Dreptatea, decembrie 1936 (Anul 10, nr. 2722-2745)

1936-12-01 / nr. 2722

Mil X. No. mi 4 pagini Taxele de trancare rlal­ie n nu*| merar con­f. aproji rîi Directiune'l O nerale P. T. T. No. 34.85­0 ■ | Redacţia şi Administraţia: Bucureşti, Str. G. Clemenceau, 9 — Telefon: Redacţia 303|42, Ad­ţia 341|02 I La aniversarea Unirii Mâine sunt 18 ani de la una din cele mai impor­tante zile din istoria neamului românesc. Acum 18 ani, Ardealul, într’o singură voinţă, în graiul strămoşesc pe care l-a păstrat cu atâtea sacri­ficii, a adus actul de unire cu vechiul regat. Căzuseră lanţurile şi provinciile româneşti, elibe­rate de sub stăpâniri streine şi vremelnice s’au orga­nizat, şi-au reluat în mâini fiinţa lor unitară, şi, rând pe rând, ascultând ace­laş glas al sângelui, s’au alipit de fraţii lor din regatul României. 18 ani... O aniversare e totdeauna un prilej de privire re­trospectivă, de adâncire a timpului şi a faptelor care au fost şi care trebue să maii urmeze. Generaţia aceasta, care a făcut războiul şi care apoi a adunat laolaltă românii de pretutindeni, gene­raţia aceasta, şi de-aici dela noi şi din provinciile care s’au alipit, şi-a făcut datoria întreagă, cu jertfă, cu stoicism, cu măreţie. In miezul zilelor de acum 18 ani stă încă neutili­zat un material vast de mare epopeie. Românii, — ori unde i-a găsit soarta, au fost stă­pâniţi ca un singur om, de aceiaş idege, de aceiaş în­cordare, de aceiaş spirit de jertfă, — de aceiaş mare viziune strămoştească. Şi-aşa am izbutit. Marea chemare către care au venit toţi, a fost acea nestăpânită îmboldire spre libertate, şi spre sentimentul înţelegerei şi unirii noastre sufleteşti. Pe deasupra ambiţiilor personale şi a intereselor— pe deasupra chiar a preţului pus pe viaţă, am ascultat toţi, glasul imperativ al destinului acestui neam. Şi-au fost atâtea jertfe ! In ziua de 1 Decembrie e bine să ne revizuim con­ştiinţele, să ne verificăm faptele, să ne controlăm fe­lurite. Nu se poate închipui că, înaintea jertfei am putut înţelege rosturile universale ale naţiunei noastre şi a­m putut răspunde cu inalltă ţinută morală datoriei noastre, iar acum, după jertfa cea mare, nu mai avem aceiaş capacitate de înţelegere şi de abnegaţie. Unirea s’a realizat prin puterea de sacrificiu a ar­matei române, prin spiritul de disciplină pe care ni l-a insuflat măreţia idealului transmis din generaţie în generaţie, prin solidaritatea sforţarei noastre, prin spiritul şi conştiinţa creiate de alcătuirea noastră de­mocratică, prin jertfa fără seamăn a ţărănimei ro­mâne, prin lupta de păstrare a patrimoniului naţional în provinciile răşinite de streini, prin îprum­tul ideii dominatoare peste forţă, a auto-determinării. Să nu uităm nici unul din aceşti factori, oricare ar fi fost ajutorul lui. Şi să înţel­egem că de toţii la un joc este nevoe pentru a, desăvârşi prântr’o întregire sufletească« în­tregirea hotarelor geografice. Puterile care ne-at­ stăpânit ţinuturi româneşti şi la Est şi la Vest şi la Nord, au lucrat acolo, sistema­tic şi cu putere pentru transformarea fonduilui româ­nesc a populaţiei băştinaşe. N’au izbutit să-l modifice sau să-l nimicească. Ne-a venit întreg şi nealterat. Să nu-i căutăm cusururi. Să contopim într’o singură suflare fiinţa vie a acestei naţiuni. N’am­ uitat nimeni prin ce greutăţi am trecut pen­tru a ne uni, şi nici ceiace, din noi, a hotărât pe vecie această