat» înainte de a fi.­­ Ceremonia a avut Top Duminică. Sâmbătă noaptea s'a mai lucrat în­că la lumina de cried în unele aripi pe care Suveranul trebuia să le vi­ziteze. Şi pe când Duminică dimi­neaţa Regele era la Mitropolie ascul­tând Te-Deumul, la faţada Palatului efttU ridicate cu frînghia cele două statui simbolice, aşezate provizoriu pentru câteva ceasUrî şi descinse a­poi d­e precoluH‘UM0* Noroc că nît s'a 'deslănţuit vr'tîn uragan. Puteau să cază tocmai în timpul solemnitățe. Iar cu prilejul vîzgărei, Suveranii au fost de mai multe ori întorși din drum, căci a­­puceta spre săli care nu erau desti­nate vederei, nefiind nici măcar a­­proximativ gata. Dar d. Georgel Mârzescu a vrut să fie un fel de «Meșterul Mariele» pen­tru palatul ursit parcă să nu m­ai fie isprăvit, chit să zidească propriul său portofoliu între pereţii ne­gătiţi. Fapt este că toată graba asta nu ar avea nici o explicaţie, dacă gu­vernul ar fi griai liniştit în privinţa zilei de mâine, asupra căreia afec­tează în aparenţă o exagerată încre­­dere.. Pe lângă vanitatea legitimă a d-lui Mârzescu ,‘a fi fost «- inaugi(?atorul» palatului neisprăvit, s'a adăugat mai ales teama ca nu cumva să-i scape din mână ocazia Și este singua latură politică de definit din somptuosul tămbălău. D. Ionel Brăjanu în toastul său, care n’a avut nici un rabinnet în ace­la al Regelui, a vorbit iar de «ordi­nea» necesară. Şi în adevăr, la Iaşi Un asemenea cuvânt în gura d-sale cădea mai mult ca un fel de ironie. X & Y In P­S- II: Comediile zilei Preocupat Cam prea mult de ce se petrece la vecini, d. Ionel Bră­­tianu este ca omul care nu ştie ce se întâmplă în propria sa casă. Astfel pe când toată atenţia îi este îndreptată spre gospodăria po­litică a­­opoziţiei, certurile din gu­vern sunt pe punctul de a se trans­forma în scandaluri publice. Retragerea sf-list general Văitoianu D. general Văitoianu, ministrul comunicaţiilor, este tot mai îndâr­jit în hotărârea de a părăsi guver­nul. ’Atmosfera de permanentă cabală care domneşte de câtăva vreme în sânul ministerului Va scârbit com­plect pe ministrul comunicaţiilor. D. general Văitoianu, care a ur­cat toate treptele ierarhiei politice, a adus guvernului liberal servicii cu atât mai preţioase cu cât, pu­­nându-se în prima linie de luptă, riscurile erau numai pentru cel­­e­şi astmă toată răspunderea. Regi­mul d-lui I. Brătianu putea să se surpe din prima fază a existenţei lui. Dacă a putut dura, s’a datorit numai conseldarei lucrate de fos­tul ministru de interne. In schimb generalul Văitoianu a trebuit să accepte cu resemnare şi la un sa­crificiu pentru un partid căruia nu aparţine, toate contingenţele create de rivalitatea surdă care frământă de atâta timp guvernul. Dar şi răbdarea omenească are margini. Ministrul comunicaţiilor nu v­­a mai putea prelungi până la retragerea generală a guvernu­lui. Interpelări s­em­etoase în Cameră O altă fază a crizei inevitabile va apare îndată după deschiderea Par­lamentului, prin interpelările cu un caracter grav şi compromiţător pe care unii deputaţi din majorita­te, aparţinând uneia din taberele ri­vale le vor anunţa şi desvolta îm­potriva miniştrilor din cealaltă ta­bără. Putem­ afirma că documentele de care se vor servi unii interpelatori le vor fi furnizate de către chiar membri ai guvernului. Am putea da în această privinţă preţioase detalii... Nu o vom face căci este un interes obştesc ca în­­căerarea să se producă neapărat şi cât mai curând, căci cu cât va dis­­pare mai repede acest regim întri­­găit va fi cu atâta mai bine pentru ţară... Lava de mocirlă se ridică . Scandalul din guvern este mo­tivat de către cei care sunt ho­târâţi a-l provoca cu orce risc, şi pe categorie consideraţiuni mo­rale. Duşmănia cu proporţii de ură­­­ şi care se exteriorizează în public prin înjurături triviale ale unor miniştri la adresa altora,­­nu este doar rezultatul rivalităţei politice, stârnită de rolul şi influ­enţa unora sau altora în guvern şi în­­partid,—dar şi al unei reac­ţiimi, socotită indispensabilă, contra profitorilor regimului. • Cei care n’au ştiut, n’au reuşit sau au fost îndepărtaţi sistema­tic de la diversele beneficii ale a­­cestor patru ani de acaparare, cu care partidul liberal riscă să nu se mai întâlnească multă vreme, nu-şi mai pot stăpâni nici ran­chiuna, nici furia. «Vendetta!» Miniştri, sub mi­niştri, nimeni să nu fie cruţat­.­­Astfel ca din adâncul unui cra­ter unde o erupţie se fierbe, lava de mocirlă se ridică, se ridică şi în curând se va revărsa în şi­­roae peste «stâlpii» şi «opera »re­gimului. ANCHETE POLITICE Situaţia din guvern s-a agravat Cele două tabere se vor înfrunta în Cameră O CRIZA MINISTERIALA INEVITABILA Ligă a instinctului anarhic? Ifl ziarul «Aurora» .1. M. I. Ba-j eu însuși spiritul legii, această r­aiului un asemenea organ ? Au con­­rasch Medeaza neutru o Ligă ai masă ar deveni îndreptarul viel-­­ ducătorii ei, certati ca toate institi- Drepturilor Omului care ar fi ab-j lent al mecanismului de Stat şi re­­­ile, vreo autoritate morală şi vreo salut necesară la noi, de vreme ce zistenţa ei legală, conştientă, ar forţă pilduitoare pentru ceilalţi co­­conştiinţa cetăţenească, în creştere,­ duce la suprimarea abuzului de puţ­­ăţeni ? E­costaforescul meşteşug se află totuşi într’un stadiu de im­perfecţiune pentru a reacţiona prompt şi just în faţa ilegalităţilor. Programul acestei Ligi şi scopul ei suprem ar fi: legalitatea, lupta pentru intrarea în legalitate. Cetitorii noştri cunosc atitudinea «Cuvântului» faţă de costaforescul meşteşug al Ligii Drepturilor O­­mului. De ce avem noi o atitudine protiv­­nică ? Noi suntem legalişti, mai conştient legalişti ca oricare alt organ de presă. Nişte legalişti deci cari, fiind protivnici constatorestei întreprinderi, ne-am pune în contra­dicţie cu însuşi legalismul nostru, fiindcă Liga, ea însăşi, se declară legalistă. Necesitatea unei Ligi legaliste ? O găsim indiscutabilă, precum in­discutabil e că legile noastre sunt cele mai liberale şi mai omenoase. Dar respectul ce se dă acestor legi în ţara noastră e din neferi­cire invers proporţional cu libera­­litatea şi umanitatea lor. Dacă au­toritatea guvernamentală s’ar con­funda, din respectul legii, cu legea însăşi, mecanismul de Stat ar func­ţiona perfect şi n’am avea de înre­gistrat atâtea cazuri ilegale ce con­stituesc abuzul de putere, abuzul de autoritate, caracteristic acestei e­poci tulburi. Dacă, iarăşi, conştiin­ţa masei cetăţeneşti s'ar confunda tere. Nu e nici cazul întâia, nici ca­zul al doilea. Dreptul tuturor e dat în lege. Dar fiecare îşi cântă dreptul în afară de lege: cel ce guvernează — pe deasupra ei; cel guvernat — pe de­­desuptul ei. Funcţionarea perfectă a mecanis­mul­ui de Stat implică despersona­lizarea celui ce guvernează şi con­­fundarea lui în spiritul general al legii, precum implică despersonali­zarea celui guvernat şi confunda­rea lui în supunerea faţă de lege. In realitate, individualismul guver­­­antului caută să se imprime legii şi să o în­covoaie în profit personal, iar individualismul celui guvernat manifestă tendinţa de satisfacţie extralegală. Şi sus şi jos, ilegalita­tea curentă constă în conflictul din­tre