Cuventul, octombrie 1931 (Anul 7, nr. 2316-2346)
1931-10-14 / nr. 2329
SE PRIMESC LA ADMINISTRAŢIA „CHVANI Willi“ şi prin toate agenţiile de publicitate 3 LEI MIERCURI 14 OCTOMBRIE 1931 AL V114ea.* No. 73&9• REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA: Bucureşti, Calea Victoriei 48, etajul I (nitar ca prin Pasagiul Imobiliara Scara li, dreapta) I 378110 REDACȚIA TELEFON: 378/pq ADMINISTRATA Fondator: TITUS ENACOVICI Director : NAE IONESCU ANIINCIURILE SI PUBLICATIILE Râie şi mătase Confratele Breazul, criticul muzical de înaltă autoritate al Cuvântului, a pus în foiletonul lui de Duminecă, cu onestitatea unei competenţe profesionale ce nu se discută, problema crudă a inutilităţii Operei Române. Pentru cei ce urmăresc linia sistemului de gândire politică şi socială desvoltat în coloanele acestei gazete, afirmaţia colegului nostru nu are desigur nimic surprinzător. Nouă şi simpatică e doar constatarea că revolta împotriva luxului Operei purcede chiar de la un muzician, adică de la un specialist care, în mod obişnuit, e firesc îndreptat spre exagerarea importanţei şi necesităţii neînlăturabile a obiectului specialităţii sale. E un act de adevărat eroism intelectual care se cuvine înregistrat. Cu atât mai mult cu cât se chiamă astfel, în discuţie, pornind de la cei în drept, operaţii şi obligaţiuni la cari şi cei mai curajoşi oameni de faptă ai noştri cată cu sfială. Groaza de «ce-o să zică Europa» face şi azi îndreptariul minor al celor mai mulţi dintre cercetătorii trebuinţelor româneşti. E interesant, însă, să se se ia act, pentru propăşirea simţului realităţilor la noi, că, după cum profesorii universitari de adevărată răspundere culturală au fost cei dintâi care să enunţe artificiul anti-românesc şi anti-moral al întreţinerii celor 4 (patru) universităţi în ţara plugarilor analfabeţi, tot aşa începem a vedea ridicându-se muzicanţi împotriva risipii somptuoase a susţinerii celor 2 (două) opere, în România fără şosele şi fără spitale. 50 de milioane, (cincizeci), de lei consumă anual luxul liric de la Bucureşti şi Cluj pentru o sforţare pe care o competenţă de valoarea profesorului Breazul o declară nu numai nulă, dar cu totul exterioară posibilităţilor noastre de afirmare culturală. Alte aproape 80 de milioane de lei se cheltuesc cu subvenţionarea teatrelor naţionale de provincie, cari nu sunt, în cea mai mare parte, decât simple demonstraţii secrete fără nicio legătură nu numai cu cultura populară, dar nici măcar cu gustul cetăţeanului de a petrece. Nu ne stă în măsură să facem exact socoteala sumelor formidabile ce necesită susţinerea celor patru universităţi române cari aruncă anual în arzătoarele deşerturi sociale legiuni întregi de tineri zadarnici şi desperaţi. Se uită, apoi, că pe întinsul fericitei Românii fiinţează cinci (5) conservatoare de muzică şi, mai ales, de artă dramatică... Numai la Bucureşti sunt cinci clase de declamaţie, creiate, fireşte pe măsură ce fruntaşii cu influenţă aveau de plasat vreo valoare didactică, numai lor relevată. Şi, în vremea aceasta, se închid spitalele, se desfiinţează şi gluma de asistenţă medicală pe care Statul român o dăruia pentru apărarea naţiei. Profesorul Nicolau cere de ani de zile, pentru lupta contra bolilor sociale, mai puţin chiar decât necesită dăinuirea cârdurilor lirice de la cele două opere naţionale, — şi i se refuză în numele prestigiului muzical al Patriei. Să mai pomenim de ce umilinţi are a îndura, bunăoară, laboratorul profesorului