Dreptatea, decembrie 1936 (Anul 10, nr. 2722-2745)
1936-12-01 / nr. 2722
Mil X. No. mi 4 pagini Taxele de trancare rlalie n nu*| merar conf. aproji rîi Directiune'l O nerale P. T. T. No. 34.850 ■ | Redacţia şi Administraţia: Bucureşti, Str. G. Clemenceau, 9 — Telefon: Redacţia 303|42, Adţia 341|02 I La aniversarea Unirii Mâine sunt 18 ani de la una din cele mai importante zile din istoria neamului românesc. Acum 18 ani, Ardealul, într’o singură voinţă, în graiul strămoşesc pe care l-a păstrat cu atâtea sacrificii, a adus actul de unire cu vechiul regat. Căzuseră lanţurile şi provinciile româneşti, eliberate de sub stăpâniri streine şi vremelnice s’au organizat, şi-au reluat în mâini fiinţa lor unitară, şi, rând pe rând, ascultând acelaş glas al sângelui, s’au alipit de fraţii lor din regatul României. 18 ani... O aniversare e totdeauna un prilej de privire retrospectivă, de adâncire a timpului şi a faptelor care au fost şi care trebue să maii urmeze. Generaţia aceasta, care a făcut războiul şi care apoi a adunat laolaltă românii de pretutindeni, generaţia aceasta, şi de-aici dela noi şi din provinciile care s’au alipit, şi-a făcut datoria întreagă, cu jertfă, cu stoicism, cu măreţie. In miezul zilelor de acum 18 ani stă încă neutilizat un material vast de mare epopeie. Românii, — ori unde i-a găsit soarta, au fost stăpâniţi ca un singur om, de aceiaş idege, de aceiaş încordare, de aceiaş spirit de jertfă, — de aceiaş mare viziune strămoştească. Şi-aşa am izbutit. Marea chemare către care au venit toţi, a fost acea nestăpânită îmboldire spre libertate, şi spre sentimentul înţelegerei şi unirii noastre sufleteşti. Pe deasupra ambiţiilor personale şi a intereselor— pe deasupra chiar a preţului pus pe viaţă, am ascultat toţi, glasul imperativ al destinului acestui neam. Şi-au fost atâtea jertfe ! In ziua de 1 Decembrie e bine să ne revizuim conştiinţele, să ne verificăm faptele, să ne controlăm felurite. Nu se poate închipui că, înaintea jertfei am putut înţelege rosturile universale ale naţiunei noastre şi am putut răspunde cu inalltă ţinută morală datoriei noastre, iar acum, după jertfa cea mare, nu mai avem aceiaş capacitate de înţelegere şi de abnegaţie. Unirea s’a realizat prin puterea de sacrificiu a armatei române, prin spiritul de disciplină pe care ni l-a insuflat măreţia idealului transmis din generaţie în generaţie, prin solidaritatea sforţarei noastre, prin spiritul şi conştiinţa creiate de alcătuirea noastră democratică, prin jertfa fără seamăn a ţărănimei române, prin lupta de păstrare a patrimoniului naţional în provinciile răşinite de streini, prin îprumtul ideii dominatoare peste forţă, a auto-determinării. Să nu uităm nici unul din aceşti factori, oricare ar fi fost ajutorul lui. Şi să înţelegem că de toţii la un joc este nevoe pentru a, desăvârşi prântr’o întregire sufletească« întregirea hotarelor geografice. Puterile care ne-at stăpânit ţinuturi româneşti şi la Est şi la Vest şi la Nord, au lucrat acolo, sistematic şi cu putere pentru transformarea fonduilui românesc a populaţiei băştinaşe. N’au izbutit să-l modifice sau să-l nimicească. Ne-a venit întreg şi nealterat. Să nu-i căutăm cusururi. Să contopim într’o singură suflare fiinţa vie a acestei naţiuni. N’am uitat nimeni prin ce greutăţi am trecut pentru a ne uni, şi nici ceiace, din noi, a