individualismul acut al vremii cu legea impersonală şi generală pe care refuză s’o respecte. O Ligă legalistă ar avea de scop tocmai combaterea acestui indivi­dualism acut şi abuziv, înfrângerea lui — fie că vine de sus, fie că vine de jos — şi dizolvarea lui în lega­litate. Dar pentru a creea o con­ştiinţă legalistă, această Ligă ar trebui constituită din personalităţi morale indiscutabile, din cetăţeni cari ei înşişi să fie pilde de viaţă cetăţenească ireproşabilă. E Liga actuală a Drepturilor O- Radu Miroslav al defăimărei prin cunoscutele bro­şuri un mijloc de a crea conştiin­ţa legalistă în această ţară ? Iată de ce avem o profundă aver­siune pentru întreprinderea cunos­cutului bătrân defăimător de ţară. Şi încă ceva. S’a vorbit despre o Ligă după modelul celei franceze. Confratele «Aurora» a publicat în întregime conferinţa d-lui Henri Guernot despre Liga franceză. Ce vrea această Ligă ? D. Guernot a spus-o: vrea abso­luta suveranitate a Dreptului indi­vidual ele a gândi ce vrei. Textual! Dar în politică, a gândi ce vrei înseamnă a face ce vrei. Politiceş­te gândul se traduce pe cât posibil în imediată acţiune. Această abso­lută suveranitate a dreptului indi­­dual, în politică, ce înseamnă de­cât întronarea individualismului fe­roce şi antilegalist de care am po­menit ? Şi cum se numeşte, pe nu­mele său adevărat, acest drept ab­solut suveran al individului decât anarhism de cea mai autentică sentă ? Iată de ce o astfel de Ligă a drep­tului individual absolut suveran, care în fond nu e decât deslănțui­rea instinctelor anarhice, nu poate fi o Ligă legalistă. Peste ilegalismul curent, aceasta ne mai trebuia ? SCULPTURA NOUA de LUCIAN BL­AGA In timpul când Rodin îșî înce­pu a-.tivitatea, naturalismul era în floare. Caracterîstis pentru felul său de atunci de a înțelege sculptu­­­ra — e stupidul proces ce i s’a făcut pentru o mică operă despre care se credea că e un mulaj după natură. Rodin se­­străduia cu alte cuvinte să facă o a doua natură care se a­­semăna aşa de mult cu a lui D-zeu, că putea să înşele och­ii celor mai ageri experţi. Mai târziu, o­ată cu impresionismul, adoptând intenţiile iluzioniste ale acestuia, Rodin caută contactul cu impresia imediată ne­­falsificată prin nici un raţionament. Prin alipirea la aspectele cele mai fugare ale realităţii, sculptura lui îşi pierde materialitatea, devenind vaporoasă, inconsistentă, spumoasă. Conturul începe să tremure, liniile sunt moi, formele se topesc fără pre­cisiune una în cealaltă; părul unei nimfe face impresia unei zăpezi a­­bundente, proaspăt căzute, ce stă să alunece de pe o streaşină. Intr’un timp când pictura e preocupată a­proape exclusiv ide problema lumi­­nei, Rodin ţiindu-i isonul, îşi defi­neşte sculptura «o artă ce înfăţişea­ză formele într’un joc de lumină şi umbră». Materia îşi pierde greuta­tea, devine spumă îngheţată pentru forme în cari se sbate o patimă cal­dă. Dintr’un complex de-o compo­ziţie accidentală, liniile se scurg în aerul împrejmuitor, fără să mai poţi spune unde sfârşeşte marmora şi unde începe elementul invizibil. In psihologia figurilor întrezăreşti pornirile vagi iubite de toţi decaden­ţii. Anecdotica (de Care Rodin în deosebire de alţi impresionişti, nu s’a ferit totdeauna) mai mult ascun­de un înţeles decât să-l descopere. Totul e în mişcare curgătoare. To­tul clipeşte. Nu trebuie să uităm că Rodin creia într’un timp când tână­rul Bergson începea să-şi facă re­velaţiile intuiţioniste despre o lu­me în care nimic nu este ci totul vie. Pentru Bergson nu există lu­cruri definitive, ca măsurile de cal­cul; pentru