Dimineaţa, octombrie 1910 (Anul 7, nr. 2365-2395)
1910-10-26 / nr. 2390
ărm vil.—H». Ion PUBLICITATEA: CONCEDATĂ EXCLUSIV Agenției de Publicitate CAROL SCHULDER A Comp. Str. Karageorgevici, 18.— Telefon 3/4 Birourile ziarului: ■ [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] Str. Sărindar No. 11 București --------...................................................................................................................... . ....^ .1* ...... .. ..»............... Străinătatea « Î 2/4> WIVWWW>^W^VVWAMAnWMAMaAaaaaaaaaaaaaMiaaaaáaaá*áaa«.^.^Yr^..1^^^Tj1^^ < ■ ' ............ ■ eaAAAia^WW^MPWWWWAR^AAnmnjnj-nArU^nrul/irtllinnwrnr ii APARE ÎN FIECARE DIMINEAȚA.DULCELR DIN URMĂ A ȘTIRII DIN TOATĂ LUMEA Dicțiunea în școală *------------------------ — Un tratat asupra artei de a ști citi și vorbi omenește — Nu știm sa vorbim și să citim omenește ! E un rău role care sunt vinovate, în general, școlile noastre primare, unde se dă prima îndrumare copilului, vinovăție care trece apoi, aproape în aceiași dreaptă măsură, asupra școlilor secundare, cari au sarcina de a complecta, desvoltînd, noțiunile elementare din cei dinții patru ani de școală. Nu știm să vorbim și să citim omenește, pentru că în școlile romînești ,profesorii nu-și dau osteneala să-și convingă elevii nici de absoluta necesitate a artei acesteia în viata practică și nici elevii, din proprie inițiativă, nu au să se preocupe, cu atît mai puțin încă, de aceea ce pentru moment, lipsa de experiența, îi învață a crede că e inutil și, în tot cazul, de loc indispensabil. Profesori și elevi privind și judecind lucrurile prin prizma aceleiași ciudate mentalități, — explicabilă poate la cei din urmă și deloc scuzabilă pentru cei dinții, — limba romînească e, dintre limbele vorbite, una din cele mai mult schilodite în vorbirea de toate zilele, după cum arta de a citi, dacă nu frumos, dar măcar corect, e tot atît de străină marei majorități a publicului romînesc ca și multor elevi din Conservatoarele noastre de declamație, unde se învață foarte multe și de toate, fără prea multă pretenție însă de a ști citi și vorbi omenește , un defect, între atîtea altele, în organizarea claselor de declamație, cărora le lipsește un curs special de dicțiune, care pentru care, în străinătate, s’au creiat catedre speciale chiar pe lingă Universități — e lesne de priceput, deci, că un asemenea curs ar putea lipsi cu atît mai puțin din programul școlilor speciale de artă dramatică ale celor de la cari avem mania să ne inspirăm, dar să ne inspirăm mai mult din cele rele decît din cele bune. "* . * "Adevărul este, însă, că dacă dicțiunea formează un curs aparte și chiar foarte însemnat în școlile străine de toate gradele, — de la cele primare pilă la Universitate, — acolo au în schimb și tratate speciale de dicțiune, cari servesc drept călăuză celor cari înțeleg necesitatea, din punct de vedereractic chiar, a artei de a ști t £chi și citi omenește. La noi lipsește și cursul de ficțiune, lipsește pînă și de la Conservatoarele i le declamase, după cum lipsea pînă acum un curs scris de dicțiune, dar un care pe înțelesul tuturor și fără de care primele îndrumări ar fi, firește, anevoioase. * Neajunsului din urmă ,pare a i se fi găsit leacul și încă cu succes. Dăunăzi seară, îmtr’un cerc de Artiști, ziariști și profesori, d. Ion Livescu, societar al primei noastre scene, a dat citire unei interesante și utilei lucrări a d-sale asupra artei de a ști citi și vorbi omenește, lucrare care va apare în volum sub titlul : Dicțiunea în școală și care va însemna la noi primul tratat de dicțiune ce se va putea pune în serviciul școlilor publice. In cele trei sute și ceva de pagini ale manuscrisului, d. Ion Livescu, care, de altfel, timp de patru ani a suplinit cele două catedre de declamațiune de la Conservatorul din