Cuvântul, octombrie 1926 (Anul 3, nr. 373-399)

1926-10-14 / nr. 384

joi 14 OctombRU IOM ANUL III NO. 584. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: 4. STRADA SĂRINDAR, 4­­ , Telefon:­­ Director politic: TITUS ENACOVICI Director: C. GONGOPOL Publicitatea ziarului, concesionată exclusiv: SOCIETĂȚII GENERALE DE PUBLICITATE CAROL SCHULDER $­ S. BERGER Str. Eug. Carada (fostă Karagheorghevici), 9 Telefon: SA/S-1 Ateneul român îîoa---­ Numele bătrânului Exharcu sună pag generaţiei noastr­e. Chiar orto­grafia e incertă. Totuşi omul a să­vârşit cândva un miracol. Cu o te­nacitate care a rezistat neîncrede­­rei, zeflemelei şi indiferenţei noastre eminamente naţionale, a isbutit, din leul dăruit de cetăţean, să înalţe în mijlocul Capitalei unul din cele mai utile şi arătoase aşe­zăminte. «Daţi un leu pentru A­­teneu», devenise pe vremuri subiec­tul şarjelor de gazetă şi refrenul cronicei umoristice, când nu exista încă metoda bagatelizării printr'un cuplet la teatrul Cărăbuş. Cetăţea­nul surâdea sceptic, dar îşi plătea obolul de-un leu.­­ Şi credem că cel mai uimit, a ră­mas tocmai contribuabilul acesta anonim, când a descoperit că în­­tr’adevăr din leul lui s’a putut înăl­ţa casă măreaţă de marmură şi piatră. Miracolele sunt simple şi naşe ades, nu numai din dinamis­mul credinţei. Este adevărat că prestigiul unui Odobescu, sprijinitor însufleţit al Ateneului, a ajutat la înfăptuire măcar tot atât cât colecta publică. Şi adevărat încă mai este, că de la primii ani al fiinţărei, sala Ate­neului şi-a câştigat prin conferin­ţele somnifere, o celebritate care a înlocuit îndată în zeflemeaua coti­diană refrenul de sub caricatura bibiarică a moşneagului cu entu­ziasm adolescent. «Ateneul român» era în acea vre­me prea mare pentru ţara mică şi pentru Capitala care nu putea um­ple până la ultimul scaun sala unui singur teatru. Conferenţiarii se nu­mărau pe degete şi auditorii cu du­­zinele. Un concert însemna un act te­merar. Iar în sălile de expoziţie, era nevoie de publicitatea plină de vervă a unui Delavrancea ca vizita­torul să scoată din pungă 22 lei, preţul unui tablor de Grigorescu sau 5 lei pentru o prissnismă semnată de Luchian. . Vr­emile s’au schimbat. A rămas ce e drept zeflemeaua, dar a rămas şi Ateneul. Numai că pentru starea In care a fost adus astăzi acest A­­teneu de cei care-l gospodăresc, inofensiva glumă nu e ‘destul. Şi indignarea încă e prea puţin.­­ Lăsăm la o parte proectele gran­dioase ale d-lui Mihail Dragomi­­rescu, om fireşte bîn© intenţionat şi de un optimism superlativ, care vrând să facă din «Ateneul român» o instituție mondială, unică în ge­nul său în tot Universul ca femela cu barbă din Lyon, a transformat casa lui Exharcu într’un azil de umoristică faimă. D. Mihail Drago­­mirescu n’are cel puţin altă vină decât eterna disproporţie dintre grandoarea proectelor şi ridicolul realizărilor, muntele spremându-se să nască un şoarece sau găina cot* codâcind patetic după ce s’a ouat o mărgică. Sunt alţii care tac, şi se mulţumesc să ronţâie. Unul să be­neficieze de locuinţă fără să plă­tească nici o chirie sau o sumă de­rizorie. Altul să administreze fără nici un control, cum îl taie capul. Şi doamne, ce capete! Ce capete ilustre! Destinul Ateneului e gospodărit de oameni pe care nu-i ştim legaţi cu nimic de cultură şi de artă. Ni s’au rostit câteva asemenea­­nume. Jurăm că nu ne-au