hotărât pe vecie această unire. Dacă nu uităm asta, vom şti tot ce avem de făcut. Să nu uităm astăzi că spiritul românesc are formele lui de organizare în care s’a desvoltat, cu care s’a deprins, şi care-i asigură propăşirea. Să nu uităm că aceste forme s’au dovedit bune pentru cea mai mare şi mai teritoiîă încercară pe care a avut-o acest popor. Să nu uităm că aceste forme de organizare în Stat au pregătit şi sufletul şi rezistenţa fizică a neamului acesta. Că deci, ele, nu pot fi criticate cu uşurinţă şi smulse din mersul normal al evoluţiei noastre. Să ne dăm seamă în această zi de reculegere, în care, ca un omagiu adus celor ce s’au jertfit cu totul, trebuie să uităm interesele meschine şi personaje ca şi ambiţiile de răsturnare a disciplinei liber consimţite, dacă desvoltarea noastră şi de azi înainte nu poate fi asigurată de cât în acelaş cadru de libertate şi de democraţie, în care să ne unim, să ne contopim cu toții. In pagina ill-a: Declaraţia partidului latioalțărăiesc la Mesaj Panifaiaaig d-lui H.lama Departe de mine ideia de a sus-ţine că d. N. Iorga este un om de o valvare obicinuită. Din nenorocire pentru Ţară şi pentru d-sa mai toate acţiunile sale sunt lipsite de coeziunea logică şi fără fundament moral. D-sa este rodul unei îndelungate munci, unei extraordinare sensibilităţi, dar şi a unei ruşinoase vanităţi. Se zice că fostul academician, Dumitru Sturdza, auzind pe d. Iorga cum îl biciuia într’un discurs, i-a răspuns: «Domnule Iorga, nu mă pun cu d-ta, căci d-ta eşti o bibliotecă mare, dar răvăşită, nu ştiu unde trebue să caut». Este adevărat că la d. Iorga găseşti multe lucruri bune dar şi multe lucruri rele, datorite temperamentului său furtunos, care nu-i dă răgaz a studia şi a cumpăni lucrurile. Este un noroc, ca să zic astfel, pentru toţi, că după trecere de timp mai mult sau mai puţin îndelungat, d. Iorga se vede obligat să se dezică, să renege ce a spus şi să spele singur ceea ce altă dată murdărise, bineînţeles în felul său şiret. Mai mult, pentru ruşinea ce ne-o pricinueşte acţiunea unui om ajuns atât de sus pe scară socială, ne ferim să tragem toate concluziile, ce se impun. Lăsăm cititorilor să complecteze pe cele mai grele. Spre a fi înţeleşi vom expune cititorilor numai câteva cazuri, care vor zugrăvi pe acest clătinător apostol: 1. Cam aproape de începutul carierei sale, domnul Iorga a debutat prin a considera pe marele nostru Voevod Mihaiu Viteazul, drept un condotier. Aprecierea nedreaptă ne-a durut pe toti. In vremurile din urmă însă d. Iorga şi-a schimbat părerile. Spre pildă, în anul acesta d. N. Iorga a fost un apărător furios al memoriei lui Mihaiu Viteazul, atunci când domnul profesor Panaitescu după o notă greşită, numise pe mama lui Mihaiu Viteazul «cârciumăriţă». 2. După o ură grozavă contra profesorului universitar Mihail Dragomirescu, care nici nu se înscria în partidul său nici nu-l menaja prin revistele unde scria, au ajuns lucrurile la ceartă, la busculare, călimări sburătoare şi tăvăliri pe podelile Universităţii. Sfârşitul este frumos, căci în anii din urmă d. Mihail Dragomirescu a fost lăudat de d. N. Iorga pentru activitatea sa literară şi didactică. 