Cuventul, octombrie 1929 (Anul 5, nr. 1597-1627)
1929-10-14 / nr. 1610
ANUL AL V-lea.No. 1610. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA BUCUREŞTI, BUL. ELISABETA 12, Et. II TELEFON Fondator Director I 378/10 REDACŢIA I 378/ 6 ADMINISTRAŢIA TITUS ENACOVICI NAE IONESCU AMUNCIURILE ŞI PUBLICAŢIILE ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate SE PRIMESC LA A murit Regentul Buzdugan! ...Când l’am văzut încremenit în somnul fără de viaţă, în dimineaţa caldă, frumoasă şi tristă a morţii lui, l’am revăzut după mulţi ani, tot într’o dimineaţă frumoasă şi caldă şi-a redeşteptat o veche melancolie în acelaş suflet. Pe stradă treceau copii de şcoală, sburdând, şi-mi suna în urechi: Copii, asta nu e o zi de veselie, e o zi tristă... Şi-l revedeam pe Cronos... ...In odăiţa cu lucruri bătrâne a casei din Ştirbey Vodă eram câţiva copii plecaţi cu neaşteptată bucurie de la şcoala care se închisese din cauza morţii unui mare om public. Murise Haret, mi se pare. Copiii n’au pătrundere pentru evenimente triste, nici pentru respectul morţii şi nici noi n’aveam decât veselia libertăţii. Râdeam şi sburdam, făceam planuri copilăreşti pentru vacanţa noastră. Uşa s’a deschis şi în cadrul ei a apărut, înalt, senin și grav, de-o gravitate pe care am revăzut-o pe figura lui încremenită dar fără lumina adâncă și bună a ochilor din amintirea copilăriei, — și am tăcut toți. — Copii, astăzi nu-i o zi de veselie, e o zi tristă... Voia să mai spue ceva, dar n’a spus. Ne-a privit pe fiecare, și-a zâmbit dând din cap cu bunătate. Când s’a închis uşa şi-am auzit paşii depărtându-se, unul din copii a strigat ca o descoperire: — Cronos! Tatăl colegilor mei din copilărie aducea, în imaginaţia noastră, naivă, cu imaginea în culori dintr’o «Mitologie», — a bătrânului Cronos mâncătorul de vieţi. Dar veselia fugise ca un farmec dintre noi şi ne-am despărţit cu o neînţeleasă tristeţă. In dimineaţa caldă de primăvară galbenă a morţii lui, copiii veseli de pe străzi mi-au reamintit neînsemnatul episod. Am simţit cu o nespusă intensitate sensul adânc al cuvintelor lui pe care un ecou lăuntric le repeta mereu: «e o zi tristă»... Copiii veseli şi ireverenţioşi deatunci, din odăiţa cu lucruri bătrâne care au murit de mult, în dimineaţa asta au plâns. * Dar viaţa şi-a reluat cursul... Ilabemus... Cu emoţii, cu chinuri, cu aşteptări emoţionate şi chinuite, avem un nou Regent în locul de neînlocuit al lui Gheorghe Buzdugan. Habet \ ...se uitr-eaoa lumea po litică pe care o va judeca Regentul Sărăţeanu, de-acum înainte. D. Iuliu Maniu a dovedit că are... prea mult, ca să zicem aşa, procedând cum a procedat. Deux ex maebrua.*... Până în clipa în care într’adevăr s’a spus «se caută un Regent» toţi chemaţii şi nechemaţii ştiau cine va fi găsitul; însă de îndată ce s’a întrunit conclavul miniştrilor, «Biuroul», cum i se spune în guvern, de îndată ce-au început consultările, nu s’a mai ştiut nimic, nimeni na mai ştiut nimic căci, într’adevăr, nu se mai putea şti nimic. Liliac sinistru, d. Stere rătăcea noaptea prin case cu stafii ducând mesagii pe care se vede că nu i le dădea nimeni decât Marea Stafie cu care «Democraţia gă la masă»... D. Maniu întrunea consilii de miniştri cari erau adevărate şedinţe de ghicit, şi de somn, dar Sybila dela