Cuvântul, octombrie 1926 (Anul 3, nr. 373-399)
1926-10-14 / nr. 384
joi 14 OctombRU IOM ANUL III NO. 584. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: 4. STRADA SĂRINDAR, 4 , Telefon: Director politic: TITUS ENACOVICI Director: C. GONGOPOL Publicitatea ziarului, concesionată exclusiv: SOCIETĂȚII GENERALE DE PUBLICITATE CAROL SCHULDER $ S. BERGER Str. Eug. Carada (fostă Karagheorghevici), 9 Telefon: SA/S-1 Ateneul român îîoa--- Numele bătrânului Exharcu sună pag generaţiei noastre. Chiar ortografia e incertă. Totuşi omul a săvârşit cândva un miracol. Cu o tenacitate care a rezistat neîncrederei, zeflemelei şi indiferenţei noastre eminamente naţionale, a isbutit, din leul dăruit de cetăţean, să înalţe în mijlocul Capitalei unul din cele mai utile şi arătoase aşezăminte. «Daţi un leu pentru Ateneu», devenise pe vremuri subiectul şarjelor de gazetă şi refrenul cronicei umoristice, când nu exista încă metoda bagatelizării printr'un cuplet la teatrul Cărăbuş. Cetăţeanul surâdea sceptic, dar îşi plătea obolul de-un leu. Şi credem că cel mai uimit, a rămas tocmai contribuabilul acesta anonim, când a descoperit că într’adevăr din leul lui s’a putut înălţa casă măreaţă de marmură şi piatră. Miracolele sunt simple şi naşe ades, nu numai din dinamismul credinţei. Este adevărat că prestigiul unui Odobescu, sprijinitor însufleţit al Ateneului, a ajutat la înfăptuire măcar tot atât cât colecta publică. Şi adevărat încă mai este, că de la primii ani al fiinţărei, sala Ateneului şi-a câştigat prin conferinţele somnifere, o celebritate care a înlocuit îndată în zeflemeaua cotidiană refrenul de sub caricatura bibiarică a moşneagului cu entuziasm adolescent. «Ateneul român» era în acea vreme prea mare pentru ţara mică şi pentru Capitala care nu putea umple până la ultimul scaun sala unui singur teatru. Conferenţiarii se numărau pe degete şi auditorii cu duzinele. Un concert însemna un act temerar. Iar în sălile de expoziţie, era nevoie de publicitatea plină de vervă a unui Delavrancea ca vizitatorul să scoată din pungă 22 lei, preţul unui tablor de Grigorescu sau 5 lei pentru o prissnismă semnată de Luchian. . Vremile s’au schimbat. A rămas ce e drept zeflemeaua, dar a rămas şi Ateneul. Numai că pentru starea In care a fost adus astăzi acest Ateneu de cei care-l gospodăresc, inofensiva glumă nu e ‘destul. Şi indignarea încă e prea puţin. Lăsăm la o parte proectele grandioase ale d-lui Mihail Dragomirescu, om fireşte bîn© intenţionat şi de un optimism superlativ, care vrând să facă din «Ateneul român» o instituție mondială, unică în genul său în tot Universul ca femela cu barbă din Lyon, a transformat casa lui Exharcu într’un azil de umoristică faimă. D. Mihail Dragomirescu n’are cel puţin altă vină decât eterna disproporţie dintre grandoarea proectelor şi ridicolul realizărilor, muntele spremându-se să nască un şoarece sau găina cot* codâcind patetic după ce s’a ouat o mărgică. Sunt alţii care tac, şi se mulţumesc să ronţâie. Unul să beneficieze de locuinţă fără să plătească nici o chirie sau o sumă derizorie. Altul să administreze fără nici un control, cum îl taie capul. Şi doamne, ce capete! Ce capete ilustre! Destinul Ateneului e gospodărit de oameni pe care nu-i ştim legaţi cu nimic de cultură şi de artă. Ni s’au rostit câteva asemeneanume. Jurăm că nu ne-au spus nimic, în afară dacă nu cumva pregătesc vreo surpriză posterităţii cu cine ştie ce glorioase opere posthume. Cine i-a pus unde se află! Cu ce drept îşi bat joc de generoasele intenţii ale bătrânului fondator! Cine sunt în definitiv întrebări la care n’ar putea răspunde nici un oracol. Cert este că sub această administraţie, concerte nu se pot da fiindcă sala e speculată cu neruşinare, sălile de expoziţie se închiriază după criterii vădit ostile artei, încât pictorii şi