Cuventul, iunie 1927 (Anul 3, nr. 774-797)

1927-06-11 / nr. 781

Sâmbătă II Iunie 1927 ANUL a» »Nea No. 781 redacţia si administraţia 4, STRADA sAIUNOAA, 4 /lîiSi tssgr» Director politic : TITUS «NACOVICI Director : C. GONnOPei. Tupacnai«a ziarului, concesionata exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE DE PUBLICITATE CAROL SCHULDER si S. BERGER Str. Iug. Carava (fosta Karagneorghevici), 9 Telefon I 311/84 fiI. Întunecimea Ara avut proasta inspiraţie de a critica şi încă cum merită guverna­rea şi actele generalului Averescu. Sunt nevoit să recunosc, chiar pu­blic că am făcut un act necavaleresc. Sunt oameni pe cari starea lor îi cruţă de lovituri, fiindcă e laşitate să loveşti pe un om care nu se poa­te apăra. Am însă scuza că nu mui-am­ dat seamă că mă găsesc în faţa unui om atins de senilitate, şi ca numai manifestările din ultimnile zile mi-au învederat starea de plâns a aceluia care se mai poate încă in­titula şeful partidului poporului, Aeca Tutulez. Când în faţa parlamentarilor a­­verescani adunaţi după retragerea guvernului, d. general Averescu descris cu detalii modul înjositor în care era tratat de d. Ionel Brătian,u impresia a fost penibilă. Şi-au pus, toţi oamenii cari se pot indigna, întrebarea cum poate fi aşa de lip­sit de demnitate un om ajuns prim- ministru, încât să se lase admones­tat ca un servitor, şi apoi cum este posibil ca cineva să-şi istorisească in public scenele petrecute, care îl pun în­ aşa tristă postură. Ştiind că întreaga carieră a d-lui general Averescu n’a fost posibilă decât căl­când zilnic pe demnitatea sa, mi-am înch­ipuit că scopul destăinuirilor a fost să provoace cu preţul demni­tăţii sale, indignarea în public con­tra a tot­puterniciei şi aroganţei d-lui Brătianu. Eram sigur că sco­pul nu va fi atins, indignarea nu te poate cuprinde decât pentru nedrep­tatea făcută unui om demn, şi ridi­colul omoară, dar concluzia a fost că d. general Averescu nu este om de nuanţe. Laiul am citit fraza: «Mă felicit nu atăt pentru binele pe care l-am făcut ţării, cât şi pen­tru răul pe care i l-aşi fi putut f­ace, dar pe care nu i l-am făcut». Am avut impresia că mă aflu în faţa unui bolnav, dar n’aşi fi putut preciza felul boa­lei. D. general A­­verescu s’a însărcinat să ne lumine­ze iu cuvântarea sa dela masa pe care i-au dat-o foştii miniştri. Citez după «indreptarea»: «Cea mai mare satisfacţie a mea a fost la 22 Noembrie 1916 când, am părăsit Băicoiul pentru a ne retrage in Moldova. Atunci s’a apropiat de mine un general rus şi mi-a spus: «d-le general, în cei doi ani şi ju­mătate de când sunt în răsboi, am făcut multe retrageri şi multe îna­intări. «Acum însă nu am sentimentul că faceţi o retragere, ci o victorie, atât de ordonată este armata, atât de disciplinată şi atât de încrezătoare în şeful ei». Ce tristă este pentru judecata d-lui Averescu această declaraţie! Să te bucure mai mult ca orice a­­precierea favorabilă a unui gene­ral rus despre o retragere pe care o făceai în Moldova în momentul când nu se ştia dacă Moldova nu va fi mormântul armatei şi al na­ţiei este sentiment de scelerat, să nu-ţi dai seamă de natura acestui sentiment nici după 11 ani şi să-l comunici public, este faptă de om căruia îi lipsesc criteriile elemen­tare de discernământ, prin urmare de om ajuns în demenţă senilă. Nu ne putem mira de cele ce va fi în stare să spună d. general Ave­rescu, îl catalogăm şi îi iertăm tot. Avem dreptul să ne mirăm însă când partizanii nu înţeleg că şeful lor trebue ferit de orice manifes­taţie, pentru respectul