3. A fost o vreme când marile om de Stat, Tache Ionescu, înălţânduse vertiginos în aprecierea românilor şi a străinilor, vanitatea domnului Iorga a fost atinsă. Ce nu s’a întrebuinţat atunci pentru a dobori acea podoabă a inteligenţii româneşti: presă, calomnii şi chiar congres de intelectuali în Sala Orfeu sau Bessel în care omul a fost ponegrit cu ultima neruşinare. Mai mult, unul dintre prietenii de atunci ai domnului Iorga, astăzi prietenul d-lui Goga, a publicat la adresa lui Tache Ionescu un articol intitulat: «Un om de prisos», adică o invitaţie la asasinat. Cu timpul, când domnul Iorga a văzut că Tache Ionescu nu poate fi doborât a sfârşit prin a se gudura pe lângă el şi a-l linguşi. 4. Este recent în mintea cititorilor la câte critici şi răutăţi a fost supusă persoana şi actele domnului Nicolae Titulescu. Când au început însă să apară clar rezultatele acţiunii diplomatice ale domnului Titulescu, sub povara opiniii publice, domnul Iorga a început sa-l laude. 5. De la războiul pentru întregire, d. Iorga a prins o mare slăbiciune nu numai pentru Italia, dar și pentru Mussolini. Pentru Italia... da, cui nu-i tresare sufletul la auzul cuvântului «latin, frate mai mare» care și el a sărit la timp potrivit în ajutorul neamului nostru oropsit în vreme de 1000 de ani. Dar lauda fără măsură a celor ce se întâmplau în Italia, atribuind ce este bun numai lui Mussolini, a fost mai mult decât o greşală, o crimă. D. Iorga în ţara românească nu-i oricine. Dânsul este profesor universitar, şi fost prim ministru şi ar fi putut pricepe că actele sate şi vorbele sale, prind rădăcină. Pentru educaţia acestui popor tânăr şi tară experienţă acţiunea mussoliniană a domnului Iorga a fost o otravă sufletească. Azi toţi neisprăviţii din ţara românească, goniţi din toate părţile de popor, gândesc că şi ei pot fi măcar nişte pui de Mussolini. De aci, acţiuni de propagandă, — de multe ori cu bani străini, — şi mare vrăjmăşie între oameni. Un războiu azi, ne-ar găsi mai rău desbinaţi sufleteşte decât în 1016, când atâţi şi atâţi nenorociţi au murit cu gândul că servesc patria, trădând pe fraţii lor care luptau pe front. Biserica noastră se roagă în fiecare zi : «Păzeşte-ne Doamne, de foc, de ciumă şi de împerecheri între oameni». Cele ce se întâmplă în Spania, poate să fie pildă pentru inconştienţii noştri, care se joacă cu focul. A fost un noroc, ca în poveşti, că dictatorul Mussolini, târât de alte angajamente, şi-a descoperit gândurile de revizuirea hotarelor noastre. Abia atunci a înţeles domnul Iorga serviciul ce făcuse ţării noastre prin laudele fără măsură, aduse lui Mussolini. De astă dată a văzut şi d. Iorga cât de uşor este să treci dela apostol al neamului la rolul de călău al neamului. Este drept, acum d. Iorga, a protestat din toate puterile sale de om şi de profesor. Bine a făcut! Ii mulţumim în numele nostru şi al poporului întreg, care a trecut prin frigurile, ce d. Iorga îi crease. Dar nu s’a sfârşit, d. Iorga să fie atent; codiţele acţiunii sale încă nu s’au stins; poporul nostru, care aduce greu din multe puncte de vedere, lesne a fost amăgit prin propaganda domnului Iorga şi a altor pescuitori de putere şi demnităţi, măcar că n'au partid şi sunt respinşi de ţară. Aceştia sunt hitleriştii, care aşteaptă momentul de a ne împinge în direcţiuni străine de interesele noastre. Vom mai aduce un singur caz şi cu aceasta vom termina cu d-nul Iorga, care fără "voinţa sa devine coadă de topor. 