Ecoul Moldovei, 1897-1898 (Anul 7, nr. 1-141)

1898-01-15 / nr. 27

ECOUL MOLDOVEI francesa, care e sătula de vestita panama, de afacerea Dreyfus și de jidanii Germani, de sigur că ne ar face rasbot îndată ce am transporta măcar numai un jidan peste hotarele ei. Eu cred ca guvernul otoman nu v’ar primi nici în Palestina. Prin toate locurile v’aţi făcut urgisiţi, nu numai la noi, ci chiar şi argentinenii retrimit vapoarele încărcate cu ovrei acolo de unde au venit. Voi ca oameni încrezuţi vă consideraţi de popor ales, cu toate că lumea are altă părere despre voi. Ce voiţi dar, când veniţi să va plângeţi înaintea mea că starea voastră aici e insuportabila? V’am spus clar și deschis ca nici antisemitul cel mai încarnat nu cugetă sa surprindă pe ovrei cu o a doua noapte a Satului Bartholomew ori a vecerniei siciliane ; dar daca ma gândesc la această a doua alternativa desperatoare, ca pământul Europei ori rămâne creștin, ori cu trup cu suflet spiritualiceşte şi materialiceşte se evreisează, atunci înţeleg cum mulţi ţin mai firesc şi salutar la expulsarea ovreilor. Ca creştin bun ţin de a mea datorie să vâ declar, ca nici un german nu a aflat pe acest pământ acea fericire şi binecuvântare ca şi voi, tocmai în urma iubirei noastre cătră aproapele, ceeace durere, la voi nu se găseşte, căci noi în fiecare om vedem pe de-aproape nostru, pe când voi nu. La noi aţi aflat ospitalitate şi bună-primire. Iar acum mă provoc la sentimentele voastre şi întreb: până când veţi mai socoti pe ţărani vitele voastre? In definitiv fiecare îşi zideşte iadul sau propriu. Dacă, deci voi vă plângeţi că împreuna-vieţuire cu poporul creştin este pentru voi un iad adevărat, va rog nu mai călcaţi pragul casei mele, ci căutaţi pământul mântuire!, mergeţi în sinagoga şi cântaţi acolo cântările voastre de durere. Dreyfus şi Emile Zola Ori Dreyfus n’a fost vinovat şi atunci nu trebuia condamnat, ori a fost condamnat pe drept şi atunci această afacere nu se cădea să se desmorminteze. Că conciliu d de răsboi din Franţa a fost în stare de a pedepsi pe un nevinovat e ceva nefiresc o oribil, e o crimă îngrozitoare numai a presupune un asemenea lucru. Unii caută probe pentru nevinovâţiea lui Dreyfus. De aceasta insă nu e nevoie Pentru ca Dreyfus să fi fost condamnat a trebuit să fie dovezi prea îndestulătoare, căci de îndată ce erau în nesiguranţă, mai mult încă de îndată ce umbră de îndoială s’ar fi întrezărit, consiliu de răsboi ştiea datoria lui. Intre membrii consiliului de răsboi şi între căpitanul Dreyfus, nu putea exista nici o ură personală, nici o invidie şi chiar de ar fi fost aşa dacă în antichitate şi Helenui îşi lasau duşmăniile la porţile cetăţeî cinil ţara era ameninţată, cu atît ma! mult în secolul nostru, acest consiliu de răsboi compus din celebrităţile, capacităţile şi somităţile Franţiei, nu s’ar fi putut îngroşî nici o dată de a pedepsi pe un nevinovat. Cine a urmat cu interes procesul lui Dreyfus, n’are de cît saşi aducă aminte ce a făcut după ce i s’a cetit sentinţa. A coborît scara, tot cîte doue trei tripte şi de îndată ce l’a lasat singur în odaiea ce i se destinase l’a pîndit şi l’a vesut muşcîndu-şi degetele cu desperare. Oare aceasta nu e cea mai mare dovadă de vinovăţie a lui. Dacă conştiinţa lui era împăcată, pentru ce n’a coborît treptele cu liniştea sufletului senin şi cinstit şi cu cuget curat ce n’are nimic de temut. De ar fi fost condamnat pe nedrept, când s’a vedut în faţa mulţimei, nevinovăţiea lui i-ar fi inspirat vorbe de acele care să mişte mulţimea pănă la lacrimi şi care să rînească chear inimele protivnicilor lui. In doue trei cuvinte a celui nevinovat să încheagă toată nevinovăţia lui şi pedeapsa nedreaptă care’l apasă. El a fugit ca laşul de