unire. Dacă nu uităm asta, vom şti tot ce avem de făcut. Să nu uităm astăzi că spiritul românesc are formele lui de organizare în care s’a desvoltat, cu care s’a deprins, şi care-i asigură propăşirea. Să nu uităm că aceste forme s’au dovedit bune pentru cea mai mare şi mai teritoiîă încercară pe care a avut-o acest popor. Să nu uităm că aceste forme de organizare în Stat au pregătit şi sufletul şi rezistenţa fizică a neamului acesta. Că deci, ele, nu pot fi criticate cu uşurinţă şi smulse din mersul normal al evoluţiei noastre. Să ne dăm seamă în această zi de reculegere, în care, ca un omagiu adus celor ce s’au jertfit cu totul, trebuie să uităm interesele meschine şi personaje ca şi ambiţiile de răsturnare a disciplinei liber consimţite, da­că desvoltarea noastră şi de azi înainte nu poate fi asigurată de cât în acelaş cadru de libertate şi de de­mocraţie, în care să ne unim, să ne contopim cu toții. In pagina ill-a: Declaraţia partidului latio­al­­țărăiesc la Mesaj Panifaiaaig d-lui H.­lama Departe de mine idei­a de a sus-­­­ţine că d. N. Iorga este un om de o valvare obicinuită.­­ Din nenorocire pentru Ţară şi pentru d-sa mai toa­te acţiunile sale sunt lipsite de co­eziunea logică şi fără fundament moral. D-sa este rodul unei înde­lungate munci, unei extraordinare sensibilităţi, dar şi a unei ruşinoa­se vanităţi. Se zice că fostul acade­mician, Dumitru Sturdza, auzind pe d. Iorga cum îl biciuia într’un dis­curs, i-a răspuns: «Domnule Iorga, nu mă pun cu d-ta, căci d-ta eşti o bibliotecă mare, dar răvăşită, nu ştiu unde trebue să caut». Este adevărat că la d. Iorga gă­seşti multe lucruri bune dar şi mul­­te lucruri rele, datorite tempera­mentului său furtunos, care nu-i dă răgaz a studia şi a cumpăni lu­crurile. Este un noroc, ca să zic astfel, pentru toţi, că după trecere de timp mai mult sau mai puţin îndelungat, d. Iorga se vede obligat să se dezi­că, să renege ce a spus şi să spele singur ceea ce altă dată murdărise, bineînţeles în felul său şiret. Mai mult, pentru ruşinea ce ne-o pri­­cinueşte acţiunea unui om ajuns a­­tât de sus pe scară socială, ne fe­rim să tragem toate concluziile, ce se impun. Lăsăm cititorilor să com­­plecteze pe cele mai grele. Spre a fi înţeleşi vom expune ci­titorilor numai câteva cazuri, care vor zugrăvi pe acest clătinător a­­postol: 1. Cam aproape de începutul ca­rierei sale, domnul Iorga a debutat prin a considera pe marele nostru Voevod Mihaiu Viteazul, drept un condotier. Aprecierea nedreaptă ne-a durut pe toti. In vremurile din urmă însă d. Iorga şi-a schimbat părerile. Spre pildă, în anul acesta d. N. Iorga a fost un apărător fu­rios al memoriei lui Mihaiu Vitea­zul, atunci când domnul profesor Panaitescu după o notă greşită, nu­mise pe mama lui Mihaiu Viteazul «cârciumăriţă». 2. După o ură grozavă contra pro­fesorului universitar Mihail Drago­­mirescu, care nici nu se înscria în partidul său nici nu-l menaja prin revistele unde scria, au ajuns lucru­rile la ceartă, la busculare, călimări sburătoare şi tăvăliri pe podelile Universităţii. Sfârşitul este frumos, căci în anii din urmă d. Mihail Dra­gomirescu a fost lăudat de d. N. Iorga pentru activitatea sa literară şi didactică. 