Cuventul, octombrie 1931 (Anul 7, nr. 2316-2346)

1931-10-14 / nr. 2329

SE PRIMESC LA ADMINISTRAŢIA „CHVANI Willi“ şi prin toate agenţiile de publicitate 3 L­EI MIERCURI 14 OCTOMBRIE 1931 AL V114ea.­* No. 73&9• REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA: Bucureşti, Calea Victoriei 48, etajul I (­­nit­ar ca prin Pasagiul Imobiliara Scara li, dreapta) I 378110 REDACȚIA TELEFON:­ 378/pq ADMINISTRATA Fondator: TITUS ENACOVICI Director : NAE IONESCU ANIINCIU­RILE SI PU­BLICATIILE Râie şi mătase Confratele Breazul, criticul muzi­cal de î­naltă autoritate al Cuvân­tului, a pus în foiletonul lui de Du­minecă, cu onestitatea unei compe­tenţe profesionale ce nu se discută, problema crudă a inutilităţii Ope­rei Române. Pentru cei ce urmăresc linia sistemului de gândire politică şi socială desvoltat în coloanele a­­cestei gazete, afirmaţia colegului nostru nu are desigur nimic sur­prinzător. Nouă şi simpatică e doar constatarea că­ revolta împotriva lu­xului Operei purcede chiar de la un muzician, adică de la un specialist care, în mod obişnuit, e firesc în­dreptat spre exagerarea importan­ţei şi necesităţii neînlăturabile a obiectului specialităţii sale. E un act de adevărat eroism intelectual care se cuvine înregistrat. Cu atât mai mult cu cât se chia­­mă astfel, în discuţie, pornind de la cei în drept, operaţii şi obliga­ţiuni la cari şi cei mai curajoşi oa­meni de faptă ai noştri cată cu sfială. Groaza de «ce-o să zică Eu­ropa» face şi azi îndreptariul minor al celor mai mulţi dintre cercetăto­rii trebuinţelor româneşti. E interesant, însă, să se se ia act, pentru propăşirea simţului realită­ţilor la noi, că, după cum profesorii universitari de adevărată răspun­dere culturală au fost cei dintâi care să enunţe artificiul anti-româ­­nesc şi anti-moral al întreţinerii celor 4 (patru) universităţi în ţara plugarilor analfabeţi, tot aşa înce­pem a vedea ridicându-se muzicanţi împotriva risipii somptuoase a sus­ţinerii celor 2 (două) opere, în Ro­mânia fără şosele şi fără spitale. 50 de milioane, (cincizeci), de lei consumă anual luxul liric de la Bu­cureşti şi Cluj pentru o sforţare pe care o competenţă de valoarea pro­fesorului Breazul o declară nu nu­mai nulă, dar cu totul exterioară posibilităţilor noastre de afirmare culturală. Alte aproape 80 de milioane de lei se cheltuesc cu subvenţionarea tea­trelor naţionale de provincie, cari nu sunt, în cea mai mare parte, de­cât simple demonstraţii secrete fă­ră nicio legătură nu numai cu cul­tura populară, dar nici măcar cu gustul cetăţeanului de a petrece. Nu ne stă în măsură să facem e­xact socoteala sumelor formidabile ce necesită susţinerea celor patru universităţi române cari aruncă a­­nual în arzătoarele deşerturi socia­le legiuni întregi de tineri zadar­nici şi desperaţi. Se uită, apoi, că pe întinsul ferici­tei Românii fiinţează cinci (5) con­servatoare de muzică şi, mai ales, de artă dramatică... Numai la Bu­cureşti sunt cinci clase de declama­ţie, creiate, fireşte pe măsură ce fruntaşii cu influenţă aveau de pla­sat vreo valoare didactică, numai lor relevată.