București, a îmbrățișat arta aceasta nu numai cu privire la artiști, dar mai ales cu referire la toate profesiunile în care, fără a fi artist, se cere să știi a vorbi și citi nu ca toată lumea, dar cum toată lumea ar trebui să știe citi și vorbi. E prin urmare un curs, care, sub forma unui tratat bine sistematizat, se adresează de-opotrivă și cu egal folos elevilor de conservator, artiștilor, școlarilor din toate școlile, învățătorilor și institutorilor, profesiunilor liberale și ca și publicului celui mare, pentru cei mai mulți dintre aceștia arta de a ști vorbi și citi corect, omenește, fiind o artă pe care nu s’au deprins s’o prețuiască nici măcar în vederea utilităței sale vădite în viața practică Dar dacă lucrărei d-lui Livescu nu-i lipsesc anume reguli clar formulate și indispensabile unui tratat de dicțiune, meritul cel mare al scrierei d-sale, — în afară bine înțeles de acela de a fi scris primul tratat romînesc în această direcție, — meritul cel mare este de a fi știut sa prezinte toate regulele acestea sub o formă care face lucrarea d-sale și interesantă și foarte plăcută cititorului, tocmai pentru că-i lipsește pedanteria acela pretențioasă, care dă tratatelor de dicțiune străine mai mult înfățișarea unui manual de aritmetică, decît acela a unui curs care te învață cum se cade să citești și cum trebue să vorbești. Cu un cuvînt, tratatul d-lui Livescu, e scris pe înțelesul tuturor și, probabil, l’a scris Pe acest înțeles, pentru că fiind prea mulți acei cari nu știu citi și vorbi omenește, trebue să se adreseze la cei mai mulți. Pentru Conservatoarele noastre tratatul acesta va fi, desigur, o lucrare prețioasă, după cum, ni se pare, tot atît de mult preț ar trebui să se pună pe instructivul și cetitul său cuprins și în școlile noastre primare și secundare, unde se dă mai putină importantă chipului cum citesc și vorbesc școlarii, de cît chiar artei de a simți bine cotul în front la exercițiile militare. Nouă ni se pare, însă, că dicțiunea în școală merită cu mult mai multă luare aminte decît multe din studiile cu cari se încarcă zadarnic și inutil programele noastre școlare, studii, în tot cazul, mai puțin pregătitoare pentru viața practică, în care, însă, nu rareori, a ști să citești și mai ales a ști să vorbești și cum să vorbești, nu e lucru nici ușor și nici lipsit de urmări incalculabile de folositoare și pentru individ și chiar pentru societate. ALEX. MAVRODI -------*------ Scumpetea traiului .aministrația din Bacău. — Scumpete insuportabilă. Bacău, 17 Octombrie Ca întotdeauna, apropierea érnei aduce cu sine multe și mari nevoi pentru toată lumea, în special însă pentru cei săraci, pe cari •îi surprinde nepregătiți, ca de obiceiu, din cauza lipsei în care se zbat. In timpurile de față scumpetea traiului pretutindeni se accentuiază din ce în ce mai mult. La noi la Bacău, nu numai că chiriile sînt scumpe, dar sânt prea scumpe și lemnele de foc și alimentele. Sînt 3—4 ani de când la Bacău prinea, mai întîî, a fost scumpită, fără să fie totdeauna o cauză serioasă. Și pe cînd în alte localități ,prețul plinei varia, aci nu numai că se menține totdeauna urcat, dar tot crește, cum se întîmplă și astăzi. Asemenea tot fără cauze binecuvîntate, a ajuns prețul cărnei de vacă la 80 bani kilogramul și al cărnei de porc la 1.20 kilodramul și încă și de aici cu tendințe, de urcare.. Asemenea prețuri nu s’au mai pomenit, cel puțin la Bacäu, și aceasta fără nici o justificare serioasă. Acei cari ar mai putea face ceva în folosul și binele publicului, sînt silițiî să stea în rezervă și chiar să menajeze starea lucrurilor, în diferite chipuri deghizate, ca specula și abuzul să-și urmeze cursul lor în dauna unei populațiuni și în folosul a cîtorva. Aci totul se petrece în mod patriarhal, speculanții fiind puși la adăpostul sigur al oricărui control