Cuventul, iunie 1927 (Anul 3, nr. 774-797)
1927-06-11 / nr. 781
Sâmbătă II Iunie 1927 ANUL a» »Nea No. 781 redacţia si administraţia 4, STRADA sAIUNOAA, 4 /lîiSi tssgr» Director politic : TITUS «NACOVICI Director : C. GONnOPei. Tupacnai«a ziarului, concesionata exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE DE PUBLICITATE CAROL SCHULDER si S. BERGER Str. Iug. Carava (fosta Karagneorghevici), 9 Telefon I 311/84 fiI. Întunecimea Ara avut proasta inspiraţie de a critica şi încă cum merită guvernarea şi actele generalului Averescu. Sunt nevoit să recunosc, chiar public că am făcut un act necavaleresc. Sunt oameni pe cari starea lor îi cruţă de lovituri, fiindcă e laşitate să loveşti pe un om care nu se poate apăra. Am însă scuza că nu mui-am dat seamă că mă găsesc în faţa unui om atins de senilitate, şi ca numai manifestările din ultimnile zile mi-au învederat starea de plâns a aceluia care se mai poate încă intitula şeful partidului poporului, Aeca Tutulez. Când în faţa parlamentarilor averescani adunaţi după retragerea guvernului, d. general Averescu descris cu detalii modul înjositor în care era tratat de d. Ionel Brătian,u impresia a fost penibilă. Şi-au pus, toţi oamenii cari se pot indigna, întrebarea cum poate fi aşa de lipsit de demnitate un om ajuns prim- ministru, încât să se lase admonestat ca un servitor, şi apoi cum este posibil ca cineva să-şi istorisească in public scenele petrecute, care îl pun în aşa tristă postură. Ştiind că întreaga carieră a d-lui general Averescu n’a fost posibilă decât călcând zilnic pe demnitatea sa, mi-am închipuit că scopul destăinuirilor a fost să provoace cu preţul demnităţii sale, indignarea în public contra a totputerniciei şi aroganţei d-lui Brătianu. Eram sigur că scopul nu va fi atins, indignarea nu te poate cuprinde decât pentru nedreptatea făcută unui om demn, şi ridicolul omoară, dar concluzia a fost că d. general Averescu nu este om de nuanţe. Laiul am citit fraza: «Mă felicit nu atăt pentru binele pe care l-am făcut ţării, cât şi pentru răul pe care i l-aşi fi putut face, dar pe care nu i l-am făcut». Am avut impresia că mă aflu în faţa unui bolnav, dar n’aşi fi putut preciza felul boalei. D. general Averescu s’a însărcinat să ne lumineze iu cuvântarea sa dela masa pe care i-au dat-o foştii miniştri. Citez după «indreptarea»: «Cea mai mare satisfacţie a mea a fost la 22 Noembrie 1916 când, am părăsit Băicoiul pentru a ne retrage in Moldova. Atunci s’a apropiat de mine un general rus şi mi-a spus: «d-le general, în cei doi ani şi jumătate de când sunt în răsboi, am făcut multe retrageri şi multe înaintări. «Acum însă nu am sentimentul că faceţi o retragere, ci o victorie, atât de ordonată este armata, atât de disciplinată şi atât de încrezătoare în şeful ei». Ce tristă este pentru judecata d-lui Averescu această declaraţie! Să te bucure mai mult ca orice aprecierea favorabilă a unui general rus despre o retragere pe care o făceai în Moldova în momentul când nu se ştia dacă Moldova nu va fi mormântul armatei şi al naţiei este sentiment de scelerat, să nu-ţi dai seamă de natura acestui sentiment nici după 11 ani şi să-l comunici public, este faptă de om căruia îi lipsesc criteriile elementare de discernământ, prin urmare de om ajuns în demenţă senilă. Nu ne putem mira de cele ce va fi în stare să spună d. general Averescu, îl catalogăm şi îi iertăm tot. Avem dreptul să ne mirăm însă când partizanii nu înţeleg că şeful lor trebue ferit de orice