sculptorii sunt nevoiţi să-şi adăpostească expoziţiile în case particulare; totul se operează ca pe o moşie arondată pe viaţă, prin doi, de la un stăpân ramolit. Protestările singuratice n’au nici un efect. Se risipesc fiindcă sunt izolate şi nu formulează odată cu indignarea, legitimă, soluţii practice. Există totuşi asociaţii de scriitori, de artişti plastici, de muzicanţi şi compozitori — ne întrebăm cu nedumerire de ce nu organizează o demonstraţie cu ecou în public, pentru a reda publicului, culturei şi artei, un aşezământ care n’a fost creiat la începutul începuturilor pentru pricopseala câtorva haimanale şi pentru monopolul câtorva imbecili! A fost destulă tenacitatea unui singur om, pentru a ridica din nimic Ateneul piatră cu piatră; să fie oare nevoie de o supraomenească tenacitate pentru a-l reda celor cărora li se privine. Căci este într’adevăr ruşinos, ea aşteptând să-şi complecteze marea frescă într’o ghirlandă de momente eroice şi memorabile, Ateneul român se mulţumeşte să întreţină în mijlocul Capitalei o jalnică menajerie. | Cezar Petrescu Criterii de definitiv ce vreţi, cu cine sunteţi»! Mă întreba un prieten. Nu mai pricep nimic. Pe acela/ om când îl lăudaţi, când îl batjocoriţi. Ce atitudine este aceasta» ? Nu mă miră nedumerirea prietenului. Noi n’am avut până acum un ziar în adevăr independent. rAvem ziare de partid, cari prin definiţie trebue să admire chiar greşelile partizanilor şi să reducă la nimic chiar cea mai bună acţiune a adversarilor. Avem ziare independente de partide, dar foarte dependente de politica directorului sau proprietarului lor, care câteodată face politică de partid, câteodată politică contra unui partid, deci faţă de anumiţi oameni are atitudinea ziarelor de partid. Avem ziare independente dar cu coloane în care diferiţii redactori îşi scriu constanta lor simpatie pentru anumiţi oameni politici şi constanta lor critică contra altora. Nu există ziar independent care să fi criticat pe Take Ionescu, şi desigur că el n’a fost infailibil , nu există azi ziar independent după concepţia românească, care să atace pe d. Alexandru Constantinescu cu toate că activitatea d-sale este foartedes cel puţin imorală, în sensul larg al cuvântului. «Cuvântul» este cel dintâi şi până acuma singurul ziar cu adevărat independent, în care nu sunt cruţaţi nici prietenii personali ai redactorilor, când acţiunea lor politică estecriticabilă. Criteriul judecăţii noastre nu-l formează oamenii ci faptele, de aceea acelaş om este criticat sau lăudat după cum ultima sa faptă este bună sau rea. Când d. Iorga, după ce a fost conducătorul tineretului şi l-a abandonat în mod brutal acum trei ani, cere din nou conducerea, îi opunem un non possumus categoric şi îi arătăm fapta, urâtă care a făcut-o. Când d. Iorga sună din nou goarna adunării prietenilor politici despre existenţa cărora nici nu voia să audă acum şase luni, nu putem să nu ridiculizăm şi egoismul fără limită al şefului şi pe prietenii cari răspunzând la chemare, probează că pentru ei calificativul de naivi este un eufemism. Dar cărui se face fuziunea între partidul naţional, şi ţărănesc şi când la baza acestei fuziuni este sacrificarea aceluiaş d. Iorga, nu putem să nu ne aducem aminte că d-sa este cea mai proeminentă personalitate a timpului nostru, nu putem să nu ne aducem aminte de marile servicii pe cari le-a adus ţării şi dace ar fi capabil să dea şi în viitor, în momente grave. Nu putem să nu strigăm că democraţia a făcut o greşeală scoţând din viaţa politică pe d. Iorga, căci oricine înţelege că noua lege electorală nu permite partide ca cel naţionalist-democrat nou înjghebat. Am recunoscut totdeauna că partidul naţional reprezintă fără putinţă de contestare Ardealul şi că d. Maniu reprezintă partidul naţional, dar tocmai de aceea am criticat