Cuventul, octombrie 1927 (Anul 3, nr. 882-912)

1927-10-14 / nr. 895

Anul al 111-lea No. 895 REDACȚIA si ADMINISTRAȚ­IA 4, STRADA SARINDAR, 4 •Telef.­jfX°„id“,nu la Director politic: TITUS ENACOVICI Director! C. C€i!?l(8i©P€3L Publicitatea ziarului, concesionata exclusiv SOCIETĂȚII GENERALE DE PUBLICI­TATE CAROL SCHULDER $­ S. BERGER Str. Eug. Carada (fostă Karagheorghevici), 9 Telefon: 311/84 O politică nouă... Iarăşi Parlamentul, Noutatea din program, cea dintâi afișare în public a Regenței. Mesa­jul guvernului cu trei semnături protocolare, neînsumând prestigiul acelei singure de altădată. Acelaș tipic,­­ ca formularele im­primate în care doar câteva locuri goale rămân pentru complectarea manuscrisă. Vor fi şi locuri comune în deajuns d­ealungul prozei stereotipe, în care nim­eni n’a isbutit s’aducă o notă o­­riginală. Şi senzaţia de gol, oricare ar fi pomelnicul proectelor, se va desprinde dela primul paragraf al Pomenirei obligatorie, — şi mai ales după încheere. Viaţa politică reîncepe în vechiul e± decor banal. Ilusiunea benevolă despre ceva deosebit, putând trezi un interes, se perimează de la înce­putul exhibiţiei. Diverşi protagonişti n’au arta, nici mijloacele d’a face să dispară, măcar cât de vremelnic, artificialitatea formelor împrumu­tate de la alţii, crustă firavă care cade la cea dintâi sgârâetură ca o proastă tencuială, lăsând numai­de­cât să apară irealitatea, — urîtă, ci­­nicâ, venală... Sugestia care face să vibreze pe spectator la un bun teatru şi chiar la proectarea unui film bine jucat, — nu se produce Lumea cască la frământările ab­surde dintre clanurile politice, în care toată ideaţia purcede, se svâr­­coleşte, moare de la o singură dorinţă: guvernarea. Colaborarea morală a straturilor gânditoare, dornice de acţiune, ca­pabile de însufleţire n’ar aştepta a fi solicitată.... De câte ori a fost is­pitită de un elan, acesta s’a lovit de aceeaşi filosofie mercantilă a domni­lor cu nobile programe—în buzunar. • Şi iată că se vorbeşte acum des­pre o «politică nouă». Unul dintre conducătorii opoziţiei a reluat acest deziderat arhaic, drept o formulă aducătoare de prestigiu... «Politică nouă»! împerechere de cuvinte ce ar putea afirma un ex­cepţional eveniment, — dar care nu­mai tulbură pe nimeni. Experienţa repetată a deschis ochii până şi nai­vităţilor tenace. Dacă ar fi timpul pentru o altă politică, de­sigur ! Nu se simte oare, cum se lărgeşte tot mai mult şan­ţul, plin de apa murdară a rufelor politice, dintre ţara care suferă, rabdă şi plăteşte, şi liota politicia­nistă care se stengue, se ceartă şi se bate pe socoteala ei? Cu cât cresc dificultăţile de trai, neajunsurile sociale, apăsarea nesuferită a gân­dului că răul va spori, fără să se arate perspectiva unui leac, cu atât silet ce a ajuns să inspire secta dis­­putanţilor putere!, se alătură şi ranchiuna legitimă a veşnicilor ignoraţi, — de a doua zi după asal­tul urnelor electorale. O politică nouă,­­ adică singura politică valabilă..­. în care să apară odată şi interesul public, servit chiar prin sacrificarea intereselor politice. O privire nepărtinitoare peste oa­meni şi partide- ce aşteptare sau ce speranţă să deschidă? Iată, de pildă, aci un mare talent, şi poate cea mai cuprinzătoare in­teligenţă, temperament de luptă, a­­nimator de prima ordine, preferind să cunoască toate amărăciunile sur­ghiunului în propria lui naţie şi să se ţie izolat între câţiva prieteni i­­nocenţi, — decât să intre în mijlo­cul unei forţe, căreia i-ar da o im­­pulsiune morală