dr. Marinescu, care, nefiind tenor sau capelmaistru, e mereu inoportun pentru făuritorii budgetului? Sunt totuşi primitivi cari cred că, pentru viitorul naţiei acesteia, face mai mult asigurarea unei prompte asistenţe sanitare publice decât orgoliul de a avea, cu 50 de milioane de lei pe an, o pepinieră, aproape hermelică de răguşeli româneşti. Beethovenul autohton se prepară mai curând dintre pruncii pe cari o civilizată sau, mai bine zis, o omenească apărare medicală i-ar scăpa social de la moarte ori de la sluţire, decât dintre pensionarii arendaşilor şi administratorilor de muzică aproximativă şi neauzită... Sunt adevăruri urâte, e drept, dar de neoprit. Puţină vreme ne mai e dat să le dispreţuim. Isbânda lor vine pe calea feroce a tutulor ispăşirilor ce cultivă în ea însăşiimanent, voluptatea practicilor contra naturii. In puţine cuvinte şi într’o figurare de vulgară dar justă parabolă, am putea zice: înainte de a năzui la cămaşe de mătase, e necesar să scăpăm de râie, aşteptând un Mozart propriu se cade să învăţăm a ne spăla urechile... Găsim în barbaria noastră, cu toată durerea, conştiinţa de a striga acest adevăr. Şi o facem chiar dacă ne doare ca un asasinat. Asasinăm minciuna sălăşluită, poate, în propriile noastre prejudecăţi! Dem. Theodorescu Ironia şi popularitatea d-lui Maadgearu D. Madgearu şi-ai găsit, la Bacău, bacăul, în revista «Bacăul». Aflăm astfel dintr’un articol de acolo că domnia sa este popidar. Şi încă ce popular! «Popular înainte de 1928; ...«popular în timpul guvernărei naţional-ţărăniste;... «şi popular — mai ales — după căderea de la putere,» etc. Vedeţi clar că este vorba de un adevărat tir de baraj al popularitatei, îndreptat spre d. Madgearu încă dinainte de 1928, cum se exprimă onorabilul confrate băcăuan, şi care a continuat aşa, cu turbare, până l-a scos în sfârşit, din parlament, unde popularitatea domniei sale nu izbutise nici în trecut să îl bage dintr’odată. Aşa dar înotăm în plină popularitate pe care, în lipsa cinei tribune parlamentare, posesorul ei fericit o plimbă nostalgic pe la Bacău şi aiurea. Popilaritatea, desigur, este un lucru tare gustos de vreme ce pot exista oameni în stare să o caute după indicaţiile proverbului franţuzesc: «caută amiaza la orele «patrusprezece». U. Madgearu şi-o caută, astfel, la Bacău, unde funcţionează şi vechiul proverb românesc : «şi-a găsit Bacăul». Şi şi -a găsit sub forma unei retuşate fotografii, a unui decret de popularitate şi a altuia de înaintare la gradul de om de spirit, sau dubliu. Ni se spune aşadar că: «Mai mult, domnia-sa, «cu ironia-i caracteristică, se întreabă care partid politic... ele. Prin urmare categoric şi definitiv, D. Madgearu este caracterizat prin două lucruri: popularitatea şi ironia. Cea dintâi o cunoaştem şi noi şi cu noi, o lume întreagă. Ea luat naştere, desigur, potrivit unei biologii specifice, de generaţie spontanee, şi a năpădit apoi lumea şi pe d. Madgearu, cu ea. A doua probabil că a fost până acum păstrată cu taină, ca un secret profesional. Lumea nu trebuia să o afle pentru a nu ştirbi din prestigiul popularităţei legilor şi măsurilor cu care a fericit, în treacăt pe la cinci ministere, ţara. Şi poate că mai era şi o chestie de prestigiu naţional. D. Madgearu căpătase mici marii ambulatorii. Se ducea omul ba la Londra, ba la Geneva, când în Italia, când în Germania, şi, acolo, fireşte, ţinea discursuri. Ce ar fi spus însă atunci, ascultătorii domnieisale, dacă ar fi ştiut oficial că d- Madgearu este, ca să zicem aşa, o , persoană «cu ironia-i caracteristică ?». Acum însă, și pentru Bacău, merge. M. Davidescu ba uite un la bal»" de MIHAIL SEBASTIAN Domnul Nichifor Crainic adresează prin revista „Gândirea” un manifest către «elita creatoare». Momentul e bun. Orice apel sună bine azi, în acest ceas dezorientat. Şi d-l Crainic spune o serie de adevăruri simple, pe care toată lumea le ştia, dar pe care nu se obosea nimeni să le rostească. Fapte, cifre, comparaţii servesc drept material convingător acestui manifest. Va fi greu să i se răspundă, de către cei în căderea cărora este un răspuns. Trăim, spune d-l Crainic, un ceas cultural vitreg. Nu sunt iniţiative, nu sunt puncte de orientare, nu sunt cadre de organizare. Le-a distrus pe toate, metodic, statul. Şi nu există în această mergere spre faliment, decât o singură reacţiune posibilă. A celor interesaţi. Pictorii,sculptorii, prozatorii, poeţii, filozofii, să se acţune. „Elita creatoare”, cum spune concis şi puţin naiv, directorul Gândirii. Fără îndoială, manifestul d-lui ICranic va fi îndelung discutat. Şi nu vor lipsi probabil din aceste discuţii, câteva obiecţii „ad hominem”. Căci s’ar putea găsi un domn uricios care să-l implice puţin şi pe d-l Crainic în cauzele dezastrului, pe care tot d-sa îl denunţă azi. Noi înşine vom trebui poate să facem, cu toată băgarea de seamă, dar fără reticenţe, acest, proces personal. Şi d-l Crainicva fi desigur mulţumit, căci dacă e să îndreptăm ceva, nu sacrificiile individuale interesează. Va fi cu atât mai eroică, pentru d-sa, dezbaterea procesului, cu cât d-sa o cere. Dar, pentru azi, am pornit a scrie cu alte intenţii. In ansamblu, problema ridicată în Gândirea, o vom cerceta peste câteva zile în coloanele Cuvântului literar, pe care îl pregătim. Aici, nici despre politica culturală a Gândirii, nici despre cea a Statului, nu vom vorbi. Ci, cu voia Dvs., despre „elita creatoare”. Să o spunem lămurit: manifestul Gândirii e greşit adresat. „Andrisantul necunoscut” — ar spune cu humor şi cu dreptate factorul poştal. Un manifest nu se adresează niciodată către indivizi ca atare. Căci nu interesează într’o acţiune de ordin social. Inşi desperechiaţi, lucrând fiecare după capul lui pentru interesele lui, în sensul lui, n’au ce căuta într’o mişcare organizată. Acolo importantă nu au decât cadrele, forţele caracterizate, impulsiile colective. Este „elita creatoare” a d-lui Crainic un asemenea organism definit ? Mă tem că nu. Intâiu, prin simplă enunţare, o elită nu poate fi o societate în sens strict. O elită spirituală mai ales. Ea în numără oameni distincţi, valoroşi prin ceea ce sunt ei fiecare în parte. întâmplător şi superficial, viaţa îi poate aduna. Esenţial şi a-dânc însă, aceeaş viaţă îi desparte. Calitatea lor personală nu este evaluabilă pentru o înregistrare în cadre comune. Pe un boxeur îl poţi clasa: după greutate, după tăria pumnului, după înălţime. Sunt acestea valori măsurabile. După ce criterii însă, vei grupa oameni a căror activitate este unică? Iată deci o obiecţie de principiu, care ar putea face inutilă orice continuare. Dar s’ar putea răspunde cu argumente de „bun simţ”. Anume : când situaţia culturii româneşti este incontestabil tragică, ne putem noi împiedica de asemenea subtilităţi şi avem dreptul să renunţăm la o reacţiune, poate palidă şi timidă, dar oricum, în oricât de mică măsură, reparatoare ? N’o fi «elita creatoare», căreia ne adresăm, chiar o elită creatoare. Şi n’o fi acţiunea ei eventuală definitiv salvatoare. Dar ceva tot