6. Idem, de la războiul nostru pentru întregire, d. Iorga a întâlnit în drumul său politic o puternică pere (Continuarea în pag. 11-a) Revenim încă odată asupra întrebărilor puse guvernului cu privire la una din cele mai mari fraude petrolifere săvârșite până în prezent. Fraudă care a fost în pregătire în momentul când am dat noi alarma și care astăzi a început să fie realizată. Este vorba de validarea drepturilor miniere nejustificate şi nelegale asupra unor terenuri din Prahova şi Dâmboviţa. O bandă de profitori a isbutit să,uue mâna , sustrângând din arhivele Statului o serie de documente aparţinând Statului cari servesc azi în faţa instanţelor de judecată contra Statului. De un an marile întreprinderi petrolifere au fost asaltate de posesorii acestor documente furate, cari le ofereau fie în schimbul participării — cu redevenţă — la viitoarele exploatări, fie pentru un onorar fix. Unele întreprinderi au refuzat ofertele, altele, şi nu din cele de mica importanţă le-au cumpărat şi se găsesc— cu ele — în faţa instanţelor de validare. Mai mult încă. Cum documentele sustrase din arhivele Statului aveau nevoe de oarecari precisiuni şi complectări nouii posesori — oameni cu trecere mare pe lângă guvernul liberal — au isbutit să scoată— de la direcţia cadastrului din ministerul domeniilor —■ copii după actele aflate la arhivă. Cu documentele din Arhivele Statului şi cu aceste copii, lupta din faţa comisiei de judecată este extrem de uşoară. Cu atât mai mult cu cât nici ministerul de industrie şi comerţ, nici cel de domenii, cari aveau datoria să apere acest important patrimoniu public nu au făcut și nici nu par dispuși să facă nimic în această direcție. Precizăm, încă odată, că sunt în (Continuare în pag. 2-a) Panamaua petroliferă Drepturi de miliarde In primejdie Cu documente furate se încearcă descrerea statului de importante terenuri petrolifere D. Rosenberg Goga a vorbit Mult așteptatul eveniment s’a pro- dus. D. Goga a vorbit la Cameră, reînoind asigurările ce pretinde că i s’au dat la Berlin, dar cari au fost desmintite promp de oficiosul hitlerist. Somat de noi timp de două luni să dea un răspuns desmintirii berlineze, d. Goga s’a refugiat în tăcerea dela Ciucea. Abia atunci când d. Rosenberg, ministrul propagandei germane, a scris un articol în care vorbeşte de «revizuirile dela caz la caz», d. Octavian Goga, care şi dânsul vorbeşte tot dela «caz la caz», a venit cu unele complectări, descleştându-şi fălcile înţepenite. Intervenţia d-lui Goga s’a făcut în rate. întâi şi-a trimis, iscoadă, pe d. Hodoş. D. Hodoş şi-a întins antenele d nu cele dela Radio) în opinia publică, încercând să culeagă impresii asupra «nouilor orientări în politica externă», preconizate de d-sa. D. Goga nu s’a vindecat încă de slăbiciunea sa pentru d. Hodoş, deşi ziaristul cu monoclu, numai buclucuri ii face. Fiindcă ce credeţi d-voastră că scrie d. Hodoş ? Nici mai mult, nici mai puţin decât că «Voelkischer Beobachter», oficiosul guvernului din Berlin, în nici un caz nu şi-ar îngădui să răspândească, sub egida sa, opinii singuratice, fără răspundere şi fără consecinţă. Pentru cei cari sunt în curent cu regimul de ordine şi de seriozitate impus presei Reich-ului, orice explicaţie în plus devine cu desăvârşire inutilă». Prin urmare, după spusa d-lui Hodoş ceea ce scrie «Voelkischer Beobachter» nu sunt «opinii singuratice, fără răspundere