­ ­ Şi, în vremea aceasta, se închid spitalele,­­ se desfiinţează şi glu­ma de asistenţă medicală pe car­e Statul român o dăruia pentru apă­rarea naţiei. Profesorul Nicolau ce­re de ani de zile, pentru lupta con­tra bolilor sociale, mai puţin chiar decât necesită dăinuirea cârdurilor lirice de la cele două opere naţiona­le, — şi i se refuză în numele pres­tigiului muzical al Patriei. Să mai pomenim de ce umilinţi are a în­dura, bunăoară, laboratorul profe­sorului dr. Marinescu, care, nefiind tenor sau capelmaistru, e mereu inoportun pentru făuritorii budge­tului? Sunt totuşi primitivi cari cred că, pentru viitorul naţiei acesteia, face mai mult asigurarea unei prompte asistenţe sanitare publice decât or­goliul de a avea, cu 50 de milioane de lei pe an, o pepinieră, aproape hermelică de răguşeli româneşti. Beethovenul autohton se prepară mai curând dintre pruncii pe cari o civilizată sau, mai bine zis, o ome­nească apărare medicală i-ar scăpa social de la moarte ori de la sluţire, decât dintre pensionarii arendaşilor şi administratorilor de muzică a­­proximativă şi neauzită... Sunt adevăruri urâte, e drept, dar de neoprit. Puţină vreme ne mai e dat să le dispreţuim. Isbânda lor vine pe calea feroce a tutulor ispăşirilor ce cultivă în ea însăşi­­imanent, voluptatea practicilor con­tra naturii. In puţine cuvinte şi într’o figura­re de vulgară dar justă parabolă, am putea zice: înainte de a năzui la căm­aşe de mătase, e necesar să scăpăm de râie, aşteptând un Mo­zart propriu se cade să învăţăm a ne spăla urechile... Găsim în barbaria noastră, cu toată durerea, conştiinţa de a stri­ga acest adevăr. Şi o facem chiar dacă ne doare ca un asasinat. Asa­sinăm minciuna sălăşluită, poate, în propriile noastre prejudecăţi! Dem. Theodorescu Ironia şi popularitatea d-lui Maadgearu D. Madgearu şi-ai găsit, la Bacău, bacăul, în revista «Bacăul». Aflăm astfel dintr’un articol de acolo că domnia sa este popidar. Şi încă ce popular! «Popular înainte de 1928; ...«popular în timpul guvernărei na­ţional-ţărăniste;... «şi popular — mai ales — după căderea de la putere,» etc. Vedeţi clar că este vorba de un adevărat tir de baraj al popularita­tei, îndreptat spre d. Madgearu în­că dinainte de 1928, cum se expri­mă onorabilul confrate băcăuan, şi care a continuat aşa, cu turbare, până l-a scos în sfârşit, din parla­ment, unde popularitatea domniei sale nu izbutise nici în trecut să îl bage dintr’odată. Aşa dar înotăm în plină popu­laritate pe care, în lipsa cinei tribu­ne parlamentare, posesorul ei feri­cit o plimbă nostalgic pe la Bacău şi aiurea. Popilar­itat­ea, de­sigur, este un lucru tare gustos de vreme ce pot exista oameni în stare să o caute după indicaţiile proverbului franţuzesc: «caută amiaza la orele «patrusprezece». U. Madgearu şi-o caută, astfel, la Bacău, unde func­ţionează şi vechiul proverb româ­nesc : «şi-a găsit Bacăul». Şi şi -a găsit sub forma unei retuşate foto­grafii, a unui decret de popularita­te şi a altuia de înaintare la gradul de om de spirit, sau dubliu. Ni se spune aşa­dar că: «Mai mult, dom­nia-sa, «cu ironia-i caracteristică, se întreabă care partid politic... ele. Prin urmare categoric şi definitiv, D. Madgearu este caracterizat prin două lucruri: popularitatea şi iro­nia. Cea dintâi o cunoaştem şi noi şi cu noi, o lume întreagă. Ea luat naştere, de­sigur, potrivit u­nei biologii specifice, de generaţie spontanee, şi a năpădit apoi lumea şi pe d. Madgearu, cu ea. A doua probabil că a fost până acum păs­trată cu taină, ca un secret profe­sional. Lumea nu trebuia să o afle pen­tru a nu ştirbi din prestigiul popu­­larităţei legilor şi măsurilor cu care a fericit, în treacăt pe la cinci mi­nistere, ţara. Şi poate că mai era şi o chestie de prestigiu naţional. D. Madgearu căpătase mici marii ambulatorii. Se ducea omul ba la Londra, ba la Geneva, când în Ita­lia, când în Germania, şi, acolo, fi­reşte, ţinea discursuri. Ce ar fi spus însă atunci, ascultătorii domniei­­sale, dacă ar fi ştiut oficial că d- Madgearu este, ca să zicem