Cuventul, octombrie 1929 (Anul 5, nr. 1597-1627)

1929-10-14 / nr. 1610

­ ANUL AL V-lea.­­No. 1610. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA BUCUREŞTI, BUL. ELISABETA 12, Et. II TELEFON Fondator Director I 378/10 REDACŢIA I 378/ 6 ADMINISTRAŢIA TITUS ENACOVICI NAE IONESCU AMUNCIURILE ŞI PUBLICAŢIILE ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate SE PRIMESC LA A murit Regentul Buzdugan! ...Când l’am văzut încremenit în somnul fără de viaţă, în dimineaţa caldă, frumoasă şi tristă a morţii lui, l’am revăzut după mulţi ani, tot într’o dimineaţă frumoasă şi caldă şi-a redeşteptat o veche me­lancolie în acelaş suflet. Pe stradă treceau copii de şcoală, sburdând, şi-mi suna în urechi: Copii, asta nu e o zi de veselie, e o zi tristă­... Şi-l revedeam pe Cronos... ...In odăiţa cu lucruri bătrâne a casei din Ştirbey Vodă eram câ­ţiva copii plecaţi cu neaşteptată bu­curie de la şcoala care se închisese din cauza morţii unui mare om pu­blic. Murise Haret, mi se pare. Co­piii n’au pătrundere pentru eveni­mente triste, nici pentru respectul morţii şi nici noi n’aveam decât veselia libertăţii. Râdeam şi sbur­­dam, făceam planuri copilăreşti pentru vacanţa noastră. Uşa s’a deschis şi în cadrul ei a apărut, înalt, senin și grav, de-o gravitate pe care am revăzut-o pe figura lui încremenită dar fără lumina adâncă și bună a ochilor din amintirea copilăriei, — și am tăcut toți. — Copii, astăzi nu-i o zi de vese­lie, e o zi tristă... Voia să mai spue ceva, dar n’a spus. Ne-a privit pe fiecare, și-a zâmbit dând din cap cu bunătate. Când s’a închis uşa şi-am auzit paşii depărtându-se, unul din copii a strigat ca o descoperire: — Cronos! Tatăl colegilor mei din copilărie aducea, în imaginaţia noastră, nai­vă, cu imaginea în culori dintr’o «Mitologie», — a bătrânului Cronos mâncătorul de vieţi. Dar veselia fugise ca un farmec dintre noi şi ne-am despărţit cu o neînţeleasă tristeţă. In dimineaţa caldă de primăvară galbenă a morţii lui, copiii ve­seli de pe străzi mi-au reamintit neînsemnatul episod. Am simţit cu o nespusă intensitate sensul adânc al cuvintelor lui pe care un ecou lăuntric le repeta mereu: «e o zi tristă»... Copiii veseli şi ireverenţioşi de­­atunci, din odăiţa cu lucruri bă­trâne care au murit de mult, în dimineaţa asta au plâns. * Dar viaţa şi-a reluat cursul... Ilabemus... Cu emoţii, cu chinuri, cu aştep­tări emoţionate şi chinuite, avem un nou Regent în locul de neînlo­cuit al lui G­heorghe Buzdugan. Habet \ ...se uitr-eaoa lumea po­ litică pe care o va judeca Regentul Sărăţeanu, de-acum înainte. D. Iuliu Maniu a dovedit că are... prea mult, ca să zicem aşa, proce­dând cum a procedat. Deux ex ma­­ebrua.*... Până în clipa în care într’a­­devăr s’a spus «se caută un Re­gent» toţi chemaţii şi nechemaţii ştiau cine va fi găsitul; însă de în­dată ce s’a întrunit conclavul mi­niştrilor, «Biuroul», cum i se spune în guvern, de îndată ce-au început consultările, nu s’a mai ştiut ni­mic, nimeni na mai ştiut nimic căci, într’adevăr, nu se mai putea şti nimic. Liliac sinistru, d. Stere rătăcea noaptea prin case cu stafii ducând mesagii pe care se vede că nu i le dădea nimeni decât Marea Stafie cu care «Democraţia g­ă la masă»... D. Maniu întrunea consilii de miniştri cari erau adevărate şedinţe de ghicit, şi de somn, dar Sybila dela