s’ar putea face. Din buna înţelegere a oamenilor. Din solidara pricepere a lucrurilor. Din simpla camaraderie a profesioniştilor. Numai că din acest punct de vedere, «elita creatoare» şi-a dat de mult examenul. Şi a căzut ca un şcolar prost ce era. Avem vreo patru sau cinci asociaţii profesionale de literatură şi artă. Am avut o editură de stat. Am avut un minister al culturii. Am avut şi avem direcţii, inspectorate, secretariate. Toate erau sau mai sunt date pe mâna artiştilor şi a scriitorilor. «Elita creatoare» — nu. Ce a făcut, de la aceste posturi de conducere, elita creatoare ? Nu i-am fi cerut, la urma urmelor, mari realizări, care cer bani. Dar i-am fi cerut mici victorii, care cer suflet. I-am fi cerut să creeze o atmosferă mai curată în viaţa noastră culturală. O atmosferă, în care o activitate personală să poată încăpea armonios, o idee să poată circula mai lesne, o înţelegere profesională să se poată stabili mai civilizat. E puţin. E mult mai puţin decât cere astăzi d. Nichifor Crainic, mult mai puţin şi mult mai posibil. Totuşi «elita creatoare» a răspuns deficitar. Ei, îi datorăm această generală ţigănie, în care orice condeiu de scriitor trebue să-şi ducă, de bine de rău, calvarul. Şi nu mă tem de acest cuvânt patetic — calvar— petru că ştiu cât e de adevărat şi cât e de insuficient, pentru ceea ce ar vrea să spună. E uşor şi decorativ să clamezi împotriva statului, care nu înţelege, care nu vrea, care nu e capabil. Repetăm cu toţii acest strigăt, zi de zi, ca să ne treacă amarul. Dar dacă e să stabilim răspunderi, să începem atunci de partea astălaltă, de partea noastră. Domnul Crainic face procesul statului cultural. Foarte bine. Dar un proces trebue făcut în numele cuiva. Pentru azi numele ales este o ficţiune. «Elita creatoare»?. Nu cunosc. Afară dacă n’o fi vorba despre o serie de personagii, care s’au aflat vre-o zece ani în treabă şi acum la spartul târgului, pe panta ireparabilului, se gândesc cum să întoarcă boii unui car, prost pornit în vale. Spunem toate acestea, pentru că e bine ca înaintea unei noui bătălii, ca aceea iniţiată de Gândirea, să ne menajăm deziluziile viitoare. Surprizele d-lui Baca in Ardeal Se cere debarcarea d-lui A. Lapedatu De ce n’au prins liberalii rădăcini în provincia de peste Carpaţi CLUJ II. — (Dela redacţia noastră din Ardeal). După cum am anunţat, d. Duca a avut azi îndelungi consfătuiri cu membrii organzaţiei judeţene locale, în mijlocul cărora «şeful» a întâmpinat aceleaşi surprize, ca în toate colindările întreprinse de d-sa, în ultimul timp în Ardeal. Toate organizaţiile sunt în descompunere Partizanii, puţini la număr, rămaşi în această provincie credincioşi d-lui Duca, au găsit momentul potrivit, cu prilejul acestor vizite, să arate adevărata situaţie de care se bucură partidul liberal în Ardeal, graţie sistemelor de până acum. In primul rând, d. Duca a fost de data aceasta sincer informat, că organizaţiile liberale din această provincie n’au reuşit să stabilească nici o legătură cu massele populare. Aceste organizaţii au sat fiinţă în Ardeal, înjghebate în jurul câtorva oameni, cărora guvernările liberate le-au creat situaţii, de cari însă aceştia nu s’au folosit decât în interes personal. Luptele intestine reuşind să se bucure de întreaga încredere a «centrului», dar ignorând problemele de interes general ale partidului, «liberalii ardeleni» s’au angajat în lupte intestine, reuşind, în cele din urmă să provoace descompunerea organizaţiilor, a căror temelie era dealtfel destul de şubredă. 