Rădăcini era mai nepătrunsă decât cea mai nepătrunsă taină. Numai d. Răducanu, al cărui simţ al humorului nu l’a bănuit nimeni a curmat şedinţele consiliului de muţi dela Palatul Cantacuzino, propunând somnoros şi inspirat într’o tăcere solemnă a conclavului chemat să «aleagă» — să se dea «mandat» d-lui luliu Maniu să decidă singur. Ceeace d. Maniu a şi făcut, — şi ar fi făcut chiar dacă d. Răducanu nu i-ar fi propus mandatul de supremă decizie. Şi astfel s’a putut spune Habemirn«VnBs.. Papă Sărăţeanu! * D-nii Vintilă Brătianu şi general Averescu au declarat cu acest prilej guvernul... duşman al poporului. Pentru că d. Iuliu Maniu a luat pentru câteva zile prerogativele regale aşa de respectate în trecut de cei doi şefi de guverne, care le exercitau — şi nici măcar «în numele poporului român» — fără să le ia formal, ci... ciupindu-le în nume propriu, dar cu tot respectul cuvenit. De aceea au și început o populară campanie de răsturnare, faimoasa campanie care a făcut să tresară tot ce e suflare românească, să tresară de curiozitate. Căci toată suflarea românească va fi desigur, curioasă să vadă pe cel de-al doilea popor românesc al cărui duşman e d. Maniu cu guvernul său şi pe care-l ţin tot aşa de bine ascuns d-nii Brătianu şi Averescu de parcă ar fi... încă un Regent. Deocamdată d. general Averescu şi-a inaugurat campania cu o teribilă decisiune ale cărei consecinţe cumplite nu pot scăpa nimănui şi-a amânat «întrunirea dela 13», ide care ar fi fost fatale, — aveţi vre’o îndoială ? — guvernului. Iar d. Vintilă Brătianu, tot aşa de hotărât să curme cu «guvernul duşman al poporului» a luat o altă decisiune nu mai puţin cumplită pentru viitorul regimului, s’a împăcat cu d. Argetoianu. Guvernul, deci, este— ca şi căzut! Titu Devechi -------ooxxxoo------ Dumineca Acum două săptămâni, în vreme ce biserica Notre-Dame răsuna de imnuri de jale intonate la înmormântarea celui de al 20-lea arhiepiscop al Parisului. Cardinalul Dubois, la mănăstirea Isvorul Tămăduirii avea loc sfânta pogribanie a Patriarhului Ecumenic Vasile al III- lea al Constantinopolului. Venerabilul Părinte ce îşi încheia viaţa pământească la frumoasa vârstă de 89 de ani, a fost un cărturar de seamă. Şi-a făcut primele studii la Constantinopole, Halki, Atena. Şi le-a desăvârşit prin centrele apusului : Roma, Florenţa, Viena, Münich, Lipsea, Berlin, Paris şi Londra. Era un mare cunoscător al filologiei eclesiastice. Profesor la şcoala teologică din Halki, director al seminariului din Galata, mitropolit de Anhialos, al Pelagoniei, al Niceei, — pretutindeni pe unde a trecut a lăsat urmele personalităţii Sale distinse. Orator de seamă şi mare prieten al românilor, cu prilejul încetării din viaţă a Regelui Carol I a rostit acel frumos discurs în biserica Sf. Patriarhii ecumenice. Acesta a fost omul şi patriarhul Vasile al lll-lea. Gazetele noastre ne-au informat, amănunţit şi la vreme, asupra boalei cardinalului Dubois, asupra personalităţii, morţii şi înmormântării sale■ Adormirea în Domnul a fericitului Patriarh ecumenic ne-a fost laconic anunţată, în vreo 10 cuvinte. Atât. Deoparte un cardinal, de alta cel mai în cinste dintre Patriarhii Răsăritului. Hotărâse sinodici bisericii româneşti să trimită un reprezentant la înmormântare. Dar dela