Rădăcini era mai ne­­pătrunsă decât cea mai nepătrunsă taină. Numai d. Răducanu, al cărui simţ al humorului nu l’a bănuit nimeni a curmat şedinţele consiliu­lui de muţi dela Palatul Cantacu­­zino, propunând somnoros şi ins­pirat într’o tăcere solemnă a con­clavului chemat să «aleagă» — să se dea «mandat» d-lui luliu Maniu să decidă singur. Ceeace d. Maniu a şi făcut, — şi ar fi făcut chiar dacă d. Răducanu nu i-ar fi propus mandatul de su­premă decizie. Şi astfel s’a putut spune Habe­mir­­n«VnBs.. Papă Sărăţeanu! * D-nii Vintilă Brătianu şi general Averescu au declarat cu acest pri­lej guvernul... duşman al poporului. Pentru că d. Iuliu Maniu a luat pentru câteva zile prerogativele re­gale aşa de respectate în trecut de cei doi şefi de guverne, care le e­­xercitau — şi nici măcar «în nume­le poporului român» — fără să le ia formal, ci... ciupindu-le în nu­me propriu, dar cu tot respectul cu­venit. De aceea au și început o po­pulară campanie de răsturnare, fai­moasa campanie care a făcut să tresară tot ce e suflare românească, să tresară de curiozitate. Căci toa­tă suflarea românească va fi desi­gur, curioasă să vadă pe cel de-al doilea popor românesc al cărui duş­man e d. Maniu cu guvernul său şi pe care-l ţin tot aşa de bine ascuns d-nii Brătianu şi Averescu de par­că ar fi... încă un Regent. Deocamdată d. general Averescu şi-a inaugurat campania cu o teri­bilă decisiune ale cărei consecinţe cumplite nu pot scăpa nimănui şi-a amânat «întrunirea dela 13», ide care ar fi fost fatale, — aveţi vre’o îndoială ? — guvernului. Iar d. Vintilă Brătianu, tot aşa de hotărât să curme cu «guvernul duşman al poporului» a luat o altă decisiune nu mai puţin cumplită pentru viitorul regimului, s’a îm­păcat cu d. Argetoianu. Guvernul, deci, este— ca şi căzut! Titu Devechi -------ooxxxoo------­ Dumineca Acum două săptămâni, în vreme ce biserica Notre-Dame răsuna de im­nuri de jale intonate la înmormân­tarea celui de al 20-lea arhiepiscop al Parisului. Cardinalul Dubois, la mănăstirea Isvorul Tămăduirii avea loc sfânta pogribanie a Pa­triarhului Ecumenic Vasile al III- lea al Constantinopolului. Venerabilul Părinte ce îşi înche­ia viaţa pământească la frumoasa vârstă de 89 de ani, a fost un căr­turar de seamă. Şi-a făcut prime­le studii la Constantinopole, Halki, Atena. Şi le-a desăvârşit prin cen­trele apusului : Roma, Florenţa, Viena, Mü­nich, Lipsea, Berlin, Pa­ris şi Londra. Era un mare cunos­cător al filologiei eclesiastice. Pro­fesor la şcoala teologică din Halki, director al seminariului din Galata, mitropolit de Anhialos, al Pelago­­niei, al Niceei, — pretutindeni pe unde a trecut a lăsat urmele perso­nalităţii Sale distinse. Orator de seamă şi mare prieten al români­lor, cu prilejul încetării din viaţă a Regelui Carol I a rostit acel fru­mos discurs în biserica Sf. Patriar­hii ecumenice. Acesta a fost omul şi patriarhul Vasile al lll-lea. Gazetele noastre ne-au informat, amănunţit şi la vreme, asupra boa­lei cardinalului Dubois, asupra per­sonalităţii, morţii şi înmormântă­rii sale■ Adormirea în Domnul a fericitului Patriarh ecumenic ne-a fost laconic anunţată, în vreo 10 cuvinte. Atât. Deoparte un cardi­nal, de alta cel mai în cinste dintre Patriarhii Răsăritului. Hotărâse sinodici bisericii româ­neşti să trimită un reprezentant la înmormântare. Dar dela