remarcabilă... Şi aceasta, fiindcă nu e ales «şef». Dincolo un mare partid de acţiu­ne, a cărui raţiune de a fi e însă­şi însemnarea unor alte orientări, mijloace şi moravuri, — legănându­­se mereu într’o nehotărîre enervan­tă, adăpostindu-se după aceleaşi me­tode şi reticenţe bizantine, încer­când parcă a ului nu numai lu­mea din afară dar şi pe sine în­suşi, cu simple fierbinţeli verbale fără să corespunză atitudinei de fapt, destul de încropită. Mereu schiţând doar un gest de îndrăzneală, pe când urechia ră­mâne aplecată spre şoaptele în­demnurilor protivnice... Sumbri co­­lorişti ai tabloului mizeriilor ţâ­rei,­ mergând să se culce liniştiţi şi confortabil după ultima impre­caţie retorică. ...Fireşte, nu vom cita şi carica­turile obscene care se mai pitulea­ză în chip de grup or de «partid», în această arenă a vieţei publice). Cât despre puterea guvernantă, care a sărit din cadrul unui par­tid în înţelesul normal al expresiu­­nei, spre a lua forma monstruoasă a unei amfibii eyclopeene, — acolo ar fi să căutăm orizontul unei po­litici nouă? Vedeţi-l pe simbolicul d. Vintilă Brătianu, — şi liota Tancrezilor, melci desgustători care iarăşi au scos coarnele şi au început să se târască, aşteptând ceasul să se ur­ce, care se preling nădăjduind din nou să se înalţe. Politica nouă!... Ipocrizie care nu mai poate prinde. Cine s’o încetă­­ţenească pe acest ogor, cu atâtea aspecte de obor? m­­usiuni mai sunt, — dar trei­ dincolo de muşuroiul cunoscut. Oa­meni nefericiţi au totdeauna nevoe de o credinţă — care este şi o bază de nădejde. Şi o supapă împotriva acumulărei de necazuri... Domnii vechi şi noui o ştiu. Se sbuciumă în jurul ei după moment şi interese, — şi vechi n’au alt gând, altă febrilă adăstare decât să-i vază, cum speră să se întâm­ple, crepusculul... . Cine poate şti ce aduce ceasul? Dar deocamdată şi unii şi ceilalţi fără să voiască, au solul unor gră­dinari, care stropesc cu îngrijire floarea, ce neputând s’o smulgă, ar dori c’o vadă veştedă. C. Gongopol —-----»Ît-Of-------­ Iarăşi bacalaureatul După rezultatele dezastruoase ale examenului de bacalaureat, publi­cate în ziare, aşteptăm dacă nu am comunicat oficial, cel puţin un stu­diu... oficios, care să lămurească lumea şi să exprime în acelaş timp punctul de vedere al ministrului în această gravă chestiune. Situaţia e în adevăr intolerabilă. Ce este examenul de bacalaureat ! Un control, o strungă aşezată la capul unei activităţi de opt ani, ca să se aleagă oile bolnave de gălbea­­ză­­ din celelalte? E inadmisibil în situaţia de azi a învăţământului ! Noi am mai spus-o şi altă dată : e nedrept să faci răspunzător pe elev de halul în care funcţionează de la răsboiu încoace şcoala secun­dară. Ministerul a fost de altă pă­rere. Ministerul şedea pe punctul de vedere că elevii nu învaţă,­­­şi cre­dea că ameninţarea, examenului de bacalaureat va forţa pe copii să fie mai atenţi şi să se controleze mai deaproape în activitatea lor şcolă­rească. Ministerul nădăjduia deci că nivelul răspunsurilor la examen se va ridica. Ministerul s'a înşelat. Rezultatele sunt din ce în ce mai slabe. Nu s’a mai pomenit până acum, ca o com­i­­suue să respingă 85% din candidaţi. Cad copiii pe capete. Din Basarabia un părinte ni se plânge că un elev, dintre cei din fruntea unei clase, a fost respins la examen în şase se­siuni consecutive. Intr’un oraş din vechiul regat a căzut la examen un elev care nu era numai pr­imul pre­miat al clasei, dar­ care a fost exce­lent cotat chiar în examenul de ba­calaureat la alte