spus ni­mic, în afară dacă nu cumva pre­gătesc vre­o surpriză posterităţii cu cine ştie ce glorioase opere post­hume. Cine i-a pus unde se află! Cu ce drept îşi bat joc de gene­roasele intenţii ale bătrânului fon­dator! Cine sunt în definitiv­ în­trebări la care n’ar putea răspunde nici un oracol. Cert este că sub această adminis­traţie, concerte nu se pot da fiind­că sala e speculată cu neruşinare, sălile de expoziţie se închiriază după criterii vădit ostile artei, în­cât pictorii şi sculptorii sunt ne­voiţi să-şi adăpostească expoziţiile în case particulare; totul se ope­rează ca pe­ o moşie arondată pe viaţă, prin doi, de la un stăpân ra­­mo­lit. Protestările singuratice n’au nici un efect. Se risipesc fiindcă sunt izolate şi nu formulează odată­­ cu indignarea, legitimă, soluţii practice. Există totuşi asociaţii de scriitori, de artişti plastici, de muzicanţi şi compozitori — ne în­trebăm cu nedumerire de ce nu or­ganizează o demonstraţie cu ecou în public, pentru a reda publicului, culturei şi artei, un aşezământ care n’a fost creiat la începutul începu­turilor pentru pricopseala câtorva haimanale şi pentru monopolul câtorva imbecili! A fost destulă tenacitatea unui singur om, pentru a ridica din ni­mic Ateneul piatră cu piatră; să fie oare nevoie de o supraomeneas­că tenacitate pentru a-l reda celor cărora li se privine. Căci este într’adevăr ruşinos, ea aşteptând să-şi complecteze marea frescă într’o ghirlandă de momente eroice şi memorabile, Ateneul ro­mân se mulţumeşte să întreţină în mijlocul Capitalei o jalnică mena­jerie. |­­ Cezar Petrescu Criterii de definitiv ce vreţi, cu cine sun­teţi»! Mă întreba un prieten. Nu mai pricep nimic. Pe acela/­ om când îl lăudaţi, când îl batjocoriţi. Ce a­­titudine este aceasta» ? Nu mă miră nedumerirea priete­nului. Noi n’am avut până acum un ziar în adevăr independent. rAvem ziare de partid, cari prin definiţie trebue să admire chiar greşelile par­tizanilor şi să reducă la nimic chiar cea mai bună acţiune a adversari­lor. Avem ziare independente de partide, dar foarte dependente de politica directorului sau proprieta­rului lor, care câteodată face poli­tică de partid, câteodată politică con­tra unui partid, deci faţă de anu­miţi oameni are atitudinea ziarelor de partid. Avem ziare independente dar cu coloane în care diferiţii re­dactori îşi scriu constanta lor sim­patie pentru anumiţi oameni poli­tici şi constanta lor critică contra altora. Nu există ziar independent care să fi criticat pe Take Ione­scu, şi desigur că el n’a fost infailibil , nu există azi ziar independent după concepţia românească, care să atace pe d. Alexandru Constantinescu cu toate că activitatea d-sale este foar­te­­des cel puţin imorală, în sensul larg al cuvântului. «Cuvântul» este cel dintâi şi până acuma singurul ziar cu adevărat in­dependent, în care nu sunt cruţaţi nici prietenii personali ai redacto­rilor, când acţiunea lor politică este­­criticabilă. Criteriul judecăţii noas­tre nu-l formează oamenii ci fap­tele, de aceea acelaş om este criticat sau lăudat după cum ultima sa fap­tă este bună sau rea. Când d. Iorga, după ce a fost con­ducătorul tineretului şi l-a abando­nat în mod brutal acum trei ani, cere din nou conducerea, îi opunem un non possumus categoric şi îi a­­rătăm fapta, urâtă care a făcut-o. Când d. Iorga sună din nou goar­na adunării prietenilor politici des­pre