legaţiunea elină, unde venise să-şi vizeze passeport-ul, a aflat că înmormântarea avea loc chiar în ceasul acela. A renunţat deci. Şi astfel pentru poporul român ortodox, moartea întâiului între patriarhi nu a însemnat mai mult decât moartea unui burghez oarecare şi infinit mai puţin decât moartea cardinalului ! Veţi zice: lipsa posibilităţilor de informaţie. Nu. Sunt fapte ce ilustrează o nenorocită stare de lucruri : dezorganizarea Bisericii Răsăritene. Fiecare fracţiune a ortodoxiei are — chipurile — o lege de organizare. Şi fiecare lucrează pe cont propriu■ la iniţiative, cari nu-i aparţin. Ar vrea să dea tonul în probleme ce privesc întreaga Biserică, nesocotind legăturile necesare cu celelalte biserici ortodoxe şi cinstea, canoniceşte obligatorie, cuvenită patriarhiei ecumenice. Şi în Biserică dreptarul cinstei a fost răsturnat: cine are punga doldora acela, crede că are şi dreptul la respect. Şi aşa haosul creşte. Ortodoxia nu are un statut de organizare. Iar aşezările canonice sunt nesocotite. Şi atacurile din afară, încurajate de greşelile dinlăuntru sporesc. Dar, ciudat, cetatea ortodoxiei rezistă totuş. Inacţiunea ori nefasta acţiune a unor conducători vremelnici ai Bisericii nu poate decât să întârzie înfăptuirea chemării Ei. Viaţa lăuntrică a ortodoxiei e prea năvalnică, garanţiile întemeietorului suficiente, spre a ne feri de păcatul desnădejdii. Dar vai acelora cari n’au înţeles chemarea vremii, cari din cinste fiind n’au cunoscut şi s’au asemănat dobitoacelor», cari altă grijă decât cea lumească n’au avut , cari nu numai că n’au făcut nimic pentru strângerea laolaltă a fiilor Bisericii Ortodoxe, dar prin faptele mândriei lor de oameni ajunşi, nesocotind glasul dragostei, au lucrat la desmembrarea Ei. «Ierusalime, Ierusalime, de câte ori am vrut să adun pe fii tăi cum adună cloşca sub aripi puii săi, dar n’aţi vrut» sună mustrarea Domnului. Luaţi aminte episcopi ai Bisericii Ortodoxei Nae Ionescu ! zvonuri de dincolo de Nistru Nu există ţară mai direct interesată la cele ce se petrec în Rusia decât România. Şi aceasta nu numai pentru că ne-am păzi de influenţe putând prăbuşi actualele noastre alcătuiri politico-sociale, nu numai pentru că suntem prin voia soartei vecini cu marele popor slav, supus azi încercării bolşevice, ci mai cu seamă fiindcă de după zidurile Kremlinului ne pândeşte gândul imperialist al unui guvern care în ordinea externă n’a abandonat încă linia de mişcare a vechei politici ţariste. Regim pentru care diverse chestiuni de politică internaţională constituesc tot atâtea diversiuni folositoare politicii sale dinăuntru şi propagandei sale în lume. Nouă, deci, ne este extrem de necesară, ca oricui silit să se apere, o amănunţită şi fidelă documentare asupra evenimentelor, stărilor de lucruri şi de spirit din nesfârşita ţară dela răsărit. In această privinţă însă trebue să recunoaştem că n’am făcut decât prea puţin pentru a fi informaţi direct, sigur şi exact asupra ambianţei sovietice. Evident câtă vreme între ţara noastră şi Soviete nu se vor putea relua — şi asta nu din vina noastră — raporturi normale, cât timp nu vom avea o reprezentanţă la Moscova, posibilitatea de a avea — precisă şi cu garanţii de bună credinţă — o icoană a realităţilor din toate domeniile vieţii