aşa, o , persoană «cu ironia-i caracteristi­­­­că ?». Acum însă, și pentru Bacău, merge. M­. Davidescu b­a uite un la b­al»" de MIHAIL SEBASTIAN Domnul Nichifor Crainic adre­sează prin revista „Gândirea” un manifest către «elita creatoare». Momentul e bun. Orice apel sună bine azi, în acest ceas dezorientat. Şi d-l Crainic spune o serie de a­­de­văr­uri simple, pe care toată lu­mea le ştia, dar pe care nu se obo­­sea nimeni să le rostească. Fapte, cifre, comparaţii servesc drept material convingător aces­tui manifest. Va fi greu să i se răspundă, de către cei în căd­erea cărora este un răspuns. Trăim, spu­ne d-l Crainic, un ceas cultural vi­treg. Nu sunt iniţiative, nu sunt puncte de orientare, nu sunt cadre de organizare. Le-a distrus pe toa­te, metodic, statul. Şi nu există în această mergere spre faliment, decât o singură re­­acţiune posibilă. A celor interesaţi. Pictorii,­­sculptorii, prozatorii, poe­ţii, filozofii, să se acţune. „Elita­­ creatoare”, cum spune concis şi pu­­­ţin naiv, directorul Gândirii.­­ Fără îndoială, manifestul d-lui ICranic va fi îndelung discutat. Şi nu vor lipsi probabil din aceste discuţii, câteva obiecţii „ad homi­­nem”. Căci s’ar putea găsi un d­omn uricios care să-l implice puţin şi pe d-l Crainic în cauzele dezastru­lui, pe care tot d-sa îl denunţă azi. Noi înşine vom trebui poate să fa­cem, cu toată băgarea de seamă, dar fără reticenţe, acest, proces per­sonal. Şi d-l Crainic­­va fi desigur mulţumit, căci dacă e să îndreptăm ceva, nu sacrificiile individuale in­teresează. Va fi cu atât mai eroică, pentru d-sa, dezbaterea procesului, cu cât d-sa o cere. Dar, pentru azi, am pornit a scrie cu alte intenţii. In ansamblu, pro­blema ridicată în Gândirea, o vom cerceta peste câteva zile în coloane­le Cuvântului literar, pe care îl pregătim. Aici, nici despre politica culturală a Gândirii, nici despre cea a Statului, nu vom vorbi. Ci, cu voia Dvs., despre „elita creatoa­re”. Să o spunem lămurit: manifestul Gândirii e greşit adresat. „Andri­­santul necunoscut” — ar spune cu humor şi cu dreptate factorul poş­tal. Un manifest nu se adresează ni­ciodată către indivizi ca atare. Că­ci nu interesează într’o acţiune de ordin social. Inşi desperechiaţi, lu­crând fiecare după capul lui pentru interesele lui, în sensul lui, n’au ce căuta într’o mişcare organizată. A­­colo importantă nu au decât cadre­le, forţele caracterizate, impulsiile colective. Este „elita creatoare” a d-lui Crainic un asemenea organism de­finit ? Mă tem că nu. Intâiu, prin simplă enunţare, o e­­lită nu poate fi o societate în sens strict. O elită spirituală mai ales. Ea în numără oameni distincţi, va­loroşi prin ceea ce sunt ei fiecare în parte. întâmplător şi superficial, viaţa îi poate aduna. Esenţial şi a-­­dânc însă, aceeaş viaţă îi desparte. Calitatea lor personală nu este eva­luabilă pentru o înregistrare în ca­dre comune. Pe un boxeur îl poţi clasa: după greutate, după tăria pumnului, du­pă înălţime. Sunt acestea valori măsurabile. După ce criterii însă, vei grupa oameni a căror activitate este unică? Iată deci o obiecţie de principiu, care ar putea face inutilă orice continuare. Dar s’ar putea răspun­de cu argumente de „bun simţ”. Anume : când situaţia culturii ro­mâneşti este incontestabil tragică, ne putem noi împiedica de aseme­nea subtilităţi şi avem dreptul să renunţăm la o reacţiune, poate pa­lidă şi timidă, dar oricum, în oricât de mică măsură, reparatoare ? N’o fi «elita creatoare», căreia ne adre­săm, chiar o elită creatoare. Şi n’o fi acţiunea ei eventuală definitiv