existenţa cărora nici nu voia să audă acum şase luni, nu putem să nu ridiculizăm şi egoismul fără li­mită al şefului şi pe prietenii cari răspunzând la chemare, probează că pentru ei calificativul de naivi este un eufemism. Dar cărui se face fuziunea între partidul naţional, şi ţărănesc şi când la baza acestei fuziuni este sacrifi­carea aceluiaş d. Iorga, nu putem să nu ne aducem aminte că d-sa este cea mai proeminentă personalitate a timpului nostru, nu putem să nu ne aducem aminte de marile ser­vicii pe cari le-a adus ţării şi da­ce ar fi capabil să dea şi în viitor, în momente grave. Nu putem să nu strigăm că democraţia a făcut o greşeală scoţând din viaţa politică pe d. Iorga, căci oricine înţelege că noua lege electorală nu permite par­tide ca cel naţionalist-democrat nou înjghebat. Am recunoscut totdeauna că par­tidul naţional reprezintă fără pu­tinţă de contestare Ardealul şi că d. Maniu reprezintă partidul naţio­nal, dar tocmai de aceea am criti­cat acţiunea politică a d-lui Maniu, graţie căreia Ardealul a fost repre­zentat de toţi aceia cari nu există politiceşte în Ardeal. Nu putem să nu arătăm că este o crimă ca aceas­tă provincie să nu fie reprezentată de oamenii la care ţine, şi să înf­ie­răm politica d-lui I. Brătianu, care pentru trei locuri de senator n’a fă­cut colaborarea la 1922, dar nu pu­tem să nu arătăm şi politica gre­şită a d-lui Maniu care a preferat ca Ardealul să fie reprezentat prin d. Alexandru Lapedatu, decât să re­nunţe la cele trei locuri. Am putea înmulţi exemplele. Con­cluzia este că oamenii nefiind nici în întregime buni, nici în întregime răi, ei complexe de calităţi şi de­fecte, fac şi fapte bune şi multe greşeli, iar noi cari nu facem cri­tică istorică ci judecăm faptele zi de zi, îi aprobăm sau îi criticăm după calitatea ultimii acţiuni. Nouă trebue să ni se ceară numai judecată dreaptă şi imparţialitate, fiindcă noi trebue să fim judecă­tori, nu avocații unora sau acuza­torii altora, oricam­ ar fi ei. Titus Enacovici ,. .***.­­ .. ------------oo:’:oo -------00^09—---— ' ANCHETE POLITICE Guvernele slabe au zilele lor grele când se elaborează Mesagiul de deschidere al Corpurilor legiui­toare și guvernul Averescu e de pe acum în frigurile acestei elaborări. Literatura laudativă a mesagiilor nu este în onoare la Rege,—și cu greu un guvern, chiar când nu este al d-lui gen. Averescu, obţine uşor semnătura regală pe un Mesagiu din care încearcă să-şi facă certifi­cat de bună purtare... ...Mesagiul din toamna lui 1921 pe care d. general Averescu îl consi­deră «al doilea Mărăşti», a avut în­­tr’ânsul calul Troiei. Istoria pare că se repetă... Mesagiul şi «succesele externe» D. general Averescu elaborează actualmente, singur, mesagiul de deschidere al Camerelor sale,­­ şi membrii guvernului sunt îngrijiţi nu numai de soarta literaturii şe­fului guvernului. Intimii săi ştiu că d- general Averescu nu vrea să renunţe la anunţarea solemnă, prin Mesagiu, a succeselor sale externe, singurul capital de până acum al guvernării: tratatul cu Franţa şi tratatul cu Italia. Intr’adevăr, — întâmplare ori altceva — guvernul Averescu a a­­vut norocul să semneze un tratat de amiciţie cu Franţa şi «succe­sul», — pretinde d. general Averes­cu — al celui cu Italia, — acte la al căror beneficiu nu voeşte să re*­nunţe. Cu atât mai mult, cu cât statele semnatare aşteaptă ratifi* carea lor şi cu cât