el există numai procese, deveniri, schimbări, durată. Fără să știe de această potrivire «stilistică» cu metafizica timpului, Rodin creia o sculptură care s’ar putea numi a duratei în sens bergsonian. Pe la 1910 începe a se închega un nou stil. Intre cei dintâi cari gă­sesc în sculptură noul drum tre­buie să socotim neapărat și pe a­­cel ciudat român, care de atâta timp şi-a părăsit ţara fără de-a părăsi însă şi legendele şi amintirile bi­zantine ale Oesteea: Brâncuş. Aso­ciaţia între «Pasărea sfântă», de­ a­­tâtea ori realizată în metal orbitor şi o veche catedrală, se impune In­voluntar. Acelaş extaz abstract se întruchipează deopotrivă în liniile prelungi ale miraculoasei pasări ca şi în spirituala înălţare a unei bi­serici. E o bărbătească tăgăduire a realităţii în acest extaz pe care Brân­cuş îl are comun c­e mulţi alţi sculp­tori contimporani. Germanul Bar­lach’ ciopleşte oameni masivi, des­personalizaţi, suflete chinuite de vi­ziuni, de panică apocaliptică, fiinţe ce vegetează, impersonale, pătrunse de puterile fără de nume ale exis­tenţei, fiinţe enorme ce şi-au pier­dut eul şi mocnesc în sufletul u­niver­sal, femei cari trăesc ca plantele, şi profeţi transfiguraţi cari predică în pustie. Rusul Arhipenko, barbarul superrafinat, ciselează: trupuri i­­real crescute, în cari rotunjimi cla­sice se amestecă cu linii tăioase re­duse pentru o mai­ intensă expre­sie; fiinţe cari trăesc prin porţiuni de trup fără cap; forme concave, în cari par’că îngeri erotici şi-au în­tipărit şoldurile ca’n ceară. Neam­ţul Balling uită cu desăvârşire na­tura, creiaza forme sintetice, redă în materie ritmică esenţialul vieţii, dinamica nebună a finei patimi, pa­tosul unui gest şi ultima frumuseţe a energiilor despoiate de tot ce e în­tâmplător. Se va spune că această fugă de aparenţele realităţii — e un ce ro­mantic. Dar nu e aşa. E o deosebire între felul cum înţeleg contimpora­nii să fugă de realitate şi felul Cum încercau romanticii să ocolească a­­ceeaşi realitate. Romanticii se deo­sebesc în privinţa aceasta cu mult mai puţin de clasici decât se crede: ei fugeau deopotrivă de realitate — idealizând-o. Ei retuşau realitatea de sgura accidentală —­ ridicând-o pe un plan de generalitate plato­nică. Ceea ce în natură e «indivi­dual* devine la el «tip», «idee». Cla­sicii transformau totul în «idee pla­tonică» statică, echilibrată, rece, li­niştită. Romanticii au transformat totul în «idee platonică» dinamică, în mişcare şi patos. Modernii oco­lesc «ideile», «tipicul» cu aceeaşi sfială ca şi realitatea dată ; ei se refugiază într’o regiune şi mai ab­stractă, încercând să redea ultimele esenţe ale lucrurilor. Dacă pictorul Mao pictează nişte lupi, aceşti lupi nu sunt nici fotografii mai mult sau mai puţin fidele după na­tură, nici lupi idealizaţi pentru O­­l­impul platonic, ci însăşi animali­tatea sfâşietoare — vizual întru­pată prin geometrizarea ciudată a unor­ contururi ce nu mai reamin­tesc decât schematic lupii reali. In «Erotica» lui Belling, nu avem co­pia de panoramă a unui bărbat ce îmbrăţişează 0’ femee. idilă ce-o, pot! vedea pe orice alee; nu e în această erotică nici figura clasicu­lui Paris îmbrăţişând pe frumoasa Elena. «Erotica» lui Belling constă dintr’un complex de forme abstrac­te, metalic îndoite şi ritmic încleş­tate, aşa ca să redee nu un bărbat fecundând o femee, el însăşi pati­ma încleştării erotice; nu fiinţe, el esenţialul unor puteri descărcate. Această pornire spre esenţial e una din trăsăturile caracteristice ale epocei noastre. Ii corespunde în ştiinţă goana după ultime principiu îi corespunde