manifestaţie, pentru respectul pe care numai ei i-l datoresc. Ar trebui să se gândească aceşti domni, că oricine ar fi generalul Averescu, el a reprezentat omul care le-a făcut posibile situaţiuni nesperate pentru cei mai mulţi din ei, şi că prin urmare datoresc cel puţin un sentiment de pietate. Steaua generalului a făcut deputaţi din borfaşi, prefecţi din clienţi ai penitenciarilor şi miniştri din personaje ridicole. Un gest frumos deci domnilor! Ii datoraţi o floare, o lacrimă — şi supraveghere.... Titus Enacovici Colegiul universitar Este iarăş pus în discuţie, acum când se apropie alegerile. Din vina actualului rector, — o recunoaştem, intâiu faptele. Colegiul universitar, care alege un senator, a fost lărgit prin noua lege electorală; în el voi vota de aci înainte şi conferenţiarii definitivi. Legea a fost votată după aprige discuţiuni, în carid. prof. Pangratti, reprezentantul universităţii, a făcut straşnică opoziţie. Dar, legea a trecut. Siguri pe dreptul lor legal, conferenţiarii definitivi au cerut rectoratului să fie înscrişi în listele electorale pentru senatul universitar. Au fost refuzaţi, şi au făcut contestaţie. Discuţiile în jurul acestei contestaţii au fost foarte curioase. Senatul universitar a ajuns la încheerea că rău s’a făcut acordându-se drept de vot conferenţiarilor, întru cât ei nu sunt profesori (deşi legea spune altfel!). In bună logică parerea senatului era inoperantă. Căci conferenţiarii nu cereau avizul senatului, ci pur şi simplu aplicarea legii, a cărei suspendare nu stătea în căderea universităţii. Contestaţia conferenţiarilor, a fost atunci respinsă. E adevărat pe alt motiv, şi anume, pe unul perfect valabil. Legea prevedea că listele electorale după care se vor face alegerile în 1926, sunt cele rămase definitive la Ianuarie 1926. In aceste nste însă, conferenţiarii nu figurau, pentru că legea e ulterioară. Deci conferenţiarii nu avură drept de vot. A venit însă ianuar 1927. Contestatorii credeau că acum vor fi înscrişi în liste. Nu s’a făcut.prin urmare, o nouă contestaţie. Dar iată, protestul lor s’a produs în Martie, şi până acum nu a căzut încă nici o hotărîre. Domnul Pangratti este de părere că legea nu e bună. Este părerea d-sale. Nici nu voim să o discutăm. Poate să aibă dreptate. Dar nu de asta e vorba. Există o lege care trec să fie aplicată. Părerea d-lui rector Pangratti nu poate fi suspensivă pentru lege. A răpi conferenţiarilor un drept este un abuz. Rectorul universităţii se pune într’o situaţie delicată. D-sa. a canaulat şi colegiul universitar, şi va mai candida. Opunerea d-sale la înscrierea conferenţiarilor în liste poate lua prin urmare caracterul unui interes personal, apărat cu străşnicie. Nu există ieşire onorabilă din această situaţie decât aşa: sau candidează, şi atunci înscrie pe conferenţiari; sau nu-i înscrie, dar atunci nici nu candidează. Domnul rector Pangrati are, doar, un nume de apăraţi Nae Ionescu 1r .O fi“ ! Intr’o serie de «anchete politice» am expus framartariie partdelor pe chestiunea alegerilor- liste comune, sau luptă între partide. Am arătat ce se petrece în fiecare partid în parte, împărţit între cel puţin două opinii, controversele nascute asupra cartelurilor electorale, desbaterile în care mereu nu intervin hotărâri definitive şi tratativele fără de sfârşit dintre partide. Şi nu suntem decât la început, căci depunerea capetelor de liste ce s’a făcut pe aiocuit până acum, nu însemnează decât marcarea ordinei listelor de partid, nu