pe care nu­mai ei i-l datoresc. Ar trebui să se gândească aceşti domni, că oricine ar fi generalul Averescu, el a re­prezentat omul care le-a făcut po­sibile situaţiuni nesperate pentru cei mai mulţi din ei, şi că prin ur­mare datoresc cel puţin un sen­timent de pietate. Steaua genera­lului a făcut deputaţi din borfaşi, prefecţi din clienţi ai penitencia­rilor şi miniştri din personaje ri­dicole. Un gest frumos deci domnilor! Ii datoraţi o floare, o lacrimă — şi su­praveghere.... Titus Enacovici Colegiul universitar Este iarăş pus în discuţie, acum când se apropie alegerile. Din vina actualului rector, — o recunoaştem, intâiu faptele. Colegiul universitar, care alege un senator, a fost lărgit prin noua lege electorală; în el voi­ vota de aci înainte şi conferenţiarii defini­tivi. Legea a fost votată după aprige discuţiuni, în cari­d. prof. Pangratti, reprezentantul universităţii, a făcut straşnică opoziţie. Dar, legea a tre­cut. Siguri pe dreptul lor legal, confe­renţiarii definitivi au cerut recto­ratului să fie înscrişi în listele elec­torale pentru senatul universitar. Au fost refuzaţi,­­ şi au făcut con­testaţie. Discuţiile în jurul acestei contes­taţii au fost foarte curioase. Sena­tul universitar a ajuns la încheerea că rău s’a făcut acordându-se drept de vot conferenţiarilor, întru cât ei nu sunt profesori (deşi legea spune altfel!). In bună logică parerea se­natului era inoperantă. Căci confe­renţiarii nu cereau avizul senatului, ci pur şi simplu aplicarea legii, a cărei suspendare nu stătea în căde­rea universităţii. Contestaţia conferenţiarilor, a fost atunci respinsă. E adevărat pe alt motiv,­­ şi anume, pe unul perfect valabil. Legea prevedea că listele e­­lectorale după care se vor face ale­gerile în 1926, sunt cele rămase de­finitive la Ianuarie 1926. In aceste nste însă, conferenţiarii nu figurau, pentru că legea e ulterioară. Deci conferenţiarii nu avură drept de vot. A venit însă ianuar 1927. Contes­­tatorii credeau că acum vor fi în­scrişi în liste. Nu s’a făcut.prin ur­mare, o nouă contestaţie. Dar iată, protestul lor s’a produs în Martie, şi până acum nu a căzut încă nici o hotărîre. Domnul Pangratti este de părere că legea nu e bună. Este părerea d-sale. Nici nu voim să o discutăm. Poate să aibă dreptate. Dar nu de asta e vorba. Există o lege care tre­c să fie aplicată. Părerea d-lui rector Pangratti nu poate fi suspen­sivă pentru lege. A răpi conferen­ţiarilor un drept este un abuz. Rectorul universităţii se pune în­­tr’o situaţie delicată. D-sa. a can­­aulat şi colegiul universitar, şi va mai candida. Opunerea d-sale la în­scrierea conferenţiarilor în liste poate lua prin urmare car­acterul unui interes personal, apărat cu străşnicie. Nu există ieşire onorabilă din a­­ceastă situaţie decât aşa: sau can­didează, şi atunci înscrie pe confe­renţiari; sau nu-i înscrie, dar atunci nici nu candidează. Domnul rector Pangrati are, doar, un nume de apăraţi Nae Ionescu 1­r .O fi“ ! Intr’o serie de «anchete politice» am expus framartariie par­tdelor pe chestiunea alegerilor- liste comune,­­ sau luptă între partide. Am arătat ce se petrece în fiecare partid în parte, împărţit între cel puţin două opinii, controversele nas­cute asupra cartelurilor electorale, desbaterile în care mereu nu inter­vin hotărâri definitive şi tr­atative­le fără de sfârşit dintre partide. Şi nu suntem decât la început, căci depunerea capetelor de liste ce s’a făcut pe aiocuit până acum, nu însemnează decât marcarea ordinei listelor de partid, nu avem calitatea că se va