și oricît s’ar arăta și denunța faptele, nu se va lua nici o măsură. * Pe deasupra tuturor nevoilor și greutăților, ceea ce mai vine acuma să se pună vîrf, este nu numai scumperea lemnelor de foc, dar chiar lipsa lor absolută. De la 6 lei și 50 bani metrul,a ajuns la 10 lei și de la 1.80 suta de kilograme, acum e 3 lei și nu se găsesc nici așa. Negustorii de lemne angajați cu contracte către autorități, caută a faxe față angajamentelor luate, ceea ce în timpul de față le este greu din lipsa căruțașilor, lumea fiind ocupată și cu strânsul porumbului, așa că nu se aduc lemne în piață, iar cine are cîte un depozit, despune cu adevărat publicul, pe cînd unele autorități acaparează atîtea lemne cît nu le trebue, ■ ca apoi să le împartă funcționarilor pe câte 5—6 lei metru, cînd o întreagă populație e constrînsă de lipsa și scumperea lemnelor. Noi ne facem datoria relevând această stare de lucruri, care de altfel vorbește de la sine și cerem autorităților să-șî plece urechea și la suferințele populației nevoiașe, care aproape nu mai poate suporta această scumpete grozavă venită în bună parte și din lipsa de priveghere și energie a adminitrației. D. îî. Lunașcu —*---- Locuințele în Captată — Se poate compara Bucureștii cu alte orașe occidentale?— Chestiunea caselor fiind de actualitate, publicăm mai jos câteva considerațiuni pe cari ni le trimite d. A C. Ionescu, diplomat al școalei de telegrafie din Paris. „Găsind că în articolul: Scumpirea chiriilor, semnat de d. Al. Ciurcu și publicat în ziarul „Adevărul“ cu data de 17 Oct. cor., se găsesc afirmațiuni cari nu corespund întocmai cu realitatea, îmi voiu permite să arăt aci care e adevărata stare de lucruri: „In Paris locuiam un imobil cu 54 de apartamente cu 2—3 sute de suflete — zice d. Ciurcu. D-sa nu arată însă felul construcției exterioare și interioare a acelui imobil, confortul mobilierul și chiria ce plătea. Dacă arăta lucrul acesta, reeșea evidenta superioritate a locuinței din Paris, și inferioritatea chiriei comparativ cu cea din București. „Cînd o familie parisiană se stabilește în București, cea ce o umple de fericire, e înainte de toate locuința“ — mai spune d. Ciurcu. Nu știu în ce număr vor fi familiile parisiene ce vin să se stabilească în București. Eu personal se cred într’un număr foarte redus. Dar dacă întîmplarea aruncă ceva francezi, mai rar parisieni, pe la noi, apoi prima deziluzie venită mai cu seamă in urma reclamei fabuloase de civilizație și denumirea de „Parisul orientului“ dată Bucureștiului, prima deziluzie o constitue tocmai locuințele, mizerabile ca construcție, ca lipsă de confort (apă, water-closet, tiput-a-legout) și prețul scandalos de scump al chiriilor! Nu mai vorbesc de peisagiul oriental ce li se desfășură înainte ochilor, dacă au fericirea să locuiască la stradă, și în fața ferestrelor să aibă unul din acele mii de colțuri pitoreștî ale Capitalei, a marcat cîteodată chiar cu o placă oficială: „Murdăria oprită“ și care servă de vespasiană în aer liber, sau ca depozit provizoriu de găini, curcani, pisici și cîini morți, nu vorbesc nici de aerul îmbălsămat ce respiră în asemenea cazuri eșind în poartă, căci noi bucureștenî știm prea bine, că în general stradele servesc de canal, acolo unde primăria a uitat să facă. Mă miră mult că d. Ciurcu, numește „cazărmi“ superbele locuințe ale Parisului, adăogînd, că trebue a urca și coborî sute de trepte la cea mai mică trebuință, cînd în i apartamentele de acolo, nu e nevoe să eși din casă, decît spre a te duce la studii sau la lucru, toate furniturile (pline, carne, lapte, vin, furnale, corespondență etc.) fiind aduse la ușă de comercianți sau portar. Apoi cei ce plătesc la București o chirie de 3000 lei, ar trebui să plătească pentru acelaș imobil și susprafață de teren la Berlin sau Paris 30.000. Ași dori să