în’ filozofie setea da sinteză. Instinctul «esenţialului» e un instinct metafizic. S’ar putea risca afirmaţiunea Că de mult timp instinctul metafizic (instictul, nu doctrinele metafizice!) nu a inva­dat în aceeaşi măsură ca azi arta şi ştiinţa. Şi probabil de aceea acest instinct oarecum istovit în acestea, n’a pu­tut să preieze o­ metafizică proprie epocei. Un apel datat din Geneva şi sem­nat dr. Iosip Wilfan, deputat slo­ven în parlamentul italian, dr. Paul Schiemann, deputat german în par­lamentul leton şi Géza Szüllö preşe­dinte al ligei maghiare pentru So­cietatea Naţiunilor din Cehoslova­cia, cheamă pentru mâine 14 oc­tombrie, delegaţii grupurilor naţio­nale organizate în statele europene la o adunare care să pregătească un mare congres public. E vorba des­pre o discuţie la lumina zilei asu­­pra raporturilor dintre minorităţi şi majorităţi, discuţie pe tărâmul principiilor şi pe realităţile genera­le, cu rezerva expresă că sub nici un cuvânt nu vor fi admise chestiu­nile care privesc situaţia individua­lă a grupurilor, adică veşnicile la­mentări, petiţii, apeluri la opinia publică europeană,în sfârşit acea a­­titudine de harţag care în loc să a­­ducă apropiere între "Conlocuitorii unui teritoriu naţional, pun suspi­ciune, rezervă, bănuială şi­­Ostili­tate. Apelul, ni-l trimite pe cale parti­­■lară un prieten de la Geneva. De­sigur în acest moment se află în birourile diferitelor grupări naţio­nale, de la noi şi de aiurea, unde de­legaţii care să plece la Geneva se şi află indicaţi. Textul apelului e lim­pede. Intenţiile de a pune discuţiile de un tărâm de înţelegere şi într’o atmosferă de obiectivitate, par sin­cere. Poate desbaterile congresului să decurgă altfel de cum prevede or­ea de zi. Va fi atunci o dovadă publică şi răspicată, că asemenea chestiuni încă nu se pot discuta cu sânge rece. Că nici minorităţile, nici majorităţile n’au încă educaţia su­fletească şi politică, pentru a vedea lucrurile cu un ochiu realist, nu pr­in prisma pasională. Da­ până la această dovadă, socotim că guver­nele n’au drept să suspecteze orice încercare de a îndulci relaţiile din­tre minorităţi şi majorităţi, mai cu seamă când această dorinţă porneş­te de la­ grupările naţionalităţilor minoritare. Ar fi o greşeală să nu se dea voie reprezintanţilor minori­tăţilor noastre să ia parte la acest congres. Şicanele la eliberarea pa­şapoartelor nu­ fac de­cât să mă­rească o bănuială în opinia publică europeană, întreţinută cu îndestulă abilitate şi tenacitate de către acei care vor să ne înfăţişeze mâncători de maghiari, ele saşi, de ruteni ori bulgari. De o asemenea desbatere publică n’avem de ce ne teme. La obiecţiile pentru prezent, putem opune ori­când amintirile din trecut. La ape­hiri sentimentale, cifrele. La lamen­tări, realităţile. E explicabil psico­logiceşte ca minorităţile noastre să nu se împace cu stările de astăzi, când trecutul le-a învăţat cu prive­­legii de naţionalităţi dominante. E tot pricologiceşte explicabil, ca ac­tualele guverne, de ori­unde, să să­vârşească greşeli în politica faţă de minorităţi. Nimeni n’a fost încă pre­gătit pentru aceasta. Destul să ne amintim, cât au ofensat guvernele «democrate» spiritul şi sentimentele populaţiei din Alsacia şi Lorena care este franceză şi totuşi nu s’a mai găsit pe a­cel­aş plan cu menta­litatea, şi principiile de guvernă­mânt din cealaltă Franţă, liberă. Dacă între populaţii de acelaş sân­ge, cu aceleaşi idealuri şi tempera­ment, o armonie se restabileşte atât de anevoios, cu atât mai explicabil ca această armonie să ceară un pro­ces îndelung, în