salvatoare. Dar ceva tot s’ar putea face. Din buna înţelegere a oame­nilor. Din solidara pricepere a lu­crurilor. Din simpla camaraderie a profesioniştilor. Numai că din acest punct de ve­dere, «elita creatoare» şi-a dat de mult examenul. Şi a căzut ca un şcolar prost ce era. Avem vre­o pa­tru sau cinci asociaţii profesionale de literatură şi artă. Am avut o e­­ditură de stat. Am avut un minis­ter al culturii. Am avut şi avem di­recţii, inspectorate, secretariate. Toate erau sau mai sunt date pe mâna artiştilor şi a scriitorilor. «E­­lita creatoare» — nu. Ce a făcut, de la aceste posturi de conducere, e­­lita creatoare ? Nu i-am fi cerut, la urma urmelor, mari realizări, care cer bani. Dar i-am fi cerut mici victorii, care cer suflet. I-am fi ce­rut să creeze o atmosferă mai cu­rată în viaţa noastră culturală. O atmosferă, în care o activitate per­sonală să poată încăpea armonios, o idee să poată circula mai lesne, o înţelegere profesională să se poa­tă stabili mai civilizat. E puţin. E mult mai puţin decât cere astăzi d. Nichifor Crainic, mult mai puţin şi mult mai posibil. Totuşi «elita creatoare» a răspuns deficitar. Ei, îi datorăm această ge­nerală ţigănie, în care orice condeiu de scriitor trebue să-şi ducă, de bine de rău, calvarul. Şi nu mă tem de acest cuvânt patetic — calvar— petru că ştiu cât e de adevărat şi cât e de insuficient, pentru ceea ce ar vrea să spună. E uşor şi decorativ să clamezi împotriva statului, care nu înţele­ge, care nu vrea, care nu e capabil. Repetăm cu toţii acest strigăt, zi de zi, ca să ne treacă amarul. Dar dacă e să stabilim răspunderi, să începem atunci de partea astălaltă, de partea noastră. Domnul Crainic face procesul sta­tului cultural. Foarte bine. Dar un proces trebue făcut în numele cui­va. Pentru azi numele ales este o fic­ţiune. «Elita creatoare»?. Nu cunosc. Afară dacă n’o fi vorba despre o serie de personagii, care s’au aflat vre-o zece ani în treabă şi acum la spartul târgului, pe panta irepara­bilului, se gândesc cum să întoarcă boii unui car, prost pornit în vale. Spunem toate acestea, pentru că e bine ca înaintea unei noui bătălii, ca aceea iniţiată de Gândirea, să ne menajăm deziluziile viitoare. Surprizele d-lui Baca in Ardeal Se cere debarcarea d-lui A. Lapedatu De ce n’au prins liberalii rădăcini în provincia de peste Carpaţi CLUJ II. — (Dela redacţia noas­tră din Ardeal). După cum am a­­nunţat, d. Duca a avut azi îndelungi consfătuiri cu membrii organzaţiei judeţene locale, în mijlocul cărora «şeful» a întâmpinat aceleaşi sur­prize, ca în toate colindările între­prinse de d-sa, în ultimul timp în Ardeal. Toate organizaţiile sunt în descompunere Partizanii, puţini la număr, ră­maşi în această provincie credin­cioşi d-lui Duca, au găsit momen­tul potrivit, cu prilejul acestor vi­zite, să­­ arate adevărata situaţie de care se bucură partidul liberal în Ardeal, graţie sistemelor de până acum. In primul rând, d. Duca a fost de data aceasta sincer informat, că or­ganizaţiile liberale din această pro­vincie n’au reuşit să stabilească ni­ci o legătură cu massele populare. Aceste organizaţii au s­at fiinţă în Ardeal, înjghebate în jurul câ­torva oameni, cărora guvernările li­berate le-au creat situaţii, de cari însă aceştia nu s’au folosit de­cât în interes personal. Luptele intestine reuşind să se bucure de întreaga încredere a «centrului», dar igno­rând problemele de interes general ale partidului, «liberalii ardeleni» s’au angajat în lupte intestine, reu­şind, în cele din urmă să provoace descompunerea organizaţiilor, a că­ror temelie era dealtfel destul de şubredă. 