rămâne până la sfârşit, — la soluţia listelor separate. Ceea ce încă nu e sigur, — şi ceea ce va aduce schimbări importante în situaţia politică. D. Barbu Ştirbey a­­meninţa cu demisia Frământările nu sunt datorite nu­mai faptului că părerile şefilor de partid sunt diferite, după cum sunt diferite şi părerile conducătorilor a­­cel­aş partid; şi în partidul libe­ral sunt adversari ai ideei listelor comune, — unice — şi, mai ales, în cel naţionalist-ţărănesc; — frămân­tările sunt datorite mai ales presiu­nilor ce le exercită d. Barbu ti tir bey şeful guvernului, asupra reprezen­tanţilor din minister ale celor două mari partide,­­ liberal şi naţional­­ţărănesc, şi, totodată, asupra gru­părilor rămase în afara guvernului. Bineînţeles, asupra acestora din ur­mă cu mai puţină insistenţă şi per­suasiune, ca şi, de altfel, cu mai pu­ţin interes. D. Barbu Ştirbey, — după cum am arătat în ancheta de eri — inten­ţionează să se prezinte Suveranu­lui spre a-i expune situaţia şi a-i cere avizul. Dar înainte de o între­vedere cu Suveranul, care ar putea însemna demiterea d-lui Barbu Ştirbey, — şeful guvernului face D. BARBU ŞTIRBE­­X toate si­ertările spre a determina cele două partide importante ce-şi dispută întaetatea, — adică majori­tatea in Parlament și deci guver­­nul, — la un acord electoral, la care celelalte grupări ar adera fă­ră îndoială, și n'ar rămâne izolat decât, — poate — partidul poporu­lui. Un asemenea acord va a­­duce o remaniere a guver­nului Știrbey, care ar ră­mâne sa-si atmcă la mue­­jiditu'e masiuneaa prezida­­rea alegerilor, prin intro­­idictrea mn guvern a deie­­jj&tHt**' peiorifthe grupări aderente. Altfel, d. Știr­­ney, — a pus in uum*s».L»i.ta pe membrii guvernului — .« va demite. Se așteaptă expirarea termenului de depu­nere a conținuturilor D. Stirbey a fost înduplecat, să aștepte câteva zile. In schimb, d-sa a determinat pe d. Iuliu Maniu la o întrevedere cu d. Ionel Brătianu, — întrevedere de care vorbim la «ulti­ma oră». Putem adăuga că d. Ştirbey a de­clarat că, în cazul că partidul na­­ţional-ţârănesc convine să negocie­ze chestiunea listelor comune cu par­tidul liberal, — ceea ce d. Maniu re­fuzase net până acum — d-sa este dispus să aştepte până în ultima zi de depunere a candidaturilor, ter­men înlâuntrul căruia un acord mai poate interveni în mod valabil, .aşa ca, d­aca întrevederea Bra­­tianu-Maniu nu se va sfârşi prin­­tr’un refuz al partidului naţional, ţărănesc, guvernul Ştirbey va ră­mâne să-şi execute misiunea până la sfârşit. Cum insă d. Brătianu a cerut d-lui Maniu un răspuns până Vineri, adică astăzi, la prânz, — nu este exclus ca, în aceiaşi zi, să se producă o bună criză, d. Ştirbey depunându-şi mandatul. ANCHETE POLITICE D. Barbu Ştirbey ameninţă la demisia guvernului pâna­­ci expirarea termenului candidaturilor Pentru risipirea unei iluzii se vorbeşte de alegeri libere, cu o emoţionantă sinceritate, iar per­soana d-lui Barbu Ştirbey, cu o popularitate de şoapte, devine o ciudată expresie a celui mai nevi­novat constituţionalism. Ce repe­de se uită toate. Străbateţi coloa­nele ziarelor, cutremuraţi-vă ca de un inedit de jaful făcut în bia­tă visteria statului, de către fos­tul guvern averescan. Dar după ce fiecare îşi va fi epuizat mânia re­voltei, să facă o mică sforţare de memorie sau să caute o colecţie a ziarelor din luna Aprilie 1926, pen­tru a vedea că averescanii la ple­care nu au făcut altceva decât să repete mişcările de vămuire totală a banului public, aşa cum au fă­cut la plecare şi liberalii. Deose­birea este numai