avem calitatea că se va rămâne până la sfârşit, — la soluţia listelor separate. Ceea ce încă nu e sigur, — şi ceea ce va aduce schimbări importante în situaţia politică. D. Barbu Ştirbey ameninţa cu demisia Frământările nu sunt datorite numai faptului că părerile şefilor de partid sunt diferite, după cum sunt diferite şi părerile conducătorilor acelaş partid; şi în partidul liberal sunt adversari ai ideei listelor comune, — unice — şi, mai ales, în cel naţionalist-ţărănesc; — frământările sunt datorite mai ales presiunilor ce le exercită d. Barbu ti tir bey şeful guvernului, asupra reprezentanţilor din minister ale celor două mari partide, liberal şi naţionalţărănesc, şi, totodată, asupra grupărilor rămase în afara guvernului. Bineînţeles, asupra acestora din urmă cu mai puţină insistenţă şi persuasiune, ca şi, de altfel, cu mai puţin interes. D. Barbu Ştirbey, — după cum am arătat în ancheta de eri — intenţionează să se prezinte Suveranului spre a-i expune situaţia şi a-i cere avizul. Dar înainte de o întrevedere cu Suveranul, care ar putea însemna demiterea d-lui Barbu Ştirbey, — şeful guvernului face D. BARBU ŞTIRBEX toate siertările spre a determina cele două partide importante ce-şi dispută întaetatea, — adică majoritatea in Parlament și deci guvernul, — la un acord electoral, la care celelalte grupări ar adera fără îndoială, și n'ar rămâne izolat decât, — poate — partidul poporului. Un asemenea acord va aduce o remaniere a guvernului Știrbey, care ar rămâne sa-si atmcă la muejiditu'e masiuneaa prezidarea alegerilor, prin introidictrea mn guvern a deiejj&tHt**' peiorifthe grupări aderente. Altfel, d. Știrney, — a pus in uum*s».L»i.ta pe membrii guvernului — .« va demite. Se așteaptă expirarea termenului de depunere a conținuturilor D. Stirbey a fost înduplecat, să aștepte câteva zile. In schimb, d-sa a determinat pe d. Iuliu Maniu la o întrevedere cu d. Ionel Brătianu, — întrevedere de care vorbim la «ultima oră». Putem adăuga că d. Ştirbey a declarat că, în cazul că partidul naţional-ţârănesc convine să negocieze chestiunea listelor comune cu partidul liberal, — ceea ce d. Maniu refuzase net până acum — d-sa este dispus să aştepte până în ultima zi de depunere a candidaturilor, termen înlâuntrul căruia un acord mai poate interveni în mod valabil, .aşa ca, daca întrevederea Bratianu-Maniu nu se va sfârşi printr’un refuz al partidului naţional, ţărănesc, guvernul Ştirbey va rămâne să-şi execute misiunea până la sfârşit. Cum insă d. Brătianu a cerut d-lui Maniu un răspuns până Vineri, adică astăzi, la prânz, — nu este exclus ca, în aceiaşi zi, să se producă o bună criză, d. Ştirbey depunându-şi mandatul. ANCHETE POLITICE D. Barbu Ştirbey ameninţă la demisia guvernului pânaci expirarea termenului candidaturilor Pentru risipirea unei iluzii se vorbeşte de alegeri libere, cu o emoţionantă sinceritate, iar persoana d-lui Barbu Ştirbey, cu o popularitate de şoapte, devine o ciudată expresie a celui mai nevinovat constituţionalism. Ce repede se uită toate. Străbateţi coloanele ziarelor, cutremuraţi-vă ca de un inedit de jaful făcut în biată visteria statului, de către fostul guvern averescan. Dar după ce fiecare îşi va fi epuizat mânia revoltei, să facă o mică sforţare de memorie sau să caute o colecţie a ziarelor din luna Aprilie 1926, pentru a vedea că averescanii la plecare nu au făcut altceva decât să repete mişcările de vămuire totală a banului public, aşa cum au făcut la plecare şi liberalii. Deosebirea