1 A Acel, asupra căruia se aruncă as­­tăzi întreaga vină cu privire la a­­ceastă stare de lucruri, este d. Alex. Lapedatu, cunoscut sub titlul ce și l-a revendicat permanent de «șef al liberalilor ardeleni.» Se cere debarcarea d-lui A. Lapedatu Edificat asupra rezultatului «po­liticii liberale» în Ardeal, d. Duca a avut să rezolve astăzi la Cluj,pro­cesul, devenit acut, în legătură cu acţiunea nefastă ce se impută de pretutindeni d-lui Alex. Lapedatu. La nemulţumirile elementelor ve­chilor cadre, contra şefului libera­lilor ardeleni, se adaugă astăzi pro­testele vehemente ale tineretului. In chip demonstrativ, în ajunul sosirei d-lui Duca, tineretul liberal din Cluj, convocat de d. dr. Ioan Munteanuu, a ţinut o întrunire, la care a ţinut să asiste şi d. Lapeda­tu, în credinţa că va putea potoli spiritele. Situaţia acestuia a fost însă tragică. Adresându-i într'un chip violent toate imputările, d. dr. Ioan Munteanu, i-a precizat «şe­fului liberalilor ardeleni», că "in­succesul partidului liberal în Ar­deal se datoreşte «incapacităţii şi sistemelor», al căror reprezentant fidel este d. Lapedatu. De ce n’au prins liberalii rădăcini în Ardeal In afară de chestiunele de persoa­ne, tineretul prin reprezentanţii săi, a făcut astăzi d-lui Duca o expune­re amplă, asupra cauzelor pentru care partidul liberal n’a putut prin­de rădăcini în Ardeal. In rezumat, tineretul constată că, în afară de incapacitatea «oameni­lor de încredere», partidul liberal a ignorat starea structurală specifică a acestei provincii sub raport su­fletesc, utilizând aceleași sisteme «vechi», deasupra cărora a fluturat zadarnic principiile unei ideologii perimate. In urma acestor constatări la fa­ța locului, d. Duca a trebuit să se convingă, de­sigur, că reorganiza­rea în Ardeal a vechiului partid li­beral, este astăzi o problemă care impune, în primul rând, prestigiul și autoritatea unui șef recunoscut. Pentru că între altele, după cele ce se afirmă, d. Duca a putut să se convingă că, chiar printre puţinii credincioşi din Ardeal, domneşte o mare îndoială asupra capacităţii d-sale în conducerea partidului, C. Hum. PRETENŢIUNI JUSTIFICATE Din nou se agită preoţimea; din nou sunt nesocotite drepturile ei; din­­ nou pare a i se impune un re­gim de excepţie, încredinţaţi, pro­babil, de inutilitatea bisericii In viaţa poporului român, conducăto­rii statului român, vremelnici şi aşa cum i-a dat Dumnezeu, se în­trec, pare-se, la strădania de a scă­pa statul de povara câtorva sute de milioane ce trebuesc plătite unei instituţii, care, pe lângă imense bu­nuri spirituale, i-a lăsat în mână, într’un moment dat, latifundii ce reprezentau o treime din suprafaţa Principatelor. De bine, de rău, preoţii bisericii stau astăzi în rândul funcţionarilor statului. Nu pentru serviciile pe ca­re biserica le-a adus, în trecut, sta­tului. Ci pentru serviciile pe care le aduce, neîncetat, astăzi, ca şi ieri colectivităţii româneşti şi hibridu­lui ei stat, de astăzi. Ca funcţionari ai statului, ei se bucură de dreptu­rile fixate prin legi, fără excepţie, Pentru toţi funcţionarii publici. De la o vreme însă Preoţimea nu mai este tratată pe picior de egalitate cu ceilalţi slujbaşi ai statului. Când s’au hotărât salariile cleru­lui s’a avut în vedere un fapt, care nu se poate tăgădui: faptul că, în afară de salariu, preoţimea mai are şi alte venituri. Acest fapt a în­dreptăţit pe legiuitor să fixeze pentru membrii clerului salarii mult mai mici decât salariile altor categorii de funcţionari ai statului. Ce