de proporţii şi modalitate, liberalii au avut o mă­sură, averescanii nici una. Şi to­­tuş s’a uitat că nimic inedit nu aparţine guvernului gonit, iar revolta noastră are tot resortul li­nei proaspete şi decisive impresii. Aşa se uită acum persoana d-lui Barbu Ştirbey, până mai eri vie­ţuitor în umbră şi popular în şoapte, eşti astăzi în lumina res­ponsabilităţii publice (fie şi a u­­nui iluzorii responsabilităţi). Noi nu m­i am exprimat cu toată sinceritatea, cu o brutală sinceri­tate, neîncrederea în posibilita­tea unor alegeri libere. Nu numai că nu ni-l putem imagina pe d. Barbu Ştirbey cuprins de febra unei democraţii integrale şi com­pletând reducerea politică a cum­natului său Ionel I. C. Brătianu, dar nu ni-l putem imagina pe şe­ful partidului liberal ducându-se cu o seninătate desăvârşită la aba­torul votului universal. (Je,­d. Io­nel 1. C. Brătianu ar putea ignora popularitatea covârşitoare a naţio­­nal-ţărăniştilor? Există cineva ca­re să se îndoiască asupra rezulta­telor unor alegeri libere? Cum ar accepta d. I. Brătianu in 1927 ceia ce a refuzat în 1926, când pentru a evita un guvern Maniu a inven­tat lăcustele averescane? Şi nu în­sem­nă acelaş lucru un guvern care face alegeri şi un guvern eşit din alegeri, iar situaţia nu mai es­te acelaş care era în 1919 când pentru orice manevră d. Brătianu avea în rezervă popularitatea ge­neralului Averescu şi sănătatea robustă a Regelui. Deci pentru oricine meditează cât de cât asu­pra datelor trecutului — şi ni­mic nu se schimbă în tactica par­tidelor — nu-şi poate permite luxul de a gândi altfel: e logic că alege­rile vor putea fi legale dar nu li­bere, iar urnele vor putea să ser­vească şi de data aceasta drept corectiv hazardului primejdios — prin necunoscutul ce-l implică — al votului universal. Atunci de ce nu cad de acord naţion­al-ţărăn­iş­­tii cu partidul liberal? Pentru li­niştea ţării, pentru toate sumbre­le posibilităţi ale viitorului, pen­tru înlăturarea unor agitaţii inu­tile, o listă unică a guvernului se impune ca o singură soluţie înţe­leaptă. Ştim că vor fi jertfite multe ambiţii mărunte ce pot încăpea intr'un partid dar nu într’o cola­borare care înseamnă şi o împuţi­nare a locurilor. Ştim că din punc­tul de vedere al intereselor pur e­­lectorale o listă unică­ anulează capacitatea combativă a partiza­nilor. Dar nu e mai puţin adevă­rat că pentru interesele ţării jertfa partidelor se impune- Să se gân­dească fiecare ce-ar însemna pen­tru creditar şi poliţie şi economic al ţării peste hotare, coaliţia a tot ce înseamnă o valoare politică şi ratificarea acestei uniuni de ener­gii prin votul întregei ţări. Vre­me pentru o trântă electorală nu este acum, peste patru ani poate să fie, acum se cere de la toţi cumin­ţenie, nu în vorbe şi gesturi, ci în fapte. Nu scriu acest articol pentru a convinge partidul liberal care ştie ce are de făcut în cazul când re­fuză naţional-ţărăniştii, ci pentru a împiedica făptuirea unei grave erori de tactică din partea naţio­­nal-ţărăniştilor. Dacă va fi împo­trivire, dacă va fi o respingere a ideii unei liste unice, mult nu va sta pe gânduri d. Ionel I. C. Bră­tianu şi va recurge la vechile şi dovedite aşa de practice metode, iar aria furtului de urne a auzit-o de atâtea ori că­ nu poate­ să-l mai impresioneze. Pentru prima dată naţional-ţărăniştii ar putea să fa­că dovada unui desăvârşit spirit de anticipare politică şi vigoarea partidului va primi o rodnică uti­lizare. Pamfil Şeicaru ■ÜI Congresul international In ziua de 20 August crt. se va deschide la