materii. Astea, sunt cazurile de nedreptăţi, dar ele nu fac regulă. Regula e că în adevăr şcolarii nu merită să treacă pentru că nu posedă cunoştinţe elementare. Şi atunci, se poate continua sis­temul ! Cu ce drept interzice statul acestor tineri accesul în şcolile su­perioare, atunci când acelaş stat nu p în măsură să dea copiilor timp de opt ani un învăţământ real ! Pentru ce trebuesc să plătească părinţii şi copii greşelile ministerului care de la răsboiu nu a isbutit să aibă o pol­itică şcolară fermă şi competentă, că s’a complăcut în cea mai primej­dioasă şi iresponsabilă demagogie . Unde este —din partea ministerului — datoria împlinită, pentru ca să se poată cere şi dela şcolar împlinirea datoriei ? Să nu ne ascundem după deget. Bacalaureatul a fost înfiinţat ca un control naţional. El s'a transformat într’unul didactic. Dacă era îndoel­­nic cel dintâi, cel din urmă este dea­­dreptul revoltător. Pentru că se a­­runcă asupra, copilului o responsa­bilitate care de fapt nu poate sta de­cât în sarcina ministerului. Avem curajul să o spunem, iar dacă ci­neva se îndoiește, o vom dovedi. Noi aşteptăm cuvântul d-lui dr. Angelescu. No­i. ii PANLIRISM Temperatura vieţii dinainte şi de după răsboiu îi indică veacului XX o proprie conformaţie anatomică şi noui necesităţi fiziologice sau în­seamnă cel dintâiu simptom al unei maladii fără leac ştiut? Mercurul se ridică mult peste ci­fra însemnată cu roşu — gradul de temperatură normală — pe cadra­nul termometrului. Bătăile pulsului nu se mai succed în ordinea ceasor­nicului; sângele nu mai curge docil pe drumul predestinat al unei cir­­culaţiuni duble şi complete, plecând prin artere şi întorcându-se prin vine­ Organele şi-au schimbat dimen­siunile, şi-au părăsit funcţiunile călcând rânduiala veche. Precisiu­­nea anatomică este zdruncinată ca într’un cadavru pentru disecţie mu­tilat de un profesor, maniac, înainte de examen, spre a deconcerta can­ei’’datul, care va avea să găsească i­­nima în partea dreaptă şi apendice­le în gâtlej. Este în această revoluţie organică a dezordinei o altă ordine? Această viaţă este perturbarea patologică a unei stări etern normală sau este o altă viaţă cu legi noui şi proprii cu funcţiuni noui, cu nevoi noui, cu o temperatră a sa şi cu o circulaţie sanguină ritmată altfel? Răspunsul este chestie de tempe­ nau­­i de MIHAIL SEBASTIAN rament. După cum cineva se va gă­si sau nu în inima acestui traiu, îl va recunoaşte drept normal sau să­nătos. Problema pusă astfel capătă nepreviziuni metafizice şi îşi pier­de, în marginea consideraţiilor noas­tre cu obiect aşa de lămurit, inte­resul. Trebuie să subliniem şi s­ă reţinem de aci numai saltul înalt şi deplin, pe care îl înseamnă într’un efort simplu dar încordat viaţa noas­tră faţă de viaţa «stupidului secol». Să recunoaştem din această între­bare, al cărui răspuns pentru noi nu are importanţă, faptul evident că veacul precedent este încheiat cu desăvârşire şi că urmele sale, câte mai sunt, pot fi precis distinse şi izolate, precum o dungă sedimenta­ră tăind accidental o massă erupti­vă. Trebue să recunoaştem deci por­nind de aici atributele exclusive ale timpului şi — pentru ca să revenim la obiectul nos­tru iniţial - să cău­tăm întru cât ele condiţionează şi transformă existenţa romanului. Diversitatea tumultoasă a vieţii moderne se pretează greu unei sim­­ ili ■ IU­ plificâri schematice şi redusă numai la o trăsătură îşi pierde înţelegerea. Căci nu este numai amplificarea nuanţată a unui caracter unic- Via­ţa veacului coboară