Epoca, iunie 1929 (nr. 96-121)

1929-06-11 / nr. 104

3 LEI REDACȚIA $1 ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI, GALEA VICTORIEI No 33 Reclame și inserții Se primesc la adorația ziarului și la toate agențiile de publicitate Mărfi II Hanle 1929 Tic. Scumpă țară, puterea mea de muncă și puterea mea de iubire. Telefon 362110a«Tș'Se NICDIM flUPESCU — Director: Gr. N NiSIPESCI Nicolae Impescu Iti ii 1 pot fi inte o lamentabilă polemică s'a încins între ziarele liberale și presa guvernamentală în urma unui articol al d-lui Sever Bocu. Este incontestabil un lucru foarte gingaș să-ți revendici drepturile de autor sau de coautor când e vorbă de făurirea unui ideal așteptat de veacuri, dar e nedrept să tăgăduești influența bărbaților politici asupra mersului evenimentelor istorice-Exemplul Bulgariei este edificator în această privință. Dacă Bulgaria care prin tot trecutul ei este legată de Rusia, ar fi fost condusă de oameni politici, în stare să se pună deasupra decepțiunilor ultimului război balcanic îmbrățișând cauza aliaților nu încape îndoială că alta ar fi fost soarta ei astăzi. Tot așa și în privința României. Dacă Petre Carp ar fi fost prim ministru în August 1914, la nu un fost șef de partid izolat la consiliul de Coroană, cert este că harta României n’ar fi fost cea de astăzi-A tăgădui asemenea adevăruri Înseamnă să faci sterism- D. Stere cerea sancțiuni după pacea de la București împotriva „autorilor dezastrului”1 iar astăzi aceștia au devenit pentru dânsul elemente inexistente fără nici o Înrâurire asupra mersului evenimentelor. Dar ceea ce e nevoit să afirme V. Stere nu e obligat să susțină d. Sever Bocu, care a luptat pentru Intrarea României în război. De aceea nu cred că d-sa a avut intenția să susțină ceea ce a priceput „Viitorul“. Când Take Ionescu, intorcându-se de la Londra in August 1914, cu o lună înainte de bătălia de pe Marna a spus prietenilor săi: ,,Războiul va dura foarte mult; el se va termina prin triumful complect al Aliaților; acest război va produce, însă, in lume o perturbațiune atât de mare, încât viața nu va mai merita să fie trăită, nici de cei din generația mea, nici de cei din generația viitoare, desigur că a văzut ceva mai limpede decât germanofilii noștri și nimeni nu va putea contesta influența acțiunei sale asupra mersului evenimentelor. Tot așa de copilăresc ar fi sa făgăduim influența lui Ion Brătianu asupra tuturor evenimentelor ce au avut ca rezultat" înfăptuirea unității naționale. Ni se va spune însă: Chiar dacă România Mare nu se înfăptuia acum, fatal că ea era să se înfăptuiască odată, căci nimeni nu poate să împiedice triumful unor principii de care este legată soarta popoarelor. Absolut de acord, insă acest ,,odată" putea să întârzie veacuri întregi, așa cum a întârziat până în 1918. In definitiv, când lumea este atât de severă cu oamenii politici, când nu reușesc, ar fi bine să le arate oarecare recunoștință, atunci când sunt in tabăra lui ,,Dumnezeul care a făcut minunea. GR N. FILIPESCU Diardia italiană Statul fascist este azi o realitate, ideile naționaliste sunt de azi înînainte cristalizate într-un sistem de instituții juridice. Insă organizația italiană se prezintă sub un aspect cu totul nou; ea a pierdut toate caracterele gravate odinioară de „Statutul lui Carol Albert“. Fascismul a suprapus organizația sa nouă peste cea veche, dar nu a părăsit statutul. El păstrează încă continuitatea formală a monarhiei reprezentative. Fascismul identifică statul cu guvernul și concentrează toate puterile în mânile unui singur om, dând Italiei doi șefi: regele și șeful guvernului. (Titlul oficial al președintelui consiliului de miniștri italieni astăzi: „șeful guvernului prim ministru secretar de stat, art. 1 legea din 24 Decembrie 1925 No. 2.263). Situația astfel creată nu are comparație în istoria popoarelor europene, afară de monarhia celor din urmă Merovingieni. Absolutismul și puterea bine definită a șefului guvernului reese clar din declarația făcută la Cameră la 26 Aai 1927 : „Opoziția nu este necesară în funcționarea unui bun regim politic. Opoziția este stupidă și superfluă într’un regim totalitar ca „regimul fascist... Opoziția noi o avem în noi. Noi ne vom controla „riguros pe noi înșine.