sovietice, se va izbi de mari dificultăţi. Dar în ciuda oricăror greutăţi trebuia să se facă totul, fiindcă din câte necunoscute conţine problema securităţii noastre, cea mai primejdioasă încalecă Nistrul. Impresia pe care o am este că acolo unde teoretic se presupune că există un priveghiu al destinelor noastre, lipsesc multe din elementele de informaţie şi documentare, în general, asupra tuturor statelor, şi cu deosebire asupra Sovietelor. Dealtfel veşnic înhămaţi la carul unei constelaţii politice, deci obişnuiţi a nu ne face treburile prin grija, străduinţa şi prevederea noastră, ne-am deprins să ne culegem datele necesare prin alţii. Evident este şi acesta un sistem, dar el nu se cuvine a fi decât mijlocul de completare şi de verificare a elementelor furnizate de propriile noastre puteri şi organe de investigaţie. Cât priveşte informaţiile asupra Rusiei Sovietice, nici un stat, afară de Germania, nu poate pretinde că le are complete şi sigure. Şi ar fi naiv -«să ne imaginăm o singură clipă că Reichul, ale cărui raporturi cu noi au fost mai mult decât reci, din motive lesne de înţeles, şi care e legat de Soviete de mai mult decât un interes economic, se va grăbi să se pună la îndemână rezultatul anchetei sale metodice în Rusia. De altfel cât de prost informate s’au dovedit toate statele asupra stărilor din Rusia, o mărturisesc nenumăratele ştiri publicate prin ziare despre «iminenta prăbuşire» a regimului bolşevic, care In ciuda acestor pronosticuri trăeşte de doisprezece ani. Fiindcă odioasă sau nu, marea experienţă care se îndeplineşte acum în Rusia, trebuia cercetată cu mai multă atenţiune, cu mai serioasă grijă, decât s’a făcut. Această atitudine de neglijare a Rusiei, acest aproape dispreţ pentru cele ce se petrec acolo, această tendinţă de scoatere a imensei ţări din concertul internaţional, eroare fundamentală a politicei aliaţilor, a profitat enorm Germaniei care a ştiut să-şi asigure în Rusia admirabile debuşeuri pentru produsele sale, plasamente rentabile pentru capitaluri şi posibilităţi de muncă pentru surplusul ei de braţe. In ultima vreme gazetele au adăpostit în coloanele lor ştiri ale diferitelor agenţii de presă anunţând mari tulburări în Rusia. Telegramele vestesc război civil în toată puterea cuvântului. Intre organele administrative şi ţărănime care nu se lasă deposedată de rodul pământului muncit de ea. Individualismul kulakului care înţelege să fie stăpân pe recoltă, cum este pe pământ prin munca lui, nu se mai împacă pare-se în nici un chip cu colectivismul guvernului de la Moscova. Aceasta este pricina esenţială a revoltelor care însângerează stepele Turkestanului ca şi nesfârşitele ţarine ale Ukraine! Ţăranul rus eliberat din robie de către revoluţia de acum treisprezece ani, vrea să-şi trăiască viaţa lui slobodă de orice constrângeri, afirmându-se potrivit intereselor sale. Care sunt acum potrivnice până la masacru şi la pârjul intereselor şi ideologiei colectiviste a regimului bolşevic. Dar mai mult decât rândurile telegramelor, ce ştiu factorii noştri răspunzători de securitatea noastră, despre drama care se desfăşură pe scena imensă a lumii ruseşti? Aşi vrea să fie socotite mai degrabă ca îngrijorări de cele cele ce scriu, decât să li se dea dreptate. Ştiu alianţa noastră că