Bucureşti al IX-lea con­gres internaţional al învăţămân­tului secundar. De cinci ori până a­­cum profesorii noştri de liceu s’au întâlnit cu colegii lor de peste gra­niţă, şi ştim că întâlnirile acestea nu au fost nici spre pagubă, nici spre jena noastră. Că există o criză de cadre a li­ceelor în ţara noastră, e adevărat. Dar ea e mai degrabă o criză de creştere. La o cerere mare de pro­fesori şi la o remunerare submedio­cră, calitatea, dar mai ales numărul nouilor educatori e ceva mai cobo­­rît. Avem totuşi o generaţie, cea în­tre 35 şi 45 de ani, care în generali­tatea ei este excelentă. E drept că înfăţişarea acestei tag­me de intelectuali e la noi alta decât în străinătate. Tipul profesorului secundar dedat cu totul cercetării ştiinţifice, aşa de frequent peste ho­tare, se întâlneşte mai rar în ţara românească. Dar pe deo parte acesta este aspectul general al profesorimii în ţara noastră, de la învăţător la u­­niversitar; procentul preocupărilor extradidactice şi extra ştiinţifice e în corpul nostru profesoral mai ri­dicat decât aiurea. Iar P® de alta, este oare de resortul profesorului de liceu cercetarea strict ştiinţifică? Educatorii noştri din amintita ge­neraţie sunt oameni cu o solidă cul­tură generală şi profesională, să nu exagerăm în rău, gândindu-ne la unele cazuri concrete pe cari le cunoaştem şi pe cari le regretăm. Ci să procedăm comparativ cu străi­nătatea, şi vom avea satisfacţiuni legitime. Că învăţământul nostru secundar nu e la înălţimea celui străin? Se poate! Aş prefera totuş să spun, pentru respectul adevăru­lui: nu mai e la înălţimea celui străin. (E mai exact). Iar dacă nu mai e, aceasta nu se întâmplă din pricina corpului nostru didactic. Suntem siguri deci că profesorii noştri secundari ne vor face cinste în viitorul congres, care de această dată se va ţine în Bucureşti la sfâr­şitul lunei August, şi suntem bucu­roşi că ei cel puţin­­ universitarii nu s’au prea învrednicit de atâta iniţiativă harnică — au luat drumul congreselor internaţionale. Nici nu vrem să punem din capul locului problema foloaselor techni­­ce că nu rezultă din asemenea con­grese. însemnătatea lor stă în pri­mul rând în altă parte, în întâlni­rea pe un teren de cercetare profe­sională cu colegii lor de peste ho­tare. Aceasta ne dă putinţa de a ne măsura, şi de a căpăta conştiinţa valorii noastre personale. E cea mai directă şi mai eficace metodă de a lua la cunoştinţă faptul că noi suntem în Europa. Căci oricât s’ar părea de ciudat, aceasta e si­tuaţia: răsboiul şi mărirea terito­rială şi politică nu au avut nici o restrângere în sufletele noastre. Continuăm a trăi deci în vechile ra­porturi, şi ne considerăm, ca şi îna­in­te de 1916, în marginea Europei. Acest beteşug spiritual, mai pă­gubitor decât ne-am putea închipui la prima vedere, va dispare prin amintitele întâlniri internaţionale. Va dispare cel puţin pentru profe­sorii secundari; şi asta e mult, când ne gândim că aceşti profesori ne cresc copii, şi le formează în bună parte conştiinţa. Evident,­­ mai e şi latura techni­că a congresului. Programul de lu­cru indică ca centru al desbaterilor o problemă de mare interes: «­Cum se poate împăca, în învăţământul secundar, necesitatea culturii gene­rale cu neîncetata lărgire a cunoş­tinţelor omeneşti», chestiune care — e lesne de înţeles — atinge însuş miezul problemei învăţământului secundar. Dacă discuţiunile vor a­­duce precizări efective în jurul a­­cestei întrebări, câştigul pentru noi e încă odată apreciabil. Sunt cele mai bune semne că a­­ceasta se va