1 A Acel, asupra căruia se aruncă astăzi întreaga vină cu privire la această stare de lucruri, este d. Alex. Lapedatu, cunoscut sub titlul ce și l-a revendicat permanent de «șef al liberalilor ardeleni.» Se cere debarcarea d-lui A. Lapedatu Edificat asupra rezultatului «politicii liberale» în Ardeal, d. Duca a avut să rezolve astăzi la Cluj,procesul, devenit acut, în legătură cu acţiunea nefastă ce se impută de pretutindeni d-lui Alex. Lapedatu. La nemulţumirile elementelor vechilor cadre, contra şefului liberalilor ardeleni, se adaugă astăzi protestele vehemente ale tineretului. In chip demonstrativ, în ajunul sosirei d-lui Duca, tineretul liberal din Cluj, convocat de d. dr. Ioan Munteanuu, a ţinut o întrunire, la care a ţinut să asiste şi d. Lapedatu, în credinţa că va putea potoli spiritele. Situaţia acestuia a fost însă tragică. Adresându-i într'un chip violent toate imputările, d. dr. Ioan Munteanu, i-a precizat «şefului liberalilor ardeleni», că "insuccesul partidului liberal în Ardeal se datoreşte «incapacităţii şi sistemelor», al căror reprezentant fidel este d. Lapedatu. De ce n’au prins liberalii rădăcini în Ardeal In afară de chestiunele de persoane, tineretul prin reprezentanţii săi, a făcut astăzi d-lui Duca o expunere amplă, asupra cauzelor pentru care partidul liberal n’a putut prinde rădăcini în Ardeal. In rezumat, tineretul constată că, în afară de incapacitatea «oamenilor de încredere», partidul liberal a ignorat starea structurală specifică a acestei provincii sub raport sufletesc, utilizând aceleași sisteme «vechi», deasupra cărora a fluturat zadarnic principiile unei ideologii perimate. In urma acestor constatări la fața locului, d. Duca a trebuit să se convingă, desigur, că reorganizarea în Ardeal a vechiului partid liberal, este astăzi o problemă care impune, în primul rând, prestigiul și autoritatea unui șef recunoscut. Pentru că între altele, după cele ce se afirmă, d. Duca a putut să se convingă că, chiar printre puţinii credincioşi din Ardeal, domneşte o mare îndoială asupra capacităţii d-sale în conducerea partidului, C. Hum. PRETENŢIUNI JUSTIFICATE Din nou se agită preoţimea; din nou sunt nesocotite drepturile ei; din nou pare a i se impune un regim de excepţie, încredinţaţi, probabil, de inutilitatea bisericii In viaţa poporului român, conducătorii statului român, vremelnici şi aşa cum i-a dat Dumnezeu, se întrec, pare-se, la strădania de a scăpa statul de povara câtorva sute de milioane ce trebuesc plătite unei instituţii, care, pe lângă imense bunuri spirituale, i-a lăsat în mână, într’un moment dat, latifundii ce reprezentau o treime din suprafaţa Principatelor. De bine, de rău, preoţii bisericii stau astăzi în rândul funcţionarilor statului. Nu pentru serviciile pe care biserica le-a adus, în trecut, statului. Ci pentru serviciile pe care le aduce, neîncetat, astăzi, ca şi ieri colectivităţii româneşti şi hibridului ei stat, de astăzi. Ca funcţionari ai statului, ei se bucură de drepturile fixate prin legi, fără excepţie, Pentru toţi funcţionarii publici. De la o vreme însă Preoţimea nu mai este tratată pe picior de egalitate cu ceilalţi slujbaşi ai statului. Când s’au hotărât salariile clerului s’a avut în vedere un fapt, care nu se poate tăgădui: faptul că, în afară de salariu, preoţimea mai are şi alte venituri. Acest fapt a îndreptăţit pe legiuitor să fixeze pentru membrii clerului salarii mult mai mici decât salariile altor categorii de funcţionari ai