acţiunea politică a d-lui Maniu, graţie căreia Ardealul a fost reprezentat de toţi aceia cari nu există politiceşte în Ardeal. Nu putem să nu arătăm că este o crimă ca această provincie să nu fie reprezentată de oamenii la care ţine, şi să înfierăm politica d-lui I. Brătianu, care pentru trei locuri de senator n’a făcut colaborarea la 1922, dar nu putem să nu arătăm şi politica greşită a d-lui Maniu care a preferat ca Ardealul să fie reprezentat prin d. Alexandru Lapedatu, decât să renunţe la cele trei locuri. Am putea înmulţi exemplele. Concluzia este că oamenii nefiind nici în întregime buni, nici în întregime răi, ei complexe de calităţi şi defecte, fac şi fapte bune şi multe greşeli, iar noi cari nu facem critică istorică ci judecăm faptele zi de zi, îi aprobăm sau îi criticăm după calitatea ultimii acţiuni. Nouă trebue să ni se ceară numai judecată dreaptă şi imparţialitate, fiindcă noi trebue să fim judecători, nu avocații unora sau acuzatorii altora, oricam ar fi ei. Titus Enacovici ,. .***. .. ------------oo:’:oo -------00^09—---— ' ANCHETE POLITICE Guvernele slabe au zilele lor grele când se elaborează Mesagiul de deschidere al Corpurilor legiuitoare și guvernul Averescu e de pe acum în frigurile acestei elaborări. Literatura laudativă a mesagiilor nu este în onoare la Rege,—și cu greu un guvern, chiar când nu este al d-lui gen. Averescu, obţine uşor semnătura regală pe un Mesagiu din care încearcă să-şi facă certificat de bună purtare... ...Mesagiul din toamna lui 1921 pe care d. general Averescu îl consideră «al doilea Mărăşti», a avut într’ânsul calul Troiei. Istoria pare că se repetă... Mesagiul şi «succesele externe» D. general Averescu elaborează actualmente, singur, mesagiul de deschidere al Camerelor sale, şi membrii guvernului sunt îngrijiţi nu numai de soarta literaturii şefului guvernului. Intimii săi ştiu că d- general Averescu nu vrea să renunţe la anunţarea solemnă, prin Mesagiu, a succeselor sale externe, singurul capital de până acum al guvernării: tratatul cu Franţa şi tratatul cu Italia. Intr’adevăr, — întâmplare ori altceva — guvernul Averescu a avut norocul să semneze un tratat de amiciţie cu Franţa şi «succesul», — pretinde d. general Averescu — al celui cu Italia, — acte la al căror beneficiu nu voeşte să re*nunţe. Cu atât mai mult, cu cât statele semnatare aşteaptă ratifi* carea lor şi cu cât această ratificare este refuzată de liberali guvernului, mai ales a celui cu Italia, până ce, mai întâiu, tratatul Basarabiei nu va fi fost ratificat la Roma. Formula d-lui Mitilineu, — tratatele n’au nevoe de ratificarea Parlamentului — este un dilatoriu al ministrului de externe la care consimţimântul d-lul general Averescu n'a fost câştigat. Dar cercuri iniţiate în secretele zilei pretind că d. Mitilineu n’a lansat teoria aceasta originală asupra tratatelor din propria iniţiativă: avereseanii pretind că i-au suggerat-o liberalii, liberalii că ar corespunde voinţei Regelui, — şi că, în orice caz, ea nu priveşte decât tratatul dela Roma, nu şi pe cel franco-român ori polonoromân. Neputându-se însă despărţi unul de altul, — s’a adoptat, provizoriu, această teorie. In orice caz, afirmăm că d. general Averescu, până acum, n’a renunţat la înserarea în Mesagiu a tratatelor semnate, — şi nici la ratificarea lor. D-sa preferă să proroge Camerele, — şi să aştepte. Amânări şi aşteptări Această chestiune a tratatelor externe nelinişteşte guvernul şi majorităţile sale, — şi atât cel dintâi, cât şi cele din urmă încă nu ştiu cum se va sfârşi. Peste atâtea complicaţii,— chestiunea Mesajului este adăugată de însuşi d. general Averescu. Şi complicaţii sunt, mari şi mici destule, pe care d. general Averescu va avea să le rezolve, abia după ce va rezolva pe aceea a Mesajului, care nu are decât, o valoare sentimentală: satisfacerea orgoliului personal al şefului guvernului. Alegerea biurourilor, remanierea guvernului, chestiunea Lapedatu şi bugetul, — vor fi atâtea complicaţii care ameninţă existenţa guvernului—şi pe care d. general Averescu a găsit mijlocul să le amâne. .