știu, mai spune d. Ciurcu, cîți locuitori ai țarei noastre, plătesc chirie de 3000 lei anual? Și chiar admițnd această ipoteză, nu se poate compara cu un apartament de 30.000 lei chirie anuală la Paris, cînd știe luimea întreagă că acele imobile sînt palate, palate ca formă și fond, nu numai ca nume. „Capitala noastră — spune mai departe d. Ciurcu — e înconjurată de un cerc de mahalale infecte și de sate, a căror populație e aproape ioată proprietara caselor in care i locuiește“. Aceasta e un adevăr. Deci nu mai trebue comparat Bucureștiul cu alte orașe moderne iar dacă se fac •asemenea comparații nu e nevoe de a merge mai departe de Brașov, lingă care se află un sat anume Râsnov, pe care poate mulți il cunosc ca și mine, și care ne-ar putea servi de model, ca curățenie, ca construcții igienice, alienere de străzi, higienă, etc., și deci cînd un sat de dincolo de graniță lasă înapoi Capitala noastră, înțelege ori și cine că a ne compara cu Viena, Berlin sau Paris, înseamnă, o comparație cu totul de la locul ei. „Dar adaogă d. Ciurcu — azi chiriașului i se dă apă, canal, tot la canal, inflație de gaz sau electricitate, prin multe case și sală de fone, curte pavată, grilaj i de fer și alte îmbunătățiri pe cari nu le aveau construcțiile vechi“. Il asigurăm pe d. Ciurcu că asemenea case sînt adevărate rarități, excepții fericite. ■Ü1 Concluzia celor afirmate de d. Ciurcu și soluțiunea dată, se găsesc însă foarte nimerite. Dar pînă la clădirea caselor de raport, eu cred că dacă guvernanții noștri s’ar interesa de soarta celor ce î au ales, s’ar putea ajunge foarte repede la realizarea chestiunei ,ieftinirea chiriilor, prin următoarele două măsuri: 1) Să nu se permită nici unui proprietar să închirieze imobilul său decît numai atunci cînd întrunește toate condițiunile de bună construcție, igienă și confort necesar (apă, tot la canal, water closet etc.) și atunci vom vedea cîte case s’ar putea închiria. 2) Crearea unui impozit de chirii, impozitul în cazul cînd proprietarul percepe o sumă rațională (ce se va calcula de o comisiune specială d. ex. dacă pentru o cameră, antreu și bucătărie primește 300 lei anual, imediat însă ce depășește această sumă, impozit de 10 la sută în mod direct proporțional și în progresie geometrică cu surplusul de fiecare 50 lei în plus.Acestea sînt, desigur, simple propuneri ce rămîn a fi studiate și amplifiate de cei în drept. A. G. Ionescu Diplomat al școalei superioare de telegrafie din Paris Țarul în Germania Kaizerul și tarul au avut o întrevedere cordială în noul palat imperial din Perstam. Cei două autocrați au discutat asupra situației politice și s-au simțit bine unul în tovărășia celui ceiaț. Poporul german, vorbim de clasele conștiente nu s'au simțit însă deloc bine știind că au în mijlocul lor pe cel mai autocrat și mai sîngeros dintre suverani. Poporul a știut să-șî manifesteze aceste sentimente față de țarul Necolae Ii. Vederea orașului Potsdam Orele de lucru —Observațiile unui funcționar public — Chestiunea orelor de lucru în autorități interesează de aproape pe funcționari. Intr'un număr trecut al ziarulu nostru am făcut cite-va consideratiuni asupra acestei importante chestiuni. In cele de mai jos dăm observatiurâie unui funcționar public, observațiuni cari ni s'au părut, interesante. Iată ce spune corespondentul nostru: De mult timp se agită și se cere cu multă inzistență de către toți funcționarii i publici schbabarea orelor de lucru pe timp de iarnă de la orele 8—1 sau 1 lum. în locul celor actuale 1)—12 și 3 —6. Această schimbare de ore este motivată și o susținem pe următoarele argumente bine întemnițate: Cu orele de lucru 8—1 stau 1 jumătate în toate administrațiile publice pe lângă că serviciile publice fac o economie considerabilă, economie care s-iar putea foarte bine întrebuința la alte îmbunătățiri, dar