este numai de proporţii şi modalitate, liberalii au avut o măsură, averescanii nici una. Şi totuş s’a uitat că nimic inedit nu aparţine guvernului gonit, iar revolta noastră are tot resortul linei proaspete şi decisive impresii. Aşa se uită acum persoana d-lui Barbu Ştirbey, până mai eri vieţuitor în umbră şi popular în şoapte, eşti astăzi în lumina responsabilităţii publice (fie şi a unui iluzorii responsabilităţi). Noi nu mi am exprimat cu toată sinceritatea, cu o brutală sinceritate, neîncrederea în posibilitatea unor alegeri libere. Nu numai că nu ni-l putem imagina pe d. Barbu Ştirbey cuprins de febra unei democraţii integrale şi completând reducerea politică a cumnatului său Ionel I. C. Brătianu, dar nu ni-l putem imagina pe şeful partidului liberal ducându-se cu o seninătate desăvârşită la abatorul votului universal. (Je,d. Ionel 1. C. Brătianu ar putea ignora popularitatea covârşitoare a naţional-ţărăniştilor? Există cineva care să se îndoiască asupra rezultatelor unor alegeri libere? Cum ar accepta d. I. Brătianu in 1927 ceia ce a refuzat în 1926, când pentru a evita un guvern Maniu a inventat lăcustele averescane? Şi nu însemnă acelaş lucru un guvern care face alegeri şi un guvern eşit din alegeri, iar situaţia nu mai este acelaş care era în 1919 când pentru orice manevră d. Brătianu avea în rezervă popularitatea generalului Averescu şi sănătatea robustă a Regelui. Deci pentru oricine meditează cât de cât asupra datelor trecutului — şi nimic nu se schimbă în tactica partidelor — nu-şi poate permite luxul de a gândi altfel: e logic că alegerile vor putea fi legale dar nu libere, iar urnele vor putea să servească şi de data aceasta drept corectiv hazardului primejdios — prin necunoscutul ce-l implică — al votului universal. Atunci de ce nu cad de acord naţional-ţărăniştii cu partidul liberal? Pentru liniştea ţării, pentru toate sumbrele posibilităţi ale viitorului, pentru înlăturarea unor agitaţii inutile, o listă unică a guvernului se impune ca o singură soluţie înţeleaptă. Ştim că vor fi jertfite multe ambiţii mărunte ce pot încăpea intr'un partid dar nu într’o colaborare care înseamnă şi o împuţinare a locurilor. Ştim că din punctul de vedere al intereselor pur electorale o listă unică anulează capacitatea combativă a partizanilor. Dar nu e mai puţin adevărat că pentru interesele ţării jertfa partidelor se impune- Să se gândească fiecare ce-ar însemna pentru creditar şi poliţie şi economic al ţării peste hotare, coaliţia a tot ce înseamnă o valoare politică şi ratificarea acestei uniuni de energii prin votul întregei ţări. Vreme pentru o trântă electorală nu este acum, peste patru ani poate să fie, acum se cere de la toţi cuminţenie, nu în vorbe şi gesturi, ci în fapte. Nu scriu acest articol pentru a convinge partidul liberal care ştie ce are de făcut în cazul când refuză naţional-ţărăniştii, ci pentru a împiedica făptuirea unei grave erori de tactică din partea naţional-ţărăniştilor. Dacă va fi împotrivire, dacă va fi o respingere a ideii unei liste unice, mult nu va sta pe gânduri d. Ionel I. C. Brătianu şi va recurge la vechile şi dovedite aşa de practice metode, iar aria furtului de urne a auzit-o de atâtea ori că nu poate să-l mai impresioneze. Pentru prima dată naţional-ţărăniştii ar putea să facă dovada unui desăvârşit spirit de anticipare politică şi vigoarea partidului va primi o rodnică utilizare. Pamfil Şeicaru ■ÜI Congresul international In ziua de 20 August crt. se va deschide la