legaţiunea elină, unde venise să-şi vizeze pas­­seport-ul, a aflat că înmormântarea avea loc chiar în ceasul acela. A re­nunţat deci. Şi astfel pentru popo­rul român ortodox, moartea întâiu­lui între patriarhi nu a însemnat mai mult decât moartea unui burghez oarecare şi infinit mai puţin decât moartea cardinalului ! Veţi zice: lipsa posibilităţilor de informaţie. Nu. Sunt fapte ce ilustrează o ne­norocită stare de lucruri : dezorga­nizarea Bisericii Răsăritene. Fie­care fracţiune a ortodoxiei are — chipurile — o lege de organizare. Şi fiecare lucrează pe cont pro­priu■ la iniţiative, cari nu-i apar­ţin. Ar vrea să dea tonul în pro­bleme ce privesc întreaga Biserică, nesocotind legăturile necesare cu celelalte biserici ortodoxe şi cin­stea, canonice­şte obligatorie, cuve­nită patriarhiei ecumenice. Şi în Biserică dreptarul cinstei a fost răsturnat: cine are punga doldora acela, crede că are şi dreptul la res­pect. Şi aşa haosul creşte. Ortodoxia nu are un statut de or­ganizare. Iar aşezările canonice sunt nesocotite. Şi atacurile din a­­fară, încurajate de greşelile din­lăuntru sporesc. Dar, ciudat, ceta­tea ortodoxiei rezistă totuş. Inac­ţiunea ori nefasta acţiune a unor conducători vremelnici ai Bisericii nu poate decât să întârzie înfăptui­rea chemării Ei. Viaţa lăuntrică a ortodoxiei e prea năvalnică, garan­ţiile întemeietorului suficiente, spre a ne feri de păcatul desnădejdii. Dar vai acelora cari n’au înţeles chemarea vremii, cari din cinste fiind n’au cunoscut şi s’au asemă­nat dobitoacelor», cari altă grijă de­cât cea lumească n’au avut , cari nu numai că n’au­ făcut nimic pen­tru strângerea laolaltă a fiilor Bi­sericii Ortodoxe, dar prin faptele mândriei lor de oameni ajunşi, ne­socotind glasul dragostei, au lucrat la desmembrarea Ei. «Ierusalime, Ierusalime, de câte ori am vrut să adun pe fii tăi cum adună cloşca sub aripi puii săi, dar n’aţi vrut» sună mustrarea Domnului. Luaţi aminte episcopi ai Bisericii Ortodoxei Nae Ionescu ! zvonuri de dincolo de Nistru Nu există ţară mai direct intere­sată la cele ce se petrec în Rusia decât România. Şi aceasta nu nu­mai pentru că ne-am păzi de influ­enţe putând prăbuşi actualele noas­tre alcătuiri politico-sociale, nu nu­mai pentru că suntem prin voia soartei vecini cu marele popor slav, supus azi încercării bolşevice, ci mai cu seamă fiindcă de după zidurile Kremlinului ne pândeşte gândul imperialist al unui guvern care în ordinea externă n’a abando­nat încă linia de mişcare a vechei politici ţariste. Regim pentru care diverse chestiuni de politică inter­­naţională constituesc tot atâtea di­versiuni folositoare politicii sale dinăuntru şi propagandei sale în lume. Nouă, deci, ne este extrem de ne­cesară, ca oricui silit să se apere, o amănunţită şi fidelă documentare asupra evenimentelor, stărilor de lucruri şi de spirit din nesfârşita ţară dela răsărit. In această privinţă însă trebue să recunoaştem că n’am făcut decât prea puţin pentru a fi informaţi direct, sigur şi exact asupra am­bianţei sovietice. Evident câtă vre­me între ţara noastră şi Soviete nu se vor putea relua — şi asta nu din vina noastră — rapor­turi normale, cât timp nu vom a­­vea o reprezentanţă la Moscova, po­sibilitatea de a avea — precisă şi cu garanţii de bună credinţă — o icoană a realităţilor din toate do­meniile vieţii