Polonia ne permite să avem datele după care ostenesc serviciile de asemenea natură ale harnicului şi prudenţa lui popor polonez. Ce-am făcut însă prin noi înşine, ca să folosesc deviza vintilistă, în această direcţie? Mă tem că prea puţin. Şi totuşi era cu putinţă să se îndeplinească o operă bună şi utilă dacă am fi ştiut folosi pentru lămurirea şi documentarea noastră posturile de admirabilă observaţie pe care le oferă numeroasele ţări colectiv botezate statele baltice. Dar n’avem acolo nici reprezentanţi şi mai puţin incă servicii organizate pentru a utiliza cum trebue posibilităţile de informare şi de cercetare pe care le pun la îndemâna orieui atari posturi. Conducătorii politicei noastre de stat s'au gândit desigur la aceste lucruri. Doar suntem o naţie nein trecută în idei. Când e vorba însă să trecem la fapte, când e vorba să organizăm şi să împlinim metodic un program de lucru, atunci cele mai adesea o scrântim. Deaceia am şi făcut figură de gură-cască de câte ori s’au produs evenimente Vladimir Ionescu VIZIUNI de N. M. CONOIESCU Cine ar putea să fixeze, din ce adâncuri ale trecutului, — niciodată al tău pe de-a’ntregul, — se rup, se succed şi se suprapun viziuni, — cu şi fără rost, — de cele mai multe ori bizar de vagi, şi înceţoşate cu mucegăiala gălbejită a vechilor fotografii din albumul cu muzicuţă al străbunicilor ? Deşi s’ar părea că le-ai trăit aevea, ele vin, totuşi, cu răsfrângeri strâmbe, din alte vieţi. Urmărindu-le, pe ecranul pleoapelor închise, simţi uneori, — pentru cele mai banale şi mai fără de înţeles, — groaza, pe care numai închipuirile, trimise dinspre hotarele niciodată cu putinţă de cercetat, o pot aduce. Ş’atunci, în liniştea de adâncuri în care ai coborât urmărindu-le, te’nghiată trosnitura unei mobile vechi, adierea unei şoapte, dar mai ales ţipătul mut al sufletului tău, — cu anevoie înăbuşit până atunci, — ţipătul cu resonanţe de clopot în păreţii simţirii tale. O lume pe care n’o cunoşti, dar care poate te-a cunoscut, — care nu-i a ta, dar care poate a fost, — trăieşte repede, intens şi ciudat de amestecat, în cerculeţul de negură coborât peste luminile ochilor tăi. Şi ’ntotdeauna, peste această viaţă ireală, alcătuită din frânturi trăite sau închipuit trăite, se aşterne, năruind-o, aceiaşi obsedantă imagine sau acelaş gest fără de sens, făcut de întruchipări apocaliptice. O cortină fantastică lăsată peste sfârşitul de act al unei piese fără de început, pe care însă o sfâşi înfierbântat, pentru ca să poţi iarăşi pluti, — deprins de existenţa ta de acum, — în groaza voluptoasă a ficţiunilor cari vieţuesc repede, latens şi amestecat, în haosul robit de pleoapa ta. Un prieten, cu care vorbiam într’o zi, despre toate acestea, mi-a spus: — In acest amestec de imagini, eu mă regăsesc totdeauna cu o lume de care sunt cu totul străin. Şi, indiferent de scenele cari se succed, cadrul revine acelaşi, chinuitor de acelaşi, covârşitor de trist în vulgaritatea lui şi totuşi cu voluptate trăit la mine. Seară, aburită de ploaia care se cerne mărunt, şi-o stradă cotită, murdară şi îngustă, — mai îngustă decât acelea ale burgurilor medievale, — cu ferestre mici şi strâmbe la case schiloade şi cu lumini de candeli prin geamurile înceţoşate. Cârciumi pline de oameni soioşi şi urâţi şi