Bucureşti al IX-lea congres internaţional al învăţământului secundar. De cinci ori până acum profesorii noştri de liceu s’au întâlnit cu colegii lor de peste graniţă, şi ştim că întâlnirile acestea nu au fost nici spre pagubă, nici spre jena noastră. Că există o criză de cadre a liceelor în ţara noastră, e adevărat. Dar ea e mai degrabă o criză de creştere. La o cerere mare de profesori şi la o remunerare submediocră, calitatea, dar mai ales numărul nouilor educatori e ceva mai coborît. Avem totuşi o generaţie, cea între 35 şi 45 de ani, care în generalitatea ei este excelentă. E drept că înfăţişarea acestei tagme de intelectuali e la noi alta decât în străinătate. Tipul profesorului secundar dedat cu totul cercetării ştiinţifice, aşa de frequent peste hotare, se întâlneşte mai rar în ţara românească. Dar pe deo parte acesta este aspectul general al profesorimii în ţara noastră, de la învăţător la universitar; procentul preocupărilor extradidactice şi extra ştiinţifice e în corpul nostru profesoral mai ridicat decât aiurea. Iar P® de alta, este oare de resortul profesorului de liceu cercetarea strict ştiinţifică? Educatorii noştri din amintita generaţie sunt oameni cu o solidă cultură generală şi profesională, să nu exagerăm în rău, gândindu-ne la unele cazuri concrete pe cari le cunoaştem şi pe cari le regretăm. Ci să procedăm comparativ cu străinătatea, şi vom avea satisfacţiuni legitime. Că învăţământul nostru secundar nu e la înălţimea celui străin? Se poate! Aş prefera totuş să spun, pentru respectul adevărului: nu mai e la înălţimea celui străin. (E mai exact). Iar dacă nu mai e, aceasta nu se întâmplă din pricina corpului nostru didactic. Suntem siguri deci că profesorii noştri secundari ne vor face cinste în viitorul congres, care de această dată se va ţine în Bucureşti la sfârşitul lunei August, şi suntem bucuroşi că ei cel puţin universitarii nu s’au prea învrednicit de atâta iniţiativă harnică — au luat drumul congreselor internaţionale. Nici nu vrem să punem din capul locului problema foloaselor technice că nu rezultă din asemenea congrese. însemnătatea lor stă în primul rând în altă parte, în întâlnirea pe un teren de cercetare profesională cu colegii lor de peste hotare. Aceasta ne dă putinţa de a ne măsura, şi de a căpăta conştiinţa valorii noastre personale. E cea mai directă şi mai eficace metodă de a lua la cunoştinţă faptul că noi suntem în Europa. Căci oricât s’ar părea de ciudat, aceasta e situaţia: răsboiul şi mărirea teritorială şi politică nu au avut nici o restrângere în sufletele noastre. Continuăm a trăi deci în vechile raporturi, şi ne considerăm, ca şi înainte de 1916, în marginea Europei. Acest beteşug spiritual, mai păgubitor decât ne-am putea închipui la prima vedere, va dispare prin amintitele întâlniri internaţionale. Va dispare cel puţin pentru profesorii secundari; şi asta e mult, când ne gândim că aceşti profesori ne cresc copii, şi le formează în bună parte conştiinţa. Evident, mai e şi latura technică a congresului. Programul de lucru indică ca centru al desbaterilor o problemă de mare interes: «Cum se poate împăca, în învăţământul secundar, necesitatea culturii generale cu neîncetata lărgire a cunoştinţelor omeneşti», chestiune care — e lesne de înţeles — atinge însuş miezul problemei învăţământului secundar. Dacă discuţiunile vor aduce precizări efective în jurul acestei întrebări, câştigul pentru noi e încă odată apreciabil. Sunt cele mai bune semne că aceasta se va