şi fără consecinţă». ..Este exact ceea ce am susţinut noi, când am produs, prin somaţiile noastre, muţenia subită a d-lui Goga. D. Hodoş calcă în străchini de la începutul Până la sfârşitul articolului său. Nu s’au putut afla de nâi, prin acest sondaj indicaţiile urmărite. Se puteau atribui — ostilităţile — felului încâlcit cum fusese alcătuit articolul. D. Goga a venit să facă preciziuni în Cameră. Victima a fost fireşte d. Rosenberg, ale cărui declaraţii au fost întoarse pe toate fetele, doar, doar s’ar putea găsi ceva, care să însemne respect pentru hotarele noastre sau antirevizionism. D. Rosenberg a spus clar: «revizionism dela caz la caz». Or, în momentul de faţă «cazul» este acesta: Ungaria vrea revizuire în dauna României; Ungaria este aliata Germaniei care o sprijini. «Cazul« e cum nu se poate mai lămurit. D. Rosenberg. iJk acest «caz» nu poate avea decât aceeaşi opinie ca şi Ungaria : revizionism Scăpat la discuţie, pe tema articolului d-lui Rosenberg, d. Goga a lansat câteva inadvertenţe fraze la adresa Franţei şi a d-lui Leon Blum. Aceasta, drept răspuns cuvintelor primului ministru francez, care a spus acum de curând că «Franţa se simte obligată să apere fruntariile aliaţilor ei». In schimb d. Goga a tratat cu duhul exageratei blândeţe, toate acţiunile provocatoare ale Germaniei. Din cuvintele neclare ale d-lui Rosenberg, d. Goga a scos «preţioase şi categorice asigurări pentru teritoriile noastre»; din hotărâtele şi clarele cuvinte ale d-lui Mussolini, d. Goga a scos «bucurie neîndreptăţită la Budapesta şi joc de cuvinte, cu care a vrut să se amuze Ducele la Milano». Când vorbesc oamenii dar ca d. Mussolini, atunci suntem solicitaţi să nu vedem nimic periculos în vorbele rostite şi să căutăm intenţii cari ne-ar fi binevoitoare; când vorbesc oamenii încâlcit, ca d. Rosenberg, atunci nu ni se îngăduie nici o îndoială, ci suntem solicitaţi să aplaudăm şi să ne bucurăm. Când «cazul» e clar, suntem îndemnaţi să-l veden neclar şi să aşteptăm ; când e neclar, atunci trebue să-l vedem clar şi să ne grăbim cu hotărârea. E o logică, pe care numai d. Goga o pricepe. Pentru temperarea zelului germano-îil al d-lui Goga, pentru iniţie- rea d-sale în cunoaşterea mentaîă. | tii germane, — aceiaşi ori ca şi azi, — reproducem cuvintele de mai jos, | cari deşi scrise acum şase ani de un om politic român, au aceiaşi valoare. D. Goga poate învăţa ceva din ele. Iată-le: «Germania s’a întors sau mai bine zis n’a ieşit nicio clipă din făgaşul mentalităţii celor din urmă patru decenii. înfrântă pe câmpul de luptă, în loc să cadă pradă dezagregării, spre care ar fi putut s’o împingă desnădejdea, ţara lui Wilhelm reapare tot în armura cea grea A VISELOR IMPERIALISTE, NEŞTIRBITE DE ÎNFRÂNGERE. Din umbră se înalţă spectrii ce dau năvală Pretutindeni. EI PLIMBA SU GESTIUNEA REVANŞEI ŞI DESGROAPA SUFLETUL DE OTEL AL MONARHIEI SUSPENDATE, in memento că drama nu s’a sfârşit, că un act nou e în elaborare şi că în EXAMENUL CE VA SA VIE SE VOR PLATI SCUMP SLĂBICIUNILE PREZENTULUI. Parisul va şti să reacţioneze la spovedania politică a poporului german. CINE VA TREBUI SA PRICEAPĂ IN TOATE CONSECINŢELE LUI ACEST ACT ŞI SA SE CONFORMEZE LUI, SUNTEM NOI ŢĂRILE A CĂROR ÎNTREGIRE RECENTA SA SAVARŞIT TOCMAI IN PUTEREA ACESTUI PRINCIPIU NAŢIONAL PROECTAT ASTAZI DEASUPRA LUMII CU ATATA