sovietice, se va izbi de mari dificultăţi. Dar în ciuda oricăror greutăţi trebuia să se facă totul, fiindcă din câte necunoscute conţine problema securităţii noas­tre, cea mai primejdioasă încalecă Nistrul. Impresia pe care o am este că acolo unde teoretic se presupu­ne că există un priveghiu al des­tinelor noastre, lipsesc multe din elementele de informaţie şi docu­mentare, în general, asupra tuturor statelor, şi cu deosebire asupra So­vietelor. Dealtfel veşnic înhămaţi la carul unei constelaţii politice, deci obişnuiţi a nu ne face treburi­le prin grija, străduinţa şi preve­derea noastră, ne-am deprins să ne culegem datele necesare prin alţii. Evident este şi acesta un sistem, dar el nu se cuvine a fi decât mijlo­cul de completare şi de verificare a elementelo­r furnizate de proprii­le noastre puteri şi organe de in­vestigaţie. Cât priveşte informaţiile asupra Rusiei Sovietice, nici un stat, afa­ră de Germania, nu poate pretinde că le are complete şi sigure. Şi ar fi naiv -«să ne imaginăm o singură clipă că Reichul, ale cărui rapor­turi cu noi au fost mai mult decât reci, din motive l­esne de înţeles, şi care e legat de Soviete de mai mult decât un interes economic, se va grăbi să se pună la îndemâ­nă rezultatul anchetei sale metodi­ce în Rusia. De altfel cât de prost informate s’au dovedit toate statele asupra stărilor din Rusia, o mărturisesc nenumăratele ştiri publicate prin ziare despre «iminenta prăbuşire» a regimului bolşevic, care In ciuda a­­cestor pronosticuri trăeşte de doi­sprezece ani. Fiindcă odioasă sau nu, marea experienţă care se înde­plineşte acum în Rusia, trebuia cer­cetată cu mai multă atenţiune, cu mai serioasă grijă, decât s’a făcut. Această atitudine de neglijare a Rusiei, acest aproape dispreţ pen­tru cele ce se petrec acolo, această tendinţă de scoatere a imensei ţări din concertul internaţional, eroare fundamentală a politicei aliaţilor, a profitat enorm Germaniei care a ştiut să-şi asigure în Rusia admi­rabile debuşeuri pentru produsele sale, plasamente rentabile pentru capitaluri şi posibilităţi de muncă pentru surplusul ei de braţe. In ultima vreme gazetele au a­­dăpostit în coloanele lor ştiri ale di­feritelor agenţii de presă anun­ţând mari tulburări în Rusia. Telegramele vestesc război civil în toată puterea cuvântului. Intre organele administrative şi ţărăni­me care nu se lasă deposedată de rodul pământului muncit de ea. In­dividualismul kulakului care înţe­lege să fie stăpân pe recoltă, cum este pe pământ prin munca lui, nu se mai împacă pare-se în nici un chip cu colectivismul guvernului de la Moscova. Aceasta este pricina esenţială a revoltelor care însânge­rează stepele Turkestanului ca şi nesfârşitele ţarine ale Ukraine! Ţăranul rus eliberat din robie de către revoluţia de acum treispre­zece ani, vrea să-şi trăiască viaţa lui slobodă de orice constrângeri, afirmându-se potrivit intereselor sale. Care sunt acum potrivnice până la masacru şi la pârjul inte­reselor şi ideologiei colectiviste a regimului bolşevic. Dar mai mult decât rândurile telegramelor, ce ştiu factorii noştri răspunzători de securitatea noastră, despre drama care se desfăşură pe scena imensă a lumii ruseşti? Aşi vrea să fie socotite mai de­grabă ca îngrijorări de cele cele ce scriu, decât să li se dea drepta­te. Ştiu alianţa noastră că