întâmpla în adevăr. Conform obiceiului, comitetul din Bucureşti a redactat o desvoltare a chestiunii pus© la ordinea zilei, despicând problema în patru sub-probleme. Această operaţie este făcută cu atâta pricepere, într’un aşa de strâns spirit logic şi cu atât de directe legături cu realitatea, în cât trebue să felicităm comitetul: profesorii secundari români se dovedesc prin aceasta încă odată — dacă mai era nevoe — ca eminenţi oameni de meserie. Ceea ce dovedeşte încă odată solida cultură profesională a «secundarilor» noştri, toţi oameni de meserie, urmărind cu atenţie critică realităţile practice, utilizând experienţa lor didactică, şi nescăpânii file sensul mai larg al problemelor teehnice în resorturile lor intim, dar şi în ideile lor generale. Broşura care înfăţişază lucrările pentru pregătirea congresului ne dă şi răspunsul secţiei româneşti la formularul de anchetă care va servi ca bază discuţiunilor. El este sobru şi «sachlich», fără nici un fel de literatură, cu atât mai bine. Şi oglindeşte spiritul în care se înţelege reforma liceului în corpul nostru profesoral. Dar aci, o observaţie. Noi avem în fapt trei proecte de reformă: Negulescu, Angelescu, Petrovici, proecte străbate în răspunsul comisiei româneşti. De ce? Profesorii secundari ar fi datori să le însuşească efectiv. Mai ales pe cel din urmă, care e într-adevăr o operă de gândire, independent de noile lipsuri de amănunt- Se amestecă şi aci pasiunea politică? E rău. Pierde şcoala. Să recunoaştem doară că de la legea lui Dimitrescu-Iaşi, singur ministrul Petrovici a adus idei în reforma învăţământului. Ori poate nu e nevoe de ele? N. r. ■**----- oo&oa—*—— UN PLAN IUGOSLAV ----OQiIS Parcă e un făcut ca după fiece ocazie, care a restabilit şi precizat rolul de apărare a intereselor componenţilor ei ce-i are Mica înţelegere de la închegare, ca şi după orice învestire a ei cu prestigiu, amicii noştri iugoslavi să pornească, dacă nu la săparea temeliilor, în tot cazul, la scăderea acestui prestigiu. Constatarea, desigur, e curioasă. Dar e constantă, pentru că iugoslavii nu înţeleg această grupare de forţe politice şi militare în jurul Europei Centrale decât în funcţie exclusivă de interesele lor ca stat cu mari aspiraţii în Balcani. Mai ales astăzi, după încercările făcute de a îngloba pe Bulgari într’un mare stat sudslav, şi de a încheia un tratat cu Ungaria, ce nu putea să fie numai de bună vecinătate. Cauza I O veche dorinţă creată dintr’o confuzie a lucrurilor şi stării politice şi etnice din evul mediu cu tendinţa de a deveni o mare putere în orientul balcanic al Europei, împiedicată a se satisface direct de la cei sortiţi să fie hoţul de păgubaş, Iugoslavia cată a se instala prin mijloacele indirecte ale politicei internaţionale pe primul plan al acestei poziţii, de unde să conducă Balcanii. Aceste rânduri nu sunt concluziunile aprecierilor ce dăm tribulaţiunilor de la Belgrad, ci după cum am spus, sunt chiar constatările făcute pe urma afirmaţiunilor vecinilor noştri. Neîndoios că politica este arta de a urmări sau creia stări reale, după o anumită mecanică dictată de interesele sociale şi naţionale. Dar succesul ei depinde de baza ce-şi impune, de concepţia conducătoare şi de elementele menite să rămână în afara acestor operaţiuni, sau mai precis de adversari. In ce condiţiuni se desfăşoară noua politică inaugurată de iugoslavi? Răspunsul ni-l dă: ce fel de politică inaugurează iugoslavii. In această privinţă, ne lămureşte «Politika» organul