s’ar veni mult și în ■ajutorul micilor funcționari, ba chiar și în a celor mari, și iată cum: Se știe că este constat lucru, că cui orele neîntrerupta se lucrează mult mai mult ca în firele întrerupte 9—12, 3—6, căci dimineața întotdeauna omul este mult mai dispus, lucrează cu mai multă plăcere și e mai încordat la lucru; după amiază însă este mai moleșit. Aceasta nu ar fi nimic, dar cu venirea și plecarea de 4 ori pe zi în orele întrerupte se pierde mult timp, cel puțin 10 sau 15 minute la fiecare venire sau plecare, cu îmbrăcatul, odihnitul și altele, căci nici odată și nici un funcționar orîcît de zelos ar fi el, nu se poate apuca de lucru imediat cum vine, ași că în total se pierde ochii, poate și mai mult. Ca dovadă avem faptul că vara când orele de lucru sînt de dimineață și neîntrerupte nu se găsește nici o lucrare întârziată sau în suferință, deși campania de lucrări este în totul ei și o parte din funcționari (aproape jumătate) îșî fac modul de concediu. Un funcționar cînd se simte că e întârziat cu lucrarea sa sau a colegului căruia îî ține locul, vine după amiază o oră sau două și imediat se pune la curent. Iarna însă cînd orele sînt întrerupte se găsesc de multe ori lubcrărî întîrziate Și nedate la timp, aceasta numai din cauza celor arătate mai sus. Afară de aceasta cu orele neîntreapte 8—1 , sau 1 și înătate statuii ar face mari economii prin faptul că focul în biureturî se face numai odată pe zi dimineața, lămpile nu se maî aprind deloc, rezultând astfel economii în arderea conbuctibilului cît și la luminat. Aceste economii făcute ar contribui mult și la meftenirea conbustibilului în comerț, căci nu s’ar mai consuma atîta de mult combustibil de administrații Cît se întrebuințează acum. Dar cît nu ar beneficia și funcționarul de această schimbare a orelor ! El nu ar mai fi nevoit să facă patru drumuri pe zi,pe timp de iarnă sau toamnă prin ploi, sloară și zăpadă. Și ar economisi încălțămintea, și altele.. Nu și-ar mai strica ochii la lumina lămpilor, ar duce un traiu mai liber. ,ar avea după amiazî timpul să se ocupe și el de micile lui treburi casnice, ni ar mai fi nevoit să-șî ceară voe pentru orî și ce lucru, și-ar supraveghea copiii mai de aproape și alte multe savantage. Pe altă vreme cu orele întrerupte 9—12 și 3—6, el este ocupat toată ziua și e în continuu pe drumuri. Să se mai fie seamă și de faptul următor: majoritatea funcționarilor din cauza scumpire chiriilor stau pe la periferiile orașului și le vine foarte greu să facă patru drumuri pe zi. — D. G. Prima academiciană în Franța Am anunțat acum cîteva zile că academia Goncourt din Franța, părăsind tradiția, a ales umn membru de sex femenin, pe d-na Judith Gautier, fiica suavului poet Theophile Gautier. D-na Judith Gautier n’a venit în contact cu mulțimea decît prin scrierile ei, cari au plăcut foarte mult. O piesă recentă a ei, „Princesse d’Amour“, de un gust pitoresc și exotic, a avut mare succes. Altminteri, academiciana duce o viață retrasă, meditativă, pe care n’o regretă. Șahul... în Iași Jocul de șah în Iași.— Politica și șahiștii__Carpiști la putere. — Machi Fișer și șahul.— De cînd datează șahul și țara. — Bolder Epureanu și Herșcu Buiu. IAȘI, 21. Octombrie. — Nu e vorba de vizita șahului la Iași, ci de șahiști, de acel cari se îndeletnicesc cu acest joc maestru. In localitate se cultivă șahul cu deosebire. Sediul principal era cafeneaua Traian, unde un număr de persoane distinse, îșî dau întîlnire pentru o partidă de șah. Nu se știe la noi jocul de șah pe bani. O mică încercare, făcută, n’a reușit. . ■ Și în această privință, moravurile s'au îmblânzit, înainte chibiții formau o adevărată plagă. Ei lăsau pe parteneri să înceapă jocul, pentru ca apoi ei să intervie cu energie.. Fiecare chibiți nu se mulțumea în ași da părerea, dar mai el singur