Polonia ne permite să avem datele după care ostenesc serviciile de asemenea natură ale harnicului şi prudenţa lui popor polonez. Ce-am făcut însă prin noi înşine, ca să folosesc deviza vintilistă, în această direcţie? Mă tem că prea puţin. Şi totuşi era cu putinţă să se îndeplinească o operă bună şi utilă dacă am fi ştiut folosi pen­tru lămurirea şi documentarea noastră posturile de admirabilă observaţie pe care le oferă nume­roasele ţări colectiv botezate statele baltice. Dar n’avem acolo nici reprezen­tanţi şi mai puţin incă servicii or­­ganizate pentru a utiliza cum tre­bue posibilităţile de informare şi de cercetare pe care le pun la în­demâna orieui atari posturi. Conducătorii politicei noastre de stat s'au gândit desigur la aceste lucruri. Doar suntem o naţie nein trecută în idei. Când e vorba însă să trecem la fapte, când e vorba să organizăm şi să împlinim metodic un program de lucru, atunci cele mai adesea o scrântim. Deaceia am şi făcut figură de gură-cască de câte ori s’au produs evenimente Vladimir Ionescu VIZIUNI de N. M. CONOIESCU Cine ar putea să fixeze, din ce a­­dâncuri ale trecutului, — niciodată al tău pe de-a’ntregul, — se rup, se succed şi se suprapun viziuni, — cu şi fără rost, — de cele mai multe ori bizar de vagi, şi înceţoşate cu mucegăiala gălbejită a vechilor fo­tografii din albumul cu muzicuţă al străbunicilor ? Deşi s’ar părea că le-ai trăit aevea, ele vin, totuşi, cu răsfrângeri strâmbe, din alte vieţi. Urmărindu-le, pe ecranul pleoapelor închise, simţi uneori, — pentru cele mai banale şi mai fără de înţeles, — groaza, pe care numai închipuirile, trimise dinspre hota­rele niciodată cu putinţă de cerce­tat, o pot aduce. Ş’atunci, în liniş­tea de adâncuri în care ai coborât urmărindu-le, te’nghiată trosnitura unei mobile vechi, adierea unei şoap­te, dar mai ales ţipătul mut al su­fletului tău, — cu anevoie înăbuşit până atunci, —­ ţipătul cu resonan­­ţe de clopot în păreţii simţirii tale. O lume pe care n’o cunoşti, dar ca­re poate te-a cunoscut, — care nu-i a ta, dar care poate a fost, — tră­ieşte repede, intens şi ciudat de a­­mestecat, în cerculeţul de negură coborât peste luminile ochilor tăi. Şi ’ntotdeauna, peste această viaţă ireală, alcătuită din frânturi trăite sau închipuit trăite, se aşterne, nă­­ruind-o, aceiaşi obsedantă imagine sau acelaş gest fără de sens, făcut de întruchipări apocaliptice. O cor­tină fantastică lăsată peste sfârşi­tul de act al unei piese fără de în­ceput, pe care însă o sfâşi înfier­bântat, pentru ca să poţi iarăşi pluti, — deprins de existenţa ta de acum, — în groaza voluptoasă a ficţiunilor cari vieţuesc repede, la­tens şi amestecat, în haosul robit de pleoapa ta. Un prieten, cu care vorbiam într’o zi, despre toate a­­cestea, mi-a spus: — In acest amestec de imagini, eu mă regăsesc totdeauna cu o lu­me de care sunt cu totul străin. Şi, indiferent de scenele cari se succed, cadrul revine acelaşi, chinuitor de acelaşi, covârşitor de trist în vul­garitatea lui şi totuşi cu voluptate trăit la mine. Seară, aburită de ploaia care se cerne mărunt, şi-o stradă cotită, murdară şi îngustă, — mai îngus­tă decât acelea ale burgurilor me­dievale, — cu ferestre mici şi strâmbe la case schiloade şi cu lu­mini de candeli prin geamurile în­ceţoşate. Cârciumi pline de oameni soioşi şi urâţi şi de