însemnează acele venituri supli­mentare ale clerului, mai ales in aceste vremi de lipsă cruntă, e ştiut. Preoţimea, totuş, n’a crâcnit s’a mulţumit cu ce i s’a acordat prin lege. Iată însă că prin bugetul Pe a­­nul 1931, al ministerului instrucţiu­nii şi al cultelor, pe lângă curba de sacrificiu aplicată tuturor funcţio­narilor, se mai aplică asupra sala­riilor clerului o nouă curbă de 12 la sută. Justificarea acestei curbe excepţionale? Niciuna logică. Ne­voia de economii? Dar aceste eco­nomii se realizează, dacă din sala­riile funcţionarilor trebuesc realiza­te, nu devn o i»,irgorie, ci dela toate categoriile de funcţionari publici, cărora legile ţării le recunosc ace­leaşi drepturi şi le impun aceleaşi datorii. Singura explicaţie a acestei dispoziţiuni, nedrepte, jignitoare, este convingerea stăpânitorilor că din partea clerului nu vor întâmpia 11a nici o împotrivire; că vor opera ca într’un sat fără câini. Şi dacă in­teresele clerului ar fi fost lăsate în grija prinţilor bisericii, este adevă­rat că aşa s’ar fi întâmplat; prinţii n'au făcut nimic pentru înlăturarea nedreptăţii.­ Dar s’a mişcat clerul de mir. Şi pus ln faţa absurdităţii unei astfel de măsuri, guvernul trecut n’a mai stăruit pe calea strâmbă; a recunos­cut că dreptatea e de partea sluji­torilor bisericii şi printr’o lege spe­­cială s’a reparat nedreptatea. Pe u­­nele locuri, salariile s’au şi încasat.­­Fiindcă nu toată preoţimea le-a primit. Preoţimea primeşte salariul cu 5—6 luni întârziere­. Iată însă că printr-o recentă dis­poziţie a ministerului finanţelor se reînfiinţează curba specială de 12 la sută, asupra salariilor clerului. Se dau chiar instrucţiuni pentru re­ţinerea, prin state şi a sumelor (12%) încasate de la 1 ianuarie 1931 până la zi. Această dispoziţie ministerială a stârnit, pe drept cuvânt, nemulţu­mirea întregii preoţi.! Memorii frumos documentate, au fost inain­­tate celor în drept. Am in faţă unul din aceste memorii, redactat de Pr. Valeriu Iordăchescu, preşedintele a­­sociaţiei clerului, Iaşi. Cu convin­gere şi talent preotul ieşan arată necesitatea unor raporturi amicale între biserică şi statul românesc; a­cesta are absolută nevoe de ajuto­rul bisericii care ajută la stabili­rea ordinei şi echilibrului în con­ştiinţa individuală; ordinea, prin dreptate, în viaţa socială; solidari­zarea, p prin dragoste, a tuturor membrilor vieţii sociale. In num­ele asociaţiei preoţeşti pe care o con­duce declară că preoţimea consim­te, fără murmur, la orice jertfe ma­teriale pe care i le-ar cere guvernul în interesul general al ţării. Un sin­gur lucru pretinde şi anume: «să nu fie supusă unui regim de ex­cepţiune; să fie tratată, nu vitreg, ci pe picior de egalitate cu ceilalţi slujbaş ai statului. Dacă gravitatea crizii financiare se complică până a-i cere sacrificiul ul­tim, preoţimea 11 consimte bucuros , dar cu toţii împreună». Acelaş lucru l-a cerut, pe cât ştiu preoţimea şi prin glasul bărbatu­lui vrednic care este părintele Par­tenie, preşedintele asociaţiei gene­rale. Sântem încredinţaţi că d. profe­­sor Iorga îşi va pleca, înţelegător, urechea asupra acestei drepte ce­reri. Credem că pretenţiunea preoţi­mii este destul de justificată. Şi credem că, în ciuda puterii vremel­nice a conducătorilor,­­ în ciuda şicanelor trecătoare la cari ar fi ex­pusă, ea ar putea vorbi şi într’alt chip: în ţara aceasta românească ea nu poate fi privită ca «miluită de un stat al unui Popor la forma­rea sufletului căruia ea a contri­buit, cu jertfă, mai mult decât ori­cine. In ziua în care conducătorii bise­ricii