3. A fost o vreme când marile om de Stat, Tache Ionescu, înălţându­­se vertiginos în aprecierea români­lor şi a străinilor, vanitatea dom­nului Iorga a fost atinsă. Ce nu s’a întrebuinţat atunci pentru a dobori acea podoabă a inteligenţii româ­neşti: presă, calomnii şi chiar con­gres de intelectuali în Sala Orfeu sau Bessel în care omul a fost po­negrit cu ultima neruşinare. Mai mult, unul dintre prietenii de a­­tunci ai domnului Iorga, astăzi prie­tenul d-lui Goga, a publicat la a­­dresa lui Tache Ionescu un arti­col intitulat: «Un om de prisos», a­­dică o invitaţie la asasinat. Cu tim­pul, când domnul Iorga a văzut că Tache Ionescu nu poate fi doborât a sfârşit prin a se gudura pe lân­gă el şi a-l linguşi. 4. Este recent în mintea cititori­lor la câte critici şi răutăţi a fost supusă persoana şi actele domnu­lui Nicolae Titulescu. Când au în­ceput însă să apară clar rezultatele acţiunii diplomatice ale domnului Titulescu, sub povara opiniii publi­ce, domnul Iorga a început sa-l laude. 5. De la războiul pentru întregire, d. Iorga a prins o mare slăbiciune nu numai pentru Italia, dar și pen­tru Mussolini. Pentru Italia... da, cui nu-i tresare sufletul la auzul cuvântului «latin, frate mai mare» care și el a sărit la timp potrivit în ajutorul neamului nostru oropsit în vreme de 1000 de ani. Dar lau­da fără măsură a celor ce se în­tâmplau în Italia, atribuind ce este bun numai lui Mussolini, a fost mai mult decât o greşală, o crimă. D. Iorga în ţara românească nu-i oricine. Dânsul este profesor univer­sitar, şi fost prim ministru şi ar fi putut pricepe că actele sate şi vor­bele sale, prind rădăcină. Pentru e­­ducaţia acestui popor tânăr şi tară experienţă acţiunea mussolinia­­nă a domnului Iorga a fost o otravă sufletească. Azi toţi neispră­viţii din ţara românească, goniţi din toate părţile de popor, gândesc că şi ei pot fi măcar nişte pui de Mus­solini. De aci, acţiuni de propagan­dă, —­ de multe ori cu bani străini, — şi mare vrăjmăşie între oameni. Un războiu azi, ne-ar găsi mai rău desbinaţi sufleteşte decât în 1016, când atâţi şi atâţi nenorociţi au murit cu gândul că servesc patria, trădând pe fraţii lor care luptau pe front. Biserica noastră se roagă în fiecare zi : «Păzeşte-ne Doamne, de foc, de ciumă şi de împerecheri între oameni». Cele ce se întâmplă în Spania, poate să fie pildă pentru in­conştienţii noştri, care se joacă cu focul. A fost un noroc, ca în poveşti, că dictatorul Mussolini, târât de alte angajamente, şi-a descoperit gându­rile de revizuirea hotarelor noastre. Abia atunci a înţeles domnul Iorga serviciul ce făcuse ţării noastre prin laudele fără măsură, aduse lui Mus­solini. De astă dată a văzut şi d. Iorga cât de uşor este să treci dela apostol al neamului la rolul de că­lău al neamului. Este drept, acum d. Iorga, a protestat din toate puterile sale de om şi de profesor. Bine a făcut! Ii mulţumim în numele nos­tru şi al poporului întreg, care a trecut prin frigurile, ce d. Iorga îi crease. Dar nu s’a sfârşit, d. Iorga să fie atent; codiţele acţiunii sale încă nu s’au stins; poporul nostru, care a­duce greu din multe puncte de vedere, lesne a fost amăgit prin propaganda domnului Iorga şi a al­­tor pescuitori de putere şi demnită­ţi, măcar că n'au partid şi sunt res­pinşi de ţară. Aceştia sunt hitleriş­­tii, care aşteaptă momentul de a ne împinge în direcţiuni străine de in­­teresele noastre. Vom mai aduce un singur caz şi cu aceasta vom termina cu d-nul Iorga, care fără "voinţa sa devine­­ coadă de topor. 