de femei în solrenţe. Trecători înalţi şi supţi, cari merg grăbiţi, — umbre necuvântătoare, — cu un surâs idiot, încremenit în colţul buzelor. Felinare infirme şi brutării resfirând miros de pâine coaptă. O cazarmă veche, cu ganguri boltite, din care s’ar revărsa, par’că, la nesfârşit, pihotă muscălească, o pădure de căciuli albe şi de suliţi. Santinela din poartă, bate pământul cu ciubotele-i de iuft şi cată, din când în când, speriat, înspre negura gheretei, ca şi cum de-acolo l-ar pândi ceva rău. O namilă de om, cu capul cât o baniţă, spân şi şaşiu, se strâmbă ’n fel de chipuri, lungindu-şi gura până la urechi şi scoţând o limbă ca de bou, femeilor cari fug chiotind şi făcându-şi cruce. O flaşnetă cântă cu Hodorogituri «Carnaval de Veneţia». O goarnă, trimite răguşit, chemări metalice. Dintr-o tavernă, pe jumătate îngropată în pământ, o femeie ţipă să-şi rupă pieptul, (ori cât aşi vrea s’aud altceva, aceiaşi romanţă revine totdeauna). «Le uitaşi pe toate, mă uitaşi pe mine». «Astfel ţi-este sexul, nu e vina ta!...» Intr’o casă, cu ferestrele deschise, odihneşte pe duşumeaua de scânduri, între două lumânări, un mort părăsit. Odaia e goală, cu păreţii întinaţi de fâlfâitura umbrelor, făcută de flacăra lumânărilor. Mortul e numai în cămaşă, cu picioarele galbene şi murdare. Are o rană mare la piept. Sângele a curs băltoacă şi s’a ’nchegat. Ori câte scene s’ar succeda în cadrul acesta, întotdeauna un hohot de plâns mugit, străbate până’n fundul simţirii mele, apoi un ţipăt de groază, un țipăt de om înjunghiat îmi sparge auzul, îngrozindu-mă. Multă vreme apoi, ecoul lui mă urmăreşte. Fâlfâituri de aripi uriaşe aduc cu ele crivăţ. Urlă uraganul. Se dărâmă şandramalele, se sting luminile şi-i negură ca ’n începuturi. Un cal alb, uriaş, ţinând sub copitele lui pământul, calcă apăsat, înfundându-şi picioarele până’n măruntaiele pământului, pentru ca apoi să le scuture, împroşcând cu lavă şi cu limbi de flăcări, ogoarele muncite. A frământat tot pământul, i-a dat foc şi l-a prefăcut în scrum. Nu (Citiţi continuare în pagina II-a) ANCHETE POLITICE Partidul liberal şi situaţia Campania d-lui Vintilă Brătianu şi campania d-lui Duca. Acţiunea averescană şi „sprijinul liberal" Armonia din partidul liberal Brătianu ofensiva sa contra guver-I nului pe care aparent o secondea merge iar cu paşi repezi.» Căci la fiecare eveniment se trădează cele două inconciliabile concepţii conducătoare: a d-lui Vintilă Brătianu care ar vrea să vadă şi mâine guvernul Maniu căzut, fără să se preocupe de-o altă soluţie, a crizei ce s’ar produce, decât aceea pe care o are în cap: guvern Vintilă Brătianu cu disolvarea Parlamentului şi care este imposibilă, şi concepţia d-lui Duca, trasă dintr’o realitate pe care nimic n’o poate schimba: că nu trebue să se facă o campanie de răsturnare, pentrucă nu poate fi răsturnat guvernul Maniu şi că, chiar de-ar putea f’i răsturnat, orice altă soluţie se poate da crizei afară de una... şi anume, tocmai aceea pe care o speră d. Vintilă Brătianu. Cele două campanii liberale De aceea, cum a reluat d. Vintilă că şi d. Duca, — pe chestiunea loviturei de stat» şi-a... prăpastiei pe marginea căreia a adus Ţara un guvern... etc., etc., — a și reluat d. Duca cealaltă campanie, mai în partid, mai în afară, abilă, și