această ratifi­care este refuzată de liberali guver­nu­lui, mai ales a celui cu Italia, până ce, mai întâiu, tratatul Basa­rabiei nu va fi fost ratificat la Ro­ma. Formula d-lui Mitilineu, — trata­tele n’au nevoe de ratificarea Par­lamentului — este un dilatoriu al ministrului de externe la care con­­simţimântul d-lul general Averescu n'a fost câştigat. Dar cercuri ini­ţiate în secretele zilei pretind că d. Mitilineu n’a lansat teoria aceasta originală asupra tratatelor din pro­pria iniţiativă: avereseanii pretind că i-au suggerat-o liberalii, libera­lii că ar corespunde voinţei Rege­lui, — şi că, în orice caz, ea nu pri­veşte decât tratatul dela Roma, nu şi pe cel franco-român ori polono­­român. Neputându-se însă despărţi unul de altul, — s’a adoptat, provi­zoriu, această teorie. In orice caz, afirmăm că d. gene­ral Averescu, până acum, n’a re­nunţat la înserarea în Mesagiu a tratatelor semnate, — şi nici la ra­­tificarea lor. D-sa preferă să proro­ge Camerele, — şi să aştepte. Amânări şi aşteptări Această chestiune a tratatelor ex­terne nelinişteşte guvernul şi majo­rităţile sale, — şi atât cel dintâi, cât şi cele din urmă încă nu ştiu cum se va sfârşi. Peste atâtea complicaţii,— chestiu­nea Mesajului este adăugată de în­suşi d. general Averescu. Şi complicaţii sunt, mari şi mici destule, pe care d. general Averescu va avea să le rezolve,­­ abia după ce va rezolva pe aceea a Mesajului, care nu are decât, o valoare senti­mentală: satisfacerea orgoliului personal al şefului guvernului. Alegerea biurourilor, remanierea guvernului, chestiunea Lapedatu şi bugetul, — vor fi atâtea complicaţii care ameninţă existenţa guvernu­lui—şi pe care d. general Averescu a găsit mijlocul să le amâne. .„Iar partidul liberal e gata, —pre­gătit pentru orice eventualitate. Regele, guvernul, Mesagiul Succesele externe încurcă pe d. general Averescu, Franţa, Polonia şi Italia aşteaptă ratificările tratatelor Judecătorii anchetaţi La tribunalul de Ilfov se află as­tăzi sub anchetă vre­o zece judecă­tori. Sub învinuiri grele. Unele în­trucât priveşte exerciţiul de împăr­­ţitori ai dreptăţii, alteia pentru păcate omeneşti, în viaţa cea de toate zilele. Tutori care au fost înlesniţi să împrumute şi să cumpere averea minorului. Cazuri când judecătorul intervine pentru a apăra la altă secţie cazul împricinat­ului. Bani primiţi pentru a împotmoli uni pro­ces ori a-i deslega miraculos, prin­­tr’o mistificare a legei. Nu vom de­stăinui dovezile câte s’au adunat în dosare. Vinovaţii îşi vor da de­­misia. Soluţie onorabilă — care nu va împiedica însă ancheta să mear­gă mai departe şi prestigiul magis­­traturei să se sdruncine peste ceia ce-a fost ruinat până acum de poli­tică. Desigur o generalizare ar fi ne­dreaptă, încă. Spunem: încă. Mâine ne va fi mai greu, când vom pomeni despre tradiţia veche a magistraturei, ca despre o legendă a vremilor ferice, rămase fără urmă. Cei mulţi de altădată, au rămas puţini şi excep­ţii. A invadat nepotismul, lipsa de orice control în recrutarea elemen­telor, nelegiuirile la care au fost constrânşi magistraţii în timpul alegerilor sub ameninţarea mutări­lor şi surghiunurilor — dau roade. Politica face ravagii şi aci. Oameni de veche şi cinstită carieră, muce­­zesc în comune depărtate, puşi sub supraveghere ca elemente primej­­dioase fiindcă au resistat politicei, atât la ameninţări, cât şi la ispite. La