„Iar partidul liberal e gata, —pregătit pentru orice eventualitate. Regele, guvernul, Mesagiul Succesele externe încurcă pe d. general Averescu, Franţa, Polonia şi Italia aşteaptă ratificările tratatelor Judecătorii anchetaţi La tribunalul de Ilfov se află astăzi sub anchetă vreo zece judecători. Sub învinuiri grele. Unele întrucât priveşte exerciţiul de împărţitori ai dreptăţii, alteia pentru păcate omeneşti, în viaţa cea de toate zilele. Tutori care au fost înlesniţi să împrumute şi să cumpere averea minorului. Cazuri când judecătorul intervine pentru a apăra la altă secţie cazul împricinatului. Bani primiţi pentru a împotmoli uni proces ori a-i deslega miraculos, printr’o mistificare a legei. Nu vom destăinui dovezile câte s’au adunat în dosare. Vinovaţii îşi vor da demisia. Soluţie onorabilă — care nu va împiedica însă ancheta să meargă mai departe şi prestigiul magistraturei să se sdruncine peste ceia ce-a fost ruinat până acum de politică. Desigur o generalizare ar fi nedreaptă, încă. Spunem: încă. Mâine ne va fi mai greu, când vom pomeni despre tradiţia veche a magistraturei, ca despre o legendă a vremilor ferice, rămase fără urmă. Cei mulţi de altădată, au rămas puţini şi excepţii. A invadat nepotismul, lipsa de orice control în recrutarea elementelor, nelegiuirile la care au fost constrânşi magistraţii în timpul alegerilor sub ameninţarea mutărilor şi surghiunurilor — dau roade. Politica face ravagii şi aci. Oameni de veche şi cinstită carieră, mucezesc în comune depărtate, puşi sub supraveghere ca elemente primejdioase fiindcă au resistat politicei, atât la ameninţări, cât şi la ispite. La locuri de frânte şi comode sânt chemaţi cel cu piele de oaie peste trup de lup. Cu această metodă de penetraţie lentă, în curând tot corpul magistraturei va fi uniform şi omogen. Toţi o apă şi-un pământ. Unul după chipul şi asemănarea celuilalt. După chipul şi asemănarea celor anchetaţi. Acum o serie anchetaţi, de un guvern, mâine ceilalţi anchetaţi de celălalt guvern. România întregită se consolidează astfel pe temelii tari. Directorii de temniţă se întorc la temniţă clienţi. Judecători trec la banca acuzaţilor. Ţară de paradoxe şi de surprize. Reversibilităţi miraculoase. Guverne de primenire morală. De câte ori cu prilejul alegerilor s'a atras luarea aminte că amestecul magistraturei şi al armatei în ticăloşia politicei, va atrage minarea celor două pietre unghiulare ale statului şi începutul anarhiei voite de sus în jos, alarma n’a desmeticit pe nimeni. Magistraţii şi ofiţerii au fost siliţi mai departe să joace rol de agenţi electorali. In cel mai fericit caz, să închidă ochii şi să se prefacă a nu vedea cum legea era călcată şi cetăţeanul pus sub ocrotirea ei, devenea pradă bătăuşilor descinşi în sectoare cu împuterniciri oficiale. Când legea o calci din ordin — de ce n’ai călca-o puţin şi din a ta iniţiativă, pe cont propriu? Povârnişul căderii morale e lent; câte puţin în fiecare zi, te duce la fund. Deja împricinatul nu mai recunoaşte prestigiul justiţiei. Ştie cine o împarte. L-a văzut în toate posturile. Ca om — şi în dosul crucifixului pe care pune mâna când jură. Ca om, îl ştie că a rămas dator la cărţi, s’a îmbătat şi pălmuit într’un local public, a fost prins cu nevasta altuia. Ca împărţitor de dreptate, îl ştie încovoindu-se la bileţelul cutărui atotputinte, primind mită, bâlbâitul articolele codului, interpretându-le pidosnic. E fiul lui Papă sau nepotul quadragenarei care a trăit cândva cu ministrul cutare.Acestea le ştie împricinatul — şi se comportă ca