femei în solren­­ţe. Trecători înalţi şi supţi, cari merg grăbiţi, — umbre necuvântă­toare, — cu un surâs idiot, încre­menit în colţul buzelor. Felinare in­firme şi brutării resfirând miros de pâine coaptă. O cazarmă veche, cu ganguri boltite, din care s’ar re­vărsa, par’că, la nesfârşit, pihotă muscălească, o pădure de căciuli albe şi de suliţi. Santinela din poar­tă, bate pământul cu ciubotele-i de iuft şi cată, din când în când, spe­riat, în­spre negura gheretei, ca şi cum de-acolo l-ar pândi ceva rău. O namilă de om, cu capul cât o ba­niţă, spân şi şaşiu, se strâmbă ’n fel de chipuri, lungindu-şi gura pâ­nă la urechi şi scoţând o limbă ca de bou, femeilor cari fug chiotind şi făcându-şi cruce. O flaşnetă cân­tă cu Hodorogituri «Carnaval de Veneţia». O goarnă, trimite răguşit, chemări metalice. Dintr-o tavernă, pe jumătate îngropată în pământ, o femeie ţipă să-şi rupă pieptul, (ori cât aşi vrea s’aud altceva, a­­ceiaşi romanţă revine totdeauna). «Le uitaşi pe toate, mă uitaşi pe mine». «Astfel ţi-este sexul, nu e vina ta!...» Intr’o casă, cu ferestrele deschi­se, odihneşte pe duşumeaua de scân­duri, între două lumânări, un mort părăsit. Odaia e goală, cu păreţii întinaţi de fâlfâitura umbrelor, fă­cută de flacăra lumânărilor. Mor­tul e numai în cămaşă, cu picioare­le galbene şi murdare. Are o rană mare la piept. Sângele a curs băl­toacă şi s’a ’nchegat. Ori câte sce­ne s’ar succeda în cadrul acesta, în­totdeauna un hohot de plâns mu­git, străbate până’n fundul simţirii mele, apoi un ţipăt de groază, un țipăt de om înjunghiat îmi sparge auzul, îngrozindu-mă. Multă vreme apoi, ecoul lui mă urmăreşte. Fâlfâituri de aripi uriaşe aduc cu ele crivăţ. Urlă uraganul. Se dă­râmă şandramalele, se sting lumi­nile şi-i negură ca ’n începuturi. Un cal alb, uriaş, ţinând sub copitele lui pământul, calcă apăsat, înfun­­dându-şi picioarele până’n mărun­taiele pământului, pentru ca apoi să le scuture, împroşcând cu lavă şi cu limbi de flăcări, ogoarele mun­cite. A frământat tot pământul, i-a dat foc şi l-a prefăcut în scrum. Nu (Citiţi continuare în pagina II-a) ANCHETE POLITICE Partidul liberal şi situaţia Campania d-lui Vintilă Brătianu şi campania d-lui Duca.­­ Acţiunea averescană şi „sprijinul liberal" Armonia din partidul liberal­­ Brătianu ofensiva sa contra guver-I nului pe care aparent o secondea merge iar cu paşi repezi.» Căci la fiecare eveniment se tră­dează cele două inconciliabile con­cepţii conducătoare: a d-lui Vintilă Brătianu care ar vrea să vadă şi mâine guvernul Maniu căzut, fără să se preocupe de-o altă soluţie, a crizei ce s’ar produce, decât aceea pe care o are în cap: guvern Vin­­tilă Brătianu cu disolvarea Parla­mentului şi care este imposibilă, şi concepţia d-lui Duca, trasă din­­tr’o realitate pe care nimic n’o poa­te schimba: că nu trebue să se fa­că o campanie de răsturnare, pen­trucă nu poate fi răsturnat guver­­nul Maniu şi că, chiar de-ar putea f’i răsturnat, orice altă soluţie se poate da crizei afară de una... şi anume, tocmai aceea pe care o spe­ră d. Vintilă Brătianu. Cele două campanii liberale De aceea, cum a reluat d. Vintilă că şi d. Duca, — pe chestiunea lo­­viturei de stat» şi-a... prăpastiei pe marginea căreia a adus Ţara un guvern... etc., etc., — a și reluat d. Duca cealaltă campanie, mai în partid, mai în afară, abilă, și