frica pedepsei. El vedea că crima lui a fost descoperită şi se temea de furia mulţime!. Numai nevinovăţiea poate brava cu linişte şi resemnare furia, dispreţul şi ura mulţime! şi apoi cea mai mare dovadă că era vinovat, e că şi-a muşcat cu desperare degetele. Aceasta seînregistrase numai aşa, fără ca nimene să dee cea mai mică importanţă. Cu toate aceste cînd unii îndrăznesc de a mai sprijinî nevinovăţia lui Dreyfus atunci pe faptul că şi-a muşcat degetele e de pus cel mai mare temei. Să cercetăm acest fapt psihologiceşte : cînd sfâtueşti pe un om să nu facă un lucru îi zici : şi nu faci cutare faptă, că ai să-ţi muşti degetele. De nu mi asculţi, ai se-ţi muşti minele. Şi-a muşcat degetele de desperare ciada vizut ce a făcut. Şi care ar fi pricina ce l’ar împinge pe un om aşi muşca degetele : de ură de ambiţie, de ciudă, de răsbunare, de invidie, da durere? Nu! De nimic alta pe lume ci numai de căinţă de remuşcare. Deci faptul ca Dreyfus după verdictul de condamnare şi-a muşcat minele, e cea mai bună dovada de vinovăţie a lui, pentru cercetătorii sufletului omenesc şi dacă consiliu de resboi l-a condamnat de bună samă a avut probe suficiente, pentru că nici urma de îndoială să nu mal rămîe ia sufletul nimărui de nevinovâţie a lui Dreyfus. Această afacere a fost una din chestiunele cele mal mari ale Franţiei şi in mâna acestui consiliu s’a încredinţat cinstea ţărelor, în cit partiotismul cel mal curat şi mal sublim alătur! cu adevărul pornit din conştiinţa senină a trebuit să-i animeze. Să mi ară mulţi cum de această afacere nu s’a sfirşit cu exilarea lui Dreyfus în insula dracului, pentru ce a catat să’l rîpeascâ la îmbarcare, pentru ce să încearcă să’l smulgă chear şi din insula dracului. Şi dacă Dreyfus ar fi cheit nevinovat oare numai acest nevinovat a avut omenirea de înregistrat cu litere de singe în cartea ei neagră în răstimpul veacurelor ? De bună samă că nu. Atunci pentru ce atâta luptă desperată. Adevarata pricină e următoarea : De îndată ce s’a constatat că Dreyfus e vinovat, sufletul fie-cărui om cinstit s’a revoltat pană în adîncurele lui. Inima fie-căruî om cu cuget curat s’a rînit de durerea nerecunoştinţei zicîndu-şi: Franţa, această mamă inteligentă iubitoare şi marinimoasă a înfiet pe acel copil rătăcitor, l'a acoperit de cinste, de mărire, de bunuri şi de strălucire şi n’a făcut deosebire de încredere între acest copil înfiet de copii săi adevaraţî, dîndu-i sîngele, puterea şi vieaţa eî şi cu mîndrie încrezîndu-i cheele tuturor tainelor şi comoarelor sale şi drept resplată cum s’a purtat acest fiu vitreg? Ca vînzătorul Iuda Iscareofceanul. O data Iuda a vîndut pe Crist şi de abia crima lui începuse a adormi în conştiinţele oamenilor emancipaţi cu idei umanitare cînd iată acuma Dreyfus îşi vinde pe mama lui. îşi vinde mama care l’a purtat în sinul eî, care l’a hrănit cu laptele ei, necruţînd nici o jertfă pentru al da totul ; iar el în schimbul jertfelor de mamă o vinde. Cum atîtea sacrificii şi dragoste de mamă, n’a putut trezi în inima acestui fiu vitreg cu desăvîrşire nici o simţire ? Cum a fost cu putinţă că acest fiu să dorească şi să vree aşi videa mama cu faţa sfâşiată şi udată de lacrămi, cu trupul gol acoperit de răni, scăldată în sînge şi trîntită la pământ, încătuşată în obezi svîrcolinduse cu turbarea des nădejde în ghearele duşmanilor la care a vîndut-o copilul său vitreg. Acesta e Dreyfus. Aceasta vede lumea întreagă şi în Dreyfus şi în întreg neamul copil rătăcit şi vitreg a omenirei întregi. Fiecare ţară fiind în drept de a zice azi pe tine Franţă, mamă duioasă te-a încătuşat şi-a scuipat ţaţa ta balină strălucită şi cuminte şi te-a vindut străinilor, mine va face din mine acelaş rîs, şi poimînede altul şi aşa rînd pe rînd să ne aşteptăm de la aceşti fii vitregi că-şî vor face ris de mamele lor. Aceasta e sentimentul universal ce-a răsărit din tradarea lui Dreyfus şi precum videm la hadul şi neamul lui Dreyfus nu cruţă nimic petru a scoate pe criminal curat ca o batistă. Pentru ce pe cînd îl judeca pe Dreyfus, casa lui era în serbătoare, cu muzici, cu ciute o*, cu ospeţi ,şi fluturi? Pentru ce casa lui răsuna de bucurieşi fericire din creştet pană la temelie, pentru ce ? v 11 vau i cărturarilor şi ftristelor ce spnţt normintile, nu aceasta e.