6. Idem, de la războiul nostru pen­tru întregire, d. Iorga a întâlnit în drumul său politic o puternică pere (Continuarea în pag. 11-a) Revenim încă odată asupra între­bărilor puse guvernului cu privire la una din cele mai mari fraude pe­trolifere săvârșite până în prezent. Fraudă care a fost în pregătire în momentul când am dat noi alarma și care astăzi a început să fie rea­lizată. Este vorba de validarea drepturi­­lor miniere nejustificate şi nelegale asupra unor terenuri din Prahova şi Dâmboviţa. O bandă de profitori a isbutit să,­uue mâna , sustrân­­gând din arhivele Statului o serie de documente aparţinând Statului cari servesc azi în faţa instanţelor de judecată contra Statului. De un an marile între­prinderi petrolifere au fost asaltate de posesorii­­ acestor documente furate, cari le ofereau fie în schimbul participării — cu redevenţă — la viitoarele exploatări, fie pentru un onorar fix. Unele între­prin­deri au refuzat ofertele, al­tele, şi nu din cele de mica importanţă le-au cumpă­rat şi se găsesc— cu ele — în faţa instanţelor de vali­dare. Mai mult încă. Cum docu­mentele sustrase din arhi­vele Statului aveau nevoe de oarecari precisiuni şi complectări nouii posesori — oameni cu trecere mare pe lângă guvernul libe­ral — au isbutit să scoată—­­ de la direcţia cadastrului din ministerul domeniilor —■ copii după actele aflate la arhivă. Cu documentele din Arhivele Statului şi cu aceste copii, lupta din fa­ţa comisiei de judecată este extrem de uşoară. Cu atât mai mult cu cât nici ministerul de industrie şi comerţ, nici cel de dome­nii, cari aveau datoria să apere acest important pa­trimoniu public nu au fă­cut și nici nu par dispuși să facă nimic în această di­recție. Precizăm, încă odată, că sunt în (Continuare în pag. 2-a) Panamaua petroliferă Drepturi de miliarde In primejdie Cu documente furate se încearcă descrerea statului de importante terenuri petrolifere D. Rosenberg Goga a vorbit Mult așteptatul eveniment s’a pro-­ dus. D. Goga a vorbit la Cameră, re­­înoind asigurările ce pretinde că i s’au dat la Berlin, dar cari au fost desmintite promp de oficiosul hitle­rist. Somat de noi timp de două luni să dea un răspuns desmintirii ber­­lineze, d. Goga s’a refugiat în tăce­rea dela Ciucea. Abia atunci când d. Rosenberg, ministrul propagandei germane, a scris un articol în care vorbeşte de «revizuirile dela caz la caz», d. Oc­­tavian Goga, care şi dânsul vorbeşte tot dela «caz la caz», a venit cu u­­nele complectări, descleştându-şi fălcile înţepenite. Intervenţia d-lui Goga s’a făcut în rate. întâi şi-a trimis, iscoadă, pe d. Hodoş. D. Hodoş şi-a întins antenele d nu cele dela Radio) în o­­pinia publică, încercând să culeagă impresii asupra «nouilor orientări în politica externă», preconizate de d-sa. D. Goga nu s’a vindecat încă de slăbiciunea sa pentru d. Hodoş, deşi ziaristul cu monoclu, numai bu­­clucuri ii face. Fiindcă ce credeţi d-voastră că scrie d. Hodoş ? Nici mai mult, nici mai puţin decât că «Voelkischer Beobachter», oficiosul guvernului din Berlin, în nici un caz nu şi-ar îngădui să răspândească, sub egida sa, opinii singuratice, fără răspun­dere şi fără consecinţă. Pentru cei cari sunt în curent cu regimul de or­­dine şi de seriozitate impus presei Reich-ului, orice explicaţie în plus devine cu desăvârşire inutilă». Prin urmare, după spusa d-lui Ho­doş ceea ce scrie «Voelkischer Beo­bachter» nu sunt «opinii singurati­ce, fără răspundere şi fără conse­cinţă». ..Este