neu­­tralizantă până la un punct a ce­leilalte. Mai întâiu, d. Duca găsește că re­organizarea partidului e încă de­parte de-a fi realizată, — deci se consacră acestei opere în primul rând. Al doilea, d. Duca e contra «des­­gropării morţilor» cum numeşte d-sa campania averescană pe care o face generalul Averescu dacă nu cu sprijinul făţiş, în orice caz cu acreditarea svonurilor că «liberalii lucrează pentru noi» — pe care le răspândesc averescanii ca să-şi mai electrizeze bietele cadre. D. Duca le desminte pe unde poate şi nu as­cunde că pentru partidul liberal ar fi o gravă slăbiciune să sprijine acţiuni imposibile. Ceea ce e just, căci ar trăda o mare neputinţă prin insuccesul sigur la care se expune. Al treilea, d. Duca nu neglijează chiar orice legături cu guvernul Maniu pentru stabilirea unor aco­­modamente eventuale, — şi fireşte vizite se desces câteodată. In fine, să revenim la campania... oficială. D. Vintilă Brătianu se încordea­ză pentru... buget, — şi aşteaptă, căci acolo crede d-sa că e călcâiul vulnerabil al guvernului Maniu. Crede ! Se poate. Cu atât mai mult cu cât e singurul în partidul libe­ral care nu se resemnează și nu în­țelege că s’a dus vremea pretexte­lor care răsturnau guvernele... Amabilităţi şi răspunderi In sfârşit ne sosesc — după o a­­preciabilă întârziere *— ecourile suculentelor banchete, pe care în numele arţii şi al criticei, le-am o­­ferit acum o lună unei reuniuni de oameni simpatici, veniţi în excursie de agrement prin meleagurile noas­tre. O colecţie de petece de hârtie, aşezate pe masa noastră de scris, a­­semeni unor frunze de toamnă în­­tr’un ierbar. Sunt mărturiile amiciţiilor de artă, pe care am isbutit să ni le câştigăm. Induieşător. Ai spune, salutul bonom al unor cheflii, pe care îi delectează încă în amintirea gustul panei de somn şi al puilor cu mujdei, devoraţi aici, între un discurs de recepţie şi un referat de artă. Ce gazde primitoare suntem! Ce oameni drăguţi! Ce teatru supe­rior şi ce bucătărie inimitabilă a creat geniul latin al acestui neam de la Dunăre! Dar să fim drepţi. Au încercat unii din aceşti vizitatori să ne ju­dece şi din alt punct de vedere. Şi au amintit a fi asistat la o repre­zentaţie de teatru, a fi ascultat o bucată de muzică, a fi privit din întâmplare un tablou şi a fi zărit într’o vitrină o copertă de carte ro­mânească. Este însă în aprecierea lor un aer jenant şi plictisitor de amabilitate, de insistenţă, de nesin­­ceritate. E ceva ocolit şi neserios, ca un flirt, ca o săcăială de salon. Ne întrebăm dacă aceste inutile gingăşii nu au fost scrise pe ,ver­­so-ul listei e mâncare şi dacă entu­ziasmul acesta penibil nu se con­fundă cu buna dispoziţie, dulce şi molcomă, ce întârzie în om după un pahar de vin vechiu. Şi ne întris­tează amabilitatea cu mult mai tare decât impertinenţa. Preferăm unei aprecieri călduţe şi unor a­­plauze neconvinse, grosolănia omu­lui care după ce s’a ospătat bârfeş-' te şi după ce a felicitat înjură. Cel puţin atitudinea e netă. Când însă un om dovedind bunăvoinţă, nu încearcă totuşi să o prezinte u­­tilă şi decentă, situaţia dezolează pur şi simplu. Vinovaţii, îi cunoaştem. Sunt or­ganizatorii congresului. Noi am prevăzut din timp trista comedie a reuniunii aceleia şi fără a voi să o discredităm cu anticipaţie, am ce­rut limpede «celor în