locuri de frânte şi comode sânt chemaţi cel cu piele de oaie peste trup de lup. Cu această metodă de penetraţie lentă, în curând tot cor­pul magistraturei va fi uniform şi omogen. Toţi o apă şi-un pământ. Unul după chipul şi asemănarea ce­luilalt. După chipul şi asemănarea celor anchetaţi. Acum o serie an­chetaţi, de un guvern, mâine cei­lalţi anchetaţi de celălalt guvern. România întregită se consolidea­ză astfel pe temelii tari. Directorii de temniţă se întorc la temniţă clienţi. Judecători trec la banca a­­cuzaţilor. Ţară de paradoxe şi de surprize. Reversibilităţi miracu­loase. Guver­ne de primenire mo­rală. De câte ori cu prilejul alegeri­lor s'a atras luarea aminte că a­­mestecul magistraturei şi al arma­tei în ticăloşia politicei, va atra­ge minarea celor două pietre un­ghiulare ale statului şi începutul anarhiei voite de sus în jos, alar­ma n’a desmeticit pe nimeni. Ma­gistraţii şi ofiţerii au fost siliţi mai departe să joace rol de agenţi electorali. In cel mai fericit caz, să închidă ochii şi să se prefacă a nu vedea cum legea era călcată şi cetăţeanul pus sub­ ocrotirea ei, de­venea pradă bătăuşilor descinşi în sectoare cu împuterniciri oficia­le. Când legea o calci din ordin — de ce n’ai călca-o puţin şi din a ta iniţiativă, pe cont propriu? Po­vârnişul căderii morale e lent; câte puţin în fiecare zi, te duce la fund. Deja împricinatul nu mai recu­noaşte prestigiul justiţiei. Ştie ci­ne o împarte. L-a văzut în toate posturile. Ca om — şi în dosul cru­cifixului pe care pune mâna când jură. Ca om, îl ştie că a rămas dator la cărţi, s’a îmbătat şi pălmuit într’un local public, a fost prins cu ne­vasta altuia. Ca împărţitor de drep­tate, îl ştie încovoindu-se la bile­ţelul cutărui atotputinte, primind mită, bâlbâitul articolele codului,­­ interpretându-le pidosnic. E fiul­­ lui Papă sau nepotul quadragena­­rei care a trăit cândva cu minis­trul cutare.Ace­stea le ştie împrici­natul — şi se comportă ca atare, dând sfoară după bileţele, oferind plocon şi trimiţând nevasta cu nuri şi cu picăţele, ori amanta să-i aranjeze treburile înainte de şedinţă. Repetăm. Acestea sunt deocam­da­tă încă excepţii, deşi au devenit îngrijitor de numeroase. O anchetă nu înseamnă nimic, circumscrisă numai aci, unde lucrările se petrec dragă doamne sub ochii atotputer­nicilor- Răul e mai adânc şi în­tins peciungine pe tot trupul ţării. Reformele legilor nu au atâta însemnătate, căci orice lege e bu­nă dacă e aplicată de un om iscu­sit şi drept­, şi cea mai bună lege din lume devine o nerozie absurdă când e încăpută pe mâna unei li­chele nepricepute şi veroase. Adevărata şi singur nou­a prime­nire, trebue să înceapă de la severa selecţionare a corpului de magis­traţi, de la reabilitarea unei misi­uni tărâtă prin toate noroaele. Cât mai repede şi cât mai aspru. Căci primejdia nu e numai pentru un moment, astăzi, — se agravează mâine deschizând drum anarhiei. E desigur ceea ce şi Ministrul jus­tiţiei ştie. Dar a şti e una şi a lua o hotărâre energică e cu totul alt­­ ceva.« Serapion (CITITI IN PAG. IV-a) PROROGAREA PARLAMENTULUI MAREA PUTERE * ‘ ’ de ION DRAGU •înc«pt­r.