atare, dând sfoară după bileţele, oferind plocon şi trimiţând nevasta cu nuri şi cu picăţele, ori amanta să-i aranjeze treburile înainte de şedinţă. Repetăm. Acestea sunt deocamdată încă excepţii, deşi au devenit îngrijitor de numeroase. O anchetă nu înseamnă nimic, circumscrisă numai aci, unde lucrările se petrec dragă doamne sub ochii atotputernicilor- Răul e mai adânc şi întins peciungine pe tot trupul ţării. Reformele legilor nu au atâta însemnătate, căci orice lege e bună dacă e aplicată de un om iscusit şi drept, şi cea mai bună lege din lume devine o nerozie absurdă când e încăpută pe mâna unei lichele nepricepute şi veroase. Adevărata şi singur noua primenire, trebue să înceapă de la severa selecţionare a corpului de magistraţi, de la reabilitarea unei misiuni tărâtă prin toate noroaele. Cât mai repede şi cât mai aspru. Căci primejdia nu e numai pentru un moment, astăzi, — se agravează mâine deschizând drum anarhiei. E desigur ceea ce şi Ministrul justiţiei ştie. Dar a şti e una şi a lua o hotărâre energică e cu totul alt ceva.« Serapion (CITITI IN PAG. IV-a) PROROGAREA PARLAMENTULUI MAREA PUTERE * ‘ ’ de ION DRAGU •înc«ptr. Banca Angliei vinde aur. (Ziarele). Ne-a făcut robii lui, acum câteva zeci de veacuri. Era la început o materie primă, de utilitate universală, care cuprindea în ea, ca un geniu, cel mai mare număr de întrebuinţări. Substanţa aceasta, divizibilă la infinit şi preţioasă până în molecula ei, condensa cea mai mare valoare posibilă, sub cel mai mic volum, pentru a fi lesne mobilizată şi purtată dintr’un ţinut într’altul. Esenţa aceasta a bogăţiei era incoruptibilă, inalterabilă la rugina timpului, şi azi, mâine, de-alungul popoarelor şi anilor, mâna care îl păstra îi găsea aceiaşi greutate, aceiaşi utilitate. Toate neamurile de pe pământ recunoşteau, printr’un fel de conspiraţie, şi acceptau cu unanimitate superioritatea unică a acestei valori asupra tuturor celorlalte creaţiuni ale industriei umane, şi pretutindeni unde produsul suveran apărea mulţimea raselor barbare sau civilizate alerga să-l salute. Taina-i divină fu ghicită în Fenicia; acolo se făcu el monedă, pentru a nivela schimbul şi nevoia şi pentru a creia economia, această umilă nemurire a fiecărei familii care pune veacurile într’o lacrimă preschimbată în monedă. Din ziua în care cel mai sărac străbun, pierdut în noaptea mizeriei lui, a jertfit în el o nevoie şi a preschimbat jertfa în economii, din ziua aceea el a chemat la ospătarea mesei lui, ca tot atâţi contimporani, pe copiii şi pe copiii copiilor lui, a crescut în puterea de a fi şi a intrat, cu obolu-i în mână, în veşnicia lui. Dacă aurul ar avea numai un trecut, un frumos trecut, am putea zice: «Unde-i cântecul de binecuvântare care te-a celebrat, aur nepătat, metal regal, binefăcător ascuns, suflet material al furaei întrupat în strălucirea razei, pulbere dumnezeiască, schinteie a soarelui căzută pe pământ într’o zi de prietenie faţă de soarta noastră, tu care ai primit în fibra ta şi ai pătruns de incoruptibilitatea la fiecare clipă a muncii omului, fiecare clipă de jertfă, care le-ai primit şi le-ai restituit cu religiozitate, din tată în fiu, celor din urmă generaţiuni, care ai aţâţat în inima celui tare sublima lăcomie a devotamentului, care ai dat virtuţii căminului aureola ei, care ai deschis porţile timpului în faţa paşilor muncitorului, care ai revărsat viaţa noastră sortită perpetuizării asupra vieţii scoborâtorilor noştrii, oare ai unit cu un lanţ indisolubil pe cei morţi cu cei vii şi care porţi veşnicia scrisă în exergă pe monedă, o salvatorule, o nemuritorule! «In zadar am căutat pe buzele poeţilor osanaua recunoştinţei cântată pentru glorificarea ta; poeţii au trecut pe lângă tine şi te-au blestemat. Ţi-au ignorat măreţia, şi sub degetul lor coarda lirei a scos