şi se înalţă pe drumuri multe şi îndepărtate între ele, închide porniri hotărît potrivni­ce, încearcă împăcarea unor sunete strident străine. Este probabil epoca cea mai sfâşiată în nelinişti şi cea mai cutremurată în aşteptări. Orice etichetă falsifică acum privind nu­mai dintr’o singură parte. Neoclasi­cism. Neoromantism. Evident şi una şi alta sunt adevărate iar amândouă la­olaltă sunt insuficiente. Sporiţi ca­lificativul şi câştigul nu va fi mai ma­re. Dar, dacă este totuş necesar să re­zumăm întrucâtva această vreme şi fără să ne depărtăm de realitatea sa să o pri­vim în ceea ce este mişcare şi viaţă, îi vom semnala sensul şi ac­celeraţia ritmului. Să ştim să deslu­şim în fenomenele aşa de diverse şi străine ale zilei, ceea ce le face po­sibilă simultaneitatea lor. Toate există în ritmul unui absolut lirism. Patetism pur- Toate se nasc, trăesc, se înlăuţite în virtutea unor legi de logică afectivă. Trăim o imensă revărsare emoţională şi astfel de proporţii încât amintirea romantis­mului se vădeşte falsă şi nesinceră. Este o grozavă cutremurare şi o desţelenire obştească. Ca două stri­găte scurte şi potrivnice, misticismul şi sexualismul ne frământă traiuL Integrală valorificare a posibilită­ţilor, neîncercate încă, inconştientul este prezent. Vremea pateticului de­plin se che­amă «PANLIRISM». Cuvântul este al lui Julien Benda. Agreabilul raţionalist al «Scrisori­lor către Melisanda» se înspăimântă şi anatemizează: «helphegorism, es­tetică a femeilor şi a evreilor. Nu mai puţin rămâne, şi din partea a­­ceasta, recunoaşterea realităţii tim­pului. Cauzele ne interesează deocam­dată puţin. Constatăm. • Constatare ce nu este în desvol­­tarea subiectului nostru o digre­siune. Căci influenţele multiple, pe care estetica panlifismului le are asupra artei şi a literaturii nu au cruţat deloc romanul. Dimpo­trivă. Prea mult în vecinătatea vie­ţii, pentru ca să n’o cuprindă şi prea aproape de preocupările tim­pului, pentru ca să le ignoreze, ro­manul era sortit să se transforme după firea lor. Pentru patetismul timpului, romanul, specia epică de­finită, lichidează. Povestea logic construită în jurul unei intrigi cu desfăşurare gradată şi motivată perfect, cu personagii scrutate în ordinea importanţei lor epice, acest întreg angrenaj de amănunte psi­­chologice şi întâmplări încheindu­­se toate într’un desnodământ echi­librat, nu se împacă nici cu respi­raţia cetitorului de astăzi şi nici cu cerinţele esteticei sale- Panlirismul determină — într-­o strânsă şi nece­sară consecvenţă a sa — acel de­clin al genului epic, de care vor­­biam în foiletonul trecut. Cu o es­tetică, după legile căreia filozo­fia ch­iar este patetică (gândiţi-vă că Jules de Gaulthier construește o întreagă metafizică rezemat pe (Citifi continuarea în pag. II a) ----oo^vo---­ Intre Ionji Vintilă Noul triunghiu al morpi.­­ Şeful guvernului şi Ardealul. -Vintilă va fi totuşi debarcat. Violenta desminţire pe care ofi­ciosul guvernului a ţinut să o dea informaţiei noastre asupra unei e­­ventuale plecări a d-lui Vintilă Brătianu de la ministerul de finan­ţe, nu poate schimba cu nimic ade­vărat® situaţie din sânul guvernu­lui. Vremea va arăta cât de serioase sunt certitudinile «Viitorului», şi de partea cui au fost informaţiile exacte şi sincere. Lupta între două politici Schimbări se vor întâmpla în gu­ve­rn în orice caz. Că de nu vor avea loc astăzi sau mâine, aceasta e foar­te probabil. Căci nu e vorba numai de schimbări de persoane,­­ ci de concepţii şi sisteme. Putem afirma cu