oficios al ministerului de externe din faţa Panciovei. «Occidentul a fost vârât în mişcări şi războae, fie de impulsurile interioare, fie de intrigile din afară. Şi n’ar putea scăpa decât dacă s’ar complecta prin marea linie slavă, a cărei bază şi azi încă ar fi ţara noastră şi care s’ar prelungi până în Rusia. Pentru aceasta e necesar formarea unui triunghiu politic printr’o alianţă franco-germano-iugoslavă rezemat, drept consecinţă pe Paris, Berlin şi Belgrad». Mai ales la Belgrad, căci, după oamenii de stat iugoslavi, una din bazele politicei internaţionale trebue situată la Belgrad. Lăsăm la o parte faptul că dat fiind afinităţile actuale între politica Berlinului şi Moscovei, iugoslavii se mulţumesc şi numai cu o alianţă germano-iugoslavă care să prelungească în Europa centrală şi de aci în Balcani alianţa germanorusă. Dar ne întrebăm: Care este scopul acestui provizorat în politica internaţională mai ales a Balcanilor, ce şi-l asumă Serbia, până la apariţia Rusiei legitime? Este situaţia internaţională de aşa natură încât să permită Iugoslaviei să joace rolul de avantpost al panslavismului reprezintat prin mirajul unei Rusii puternice? Iată, mai mult ca oricând după război, Rusia este ameninţată de formidabilul asediu ce i l’a preparat Anglia. Căci evenimentele din China preparat© cu atâtea jertfe de către Rusia, cari s’au întors împotriva Rusiei într’o măsură neaşteptată, ca şi atentatele căror cad victimă diplomaţii bolşevici, ca şi uruitul furtunii ce se anunţă în Ucraina nu sunt decât preludiul acestui asediu, care, mâine va sgudui din temelii şi regimul sovietic şi Rusia geografică. Dar, nu realitatea interesează pe iugoslavi. Ci setea d© predominare politică, ia relaţiile internaţionale numai concordanţa de interese şi echilibrul de forţe păzesc pepenii atât de râvniţi. Şi numai acestor lucuri se datoreşte existenţa Micei înţelegeri, care, deşi are un obiectiv limitat, activitatea şi influenţa ei s’au dovedit că îmbrăţişează şi alte chestiuni,decât tratatul de la Trianon. De binefacere, fie şi ea pur convenţională, va reprezintă Mica înţelegere pentru România, în ziua când Rusia îşi va face o bază de operaţiuni şi la Belgrad? Să nu uităm că dacă diferendul italo-iugoslav n’a degenerat în războiu, e că Bulgaria şi Ungaria erau păzite de România şi Cehoslovacia. De cine va fi păzită Bulgaria în eventualitatea unui războiu cu Rusia? De Iugoslavia? Dar Bulgaria este invitată să intre în «Marele Stat al Slavilor», care s’ar întinde dela Dunăre la Marea Neagră la* Adriatica! Şi apoi tratatul cu marea linie slavă.... In Orientul Europei şi în Balcani numai actuala situaţiune geografică justifică acordurile sincere. Tot ce nu se leagă de această situaţiune, nu e posibilă. Şi, mai ales, e riscantă pentru cei ce le nesocotesc. Iugoslavii nu vor să înţeleagă aceste lucruri. De aceea încearcă să-şi transplanteze politica lor de pe terasa realităţilor pe acoperişul veleităților de conducători în orientul balcanic. Saltul este riscant. Alunecarea sigură. Ion Biciolla Chemare Rusaliile vin. Pentru apărarea celor sănătoşi, pentru marea durere a tuberculoşilor cer şi anul acesta obolul tuturor. Bogatul să dea din prisosul lui, săracul din puţinul pe care-l are, să dea pentru alinarea celor mai nenorociţi dintre bolnavi, pentru stăvilirea boalei care se întinde, ne cotropeşte, ne ameninţă deopotrivă pe toţi. MARIA ■——“—eoitrop--------- (Citiţi in pag. IV-a) Tratativele dintre liberali şi naţionalţărănişti