*alivada nevinovăţiei ci tocmai din potrivă. Tristeţa şi nelinoştea ce fireşte trebuia si fi cuprins sufletul lui Dreyfus de era nevinovat, cînd sta înaintea drepţilor judecători; trebuia să se resfrîngă şi asupra soţiei, copiilor şi întregei sale familii. Oare nu era destul timp ca să serbeze pe urmă triumful nevinovăţiei lui. Da ! Dar aceasta a fost tocmai o manoperă, pentru a surprinde spiritele. Această serbare a familiei, cînd pater fanţitias, cu sufletul schingiuit de nelinişte şi emoţie sta înaintea judecate!. Numai dovadă de nevinovăţie nu-i aceasta, noroc numai că acest şiretlic n’a putut orbile şi înşala pe inteligenţii patrioţi ai consiliului de răsboi. Dacă Dreyfus n’a fost vinovat pentru ce soţiea sa nu s’a dus de îndată la Papa, ci s’a trezit tocmai a treia zi după paşti. Nu arată aceasta în deajuns, planarele ce să urmăresc. Aceasta e adevărul ca trădătorul cade ca o ruşine asupra întregului neam evreesc. In România avem destulă dovadă legea Berendei cînd ţara nu mai vrea să primească soldat evreu în armtă, lege înţăleaptă şi dreaptă care a bucurat şi entuziasmat tot poporul romanesc. Astăzi însă cînd citesc scrisoarea lui Emile Zola, în care ameninţi pe Felic Faure de o întunecare ruşinoasă care pune afacerea Dreyfus ca o pată asupra preşedintelui Republicei şi guvernărei lui că consiliu de resbel a achitat după ordin că adevărul a primit lovitura cea mai grea. Că Franţa poartă pe obraz un stigmat, că istoria va povesti asemenea crimă socială. E datoria mea să vorbesc dacă nu vreu să devie compli ce zice Zola, apoi acuză pe Paty du Clam pe Mercier pe Boisdeffre şi Couse, pe Pelieux şi Ravary, pe Bellioulaie, Varinard şi Conard, apoi acuză biroarele ministrului de răsboi. Mai acuză pe primul consiliu de răsboi şi acuză în sfîrşit şi pe al doilea consiliu de răsboi. E ceva îngrozitor ca să spue un om aceasta, şi chear de ar fi fost aşa e cea mai înfiorătoare crimă că un francez a îndrăznit s’o spue. Dacă n’am avea un D-zeu ar trebui să’l inventam. Pentru trădătorul Dreyfus să se arunce necinste asupra Franţiei. Emile Zola încheieere: O singură pasiune am avut în vieaţa mea de a lucra pentru lumină şi pentru umanitate. Protestul meu e un strigat sburat al sufletului meu. Recitesc această scrisoare şi nu-mi cred ochilor şi mi se revoltă sufletul socotind cum de a putut’o concepe marele scriitor. El zice protestul meu e un strigăt al sufletului meu şi când spune aceasta se vede, se simţeşte şi să cunoaşte că tot ce a zis e din propria lui convingere. Tot ce spune cred e şi spune din sinceritate. Atunci cum s’a putut să scrie asemenea monstruozităţi, halucinaţiunî lucruri orbite. Cum a ajuns de a crede cî toţi sunt vinovaţi şi numai trădătorul singur o cinstit. Care e pricina să fie cumpărat nu se poate de oarece această scrisoare e scrisă prea cinstit incit nu transpira tradare. Si fie o indâratnicie de scritor strălucit de se incumeta, increzindu-se atâta in talentul lui incit si fie in stare a face pe o lume întreagă să fie minciuna drept adevăr. Deodată nu se întrevede nimic, timpul va fi acela care va dovedi. Cred însă că adevărul nu poate fi decit acesta : Emile Zola e un suflet poet și per explentiamentu-