preciziune că d. Ion Brătianu a fost definitiv câştigat pentru o politică potrivni­că celei a, fratelui său, vistiernicul. D-sa a avut, în ultimele luni, pri­lejul repetat de a constata nu numai roadele nefaste ale acestei politici, dar chiar şi nenumăratele contra­dicţii în care faptele constrâng pe d. Vintilă Brătianu să cadă, pre­cum şi anarhia de gândire finan­ciară în care se complace acesta. A­tâta timp cât ministrul nostru de finanţe avea un sistem, fratele său îl respecta. Astăzi, când «sistemul» a intrat în disoluţie şi când d. Vin­tilă Brătianu încearcă o colaborare cu străinătatea, primul ministru constată că deţinătorul portofoliu­lui finanţelor nu are nici putinţa practică, nici autoritatea morală ca să iniţieze noul curs. D. Vintilă nefipid decât un teoretician fali­mentar. Contraofensiva mi­nistrului de finanţe Dar d. Vintilă Brătianu nu se dă bătut. D-sa a şi conceput un vast plan de acaparare a politicei eco­­nomio-financiare a guvernului, prin ocuparea punctelor strategice cu oameni de încredere: Tancred Con­stantinescu la industrie. Vasile Sas au la domenii, finanţele, industria şi domeniile fiind cele trei vârfuri ale triunghiului strategic al econo­miei naţionale (în mânile d-lui Vin­tilă Brătianu, un al doilea triun­ghiu al morţii). II va reuşi această încercare? Şi cât? Şeful guvernului are alte păreri Primul ministru are motive se­rioase de opunere. D-sa îşi dă seama că o descălecare a partidului liberal în Ardeal, unde stă inebranjabil centrul insurecţiei antiliberale, nu se poate face atâta timp cât in­stituţiile economice româneşti mor de inaniţie, în­­ timp ce firmele străine stabilesc pe zi ce trece legă­turi din ce în ce mai strânse şi mai rodnice cu cercurile financiare din Pesta. In afară deci, de necesităţile poli­ticei financiare, probleme de ordin intern, şi se ştie cât de acute sunt acestea astăzi, impun d-lui Ion Bră­tianu schimbarea politicei. «Vintilă e bolnav»... Soarta d-lui Vintilă Brătianu e deci pecetluită. Dislocarea d-sale fie la finanţe nu e decât o chestie de timp şi oportunitate. Trebue să se conteze între altele şi cu faptul că şeful guvernului e sigur că sa­crificarea fratelui său ar însemna şi o creştere personală de prestigiu. De aceea intimii au şi început să insinueze: «Vintilă e ameninţat de surmenaj. Lucrează prea mult. Cura de la Royal i-a priit în ade­văr. Dar poate el să reziste până la viitoarea cură?» Aţi înţeles. Şi «Viitorul» care desminte... Devine d. Vintilă Brătianu «re­zonabil»? In «Aurora» de ori­ce­tim că s’a renunţat la anularea, de altfel imposibilă, a comenzii de me­dicamente din Germania. Profeso­­­rii însărcinaţi cu examinarea con­tractului şi-au depus raportul; o parte din materialul sanitar tre­buie înlocuit. Aceasta intră în pre­vederile învoielii cu fabricile ger­mane. Şi ceea ce ameninţă să devi­nă un scandal, se transformă în­­tr’un succes. Nu vom recepţiona instrumente­le şi leacurile socotite de prisos. Şi ne încearcă un regret la gândul că asemenea revizuiri făcute de spe­cialişti, n’au fost cu putinţă la toa­te furniturile de Stat din străină­tate- Imense cantităţi de fiare vechi păstrând în mod înşelător forme de mitraliere, tunuri, maşini şi a­­vioane, n’ar mai fi îmbulzit depo­zitele armatei sau ale căilor ferate. Să trecem. In cele din urmă, nu furnitura de medicamente, nici tentativa de a o transforma într’o afacere a neo - constantinescului Tancred interesează atât. Aseme­nea operaţiuni sau consacrat o­­biect al pământului şi e un drept al partidelor