neutralizantă până la un punct a celeilalte. Mai întâiu, d. Duca găsește că reorganizarea partidului e încă departe de-a fi realizată, — deci se consacră acestei opere în primul rând. Al doilea, d. Duca e contra «desgropării morţilor» cum numeşte d-sa campania averescană pe care o face generalul Averescu dacă nu cu sprijinul făţiş, în orice caz cu acreditarea svonurilor că «liberalii lucrează pentru noi» — pe care le răspândesc averescanii ca să-şi mai electrizeze bietele cadre. D. Duca le desminte pe unde poate şi nu ascunde că pentru partidul liberal ar fi o gravă slăbiciune să sprijine acţiuni imposibile. Ceea ce e just, căci ar trăda o mare neputinţă prin insuccesul sigur la care se expune. Al treilea, d. Duca nu neglijează chiar orice legături cu guvernul Maniu pentru stabilirea unor acomodamente eventuale, — şi fireşte vizite se desces câteodată. In fine, să revenim la campania... oficială. D. Vintilă Brătianu se încordează pentru... buget, — şi aşteaptă, căci acolo crede d-sa că e călcâiul vulnerabil al guvernului Maniu. Crede ! Se poate. Cu atât mai mult cu cât e singurul în partidul liberal care nu se resemnează și nu înțelege că s’a dus vremea pretextelor care răsturnau guvernele... Amabilităţi şi răspunderi In sfârşit ne sosesc — după o apreciabilă întârziere *— ecourile suculentelor banchete, pe care în numele arţii şi al criticei, le-am oferit acum o lună unei reuniuni de oameni simpatici, veniţi în excursie de agrement prin meleagurile noastre. O colecţie de petece de hârtie, aşezate pe masa noastră de scris, asemeni unor frunze de toamnă într’un ierbar. Sunt mărturiile amiciţiilor de artă, pe care am isbutit să ni le câştigăm. Induieşător. Ai spune, salutul bonom al unor cheflii, pe care îi delectează încă în amintirea gustul panei de somn şi al puilor cu mujdei, devoraţi aici, între un discurs de recepţie şi un referat de artă. Ce gazde primitoare suntem! Ce oameni drăguţi! Ce teatru superior şi ce bucătărie inimitabilă a creat geniul latin al acestui neam de la Dunăre! Dar să fim drepţi. Au încercat unii din aceşti vizitatori să ne judece şi din alt punct de vedere. Şi au amintit a fi asistat la o reprezentaţie de teatru, a fi ascultat o bucată de muzică, a fi privit din întâmplare un tablou şi a fi zărit într’o vitrină o copertă de carte românească. Este însă în aprecierea lor un aer jenant şi plictisitor de amabilitate, de insistenţă, de nesinceritate. E ceva ocolit şi neserios, ca un flirt, ca o săcăială de salon. Ne întrebăm dacă aceste inutile gingăşii nu au fost scrise pe ,verso-ul listei e mâncare şi dacă entuziasmul acesta penibil nu se confundă cu buna dispoziţie, dulce şi molcomă, ce întârzie în om după un pahar de vin vechiu. Şi ne întristează amabilitatea cu mult mai tare decât impertinenţa. Preferăm unei aprecieri călduţe şi unor aplauze neconvinse, grosolănia omului care după ce s’a ospătat bârfeş-' te şi după ce a felicitat înjură. Cel puţin atitudinea e netă. Când însă un om dovedind bunăvoinţă, nu încearcă totuşi să o prezinte utilă şi decentă, situaţia dezolează pur şi simplu. Vinovaţii, îi cunoaştem. Sunt organizatorii congresului. Noi am prevăzut din timp trista comedie a reuniunii aceleia şi fără a voi să o discredităm cu anticipaţie, am cerut limpede «celor în