ÎNDÂRJIRE ÎNGRIJORĂTOARE. SECRETUL NOSTRU DE EXISTENTA ESTE IN ACEST CREZ NU TREBUE SA UITAM CA TRAIM SAU CĂDEM CU EL, IN MASURA IN CARE VOM FI IN STARE SA-L ÎNSTĂPÂNIM IN CONŞTIINŢA NOASTRA ». Acestea sunt cuvintele pe cari Ie supunem meditaţiei d-lui Goga. «Slăbiciunile prezentului se vor plăti scump», atâta vreme cât nu vom fi atenţi la toate manevrele imperialiste ale Germaniei. «Drama nu s’a sfârşit» adaogă scriitorul de acum şase ani. Va pricepe, cel puțin acum, d. Goga, greşala ce o comite ? Va prinde ceva din cuvintele reproduse de noi, sau le va repudia cu dispreţ, schimbându-le cu acelea ale lui Ilie Rădulescu, maestrul inspirator al recentului «naţionalism» gogist ? Octav Orezeanu Hard I Decembrre 1936 2 lei Hienele Partidul naţional-ţărănesc a inaugurat acum câtva timp campania de întruniri antirevizioniste. Hotărârea aceasta a fost determinată de actuala situaţie externă. Guvernul liberal a privit la început nedumerit şi a calificat drept demagogice aceste întruniri — împroşcând cu noroiul insultelor pe conducătorii naţional-ţărănişti. N’a trecut însă nici o lună şi iată că guvernul liberal se simte obligat să ia acelaş drum. . Propaganda hitleristo-musulinia ■nă, sprijinită de guvernul liberal, a luat la un moment dat o aşa întorsătură, încât chiar şi cei mai convinşi adepţi ai fascismului s’au simţit obligaţi să dea înapoi. S’a văzut încă odată, câtă prevedere au avut conducătorii partidului national-ţărănesc când au pornit ciclul întrunirilor antirevizioniste. , Un elementar simţ de onestitate politică ar fi obligat pe adversarii partidului naţional-ţărănesc, să-i recunoască superioritatea prevederilor politice. In loc de aceasta, oficioasele liberale şi a sucursalelor hitleriste, continuă cu debitarea aceloraşi calomnii, pe motiv că aaceste întruniri ar fi o chestie de... partid. Să ne înţelegem. Ce este o acţiune de partid ! Tradiţia acţiunii de partid, aşa cum a făurit-o partidul liberal este asigurarea preponderenţei economice, pe căi politice, în favoarea unei minorităţi. De ani de zile partidul naţional-ţărănesc luptă pentru smulgerea doar parţială a acestei preponderente în favoarea ţărănimii. In acest sens a fost dusă lupta în ultimii ani , partidul naţionalţărănesc considerând că ridicarea economică a ţărănimii e actualmente de un interes primordial. Zvonuri de nelinişte din afara graniţelor ţării, au atras atenţia în altă parte. In faţa brutalelor ameninţări ale fascismului, au trecut pentru un moment, pe un alt plan preocupările de viaţa plină de mizerie a săteanului grija de satele cu sute de tuberculoşi, cu tineri plăpânzi, piperniciţi de subalimentaţie şi cu toţi, ţăranii în suferinţă şi conducători au venit să aducă prinosul spiritual pe altarul intereselor superioare. Aceasta se numeşte acţiune de partid î. Liberalii au autoritatea morală să vobească de asta î Ei cam în umbra sutelor de mii de jertfe din războiul precedent au făcut prin Banca Naţională şi pe spinarea poporului averii fantastice ! Este acţiune de partid atunci când uitându-ţi necazurile zilnice, vii cu tot entuziasmul la chemarea unei cerinţe de Stat ! Dar ce pot pricepe liberalii? Nimic nu-l apropie mai mult pe individ de nesimţirea de vită, decât saturaţia materială. La adunările naţional-ţărăniste, vorbindu-se de ameninţătorii de azi şi de duşmanii de mâine, fireşte că