de guvernământ de a se înfrupta, în proporţii variabi­le, din ele. Nu toţi fii ţării cari şi-au făcut o profesiune din pre­tenţia de a ne guverna, pot fi sa­tisfăcuţi doar cu gloria corespun­zătoare, ori cu siguranţa funeralii­lor naţionale sau a unui bust în grădina publică a oraşului natal. Ei preferă să sconteze bronzul sta­tuilor inevitabile, în monedă cu zimţi, încercarea liberalilor de a se alimenta şi cu medicamente, după ce au consumat în atâtea rân­duri substanţe mult mai greu de digerat, din toate cele trei regnuri,­­ încape în cea mai strictă tradiţie politicianistă. Când d. Vintilă Bră­tianu se lasă dus de r.'.gi­nile ei In­failibile nu poate pu­lea greş. Şi niciodată nu ne nelinişteşte a-sa, când se menţine om al rutinei, au­tomat al moravurilor stăpâne. Ci de iniţiativele sale ne temem, de momentele în care inovează şi in­tervine în mersul lucrurilor, ne îngrozim. Atunci îşi trădează d. Vintilă Brătianu, felul său de a gândi, — ştim că termenul acesta în cazul de faţă e o exagerare, — şi îşi desvăluie pornirile hrăpăreţe. De aceea, chestiunea medicamente­lor ne-a părut interesantă. Fiindcă d. Vintilă Brătianu, înainte de a se resemna, a năzuit să o anuleze cu desăvârşire. A vrut să-i substi­tuie afacerea Wolf Kind. Tentati­­va a făcut-o pe când se afla cu d. Ti­tul eseu în străinătate. La Paris, în faţa comisiunei reparaţiunilor, înmărmurită, d. Vintilă Brătianu pu­r.tr o serie de demersuri stân­gace, a dat a înţelege că o afacere cu Rom­ânia nu e valabilă, dacă nu e încheiată sub un guvern liber»" D. Vintilă Brătianu încercă să lu­mineze cercurile financiare şi po­litice apusene, asupra realităţilor dela noi. Căută să demonstreze că «s’au ars» cei ce au luat în serios prezenţa unui guvern ne­liberal la Bucureşti şi au contractat cu dân­sul. In afacerile româneşti inter­vine o pauză, când e primejdios să tratezi şi să închei orice învoială. E pauza în care partidul liberal se retrage în opoziţie, trecând peceţi­­le Statului în mâna unor oameni neserioşi, minori politiceşte, şi lă­saţi să se joace câtva timp de-a gu­vernare. Pe viitor, stăruia d. Bră­tianu, străinătatea să ţină seama de această situaţie, puţină răbdare şi partidul liberal, revine sistema­tic, la cârmă şi reia tranzacţiunile durabile. Efectul vi-l închipuiţi. Comisiu­nea de reparaţiuni a înţeles foarte bine luarea în proprietate a statu­lui român de către d. Vintilă Bră­tianu, dar nu putea să admită baze­le drept atât de fragile nici să admită, în raporturile internaţio­nale, situaţia absurdă a două fe­luri de guverne româneşti: cele în­­tregi şi valabile ale liberalilor, ce­­rând vremelnic puterea guvernelor iresponsabile şi puse sub interdic­ţie. Cu o politeţă rece, oferta Wolf a d-lui Brătianu a fost respinsă. D. Brătianu a ameninţat. A înţeles insă că răţoielile d-sale sunt inu­tile. A propus atunci împărţirea cotelor Dawes pe anii 1927—1929 în­­tre furnizorii de medicamente şi grupul Kind. In zadar- Şi astăzi a­­răm că d. Vintilă Brătianu s’a re­semnat să-şi introducă omul de a­­f’aceri in comanda materialului sa­nitar şi să amelioreze furnitura cu ajutorul specialiştilor. Nenorocul însă ne-a pândit, in­­tr’o altă comandă, — de material agricol — pe care d. Brătianu a reuşit să o anuleze. Dar a trebuit să o plătească. Să o plătească fără a mai obţine materialele refuzate. Se vede bine: cu preţul oricăror pagube, d. Vintilă Brătianu, nu redează decât în faţa imposibilului. Nu adoptă o soluţiune normală decât după sforţări disperate de a face rău. A fost până