întâmpla în adevăr. Conform obiceiului, comitetul din Bucureşti a redactat o desvoltare a chestiunii pus© la ordinea zilei, des­picând problema în patru sub-pro­­blem­e. Această operaţie este făcută cu atâta pricepere, în­tr’un aşa de strâns spirit logic şi cu atât de di­recte legături cu realitatea, în cât trebue să felicităm comitetul: pro­fesorii secundari români se dove­desc prin aceasta încă odată — dacă mai era nevoe — ca eminenţi oa­meni de meserie. Ceea ce dovedeşte încă odată so­lida cultură profesională a «secun­darilor» noştri, toţi oameni de me­serie, urmărind cu atenţie critică realităţile practice, utilizând expe­rienţa lor didactică, şi nescăpânii fi­le sensul mai larg al problemelor teehnice în resorturile lor intim, dar şi în ideile lor generale. Broşura care înfăţişază lucră­rile pentru pregătirea congresului ne dă şi răspunsul secţiei româ­neşti la formularul de anchetă care va servi ca bază discuţiuni­­lor. El este sobru şi «sachlich», fără nici un fel de literatură, cu atât mai bine. Şi oglindeşte spi­ritul în care se înţelege reforma liceului în corpul nostru profeso­ral. Dar aci, o observaţie. Noi avem în fapt trei proecte de reformă: Negulescu, Angelescu, Petrovici, proecte străbate în răspunsul co­misiei româneşti. De ce? Profeso­rii secundari ar fi datori să le însuşească efectiv. Mai ales pe cel din urmă, care e într-adevăr o operă de gândire, independent de noile lipsuri de amănunt- Se a­­mestecă şi aci pasiunea politică? E rău. Pierde şcoala. Să recunoaş­tem doară că de la legea lui Dimi­­trescu-Iaşi, singur ministrul Pe­trovici a adus idei în reforma în­văţământului. Ori poate nu e ne­voe de ele? N. r. ■**----- oo&oa—*—— UN P­LA­N IUGOSLAV ----OQiIS­ Parcă e un făcut ca după fiece o­­cazie, care a restabilit şi precizat rolul de apărare a intereselor com­ponenţilor ei ce-i are Mica înţelege­re de la închegare, ca şi după orice învestire a ei cu prestigiu, amicii noştri iugoslavi să pornească, dacă nu la săparea temeliilor, în tot ca­zul, la scăderea acestui prestigiu. Constatarea, de­sigur, e curioasă. Dar e constantă, pentru că iugosla­vii nu înţeleg această grupare de forţe politice şi militare în jurul Europei Centrale decât în funcţie exclusivă de interesele lor ca stat cu mari aspiraţii în Balcani. Mai ales astăzi, după încercările fă­cute de a îngloba pe Bulgari într’­­un mare stat sudslav, şi de a în­cheia un tratat cu Ungaria, ce nu putea să fie numai de bună vecinătate. Cauza I O veche do­rinţă creată dintr’o confuzie a lu­crurilor şi stării politice şi etnice din evul mediu cu tendinţa de a de­veni o mare putere în orientul bal­canic al Europei, împiedicată a se satisface direct de la cei sortiţi să fie hoţul de păgubaş, Iugoslavia cată a se instala prin mijloacele indirec­te ale politicei internaţionale pe primul plan al acestei poziţii, de unde să conducă Balcanii. Aceste rânduri nu sunt concluziunile aprecierilor ce dăm tribula­­ţiunilor de la Belgrad, ci după cum am spus, sunt chiar constatările fă­cute pe urma afirmaţiunilor vecini­lor noştri. Neîndoios că politica este arta de a urmări sau creia stări reale, du­pă o anumită mecanică dictată de interesele sociale şi naţionale. Dar succesul ei depinde de baza ce-şi impune, de concepţia conducătoare şi de elementele menite să rămână în afara acestor operaţiuni, sau mai precis de adversari. In ce condiţiuni se desfăşoară noua politică inaugurată de iugo­slavi? Răspunsul ni-l dă: ce fel de politică inaugurează iugoslavii. In această privinţă, ne lămureşte «Po­litika» organul