drept» să desemneze un cadru serios de lucrări efective. Ştiam că un congres poate fi totuşi mai mult decât un banchet ,dacă e cine să cugete şi cine să vadă. Şi am încercat să forţăm platitudinea oficialităţilor. In trei articole (Cuvântul No. 1557, 1561 şi 1565) am schiţat un proect de acţiune. Era vorba acolo despre o cooperare artistică a statelor Micei Antante şi de o trecere mai departe a teatrului nostru spre scenele Occidentului. Indicam chiar modalităţile. Sumar, desigur, dar destul de precis pentru a constitui un punct de plecare. Domnii, în grija cărora era lăsată buna rânduială a congresului, s’au sesizat imediat şi mânioşi de glumele, pe care o gazetă le făcuse pe seama lor au protestat cu o vehemenţă deplasată. Dar au ţinut aceiaşi domni seama de observaţiile noastre atente şi serioase? Nu regretăm azi încercarea noastră de atunci. Inutilă cât priveşte rezultatele ei practice, ea rămâne un document pe care îl propunem întârziatei lor atenţii, alături de cronicile penibile venite de peste hotare. Răspunderi? Sunt platonice şi glumeţe. Nu va fi nimeni luat de guler şi dus în faţa tribunalului imaginar al literelor române. Nu va fi nimeni făcut de râs — aşa cum s’ar cuveni — zgomotos, manifest, hotărâtor. Dar nu uităm că ridicula situaţiei se datoreşte totuşi cuiva. Şi pentru noi, e deajuns. iMiihail Sebastian Anul preparator. Aţi auzit desigur despre el. Nu pretind că orice bun cetăţean e obligat să citească proza d-lui doctor Angelescu, pentru a se infimna asupra concepţiilor sale didactice. Dar cum fiecare din cei cari vor ceti aceste rânduri, are un frate, un copil, un cumnat sau măcar un prieten (în definitiv, gradele de rubedenie pot continua) student în anul prim la Universitate, trebue să fi aflat de această pacoste care se cheamă an preparator. Suntem azi în 11 Octombrie. Viaţa şcolară este în toiu. De bine de rău, şcoalele s’au pus pe picioare. Ei bine, câteva sute de tineri bacalaureaţi, abia ieşiţi din liceu, aşteaptă dezorientaţi şi nedumiriţi o hotărâre ministerială. Ce vor avea de învăţat ? Unde vor învăţa ? Cu cine ? Când? Nu e nimeni în România Mare să dea un răspuns precis acestor întrebări. Ghişeurile facultăţii sunt asaltate de aceste legiuni de tineri fără treabă. Bieţii secretarii E prima dată când plâng această specie de oameni odioşi. Noi am scris de câteva ori, comentând haotica reformă Angelescu, că acest an preparator nu e numai o aberaţie didactică, dar mai ales, şi în primul rând, o imposibilitate practică. De astă dată d-l Iorga însuşi şi-a spus cuvântul. Şi, e cineva care să ştie mai precis ceea ce se întâmplă, ceea ce e cu putinţă şi ceea ce nu este la Universitate, decât rectorul ei ? Anul preparator nu poate funcţiona. Lămurit. La ce să mai încurcăm socotelile şi timpul atâtor oamenii Deocamdată ministerul instrucţiunei e dator să dispună înscrierea nouilor bacalaureaţi direct în anul întâi de facultate. Nu sunt mai nepregătiţi — ar fi şi greu — decât vechii bacalaureaţi. Dar pe viitor, chestiunea va avea să fie considerată mai amplu, mai serios și mai practic. Amyntas ------ooxxxoo------- începând de Marţi: REVIZUIRI ISTORICE în marginea scrisoare! Doamnei Brătianu: „Aventura” Principelui Carol „Complotul” de la Londra Mărturisiri şi documente de NAE IONESCU