figura. Astăzi lucrurile s-au schimbat. Chibiții sunt spectatori inofensivi și jocul poate continua în tihnă. Noi, nedispunând de om local a la Capșa, trebue să ne mulțumim cu cafeneaua Traian unde la jocul de șah, se face și puțină politică. Astfel de aci, a pornit întîî știrea,că partidul carpist vine la 9 Maiü la putere. Știrea se datorește unui ziarist carpist, în acelaș timp pasionat jucător de șah. Știrea nu s’a adeverit. Mochi Fischer, celebrul milionar, este un pasionat jucător de șah. Intr’o dimineață — sînt ani de atunci, — sosise în Iaș,își întrînd în cafeneaua Dacia, ce exista pre atunci, comandă un ceaiu și găsind pe un cunoscut, pornise cu dinsul o partidă de șah. Orele trecea. Fel de fel de lume venea și cerea să vorbească cu d. Fișer, dar, dlînsul preocupat, de jocul său, im dădu nici o atențiune. Partida a ținut pînă la ora 2 după prînz. Cîțîva intimi au declarat apoi, că celebrul arendaș a perdut, din cauza șahului, o afacere, care i-ar fi adus un cîștig de sute de mii de lei. Șahul nu se joacă în țară, decît de la venirea lui Boldur Iepureanu, ca ministru. Regretatul învățase acest joc la Paris. întors în țară, întemeie un club de șahiști la București. In Iași, nu avea decît un singur partener, pe care îl găsi demn și destul de puternic pentru a-l avea ca rival Acesta era Hoașcu Buiu. De atunci un mare bogătaș ieșean. Xîan. I .. D-na Judith Gautier VRUTE ȘI NEVRUTE IN CIȘMIGIU Sfirșit de Octombrie. Se apropie iarna cu pași uriași. E frig, bate (un vînt aspru—melancolie. Trec prin Cișmigiu, seara. Aleele pline de frunze galbene, scorojite. Tăcere și jale. Nu se mai aud melodiile muzicei militare, de la Morite-Carlo, nici răcnetul atroce al cîntăreței... negre de la „Buturugă". S’a dus și parfumul teilor și al mititeilor. Lebedele au dispărut de pe lac; au dispărut copiii zglobii și bătrînii blajini și tacticoși cari suirleiiü lebedelor bucățele de Pline, sau scuipau ca să mărească lacul. Imensa grădină pare un cimitir, atîta tăcere și nemișcare domnesc Intimsa. Țipenie de om nu se mai zărește. Trec, cu gulerul pardesiului ridicat și c o adincă jale în suflet.. Bar... colo, pe o bancă pare că se zărește ceva care se mișcă, pare că se aud cîteva șoapte. Mă furișez_ binișor și privesc un june și o lună, tmbrâțșlad, șoptindu-și dulce gură în gură, ochi în ochi—cum e mai bine. M'am depărtat ușurel,ca să nu-i turbur. O, Amor, Amor !—am exclamat, apoi adine și sincer înduioșat. Tu nu te sperii nici de ger, nici de vînt! In pustiul și nemișcarea grădinei, părăsită și ofilită tu singur aduci o notă caldă. Un tremur de viață. Cu mîinile și nasurile degerate, suportind cu nepăsare praful pe care virilul aspru li-l aruncă în ochi,eî, luna și lunul, se iubesc, se sărută, fără să se gândească o clipă că e sfîrșit de Octombrie. A-a dispărut lebedele, moșnegii și copiii — amorezatH insă, nu! Ei rămîn credincioși Cișmigiu- Lui—cuibul clasic al dragostei. Onoare fie. Amor ! Mascimin Femenine ASASINA SAU VICTIMA? Drăguță, cu ochii mari și plini de tristețe, eroina care a încercat a-și ucide iubitul, astăzi deținuta Maria Constaritinescu, răspunde calm și liniștit la întrebările puse: „Am trăit cu el nouă ani, i-am fost credincioasă și cu ușurință și cu răceală m’a părăsit pentru alta. Nu regret fapta mea! Acest „nu regret“ care confirmă gestul energic de răzbunare al micuței femei, e luat de unii cari îl aud, ca o expresie a cinismului revoltător. Auzii să vrei să ucizi, să nu reușești și în urmă să nu-ți pară rău de ceea ce cu indulgență ar putea fi luat drept o clipă de nebunie! Ei bine nu, Maria Constantinescu, consecință cu durere, cu hotărârea și dreptul ei, nu se crește că a voit să pedepsească crima morală nepedepsită prin lege prin o altă crimă blamabilă de unii dacă vreți, dar justificată în ochii ei. Și -apoi,ce și-a jucat ea în actul