exact ceea ce am susţinut noi, când am produs, prin somaţiile noa­stre, muţenia subită a d-lui Goga. D. Hodoş calcă în străchini de la începutul Până la sfârşitul artico­lului său. Nu s’au putut afla de nâi, prin acest sondaj indicaţiile urmă­rite. Se puteau atribui — ostilităţile — felului încâlcit cum fusese alcă­tuit articolul. D. Goga a venit să facă preciziuni în Cameră. Victima a fost fireşte d. Rosen­berg, ale cărui declaraţii au fost în­toarse pe toate fetele, doar, doar s’ar putea găsi ceva, care să însemne respect pentru hotarele noastre sau antirevizionism. D. Rosenberg a spus clar: «revizio­nism dela caz la caz». Or, în momen­tul de faţă «cazul» este acesta: Unga­ria vrea revizuire în dauna Româ­niei; U­ngaria este aliata Germa­­niei care o sprijin­i. «Cazul« e cum nu se poate mai lămurit. D. Rosenber­g. i­Jk acest «caz» nu poate avea decât aceeaşi opinie ca şi Ungaria : revizionism Scăpat la discuţie, pe tem­a arti­colului d-lui Rosenberg, d. Goga a lansat câteva inadvertenţe fraze la adresa Franţei şi a d-lui Leon Blum. Aceasta, drept răspuns cuvintelor primului ministru francez, care a spus acum de curând că «Franţa se simte obligată să apere fruntariile aliaţilor ei». In schimb d. Goga a tratat cu du­hul exageratei blândeţe, toate acţiu­nile provocatoare ale Germaniei. Din cuvintele neclare ale d-lui Ro­senberg, d. Goga a scos «preţioase şi categorice asigurări pentru teri­toriile noastre»; din hotărâtele şi cla­rele cuvinte ale d-lui Mussolini, d. Goga a scos «bucurie neîndreptăţită la Budapesta şi joc de cuvinte, cu care a vrut să se amuze Ducele la Milano». Când vorbesc oamenii d­ar ca d. Mussolini, atunci suntem solicitaţi să nu vedem nimic periculos în vor­bele rostite şi să căutăm intenţii cari ne-ar fi binevoitoare; când vorbesc oamenii încâlcit, ca d. Rosenberg, a­­tunci nu ni se îngăduie nici o în­doială, ci suntem solicitaţi să aplau­dăm şi să ne bucurăm. Când «cazul» e clar, suntem în­demnaţi să-l veden­ neclar şi să aş­teptăm ; când e neclar, atunci tre­bue să-l vedem clar şi să ne grăbim cu hotărârea. E o logică, pe care numai d. Goga o pricepe. Pentru temperarea zelului germa­­no-îil al d-lui Goga, pentru iniţie-­ rea d-sale în cunoaşterea mentaî­ă. | tii germane, — aceiaşi ori ca şi azi,­­ — reproducem cuvintele de mai jos, | cari deşi scrise acum şase ani de un­­ om politic român, au aceiaşi valoare. D. Goga poate învăţa ceva din ele. Iată-le: «Germania s’a întors sau mai bine zis n’a ieşit nicio clipă din făgaşul mentalităţii celor din urmă patru decenii. înfrântă pe câmpul de lup­­tă, în loc să cadă pradă dezagregă­rii, spre care ar fi putut s’o împin­­gă desnădejdea, ţara lui Wilhelm reapare tot în armura cea grea A VISELOR IMPERIALISTE, NE­ŞTIRBITE DE ÎNFRÂNGERE. Din umbră se înalţă spectrii ce dau năvală Pretutindeni. EI PLIMBA SU GESTIUNEA REVANŞEI ŞI DESGROAPA SUFLETUL DE O­­TEL AL MONARHIEI SUSPEN­­DATE, in memento că drama nu s’a sfârşit, că un act nou e în elabo­rare şi că în EXAMENUL CE VA SA VIE SE VOR PLATI SCUMP SLĂBICIUNILE PREZENTULUI. Parisul va şti să reacţioneze la spovedania politică a poporului ger­­man. CINE VA TREBUI SA PRI­CEAPĂ IN TOATE CONSECINŢE­LE LUI ACEST ACT ŞI SA SE CONFORMEZE LUI, SUNTEM NOI ŢĂRILE A CĂROR ÎNTRE­GIRE RECENTA SA SAVARŞIT TOCMAI IN PUTEREA ACESTUI PRINCIPIU NAŢIONAL PROEC­­TAT ASTAZI DEASUPRA LUMII CU ATATA ÎNDÂRJIRE