drept» să de­semneze un cadru serios de lucrări efective. Ştiam că un congres poa­te fi totuşi mai mult decât un ban­chet ,dacă e cine să cugete şi cine să vadă. Şi am încercat să forţăm platitudinea oficialităţilor. In trei articole (Cuvântul No. 1557, 1561 şi 1565) am schiţat un proect de acţiu­ne. Era vorba acolo despre o coo­perare artistică a statelor Micei Antante şi de o trecere mai depar­te a teatrului nostru spre scenele Occidentului. Indicam chiar moda­lităţile. Sumar, desigur, dar destul de precis pentru a constitui un punct de plecare. Domnii, în grija cărora era lăsa­tă buna rânduială a congresului, s’au sesizat imediat şi mânioşi de glumele, pe care o gazetă le făcuse pe seama lor au protestat cu o vehemenţă deplasată. Dar au ţinut aceiaşi domni seama de observaţii­le noastre atente şi serioase? Nu regretăm azi încercarea noastră de atunci. Inutilă cât priveşte rezulta­tele ei practice, ea rămâne un do­cument pe care îl propunem întâr­ziatei lor atenţii, alături de croni­cile penibile venite de peste hotare. Răspunderi? Sunt platonice şi glumeţe. Nu va fi nimeni luat de guler şi dus în faţa tribunalului imaginar al literelor române. Nu va fi nimeni făcut de râs — aşa cum s’ar cuveni — zgomotos, mani­fest, hotărâtor. Dar nu uităm că ridicula situaţiei se datoreşte to­tuşi cuiva. Şi pentru noi, e deajuns. iMiihail Sebastian Anul preparator. Aţi auzit desi­gur despre el. Nu pretind că orice bun cetăţean e obligat să citească proza d-lui doctor Angelescu, pen­tru a se infimna asupra concepţii­lor sale didactice. Dar cum fiecare din cei cari vor ceti aceste rânduri, are un frate, un copil, un cumnat sau măcar un prieten (în definitiv, gradele de rubedenie pot continua) student în anul prim la Universi­tate, trebue să fi aflat de această pacoste care se cheamă an prepa­rator. Suntem azi în 11 Octombrie. Viaţa şcolară este în toiu. De bine de rău, şcoalele s’au pus pe picioare. Ei bine, câteva sute de tineri bacalau­reaţi, abia ieşiţi din liceu, aşteaptă dezorientaţi şi nedumiriţi o hotă­râre ministerială. Ce vor avea de învăţat ? Unde vor învăţa ? Cu ci­ne ? Când? Nu e nimeni în România Mare să dea un răspuns precis acestor în­trebări. Ghişeurile facultăţii sunt asaltate de aceste legiuni de tineri fără treabă. Bieţii secretarii E pri­ma dată când plâng această specie de oameni odioşi. Noi am scris de câteva ori, co­mentând haotica reformă Angeles­cu, că acest an preparator nu e nu­mai o aberaţie didactică, dar mai ales, şi în primul rând, o imposibi­litate practică. De astă dată d-l Iorga însuşi şi-a spus cuvântul. Şi, e cineva care să ştie mai precis ceea ce se întâmplă, ceea ce e cu putinţă şi ceea ce nu este la Universitate, decât rectorul­­ ei ? Anul preparator nu poate func­ţiona. Lămurit. La ce să mai în­curcăm socotelile şi timpul atâtor oamenii Deocamdată ministerul instrucţiunei e dator să dispună în­scrierea nouilor bacalaureaţi direct în anul întâi de facultate. Nu sunt mai nepregătiţi — ar fi şi greu — decât vechii bacalaureaţi. Dar pe viitor, chestiunea va avea să fie considerată mai amplu, mai serios și mai practic. Amyntas ------ooxxxoo-------­ începând de Marţi: REVIZUIRI ISTORICE în marginea scrisoare! Doamnei Brătianu: „Aventura” Principelui Carol „Complotul” de la Londra Mărturisiri şi documente de NAE IONESCU

Next