numai sunetul injuriei. In vreme ce alţii au văzut în tine pe cel care a ridicat munca îngrămădită pe muncă, până la apoteoză, pe cel care a creat, într’o mistică concepţiune, capitalul isbăvitor, acest messia născut din lipsă, pe cel care a scos pe om din mizerie şi l’a rescumpărat robiei, l’a brăzdat cu semnul celor aleşi şi l’a adus în forul inteligenţii, — poeţii întrevedeau în strălucirea ta metalică pe viitorul corupător care, fără a ’şi pierde nici una dintre însuşiri, va aştepta prilejul nimerit şi va ispiti prin strălucirea lui mâna pe care n’o va fi atras prin utilitatea lui». Dar aurul mai are şi un prezent, pe care nici poeţii nu l’au întrevăzut, şi care ar fi îndreptăţit, mai bine ca orice, cântecul de răzvrătire ori de blestem de odinioară. Un prezent pe care îl lămureşte jocul valutelor şi îl parafează telegrame ca cea care serveşte drept motto rândurilor acestora. Un prezent ce-i arată cu adevărat marea putere cu care nu mai jonglează indivizii ci Statele şi care a detracat mecanismele celor mai perfecte balanţe de odinioară. Acestuia nu-i mai trebuiesc poeţi, «5 tezaurizatori. J --------onxi-««—.—- —« Ca în „Scrisoarea ntarftafâ « O mică „dramă" administrativă Congresul, prefectul şi primarul — --- O informaţie de câteva rânduri apărută în toate ziarele anunţă că, în urma unui conflict cu d. Căpăţână, preşedintele congresului podgorenilor, primarul din Panciu a fost înlocuit, numindu-se nu ştiucine prezident al comisiei interimare.. Ştire administrativă în aparenţă, neinteresantă, ca şi «conflictul» care-i fusese pricina. Dar în fapt această mică dramă locală merită mai multă atenţie. D. ex-primar al Panelului este o victimă a... presei!* Acum câteva zile s’a ţinut la Paneiu, regiune viticolă cu vechi tradiţii şi vin idem, congresul podgorenilor din toată ţara, prezidat pe cum se ştie, de d. Garoflid, ministrul agriculturei şi domeniilor, d-sa însuşi podgorean. Invitaţiuni speciale şi insistente au fost adresate ziarelor bucureştene, spre a-şi trimete reprezentanţi la această manifestare economică interesantă. Când podgorenii au început campania pentru majorarea taxei pe alcool, mijloc de luptă contra falsificării tot mai intense a vinurilor, presa a fost solicitată să le dea un sprijin cald şi dezinteresat. Ceea ce s’a şi făcut Guvernul liberal a căzut; d. Garoflid a adus la îndeplinire dezideratul mereu făgăduit şi mereu amânat sub regimul trecut; congresul de la Panciu însemna şi consacrarea acestei bune opere şi mulţumire pentru acel care o susţinuse. Dr, d. Căpăţână, prezidentul congresului, fie că n’a fost printre organizatorii lui — căci nîcăeri nu sunt aceeaşi şi la onoruri şi la muncă — fie că s’a desinteresat de colaboratorii al căror „preţios concurs» îl ceruse cu atâta stăruinţă şi cărora ulterior li se asigura o veşnică recunoştinţă. — cert este că reprezentanţii ziarelor au fost trataţi... ca nişte fabricanţi de spirt. Nimeni dintre cei care se agitau mai înainte prin coridoarele redacţiilor după «sprijinul patriotic», nu s-a gândit să le asigure la congres măcar locurile convenabile pentru luarea notelor, care tot congresiştilor serveau, — cu atât mai puţin la banchetul unde fusese poftiţi, — şi pe care, indispuşi de un foarte ciudat gen de ospitalitate, reporterii l-au părăsit ducându-se să mănânce singuri la o cârciumă din târg. Aci a fost origina «conflictului». * Pe când li se pregătea masa, cu ce se putea găsi în asemenea local, cel mai răsărit de pe acolo, un comisar de poliţie în uniformă şi cu doi agenţi au apărut mase. Reproducem după un martor ocular cele urmate: — Cine sântără gazetari! !!!! — A dat orden dom’ prefect (Chiţulescu de la Focşani N. R.) să vă aducem înapoi la banchet! ...O clipă de stupoare şi apoi replicile cuvenite. Un mare autor englez fu citat cu energie în