vor avea cap, nu vor fi putrezi de păcate şi nu vor fi politicieni de cea mai abjectă speţă, preoţimea nu va mai fi, nicidecum, jignită. G. Racoveanu* Nevoia producţiei Să producem, sau nu? Dacă ţăranul îşi consumă capita­lul, este plin de datorii şi aproape nu mai are ce să piardă — înseam­nă oare aceasta că ţara noastră nu mai are loc sub soare, s-a sfârşit şi nu ne rămâne decât să ne umplem inimile de sentimentul disperării? Necesitatea de a produce mai de­parte are rădăcina nu numai în instinctul de viaţă al omului şi nu numai ca optimismul caracteristic oricărei naţiuni tinere, ci se justi­fică şi prin raţionamente de utili­tate. Să ne dăm la o parte, înseamnă să deschidem drumul victoriei eco­nomice depline a Americei asupra Europei. Faptul că America a devenit în timpul răsboiului o doică a statelor europene, care doreşte să-şi men­ţină poziţiile câştigate, nu conţine nimic inviolabil. Ba din contră, este ceva anormal că Europa îşi aduce hrana de pes­te Ocean, de la o distanţă atât de însemnată, pe când ea are la sine acasă cantităţi enorme de cereale nedistribuite. Desorganizarea economică a Sta­telor europene se datoreşte răsbo­iului. Insă răsboiul odată terminat, nu rămâne decât să restabilim pro­ducţia şi legăturile comerciale an­tebelice. Acuma se poate socoti ca defini­tiv stabilit că în Europa aproape nu există supraproducţia cereale­lor şi că ea se manifestă numai în ţările transoceanice, cari doresc să-şi menţină nivelul producţiei a­­gricole atins în timpul răsboiului. Criza agricolă mondială se dato­reşte deci în cea mai mare parte A­­mericei. Ea a încercat, prin măsuri economice speciale să ducă o poli­tică de păstrare a preţurilor ridi­cate. In Statele Unite Nord-America­­ne, «Federal Farna-Board», o insti­tuţie creată recent (în 1929) pentru a da concurs agriculturei în opera ei de vânzare a produselor agricole împreună cu asociaţiile producăto­rilor, intenţiona prin cumpărările de cereale în massă şi păstrarea lor în depozite, să stabilească pre­ţul în jurul unui dolar pentru un bushel. «The Wheat Pool» din Canada îşi propunea aceleaşi scopuri. Men­ţinând în silozuri cantităţi enorme de cereale, el tindea să controleze preţurile mondiale. II putea satis­face numai ridicarea preţului până la doi dolari pentru un bushel. Realitatea s-a opus tuturor în­cercărilor. Preţurile au scăzut e­­norm. Fermierii şi-au slăbit capaci­tatea de a cumpăra produsele in­dustriale, ceea ce a contribuit la creşterea crizei economice. Prin urmare, remedierea crizei a­­gricole trebuie să se înceapă de la ţările americane. Nu le rămâne d­ecât să reducă su­prafaţa de însămânţare, cu atât mai mult că, cu timpul, trebuie să apară pe piaţa mondială, pentru restabilirea rolului său antebelic şi un contra-agent nou —­rusal. Bineînţeles, această soluţie loveş­te în «Standard-ul of life» ameri­can, în stare materială a fermieri­lor, în desvoltarea feerică a indus­triei americane, etc. Insă aceasta este unica soluţie dreaptă, întrucât americanii ar pierde numai ceea ce au câştigat pe nedrept în urma comerţului d­in timpul răsboiului, iar europenii, nu se vor îmbogăţi, ci se vor în­toarce la ceea ce au avut înaintea războiului. Când părţile litigante îşi vărsau sângele pe câmpurile de luptă, a-­­­mericanii au făcut mult timp ne­goţ şi cu unii şi cu alţii. Acum a ve-­­nit timpul revendicării dreptăţi! Dorim şi noi să trăim, să existăm omeneşte, să nu fim chiar cu totul robi ai capitalului transoceanic. «Qui sera le maitre: Europe ou lAmerique?» — întrebare pusă de L. Romier, numai acuma