­ Banca Angliei vinde aur. (Ziarele). Ne-a făcut robii lui, acum câteva zeci de veacuri. Era la început o materie primă, de utilitate univer­sală, care cuprindea în ea, ca un geniu, cel mai mare număr de în­trebuinţări. Substanţa aceasta, di­vizibilă la infinit şi preţioasă până în molecula ei, condensa cea mai mare valoare posibilă, sub cel mai mic volum, pentru a fi lesne mobi­lizată şi purtată dintr’un ţinut în­­tr’altul. Esenţa aceasta a bogăţiei era incoruptibilă, inalterabilă la ru­gina timpului, şi azi, mâine, de-a­­lungul popoarelor şi anilor, mâna care îl păstra îi găsea aceiaşi greu­tate, aceiaşi utilitate. Toate neamu­rile de pe pământ recunoşteau, printr’un fel de conspiraţie, şi ac­ceptau cu unanimitate superiorita­tea unică a acestei valori asupra tuturor celorlalte creaţiuni ale in­dustriei umane, şi pretutindeni unde produsul suveran apărea mulţimea raselor barbare sau civilizate aler­ga să-l salute. Taina-i divină fu ghicită în Fe­­nicia; acolo se făcu el monedă, pen­tru a nivela schimbul şi nevoia şi pentru a creia economia, această u­­milă nemurire a­ fiecărei familii care pune veacurile într’o lacrimă preschimbată în monedă. Din ziua în care cel mai sărac străbun, pier­dut în noaptea mizeriei lui, a jert­fit în el o nevoie şi a preschimbat jertfa în economii, din ziua aceea el a chemat la ospătarea mesei lui, ca tot atâţi contimporani, pe copiii şi pe copiii copiilor lui, a crescut în puterea de a fi şi a intrat, cu obo­­lu-i în mână, în veşnicia lui. Dacă aurul ar avea numai un trecut, un frumos trecut, am putea zice: «Unde-i cântecul de binecu­vântare care te-a celebrat, aur ne­pătat, metal regal, binefăcător a­­scuns, suflet material al furaei în­trupat în strălucirea razei, pulbere dumnezeiască, schinteie a soarelui căzută pe pământ într’o zi de prie­tenie faţă de soarta noastră, tu care ai primit în fibra ta şi ai pă­truns de incoruptibilitatea la fie­care clipă a muncii omului, fiecare clipă de jertfă, care le-ai primit şi le-ai restituit cu religiozitate, din tată în fiu, celor din urmă genera­­ţiuni, care ai aţâţat în inima celui tare sublima lăcomie a devotamen­tului, care ai dat virtuţii căminului aureola ei, care ai deschis porţile timpului în faţa paşilor muncito­rului, care ai revărsat viaţa noas­tră sortită perpetuizării asupra vieţii scoborâtorilor noştrii, oare ai unit cu un lanţ indisolubil pe cei morţi cu cei vii şi care porţi veşnicia scrisă în exergă pe monedă, o salvatorule, o nemuritorule! «In zadar am căutat pe buzele poeţilor osanaua recunoştinţei cân­tată pentru glorificarea ta; poeţii au trecut pe lângă tine şi te-au blestemat. Ţi-au ignorat măreţia, şi sub degetul lor coarda lirei a scos numai sunetul injuriei. In vre­me ce alţii au văzut în tine pe cel care a ridicat munca îngrămădită pe muncă, până la apoteoză, pe cel care a creat, într’o mistică concep­­ţiune, capitalul isbăvitor, acest messia născut din lipsă, pe cel care a scos pe om din mizerie şi l’a res­­cumpărat robiei, l’a brăzdat cu sem­nul celor aleşi şi l’a adus în forul inteligenţii, — poeţii întrevedeau în strălucirea ta metalică pe viito­rul corupător care, fără a ’şi pierde nici una dintre însuşiri, va aştepta prilejul nimerit şi va ispiti prin strălucirea lui mâna pe care n’o va fi atras prin utilitatea lui». Dar aurul mai are şi un prezent, pe care nici poeţii nu l’au întrevă­zut, şi care ar fi îndreptăţit, mai bine ca orice, cântecul de răzvrătire ori de blestem de odinioară. Un prezent pe care îl lămureşte jocul valutelor şi îl parafează telegrame ca cea care serveşte drept motto rândurilor acestora. Un prezent ce-i arată cu adevărat marea putere cu care nu mai jonglează indivizii ci Statele şi care a detracat mecanis­mele celor mai perfecte balanţe de odinioară. Acestuia nu-i mai trebuiesc poeţi, «5 tezaurizatori. J --------onxi-««—.