varianta turcească a acelui ilustru nume. Dar pe când reprezentantul d-lui prefect era să fie pus în situaţie de a evacua singur localul, a sosit d. primar al Panelului, om gospodar, bine crescut şi necaragealesc. Acesta a poftit la d-sa acasă la dejun pe ziarişti. Convivii erau la începutul unui dejun savuros, excelent servit, între nişte oameni primitori, cum se cade şi civilizaţi, când, cu o droae de pe dânsul, apăru prefectul însuşi, d. Chiţulescu: — Aha! Care va să zică domnule primar, d-ta lucrezi contra mea, bagi intrigi între administraţie şi presă, instigi cu gazetarii, îmi faci opoziţie! Biiine, domnule primar, biiine! Iau act şi voi lucra şi eu în consecinţă! Apoi deşi se făcuse orele 3 d. a., în loc să lase oamenii să mănânce în tihnă, prefectul a intrat în controversă cu ziariştii şi n’a vrut să a-abandoneze locul, până ce doi dintre dânşii nu s’au înduplecat să’l însoţească la «banchet»!.... ...De sigur, d. Căpăţână, prezidentul congresului, luându şi numele în deşert, a acceptat să considere ca un afront pentru congres, politeţa elementară a primarului şi de prefect s’a ţinut de cuvânt Primarul din Panciu a fost nevoit să plece din fruntea administraţiei comunale. ...Am povestit toate acestea pentru moralitatea pe care o comportă și asupra căreia nu este nevoe să mai stăruim. Nimic mai profitabil decât experiența. D. I. MANIU. NAPOLEON Si KUTUSSOF D. dr. Lupu a călcat cu stângul în fuziune. De aceea a și avut, se vede, atâtea ezitări. Articolul din Aurora prin care un amic — adevărat «ferește-mă Doamne de prieteni»... îi face portretul unui Messia politic românesc, n’a putut să aibă o mai bună probă practică decât «improvizaţia» pe care d. dr. Lupu a rostit-o la întrunirea comună a partidelor fuzionate. Darul improvizărei nu este aşa de lesnicios ca altele. De acea sunt bărbaţi de Stat, — şi nu din calitatea alor noştri, — oameni cu o ilustră carieră şi de mult talent, d. Poincaré de-o pildă, care nu improvizează. Citeşte ce spune, — şi mai ales meditează înainte d’a aşterne pe hârtie cuvântarea. Veţi spune că pentru unii ar fi o precauţiune inutilă, se poate. In orice caz este o autosupraveghere pentru fiecare... Pe de altă parte mai ales când «improvizezi», deşi nu ai la îndemână controlarea in prealabil, e riscant să te referi la comparaţii sau citări de fapte istorice în privinţa cărora nu eşti precis documentat. Astfel, dr. Lupu, salutănd pe noul său şef, d. Maniu, şi, probabil, vrând să fie faţă de acesta cât mai graţios, a început prin a aminti ce spun despre dânsul adversarii săi. Foarte ingrat, acest sistem de a lăuda. Sub pretextul de a respinge nişte critici nefundate, se trece în revistă tot ce este mai neplăcut pentru urechile cuiva. Când este un auditor mai numeros, sunt mulţi care află pentru prima dată, că circulă pe socoteala celui sărbătorit atâtea vorbe rele. «Domnilor, se spune despre Maniu că este slab, n’are voinţă, a zis în esenţă: Duminică, d. dr. Lupu. Dar aşa era un general rus, un ăla mic, slab şi urât, — d. Maniu nu este astfel. — Kutussof, care totuşi a învins pe gigantul Napoleon. Aşa şi slabul d. Maniu va învinge pe Bonaparte—Brătianu!» Nu mai insistăm asupra calitatei literare a metaforei„.. Observăm însă ă lui dr.Lupu că reminiscenţele Sale istorice lasă de dorit. Kutussof n’a învins pe Napoleon. Dimpotrivă, a fost bătut de acesta înaintea Moscovei, — și dacă Rostopin nu dedea foc capitalei, dezastruoasa retragere din Rusia nu s’ar fi întâmplat. Iar la bătălia de la Leipzig, cu doi ani mai târziu, prima înfrângere a lui Napoleon, Kutussof n’a luat parte, fiindcă intre timp murise.... D. dr. Lupu trebue să se controleze, întâi, fiindcă de acum nu vorbeşte numai înaintea unui public ţărănesc, — şi al doilea deoarece lumea povesteşte ce aude. Arsenie IV ■----- --------•#}*.» -——* |