devine actuală, încarnată şi înţeleasă. Poate schimbările în economia naţională a Americei vor produce ele însăşi bine. Capitalurile libere îşi vor căuta adaptare în ţările eu­ropene, legând prin aceasta Ame­rica cu Europa mai strâns şi ac­centuând interdependenţa economi­că mondială. Soluţia de mai sus este pentru europeni o chestie de­­viaţă. Deci, trebuie să ne încordăm vo­inţa, să luptăm cu bărbăţie în con­tra dificultăţilor economice şi fi­nanciare şi să producem ! A. Bol­dur Birouctapa compune comedii Nu e atât de tristă existenţa cum ar părea, nici epoca, atât de dificilă precât s’ar crede. Căci, dacă ar fi aşa, nu s’ar petrece în ţară şi unele întâmplări vesele. De pildă: Poli­ticienii cari şi-au pus în siguranţă avutul peste fruntarii şi-l văd as­tăzi micşorat de scăderea lirei ster­line; alţi oameni politici desorien­­taţi şi buimăciţi de perspectivele unei eterne opoziţii se pun la dispo­ziţia nemijlocită a străinătăţii — ca pe vremea turcilor, şi muscali­lor, etc., etc. U­na din cele mai savuroase în­tâmplări — relatate de un confrate ieşan — este însă rebeliunea dela Copou. Povestea porneşte dela o te­mă. Şi anume: Un om oarecare — istoria n’a reţinut numele autoru­lui savuroasei comedii — îşi trecea examenul de intrare în jandarme­rie. Cum tema era facultativă şi cum omul ţinea să se arate mai deş­tept decât alţii — aşa e omul de pe plaiurile noastre,­ ţine să fie mai deştept decât semenul său — el şi-a ales ca temă represiunea unei resurecţii la Copou. Ca să fie căt mai verosimilă întâmplarea a scor­nit nume, date, referinţe, precizări care se potriveau cu realitatea. Din nu se ştie ce miraculoasă îm­prejurare tema candidatului de jan­darmerie, a ajuns la inspectoratul din Iași , iar de acolo, dosarul a fost transmis legiunei. Cetind cineva de la legiunea de jandarmi rurali dosarul rebeliunei de la Copou, a crezut că e bine ca chestiunea să fie urgent trimisă la parchet. Organele juridice, precum se spu­ne, găsind că faptele se încadrează într’adevăr în paragrafele articolu­lui privitor la rebeliune, au deschis acţiunea judecătorească împotriva insurgenţilor. Şi era să se judece procesul, dacă din întâmplare un re­­porter ieşan nu publica ştirea că se va judeca, în curând, un necunoscut proces de rebeliune. Precum vedeţi, afacerea şi-a făcut cursul în tăcere şi taină. Numai graţie indiscreţiei reporterului, autorităţile superioare s-au sesizat. Şi au descoperit că... pe coperta dosarului rebeliunei de la Copou stăruia inscripţia «TEMA» care n’a fost băgată în seamă. ...Şi s'a descoperit adevărul, s’au încins dosarele, s’a stins acţiunea. Dacă ne-ar ispiti gluma am scria că e păcat că s’au amestecat auto­rităţile superioare ratând un minu­nat final de comedie fantastică, scornit de inocenta imaginaţie bi­­roucratică. Ce grandioasă desfăşu­rare de comedie pirandeliană—por­nită de la tema unui simplu jan­darm, demiurgul eroilor şi fapte­lor rebelilor — şi sfârşită cu o ju­decată sumară şi clandestină!... Dar nu ţie arde de glume. Noi con­statăm numai că graţie neglijenţei unui om care trebuia să cetească dintr’u început titlul scris pe coper­ta dosarului, a fost declarată exis­tentă o rebeliune imaginară, au fost puse sub judecată făpturi inxis­­tente şi citate la tribual. Încă una din minunile biroucra­­ţiei care merită notată veţi zice. Şi totuşi, noi nădăjduim că rela­tarea ziarului ieşan este o simplă scornire. Căci ar f­i prea comic, ca lu­crurile să se fi petrecut aşa. Dap In pag» IV-aa Convocarea Pro-Sinodu­­lui Ecumenic la Sfântul Munte al Atonului

Next