—- —« Ca în „Scrisoarea ntarftafâ « O mică „dramă" administrativă Congresul, prefectul şi primarul — ---­ O informaţie de câteva rânduri apărută în toate ziarele anunţă că, în urma unui conflict cu d. Căpă­­ţână, preşedintele congresului pod­gorenilor, primarul din Panciu a fost înlocuit, numindu-se nu­ ştiu­­cine prezident al comisiei interi­mare.. Ştire administrativă în aparenţă, neinteresantă, ca şi «conflictul» ca­­re-i fusese pricina. Dar în fapt a­­ceastă mică dramă locală merită mai multă atenţie. D. ex-primar al Panelului este o victimă a... presei!* Acum câteva zile s’a ţinut la Pan­­eiu, regiune viticolă cu vechi tradi­ţii şi vin idem, congresul podgore­nilor din toată ţara, prezidat pe cum se ştie, de d. Garoflid, minis­trul agriculturei şi domeniilor, d-sa însuşi podgorean. Invitaţiuni speciale şi insistente au fost adresate ziarelor bucureşte­­ne, spre a-şi trimete reprezentanţi la această manifestare economică interesantă. Când podgorenii au început cam­pania pentru majorarea taxei pe alcool, mijloc de luptă contra falsi­­ficării tot mai intense a vinurilor, presa a fost solicitată să le dea un sprijin cald şi dezinteresat. Ceea ce s’a şi făcut Guvernul liberal a că­zut; d. Garoflid a adus la îndeplini­re dezideratul mereu făgăduit şi mer­eu amânat sub regimul trecut; congresul de la Panciu însemna şi consacrarea acestei bune opere şi mulţumire pentru acel care o sus­ţinuse. Dr, d. Căpăţână, prezidentul con­gresului, fie că n’a fost printre or­ganizatorii lui — căci nîcăeri nu sunt aceeaşi şi la onoruri şi la muncă — fie că s’a desinteresat de colaboratorii al căror „preţios con­curs» îl ceruse cu atâta stăruinţă şi cărora ulterior li se asigura o veş­nică recunoştinţă. — cert este că re­prezentanţii ziarelor au fost tra­taţi... ca nişte fabricanţi de spirt. Nimeni dintre cei care se agitau mai înainte prin coridoarele redac­ţiilor după «sprijinul patriotic», nu s-a gândit să le asigure la congres măcar locurile convenabile pentru luarea notelor, care tot congresişti­­lor serveau, — cu atât mai puţin la banchetul unde fusese poftiţi, — şi pe care, indispuşi de un foarte ciu­dat gen de ospitalitate, reporterii l-au părăsit ducându-se să mănân­ce singuri la o cârciumă din târg. Aci a fost origina «conflictului». * Pe când li se pregătea masa, cu ce se putea găsi în asemenea local, cel mai răsărit de pe acolo, un comisar de poliţie în uniformă şi cu doi a­­genţi au apărut m­­ase. Reproducem după un martor ocular cele urmate: — Cine sântără gazetari!­­ !!!! — A dat orden dom’ prefect (Chi­­ţulescu de la Focşani N. R.) să vă aducem înapoi la banchet! ...O clipă de stupoare şi apoi re­plicile cuvenite. Un mare autor en­glez fu citat cu energie în varianta turcească a acelui ilustru nume. Dar pe când reprezentantul d-lui prefect era să fie pus în situaţie de a evacua singur localul, a sosit d. primar al Panelului, om gospodar, bine crescut şi ne­caragealesc. Acesta a poftit la d-sa acasă la dejun pe ziarişti. Convivii erau la începutul unui dejun savuros, excelent servit, între nişte oameni primitori, cum se ca­de şi civilizaţi, când, cu o droae de pe dânsul, apăru prefectul însuşi, d. Chiţulescu: — Aha! Care