s’a pomenit de acţiunea nefastă a unor partide dela noi, cari aproape făţiş încurajează grupuri în solda celor ce ameninţă direct sau prin alţii. Dar în aceasta nu e vorba de «acţiune de partid» ci de înfierarea procedeelor unor inşi al căror moral social nu depăşeşte niciodată interesele personale. Există în alcătuirea societăţii noastre — ca şi în alte alcătuiri similare — un număr de indivizi al căror nivel spiritual nu depăşeşte niciodată politicianismul arivist şi profitor. Pentru ei orice manifestare spirituală, publică, e o acţiune de partid. Partidul liberal, e concretizarea prin excelenţă a unei asemenea mentalităţi. Ia toată activitatea lui acest partid a urmărit economicul. Afacerismul a fost cea mai înaltă nuanţă de spiritualitate, ce a manifestat-o vreodată. Dincolo de afacerism totul e politic, politicianizat, subordonat afacerismului. Nu e deci de mirare că inconştienţa reprezentanţilor acestui partid merge atât de departe încât califică drept «politicianiste» adunări în care e vorba exclusiv de interese generale de stat. Partidul liberal vede peste tot şi oricând numai interese de grup, de partid, — şi consecvent acestei mentalitai, califică drept «politicianism» protestele antirevizioniste. Este consecventă de vită sătulă şi dispreţuitoare de viaţă înaltă spirituală. Dacă reprezentanţii partidului liberal sunt incapabili să priceapă o acţiune, să nu fie cel puţin atât de josnici şi să nu întineze cu noroiul clevetirilor, intenţiile cele mai pure ale unui popor. Uitând lipsurile şi necazurile lor, sute de mii de inşi vin să-şi îndeplinească o datorie supremă. De după tărăbile liberale ce adăpostesc cele mai veroase afaceri, corporaţia unor bandiţi dibaci, îl insultă. E gestul hienelor ce aşteaptă să tarifeze în aur, entuziasmul gloatelor ce vin să-şi ofere sângele pentru vin ideal. Alexandru Lipcan D. Inculeţ, la mesaj... D. Ion Inculeţ şi-a rostit discursul la mesaj în numele guvernului. Ascultând pe d. Inculeţ avem impresia că în România este numai fericire, că pretutindeni curge lapte şi miere. D. Inculeţ este mulţumit că budgetul în 1931—35 a fost deficitar cu 25 miliarde, dar e mulţumit că budgetul 1935—1936 are un sold excedentar de ISO milioane. D. Inculeţ este mulţumit că s’au numit câteva sute de moaşe şi felicită şi pe d. G. Văntu, raportor, care e un fel de moaşă intelectuală. Dar pe cine nu felicită d. Inculeţ ! Toată lumea să trăiască şi românul să prospere , iată deviza d-lui Inculeţ ! Iar românul d-lui Inculeţ este liberalul. In aceşti trei ani de guvernare, au prosperat liberalii. Au acaparat ultimele izvoare ale avuţiei naţionale. Au acaparat şi au exploatat. Prea fericitul Vania Inculeţ nu vede mizeria atroce care s’a întins în toată ţara. Nu vede anarhia semănată de liberali. Nu vrea să ne spună nimic de complicitatea guvernului cu asasinii lui I. G. Duca. Nu vrea să ridice vălul asupra unor «secrete» de fabricaţie ale unei catastrofale guvernări. Dar d. Inculeţ este surâzător, aşaa cum numai d. C. Argetoianu poate fi surâzător. Surâsul este cinic clar. Atât d. Argetoianu cât şi d. Inculeţ aveau un singur secret de fabricaţie: puterea. Având puterea îşi creiau partizani, partid şi tradiţie. Tradiţia partidului liberal este tradiţia, afacerismului brutal şi veros aşa cum o practică ploeştenii d-lui Ghiaţă în cazul petroliferelor.