statului. Ce însemnează acele venituri suplimentare ale clerului, mai ales in aceste vremi de lipsă cruntă, e ştiut. Preoţimea, totuş, n’a crâcnit s’a mulţumit cu ce i s’a acordat prin lege. Iată însă că prin bugetul Pe anul 1931, al ministerului instrucţiunii şi al cultelor, pe lângă curba de sacrificiu aplicată tuturor funcţionarilor, se mai aplică asupra salariilor clerului o nouă curbă de 12 la sută. Justificarea acestei curbe excepţionale? Niciuna logică. Nevoia de economii? Dar aceste economii se realizează, dacă din salariile funcţionarilor trebuesc realizate, nu devn o i»,irgorie, ci dela toate categoriile de funcţionari publici, cărora legile ţării le recunosc aceleaşi drepturi şi le impun aceleaşi datorii. Singura explicaţie a acestei dispoziţiuni, nedrepte, jignitoare, este convingerea stăpânitorilor că din partea clerului nu vor întâmpia 11a nici o împotrivire; că vor opera ca într’un sat fără câini. Şi dacă interesele clerului ar fi fost lăsate în grija prinţilor bisericii, este adevărat că aşa s’ar fi întâmplat; prinţii n'au făcut nimic pentru înlăturarea nedreptăţii. Dar s’a mişcat clerul de mir. Şi pus ln faţa absurdităţii unei astfel de măsuri, guvernul trecut n’a mai stăruit pe calea strâmbă; a recunoscut că dreptatea e de partea slujitorilor bisericii şi printr’o lege specială s’a reparat nedreptatea. Pe unele locuri, salariile s’au şi încasat.Fiindcă nu toată preoţimea le-a primit. Preoţimea primeşte salariul cu 5—6 luni întârziere. Iată însă că printr-o recentă dispoziţie a ministerului finanţelor se reînfiinţează curba specială de 12 la sută, asupra salariilor clerului. Se dau chiar instrucţiuni pentru reţinerea, prin state şi a sumelor (12%) încasate de la 1 ianuarie 1931 până la zi. Această dispoziţie ministerială a stârnit, pe drept cuvânt, nemulţumirea întregii preoţi.! Memorii frumos documentate, au fost inaintate celor în drept. Am in faţă unul din aceste memorii, redactat de Pr. Valeriu Iordăchescu, preşedintele asociaţiei clerului, Iaşi. Cu convingere şi talent preotul ieşan arată necesitatea unor raporturi amicale între biserică şi statul românesc; acesta are absolută nevoe de ajutorul bisericii care ajută la stabilirea ordinei şi echilibrului în conştiinţa individuală; ordinea, prin dreptate, în viaţa socială; solidarizarea, p prin dragoste, a tuturor membrilor vieţii sociale. In numele asociaţiei preoţeşti pe care o conduce declară că preoţimea consimte, fără murmur, la orice jertfe materiale pe care i le-ar cere guvernul în interesul general al ţării. Un singur lucru pretinde şi anume: «să nu fie supusă unui regim de excepţiune; să fie tratată, nu vitreg, ci pe picior de egalitate cu ceilalţi slujbaş ai statului. Dacă gravitatea crizii financiare se complică până a-i cere sacrificiul ultim, preoţimea 11 consimte bucuros , dar cu toţii împreună». Acelaş lucru l-a cerut, pe cât ştiu preoţimea şi prin glasul bărbatului vrednic care este părintele Partenie, preşedintele asociaţiei generale. Sântem încredinţaţi că d. profesor Iorga îşi va pleca, înţelegător, urechea asupra acestei drepte cereri. Credem că pretenţiunea preoţimii este destul de justificată. Şi credem că, în ciuda puterii vremelnice a conducătorilor, în ciuda şicanelor trecătoare la cari ar fi expusă, ea ar putea vorbi şi într’alt chip: în ţara aceasta românească ea nu poate fi privită ca «miluită de un stat al unui Popor la formarea sufletului căruia ea a contribuit, cu jertfă, mai mult decât oricine. In ziua în care conducătorii