timp, între popu­laţii de alt sânge, cu alte tempera­mente, urmărind alte interese şi desvoltate sub alte discipline cultu­rale. Stările noui create în statele europene cer să ne deprindem plă­mânii a respira alt aer, aşa cum e nevoie de un stagiu pentru a te în­văţa cu atmosfera rarefiată de la anumită altitudine în sus. * întâia dată minorităţile organiza­te se adună pentru­­a delibera cum a posibil să asigure în dreptul pu­blic viaţa comună şi paşnică a mi­norităţilor şi a majorităţilor şi cum pot fi înlăturate conflictele care pri­m­ejduesc în orice moment, nu nu­mai pacea interioară a statelor, dar însăşi pacea europeană»... Această manifestare publică nu trebuie înă­buşită, ci încurajată. Vom avea ast­fel singurul prilej să ascultăm, nu ce ni se impută, ci soluţiile care ni se opun soluţiilor noastre. A cu­noaşte, înseamnă pe jumătate a în­ţelege. A refuza paşapoartele delegaţilor ori a treia dificultăţi la eliberarea lor, n’ar însemna nici inteligenţă, nici abilitate, ci numai încurajarea clandestinismului. Adică cel mai ef­­tin și mai vetust meternichism. Cezar Petrescu Comisarul a răspuns: nimic! _ N’am nimicit nici banii, nici tre­buinţele, nici exploatarea, nici­ sărăcia, nici nesătuii unora, nici umilinţa ce­lorlalţi. Ce a fi nimicit atunci? întreabă Henri Béraud­ pe un comisar al poporu­lui, membru în guvernul sovietic. (Vezi articolele lui în «Le journal» — «Călă­torie prin Rusia Sovietică»). — Nimic, răspunse comisarul. Şi ’» privirea lui întunecată, spune îndrăz­neţul francez «rătăceau fulgere». Béraud a devansat istoria. Căci va veni şi pentru oamenii «planetarii» o si, care mai amănunţit şi mai îndrăzneţ decât publicistul francez le va face bi­lanţul. Nici pe unul din aceste rele n’au ni­­micit oamenii planetari. Ei se vor lău­da ci au distrus ţarismul. Şi aceasta va fi o minciună. Ţarismul intrase în pu­trefacţie şi el s’a prăpădit de procesul de dezagrare internă.­ ideia politică, pe care se ridicase, chiar dacă s’ar putea dovedi că n’a fost ideia poporului rus, i-a devenit streină în dezvoltarea lui istorică. Ţarismul a murit prin el în­­suşi, îmi povstea un amic, rătăcind prin sate, în căutarea siguranţei vieţii sale şi a unei bucăţi de pâine: «Văd un grup de soldaţi roşii nimi­cind o grădină de pomi. — De ce-i tăiari? — E treaba noastră. Vom­­distruge a­­ceşti pomi burghezi şi în locul lor vom sădi pomii noştri proletari. Asta e imaginea revoluţiei sociale, mondiale, planetare şi cosmice. Să dis­trugă întregul pom al vieţii ca în locul lui să fabrice din literile lui Marx şi din dărâmăturile operii lor — un alt pom al vieţii. Ca şi cum viaţa e bur­gheză sau e proletară. Soldaţii cari tăiau pomii «burghezi» nu au fost luminaţi atâta cât trebuia, ca să dea sem şi să pună limită distru­gerii. «Discipolii» lui Marx nu au vă­zut omizile şi paraziţii de pe pom — ca de aceştia să libereze creşterea po­mului — ci din ură pentru omizi au ri­sipit viaţa organică a lucrului folositor. Dar ceia ce va face să albească părul de pe capetele oamenilor în viitor, — dacă aceştia vor fi mai curaji şi mai blânzi decât noi — e să afle că dacă u­­nii, cei proşti şi prostiţi tăiau copacii din pricina omizilor, în schimb cei cari au inventat metoda, şi au dat ordinul şi au văzut rezultatele, — din neruşina­re, din cruzime, s’au prefăcut în omizi şi în păduchi şi s'au­ depus pe copacii scăpaţi de îndărătnicia nimicitoare a prozeliţilor. Comisarul a răspuns cinstit. Oamenii planetari n’au nimicit nici un rău, nici o sărăcie, nici un nesaţiu, ci minciuna vieţii burgheze au înlocuit-o cu a lor. G. M. Ivano»

Next