făptuit? Viața? Libertatea? Fericirea? Tinerețea? Oare nu erau de mult, de ani de zile, strîns legate de cel care cu false promisiuni o amăgise și în care credea ca în D-zeu? Oare timp de nouă ani ea avusese alt gând,, altă credință și bucurie decît aceea a unire pe viață cu singurul om pentru care trăise? Iar în ziua cînd văzu că totul se surpă în jurul ei, cînd hoțul onoarei și al tinerilor ei ani, fugit departe se pregătia a zimbi alteia cu acelaș zîmbet, a jura alteia aceleași minciuni, ea uită de orice legi întocmite spre a nu auzi decît clocotul inimei ei pe drept înfuriate, — să fie oare privită fără pic de indulgență? Nu și după toți oamenii ce judecă omenește, Maria Constantinescu nu poate fi privită ca asasină, ci ca o biată femeie nenorocită care în durerea ei neînchipuită a căutat să’șî facă dreptate cu riscul d’a se pierde pentru totdeauna, ea, dinainte perdută! — Farmen. i* ~ CONST. MILLE Abonamente cu premii: Qmh> !«• so.— • I inni Lei U«-i ' 3 ioni • • « 1»® Pentru străinătate prețul este îndoit TELEFON« Direcția și Administrația No. 14/10 Redacția: cu Capitala n 14/10 Provincia vm 14 90 Redacția VM DIRECTOR -Jm* r "• NUVELELE „DIMINEȚEI“ Unui puiu de vultur _ de B. NEMȚEANU Po ti?©e monezi, Te-a cumpărat un vierme ce descinde Din neamul lui Achil și-al lui Patroclu. Un vierme ce se prinde, Ușor, de orice fel de meșteșug; Ce azi e ghidușar și mîine cioclul, plin de vicleșug, Din zi îți face noapte, de tenovezit pe trei monezi, ,t>**rman vultur, fiu liber al tăriei, 1 • ți-am pierdut cel mai de seamă dar» Scăldat îmi simt tot sufletul în fiere,Titudind pe cît se pierde sfîntul har „ noi stăvili nu poți pune volniciei! Pe trei monezi! Și acum, sărmane pul, In parcul desfrînat, cu arbori tunși, In care, prin boschete, stau ascunși Alți viermi ce’nchină’n cinstea ori și puț Tu stai legat de trunchiu unui stejarl Tot omul E’n drept să se apropie de pomul Ce’ncătușează o falnică acvilă, Și, de urît, batjocură și milă, Să-ți dea un strop de hrană ! Și-ori ce ’doi&vină* E’n drept ca să te ceară pentru-o clipă, Spre a privi regula ta aripă, Ce poartă’n ori ce pană-un cer de toamnă» Și pliscul tău și ochii tăi de foc In batere de joc ! O, vultur, Prometeu înlănțuit,’ La ce ți-s bune ghiarele de fier ? Cum vei putea privi semeț spre cerj Cînd jalnicul pămînt te-a umilit ? O, rege-ai înălțime! nesfîrșite, Ce poți simți Durerea maestății umilite, Cum lași mîndria’n tină să se’ngroape, Cînd aî un trup și ghiarele aproape ? Ertare? "Vorbă searbădă, moșneagă, Ce doar pe buze veștede se’ncheagăl Ce zeii își iartă clipa de cădere ? Ce’nseamnă ’ntreaga fire—dacă tu Strivit pieri în noroi, ca și un șarpe, In loc să cazi măreț din nalte sfere ? O, nu ! Nu-i stinsă’n pieptul meu nădejdea! Cată Spre cerurile albastre înc’odată: Tu ești al lor și ele-sale tale ! Intr’un cumplit avînt De mîndră și cinstită răzvrătire, Tu culcă orice stăvili la pămînt — Și smulge’ntr’o pornire Batjocureî aripele-ți regale ! Dar dacă ai uitat Frumosul sbor din falnicu-l regat ; De nu maî poți căra Spre ceruri, printre nori; de nu-țî maî spun © Nimic șiragul zilelor de ori ; Și dacă glasul datinei străbune Mai mult nu te’nfioară—atunci a pieri, Ucis de ghiara ta ! . fi. Nemțeam IN JURUL MEU de MARIA. PAMFILE EU sunt o biată provincială și mă mir de orice, în gura mare. Mulți vor zice, citindu-oi aceste rânduri. EI, dar asta spune ce știm noi și ce vedem ,de o mie de ori ,pe clipă și nu mă vor citi pînă la sfârșit; de aceea mărturisesc de la început că scriu pentru provinciali și pentru toți acei cari mai pot să se mire. Eu n’am stat nicî odată la etaj, întîî că la noi în sat nu-s case decît cu un rînd și al doilea că în oraș nu mi-a dat nici odată mîna să urc scările de la al doilea, ori cum ar zice francezul de la primul etaj. Și acum, dacă privesc și sfidez lumea de