deunăzi, lu­ni convenit, aci între noi, că sun­tem proprietatea unui îndărătnic nepriceput, înfipt de împrejurări țiute, la postul de comandă al Sta­­ului. Dar era un fel de secret al aturora, o tăcută ruşine unanimă. D. Vintilă Brătianu a profitat de ultima sa călătorie, să o procla­me oficial peste graniţă- De-acum Înainte, tot ceea ce ne priveşte, se va trata, direct, numai cu d-sa, I. Vine«­ -----------------k_... ________ 0 declaraţiune de proprietate UWW5Pa»TVIIIWI* l'l III UN FAPT DIVERS ■-----ppifcop-----­ întâmplarea în sine nu va provoca interesul pe care îl merită. Suntem aşa de osteniţi sufleteşte încât nu reacţionăm nici sub forma unei cu­riozităţi şi totuşi adesea chiar într’ un fapt divers poţi întâlni sensul profund, al evenimentelor. Să povestim: un individ Erlich La­­zăr, din Buzău, la 1916 a fost uiut cu alţi tineri în vârstă de recrutare în Moldova. La Focşani dispare şi se reîntoarce la Buzău. In timpul ocupaţiei a intrat în serviciul nem­ţilor, cum de altfel au mai făcut o şi alţii, dar Erlich Lazăr a ţinut să se specializeze în arta represiu­nii. Familiile ofiţerilor retraşi in Moldova, îi stimulau o perversă dorinţă de răzbunare. Scoşi din oa­se şi svârliţi pe străzi în plină iar­nă, părinţii ofiţerilor erau batjoco­riţi, pălmuiţi de sinistrul copil de 18 ani L- Eirlich. Autorităţile milita­re germane s’au înspământat de râv­na lui nemernică încât s’au văzut ne­voiţi să-i dea recomandaţii de do­molire a exceselor ce le comitea ca nominat de ură străveche. Sinistrul Lazăr Erlich continuă operaţiile de represiune împotriva bieţilor bă­­trâni cari purtau cumplita povară a grijilor de copiii lor sortiţi morţii. Un oraş întreg terorizat de sufletul nemernic al băiatului de 18 ani La­zăr Erlich. Şi când a venit retragerea preci­pitată a nemţilor, chinuitorul, bat­jocoritorul părinţilor ofiţerilor ro­mâni şi-a făcut rost de un paşaport şi s-a adăpostit la Paris. Bani strân­sese şi pentru a nu sta degeaba po­pula sălile de întrunire comuniste pentru a protesta împotriva alipirii Basarabiei la ţara românească, pen­tru a protesta împotriva teroarei al­be din România, căci Erlich Lazăr ţinea, să dovedească o neîntreruptă legătură cu ţara­ La moartea Rege­lui Ferdinand sigur pe o amnistie ce-ar ocroti şi pe dezertori, sigur că nu va mai fi recunoscut de nimeni s’o întors în ţară. Dacă nu ar fi în­căput pe mâna autorităţilor militare, populaţia oraşului Buzău l’ar fi lin­şat şi pe bună dreptate ar fi aplicat singura sancţiune posibilă. Este u­­şor de imaginat cum s’au deschis stăruitoare pungile familiei Erlich Lazăr, ce îngrămădeală de presiuni la consiliul de război corp. O arma­tă, pentru a salva pe tânărul erou al ocupaţiei şi mai uşor se condam­nă un nenorocit de ţăran, fă­cut fără voie prizonier, de cât o canalie procopsită. Lăsând procesul militar se pune o problemă de or­din naţional şi uman: ce rost mai are într’o ţară pe care nu nurmai că a renegat-o, dar pe care a şi batjo­corit-o, zelosul agent nemţesc din timpul ocupaţiei, vrednicul agent al întrunirile comuniste de la Paris: Lazăr Erlich? Ce mai caută? Ce mai vrea? Sau are o discretă însărcina­re de la ambasada sovietelor? Pentru r­omânii din oraşul Buzău, pentru camarazii ai căror părinţi au fost pălmuiţi şi chinuiţi cu o drăcească voluptate de eroul ocupa­ţiei Erlich Lazăr, pentru cei ce mi-au scris am un sfat: sancţiunea directă. Şi mama celui ce, scrie aceste rânduri, o biată mamă oarbă a fost svârlită în miezul iernii în stradă de tânărul erou al ocupaţiei, biată