oficios al ministe­rului de externe din faţa Panciovei. «Occidentul a fost vârât în miş­cări şi războae, fie de impulsurile interioare, fie de intrigile din afară. Şi n’ar putea scăpa decât dacă s’ar complecta prin marea linie slavă, a cărei bază şi azi încă ar fi ţara noa­stră şi care s’ar prelungi până în Rusia. Pentru aceasta e necesar for­marea unui triunghiu politic prin­­tr’o alianţă franco-germano-iugosla­­vă rezemat, drept consecinţă pe Pa­ris, Berlin şi Belgrad». Mai ales la Belgrad, căci, după oamenii de stat iugoslavi, una din bazele politicei internaţionale trebue situată la Bel­­grad. Lăsăm la o parte faptul că dat fiind afinităţile actuale între poli­tica Berlinului şi Moscovei, iugo­­slavii se mulţumesc şi numai cu o alianţă germano-iugoslavă care să prelungească în Europa centrală şi de aci în Balcani alianţa germano­­rusă. Dar ne întrebăm: Care este sco­pul acestui provizorat în politica internaţională mai ales a Balcani­lor, ce şi-l asumă Serbia, până la apariţia Rusiei legitime? Este si­tuaţia internaţională de aşa na­tură încât să permită Iugoslaviei să joace rolul de avantpost al pan­slavismului reprezintat prin mira­jul unei Rusii puternice? Iată, mai mult ca oricând după război, Rusia este ameninţată de formida­bilul asediu ce i l’a preparat An­glia. Căci evenimentele din China pre­parat© cu atâtea jertfe de către Rusia, cari s’au întors împotriva Rusiei într’o măsură neaşteptată, ca şi atentatele căror cad victimă diplomaţii bolşevici, ca şi uruitul furtunii ce se anunţă în Ucraina nu sunt decât preludiul acestui asediu, care, mâine va sgudui din temelii şi regimul sovietic şi Ru­sia geografică. Dar, nu realitatea interesează pe iugoslavi. Ci setea d© predominare politică, ia relaţiile internaţionale numai concordanţa de interese şi echili­brul de forţe păzesc pepenii atât de râvniţi. Şi numai acestor lu­­curi se datoreşte existenţa Micei înţelegeri, care, deşi are un obiec­tiv limitat, activitatea şi influen­ţa ei s’au dovedit că îmbrăţişează şi alte chestiuni,­decât tratatul de la Trianon. De binefacere, fie şi ea pur convenţională, va reprezin­tă Mica înţelegere pentru Româ­nia, în ziua când Rusia îşi va face o bază de operaţiuni şi la Bel­grad? Să nu uităm că dacă dife­rendul italo-iugoslav n’a degene­rat în războiu, e că Bulgaria şi Un­garia erau păzite de România şi Cehoslovacia. De cine va fi păzită Bulgaria în eventualitatea unui războiu cu Rusia? De Iugoslavia? Dar Bulgaria­ este invitată să in­tre în «Marele Stat al Slavilor», care s’ar întinde dela Dunăre la Marea Neagră la* Adriatica! Şi apoi tratatul cu marea linie slavă.... In Orientul Europei şi în Bal­cani numai actuala situaţiune geografică justifică acordurile sincere. Tot ce nu se leagă de a­­ceastă situaţiune, nu e posibilă. Şi, mai ales, e riscantă pentru cei ce le nesocotesc. Iugoslavii nu vor să înţeleagă aceste lucruri. De aceea încearcă să-şi transplanteze politica lor de pe terasa realităţilor pe acoperi­şul veleităților de conducători în orientul balcanic. Saltul este riscant. Alunecarea sigură. Ion Biciolla Chemare Rusaliile vin. Pentru apărarea celor sănătoşi, pentru marea du­rere a tuberculoşilor cer şi anul acesta obolul tu­turor. Bogatul să dea din priso­sul lui, săracul din puţinul pe care-l are, să dea pen­tru alinarea celor mai ne­norociţi dintre bolnavi, pentru stăvilirea boalei care se întinde, ne cotro­peşte, ne ameninţă deopo­trivă pe toţi.­­ MARIA ■——“—eoitrop---------­ (Citiţi in pag. IV-a) Tratativele dintre liberali şi naţional­­ţărănişti

Next