ÎNGRI­JORĂTOARE. SECRETUL NOSTRU DE EX­ISTENTA ESTE IN ACEST CREZ NU TREBUE SA UITAM CA TRA­­IM SAU CĂDEM CU EL, IN MA­­SURA IN CARE VOM FI IN STA­RE SA-L ÎNSTĂPÂNIM IN CON­­ŞTIINŢA NO­ASTRA ». Acestea sunt cuvintele pe cari Ie supunem meditaţiei d-lui Goga. «Slăbiciunile prezentului se vor plăti scump», atâta vreme cât nu vom fi atenţi la toate manevrele im­perialiste ale Germaniei. «Drama nu s’a sfârşit» adaogă scriitorul de acum şase ani. Va pricepe, cel puțin acum, d. Goga, greşala ce o comite ? Va prinde ceva din cuvintele re­produse de noi, sau le va repudia cu dispreţ, sch­imbându-le cu acelea ale lui Ilie Rădulescu, maestrul inspi­rator al recentului «naţionalism» gogist ? Octav Orezeanu Hard­ I Decembrre 1936 2 lei Hienele Partidul naţional-ţărănesc a inau­gurat acum câtva timp campania de întruniri antirevizioniste. Hotă­rârea aceasta a fost determinată de actuala situaţie externă. Guvernul liberal a privit la început nedume­rit şi a calificat drept demagogice aceste întruniri — împroşcând cu noroiul insultelor pe conducătorii naţional-ţărănişti. N’a trecut însă nici o lună şi iată că guvernul li­beral se simte obligat să ia acelaş drum. . Propaganda hitleristo-musulinia ■­nă, sprijinită de guvernul liberal, a luat la un moment dat o aşa în­torsătură, încât chiar şi cei mai convinşi adepţi ai fascismului s’au simţit obligaţi să dea înapoi. S’a văzut încă odată, câtă preve­dere au avut conducătorii partidu­lui nation­al-ţărănesc când au por­nit ciclul întrunirilor antirevizio­niste. , Un elementar simţ de onestitate politică ar fi obligat pe adversarii partidului naţional-ţărănesc, să-i recunoască superioritatea prevede­rilor politice. In loc de aceasta, ofi­cioasele liberale şi a sucursalelor hitleriste, continuă cu debitarea a­­celora­şi calomnii, pe motiv că a­­aceste întruniri ar fi o chestie de... partid. Să ne înţelegem. Ce este o acţiune de partid ! Tradiţia acţiunii de partid, aşa cum a făurit-o partidul liberal este asigurarea preponderenţei economi­ce, pe căi politice, în favoarea u­­nei minorităţi. De ani de zile parti­dul naţional-ţărănesc luptă pentru smulgerea doar parţială a acestei preponderente în favoarea ţărăni­mii. In acest sens a fost dusă lupta în ultimii ani , partidul naţional­­ţărănesc considerând că ridicarea e­­conomică a ţărănimii e actualmen­te de un interes primordial. Zvonuri de nelinişte din afara graniţelor ţării, au atras atenţia în altă parte. In faţa brutalelor ame­ninţări ale fascismului, au trecut pentru un moment, pe un­ alt plan preocupările de viaţa plină de mi­zerie a săteanului grija de satele cu sute de tuberculoşi, cu tineri plăpânzi, piperniciţi de subalimen­­taţi­e şi cu toţi, ţăranii în suferin­ţă şi conducători au venit să aducă prinosul spiritual pe altarul inte­reselor superioare. Aceasta se numeşte acţiune de partid î­­. Liberalii au autoritatea morală să vobească de asta î Ei cam­ în umbra sutelor de mii de jertfe din războiul precedent au făcut prin Banca Naţională şi pe spinarea poporului averii fantas­tice ! Este acţiune de partid atunci când uitându-ţi necazurile zilnice, vii cu tot entuziasmul la chemarea unei cerinţe de Stat ! Dar ce pot pricepe liberalii? Nimic nu-l apropie mai mult pe individ de nesimţirea de vită, decât saturaţia materială. La adunările naţional-ţărăniste, vorbindu-se de ameninţătorii de azi şi de duşmanii de mâine, fireşte că s’a