mamă se făcuse vinovată de a a­­vea un fiu ofiţer în armata română. In aplicarea sancţiunii directe vor găsi un colaborator în mine. Nu este vorba în cazul tânărului erou al o­­cupaţiei Erlich Lazăr, de o slăbiciu­ne slugarnică ce s’a grăbit să se pu­nă în serviciul armatei germane, este o excepţională perversiune, o precoce criminalitate ce germina într’o iară satanică întru nimic jus­tificată. Şi cel care a pălmuit s’a întors să-şi primească răsplata, nu dela autorităţi căci nu m’ar mira ca tânăra canalie a ocupaţiei să fi fost şi bursier pentru studii la Paris, răsplata să vină dela cei ai căror părinţi au fost chinuiţi, batjocoriţi. Se pot uita multe, se pot ierta şi mai multe, dar nu se poate ierta şi nici uita acela ce ne-a pălmuit pă­rinţii. îndrăzneala întoarcerii este o pro­vocare. Faptul divers capătă un sens mai profund, recheamă sentimente uitate şi acel spirit al tranşeelor pe care l-am înăbuşit şi pe care îl vor deştepta umbrele tuturor mârşăvii­lor uitate, iertate. Un fapt divers sguduie memoria larg îngăduitoare a noastră a tu­­tutrora. Pamfil Şeicaru --------------0X0-------------­Ulii (diffi a Ijfjii. li« Nimeni nu poate spune că țara românească stă prea strălucit din punct de vedere cultural. Avem în­că destui analfabeţi, destule reviste şi cărţi proaste, precum şi dascăli înmormântaţi în politică cari se o­­cupă cu ce vrei, numai cu lumina­rea elevilor nu. Paralel cu aceasta tr­ebue să rele­văm şi iniţiative frumoase menite să umple lacunele semnalate mai sus. Se fac sforţări, se cheltuesc bani şi iarăşi nimeni nu poate nega că dela 1900 până astăzi nu s’au fă­cut reale progrese. Dar ceia ce s’a făcut în 27 de ani d. Oct. Goga de curând întors din străinătate, voeş­­te să facă în câteva luni. Progresul a plecat la drum cu şoşeni, fostul ministru de interne îi va pune la dispoziţie spre începutul anului 1928 un automobil. Fără doar poate vom fi invidiaţi de ţările ve­cine dar farul culturii româneşti va trimită lumină până şi în aştrii stinşi cari rătăcesc aiuriţi în spa­ţiu. Aşa va fi şi aceasta datorită nu­mai şi nu­mai echipelor de cugetă­tori concentrate de poetul «­Păti­mirii Noastre». Iată despre ce este vorba: Revista «Ţara Noastră» este chemată să joace un mare rol în o­­fensiva culturală proectată. Spiri­tele împotmolite în obscurantism trebuesc luate repede în primire şi dacă se poate pe două fronturi: la Cluj şi Bucureşti. Pentru Cluj va fi mobilizată echipa de cugetători No. 1 în frunte cu d. Sandu Hodoş. Bineînţeles, dânsa nu va ocoli nici o problemă fie ea de ordin politic, social economic sau chiar metafi­zic. Adăugăm aceste lucruri de­oa­rece echipa nu este formată din e­­lemente care să ne facă de ruşine peste graniţă ci în cazul cel mai rău numai în ţară. Este însă o even­tualitate pe care o excludem de la început. Echipa No. 1 va fi compu­să din d-nii D. I. Cucut Ciur­ezu, fraţii Iacob, Osvadă etc. La Bucureşti acţiunea culturală care ne va ridica la rangul de stat eminamente cultural este încredin­ţat d-lui Jeni Goga, secondat de I. Ghica, Tilică Ioanid şi alţi străluciţi practicanţi în cultul vie­ţii interioare. Avem deci şi echipa No. 2, care cu deosebire de prima, va cugeta cât se poate de intens în suprafaţă şi adâncime, fără gaze­tă... Nu este un inconvenient căci ştiut este că toate ideile mari, dina­mice, circulă în aer şi totul depinde de forţa intelectuală a celui ce ştie să le valorifice. Dacă vreun cititor, cunoaşte echi­pe mai bine alcătuite îl rugăm să ni le aducă la cunoştinţă. e. n.

Next