pe terasa unui balcon frumos, e că alții plătesc pentru mine, cu alte cuvinte sînt în gazdă la o familie bogată, a cărei stăpînă ar muri dacă n’ar privi toată viața de suis. Doamne, ce se poate vedea și învăță într’o casă mare cu apartamente nesfîrșite, în cari vîzîe chiriașii deosebiți ca într’un stupar. Dar de pe bascon, ce minuni, ce mistere nu se pot vedea și pătrunde, dacă ai cerceta fereastra din fața casei tale, orî jos, i în curțile învecinate! Eu nu m’am desmetecit încă din cea dintîî mirare și deschid ochii și casc gura ca într’un bilet, iar dacă n’aș ști și eu cîte ceva de ,ale „Codului manierelor“ aș întreba toată ziua și în orîce clipă pe stăpîna casei cu care stau aproape toată vremea: — Dar fata asta frumoasă cine este, la cine vine? Ori maiorul acesta măreț, șade aci și cine este aceea care-1 petrece în corpul scării? Dar femeea de jos care închiriază odăi mobilate și al cărei rîs ascuțit și nesimpatic răsună pînă cine știe unde ? Cîte aș întreba! Așa, mă mulțumesc să prind de ici ceva, de cole ceva și după o răbdare nemărginită am ajuns să pot exclama și eu ca bucătăreasa de jos, când vede pe maior făcând curse celei cu camere mobilate: Doamne, și ce iubită cum se cade și blândă are! Și se mai uită la baba de jos! Sau să îndreptez pe vre un samsar, îndată ce-l văd că are ceva tablouri la subsuoară, sus la al treilea, la d-șoara pictor cutare. Căci acum am ajuns să știe și cine e de maior și care e iubita luî, ce face d-șoara de sus, care pictează și cît de stricată e baba de jos, care a convertit pe maior; știu sî-mîi explic ca pe apă toate semnele ce-șî fac servitoarea cu stăpâna, dacă se întîmplă să-î vie cu moș Constantin vre-o scrisoare de la fetele lui „artiste cantante“, ori dacă vede pe iubita maiorului trăgînd cu urechea să vadă dacă nu cumva pintenii adorați — sânt de lia roșiori t Iși încetează sunetul ademenitor jos, la Venera de 45 ani. # Ce bine e sa știi toate, să te urmărești mersul, să te bucuri sau să plîngi cu alții și să nu te chinuești mult, ca să afli d’e ce cutare a stins lampa mai curând, sau s’a întors tírziu în cutare noapte, de ce alături e atîta scandal că intervine poliția de fiecare dată și de ce madame Furtună, la ordonanța chiriașului său, ca să-l servească drept „chaperon“ nocturn. Nu găsesc mijloc mai frumos decît ăsta ca să-ți petreci viața, și eu F am ales ca să-mî treacă mai curînd cele treizecii de zile ce mai am de stat la apartament, într’o familie, unde stăpîna ar muri dacă ar condamna-o cineva să se uite de de jos la oameni, întâi, știți cine e d. Constantin? Să încep cu el. Cine are nevoe de cameră mobilată la al doilea etaj să vie la dînsul, sau cine se distrează de-a camera mobilată să facă de asemenea. Ar vedea în pereți lucruri minunate. Ici o fotografie oribilă, unde o femee picior pe s âdior, își arată cu un gest și mai oribil, pieptul descoperit; dacă te-am apropiat, părintele s’ar înduioșa numai decît. — E fiica mea, care e dusă acum la Constantin,apoi, se întoarce în curînd, o veți cunoaște, dacă ne învoim cu casa. Mai încolo, o altă fotografie, pe care se întinde cît încape cartonul, o altă femee ținând între degetele ce ți-le închipui numai de cu pătate galben, o țigare enormă. iMoșul se înduioșează din nou. — O altă fiică a mea. Cîntăreață la Brăila. Deasupra mesei, un alt carton, pe care un căpitan abia îșî poate struni caii de la trăsură, jos scrie: „Cu dulce amintire, Aurel“. ■% . . . VW? *** ~ Moșul suspina: — Una din fetele mele a trăit cu el. II promisese c’o ia. Niște stricați ofițerii ăștia... Iar „Aurel” surâde triumfător de pe calul strunit, ca și cum ar zice, stă! Murgule, acum, că am scăpat de bucluc. Mă cuprinde o nesfârșită mile cînd văd pe acest moșneag slabb, prăspădit, colborind scările greu și uitîndu-se din poartă încotro s’o ia. E singur și abia a av*i