pomenit de acţiunea nefastă a unor partide dela noi, cari aproape făţiş încurajează grupuri în solda celor ce ameninţă direct sau prin alţii. Dar în aceasta nu e vorba de «ac­ţiune de partid» ci de înfierarea procedeelor unor inşi al căror mo­ral social nu depăşeşte niciodată in­teresele personale. Există în alcătuirea societăţii noastre — ca şi în alte alcătuiri si­milare — un număr de indivizi al căror nivel spiritual nu depăşeşte niciodată politicianismul arivist şi profitor. Pentru ei orice manifesta­re spirituală, publică, e o acţiune de partid. Partidul liberal, e concretizarea prin excelenţă a unei asemenea mentalităţi.­­ Ia toată activitatea lui acest par­tid a urmărit economicul. Afacerismul a fost cea mai înaltă nuanţă de spiritualitate, ce a mani­festat-o vreodată. Dincolo de afacerism totul e po­litic, politicianizat, subordonat afa­­cerismului. Nu e deci de mirare că inconştien­ţa reprezentanţilor acestui partid merge atât de departe încât califi­că drept «politicianiste» adunări în care e vorba exclusiv de interese gen­erale de stat. Partidul liberal vede peste tot şi oricând numai interese de grup, de partid, — şi consecvent acestei men­­talitai, califică drept «politicia­nism» protestele antirevizioniste. Este consecventă de vită sătulă şi dispreţuitoare de viaţă înaltă spi­­rituală.­­ Dacă reprezentanţii partidului li­beral sunt incapabili să priceapă o acţiune, să nu fie cel puţin atât de josnici şi să nu întineze cu noroiul clevetirilor, intenţiile cele mai pure ale unui popor. Uitând lipsurile şi necazurile lor, sute de mii de inşi vin să-şi îndepli­nească o datorie supremă. De după tărăbile liberale ce adă­postesc cele mai veroase afaceri, corporaţia unor bandiţi dibaci, îl insultă. E gestul hienelor ce aşteaptă să tarifeze în aur, entuziasmul gloate­lor ce vin să-şi ofere sângele pen­tru vin ideal. Alexandru Lipcan D. Inculeţ, la mesaj... D. Ion Inculeţ şi-a rostit discur­sul la mesaj în numele guvernului. Ascultând pe d. Inculeţ avem im­presia că în România este numai fericire, că pretutindeni curge lap­te şi miere. D. Inculeţ este mulţumit că bud­getul în 1931—35 a fost deficitar cu 25 miliarde, dar e mulţumit că bud­getul 1935—1936 are un sold exceden­tar de ISO milioane.­­ D. Inculeţ este mulţumit că s’au numit câteva sute de moaşe şi fe­licită şi pe d. G. Văntu, raportor, care e un fel de moaşă intelectuală. Dar pe cine nu felicită d. Inculeţ ! Toată lumea să trăiască şi românul să prospere , iată deviza d-lui In­­culeţ ! Iar românul d-lui Inculeţ este li­beralul. In aceşti trei ani de guver­nare, au prosperat liberalii. Au a­­caparat ultimele izvoare ale avuţiei naţionale. Au acaparat şi au exploa­­tat. Prea fericitul Vania Inculeţ nu vede mizeria atroce care s’a întins în toată ţara. Nu vede anarhia se­mănată de liberali. Nu vrea să ne spună nimic de complicitatea gu­vernului cu asasinii lui I. G. Duca. Nu vrea să ridice vălul asupra unor «secrete» de fabricaţie ale unei ca­tastrofale guvernări. Dar d. Inculeţ este surâzător, aşaa cum numai d. C. Argetoianu poate fi surâzător. Surâsul este cinic clar. Atât d. Argetoianu cât şi d. Incu­­leţ aveau un singur secret de fa­bricaţie: puterea. Având puterea îşi creiau partizani, partid şi tradiţie. Tradiţia partidului liberal este tradiţia, afacerismului brutal şi ve­ros aşa cum o practică ploeştenii d-lui Ghiaţă în cazul petroliferelor.

Next