bisericii vor avea cap, nu vor fi putrezi de păcate şi nu vor fi politicieni de cea mai abjectă speţă, preoţimea nu va mai fi, nicidecum, jignită. G. Racoveanu* Nevoia producţiei Să producem, sau nu? Dacă ţăranul îşi consumă capitalul, este plin de datorii şi aproape nu mai are ce să piardă — înseamnă oare aceasta că ţara noastră nu mai are loc sub soare, s-a sfârşit şi nu ne rămâne decât să ne umplem inimile de sentimentul disperării? Necesitatea de a produce mai departe are rădăcina nu numai în instinctul de viaţă al omului şi nu numai ca optimismul caracteristic oricărei naţiuni tinere, ci se justifică şi prin raţionamente de utilitate. Să ne dăm la o parte, înseamnă să deschidem drumul victoriei economice depline a Americei asupra Europei. Faptul că America a devenit în timpul răsboiului o doică a statelor europene, care doreşte să-şi menţină poziţiile câştigate, nu conţine nimic inviolabil. Ba din contră, este ceva anormal că Europa îşi aduce hrana de peste Ocean, de la o distanţă atât de însemnată, pe când ea are la sine acasă cantităţi enorme de cereale nedistribuite. Desorganizarea economică a Statelor europene se datoreşte răsboiului. Insă răsboiul odată terminat, nu rămâne decât să restabilim producţia şi legăturile comerciale antebelice. Acuma se poate socoti ca definitiv stabilit că în Europa aproape nu există supraproducţia cerealelor şi că ea se manifestă numai în ţările transoceanice, cari doresc să-şi menţină nivelul producţiei agricole atins în timpul răsboiului. Criza agricolă mondială se datoreşte deci în cea mai mare parte Americei. Ea a încercat, prin măsuri economice speciale să ducă o politică de păstrare a preţurilor ridicate. In Statele Unite Nord-Americane, «Federal Farna-Board», o instituţie creată recent (în 1929) pentru a da concurs agriculturei în opera ei de vânzare a produselor agricole împreună cu asociaţiile producătorilor, intenţiona prin cumpărările de cereale în massă şi păstrarea lor în depozite, să stabilească preţul în jurul unui dolar pentru un bushel. «The Wheat Pool» din Canada îşi propunea aceleaşi scopuri. Menţinând în silozuri cantităţi enorme de cereale, el tindea să controleze preţurile mondiale. II putea satisface numai ridicarea preţului până la doi dolari pentru un bushel. Realitatea s-a opus tuturor încercărilor. Preţurile au scăzut enorm. Fermierii şi-au slăbit capacitatea de a cumpăra produsele industriale, ceea ce a contribuit la creşterea crizei economice. Prin urmare, remedierea crizei agricole trebuie să se înceapă de la ţările americane. Nu le rămâne decât să reducă suprafaţa de însămânţare, cu atât mai mult că, cu timpul, trebuie să apară pe piaţa mondială, pentru restabilirea rolului său antebelic şi un contra-agent nou —rusal. Bineînţeles, această soluţie loveşte în «Standard-ul of life» american, în stare materială a fermierilor, în desvoltarea feerică a industriei americane, etc. Insă aceasta este unica soluţie dreaptă, întrucât americanii ar pierde numai ceea ce au câştigat pe nedrept în urma comerţului din timpul răsboiului, iar europenii, nu se vor îmbogăţi, ci se vor întoarce la ceea ce au avut înaintea războiului. Când părţile litigante îşi vărsau sângele pe câmpurile de luptă, a-mericanii au făcut mult timp negoţ şi cu unii şi cu alţii. Acum a ve-nit timpul revendicării dreptăţi! Dorim şi noi să trăim, să existăm omeneşte, să nu fim chiar cu totul robi ai capitalului transoceanic. «Qui sera le maitre: Europe ou lAmerique?» — întrebare pusă de L. Romier, numai