va să zică domnule primar, d-ta lucrezi contra mea, bagi intrigi între administraţie şi presă, instigi cu gazetarii, îmi faci opoziţie! Biiine, domnule primar, biiine! Iau act şi voi lucra şi eu în consecinţă! Apoi deşi se făcuse orele 3 d. a., în loc să lase oamenii să mănânce în tihnă, prefectul a intrat în con­troversă cu ziariştii şi n’a vrut să a-a­bandoneze locul, până ce doi dintre dânşii nu s’au înduplecat să’l înso­ţească la «banchet»!.... ...De sigur, d. Căpăţână, preziden­tul congresului, luându şi numele în deşert, a acceptat să considere ca un afront pentru congres, politeţa elementară a primarului şi de pre­fect s’a ţinut de cuvânt Primarul din Panciu a fost ne­voit să plece din fruntea adminis­traţiei comunale. ...Am povestit toate acestea pen­tru moralitatea pe care o comportă și asupra căreia nu este nevoe să mai stăruim. Nimic mai profitabil decât expe­riența. D. I. MANIU. NAPOLEON Si KUTUSSOF D. dr. Lupu­ a călcat cu stângul în fuziune. De aceea a și avut, se ve­de, atâtea ezitări. Articolul din Aurora prin care un amic — adevărat «ferește-mă Doam­ne de prieteni»... îi face portretul unui Messia politic românesc, n’a putut să aibă o mai bună probă practică de­cât «improvizaţia» pe care d. dr. Lupu a rostit-o la întru­nirea comună a partidelor fuzionate. Darul improvizărei nu este aşa de lesnicios ca altele. De acea sunt bărbaţi de Stat, — şi nu din cali­tatea alor noştri, — oameni cu o ilustră carieră şi de mult talent, d. Poincaré de-o pildă, care nu impro­vizează. Citeşte ce spune, — şi mai ales meditează înainte d’a aşterne pe hârtie cuvântarea. Veţi spune că pentru unii ar fi o precauţiune inutilă, se poate. In ori­ce caz este o autosupraveghere pentru fiecare... Pe de altă parte mai ales când «improvizezi», deşi nu ai la îndemâ­nă controlarea in prealabil, e riscant să te referi la comparaţii sau citări de fapte istorice în privinţa cărora nu eşti precis documentat. Astfel­­, dr. Lupu, salută­nd pe noul său şef, d. Maniu, şi, probabil, vrând să fie faţă de acesta cât mai graţios, a început prin a aminti ce spun despre dânsul adversarii săi. Foarte ingrat, acest sistem de a lăuda. Sub pretextul de a respinge nişte critici nefundate, se trece în revistă tot ce este mai neplăcut pen­tru urechile cuiva. Când este un auditor mai numeros, sunt mulţi care află pentru prima dată, că circulă pe socoteala celui sărbătorit atâtea vorbe rele. «Domnilor, se spune despre Ma­niu că este slab, n’are voinţă, a zis în esenţă: Duminică, d. dr. Lupu. Dar aşa era un general rus, un ăla mic, slab şi urât, — d. Maniu nu este astfel. — Kutussof, care totuşi a învins pe gigantul Napoleon. Aşa şi slabul d. Maniu va învinge pe Bonaparte—Brătianu!» Nu mai insistăm asupra calitatei literare a metaforei„.. Observăm în­să ă­ lui dr.Lupu că reminiscenţele Sale istorice lasă de dorit. Kutussof n’a învins pe Napoleon. Dimpotrivă, a fost bătut de acesta înaintea Moscovei, — și dacă Ros­­topin nu dedea foc capitalei, dezas­truoasa retragere din Rusia nu s’ar fi întâmplat. Iar la bătălia de la Leipzig, cu doi ani mai târziu, pri­ma înfrângere a lui Napoleon, Ku­tussof n’a luat parte, fiindcă intre timp murise.... D. dr. Lupu trebue să se contro­leze, întâi, fiindcă de acum nu vor­beşte numai înaintea unui public ţărănesc, — şi al doilea de­oarece lumea povesteşte ce aude. Arsenie IV ■-----­ --------•#}*.­» -——* |

Next