acuma devine actuală, încarnată şi înţeleasă. Poate schimbările în economia naţională a Americei vor produce ele însăşi bine. Capitalurile libere îşi vor căuta adaptare în ţările europene, legând prin aceasta America cu Europa mai strâns şi accentuând interdependenţa economică mondială. Soluţia de mai sus este pentru europeni o chestie deviaţă. Deci, trebuie să ne încordăm voinţa, să luptăm cu bărbăţie în contra dificultăţilor economice şi financiare şi să producem ! A. Boldur Birouctapa compune comedii Nu e atât de tristă existenţa cum ar părea, nici epoca, atât de dificilă precât s’ar crede. Căci, dacă ar fi aşa, nu s’ar petrece în ţară şi unele întâmplări vesele. De pildă: Politicienii cari şi-au pus în siguranţă avutul peste fruntarii şi-l văd astăzi micşorat de scăderea lirei sterline; alţi oameni politici desorientaţi şi buimăciţi de perspectivele unei eterne opoziţii se pun la dispoziţia nemijlocită a străinătăţii — ca pe vremea turcilor, şi muscalilor, etc., etc. Una din cele mai savuroase întâmplări — relatate de un confrate ieşan — este însă rebeliunea dela Copou. Povestea porneşte dela o temă. Şi anume: Un om oarecare — istoria n’a reţinut numele autorului savuroasei comedii — îşi trecea examenul de intrare în jandarmerie. Cum tema era facultativă şi cum omul ţinea să se arate mai deştept decât alţii — aşa e omul de pe plaiurile noastre, ţine să fie mai deştept decât semenul său — el şi-a ales ca temă represiunea unei resurecţii la Copou. Ca să fie căt mai verosimilă întâmplarea a scornit nume, date, referinţe, precizări care se potriveau cu realitatea. Din nu se ştie ce miraculoasă împrejurare tema candidatului de jandarmerie, a ajuns la inspectoratul din Iași , iar de acolo, dosarul a fost transmis legiunei. Cetind cineva de la legiunea de jandarmi rurali dosarul rebeliunei de la Copou, a crezut că e bine ca chestiunea să fie urgent trimisă la parchet. Organele juridice, precum se spune, găsind că faptele se încadrează într’adevăr în paragrafele articolului privitor la rebeliune, au deschis acţiunea judecătorească împotriva insurgenţilor. Şi era să se judece procesul, dacă din întâmplare un reporter ieşan nu publica ştirea că se va judeca, în curând, un necunoscut proces de rebeliune. Precum vedeţi, afacerea şi-a făcut cursul în tăcere şi taină. Numai graţie indiscreţiei reporterului, autorităţile superioare s-au sesizat. Şi au descoperit că... pe coperta dosarului rebeliunei de la Copou stăruia inscripţia «TEMA» care n’a fost băgată în seamă. ...Şi s'a descoperit adevărul, s’au încins dosarele, s’a stins acţiunea. Dacă ne-ar ispiti gluma am scria că e păcat că s’au amestecat autorităţile superioare ratând un minunat final de comedie fantastică, scornit de inocenta imaginaţie biroucratică. Ce grandioasă desfăşurare de comedie pirandeliană—pornită de la tema unui simplu jandarm, demiurgul eroilor şi faptelor rebelilor — şi sfârşită cu o judecată sumară şi clandestină!... Dar nu ţie arde de glume. Noi constatăm numai că graţie neglijenţei unui om care trebuia să cetească dintr’u început titlul scris pe coperta dosarului, a fost declarată existentă o rebeliune imaginară, au fost puse sub judecată făpturi inxistente şi citate la tribual. Încă una din minunile biroucraţiei care merită notată veţi zice. Şi totuşi, noi nădăjduim că relatarea ziarului ieşan este o simplă scornire. Căci ar fi prea comic, ca lucrurile să se fi petrecut aşa. Dap In pag» IV-aa Convocarea Pro-Sinodului Ecumenic la Sfântul Munte al Atonului