“ Această absență de limite a puterii Primului ministru, ia Coroanei toată posibilitatea de a-și exercita vre-o prerogativă. In realitate preeminenta Suveranului nu mai există. Apoi, existența a două armate din care una conservă caracterul de miliție de partid și este legată prin jurământ de fidelitate șefului guvernului, transformă într-o problemă de forță exercițiul prerogativei regale. Dacă suveranul vrea să se debaraseze de șeful guvernului și acesta nu vrea să se plieze, diferendul nu poate să fie rezolvat decât printr-o experiență a forței între corpul fidel regelui și miliția devotată șefului guvernului. Avem deci coexistența a două autorități supreme: una a suveranului și una a șefului guvernului. Și statul italian se mai cheamă azi monarhie constituțională, pe când in realitate nu mai este nici monarhie, nici constituțională. Există acest dualism unic în epoca noastră modernă. S’a substituit statului o organizație nouă, fondată de dogme cu totul opuse principiilor comune tuturor monarchiilor reprezentative din Europa occidentală. Doctrina partidului fascilat neagă echilibrul nuferilor, caracter esențial oricărui regim constituțional. Monarchiei, statutului și plebiscitelor s’a substituit o veritabilă diarhie. THEO MARTINESCU-ASAU CARNETUL UNUI SPECTATOR Răspunderea profesională A fost depusă la parchet plângerea împotriva unui medic ieșean învinuit de neglijență in tratarea unei bolnave. Bolnava a sucombat și, — declară familia reclamantă — a sucombat cu zile. Instrucția va avea să stabilească temeinicia plângerii prezintate parchetului. Evident, situația unui medic este ingrată atunci când pacienții săi trec într'altă lume. Psihologicește, e explicabil să nu exprimăm admirație și să nu purtăm recunoștință decât medicului care isbutește să tâmăduiască suferințele anor noștri așa cum aceleași sentimente purtăm doar avocatului care ne câștigă procesele. Orice profesiune comportă riscuri. Orice profesiune presupune răspunderi. Și suntem in dreptul nostru,— drept pe care ni-i recunoaște oricine, — să-i tragem la răspundere pe cei cărora, incredințându-le viata și interesele noastre, le pierd din cauza nepriceperei sau a neglijenței lor, criminale și una și alta deopotrivă. OMUL CARE SPUNE — ---- — 0 O— Dolifica internă a Germaniei Berlin, 10 (Rador). Cu prilejul discuției bugetului ministerului de interne la Reichstag, d. Severing, ministrul internelor, a răspuns diferitelor afirmațiuni despre criza parlamentarismului. Oratorul și-a exprimat părerea că diferite crize de guvern din ultimii ani au fost pricinuite în realitate de povara apăsătoare a reparațiunilor. Diferitele partide nu aveau curajul să-și ia răspunderea în această privință. Dacă însă problema reparațiunilor va fi rezolvată în așa fel încât poporul german să poată suporta sacrificiile impuse, stabilizarea activității guvernelor va face progrese repezi și nu va mai fi vorba despre o criză a parlamentarismului. Opinia puia p Parlații Insuccesul diferitelor guverne perindate de la războiu încoace, a pus, cum era ți logic, problema Parlamentului român. Era firesc lucru, c ca marele public să se întrebe: dacă guvernele au fost slabe ți păgubitoare țării, care a fost în schimb rolul parlamentulu’? Ce control a exercitat acest parlament sau mai cu seamă ce guvern a fost controlat ți trântit de ileșii națiunii? Ce legi au fost refuzate, respinse sau ce ministru a fot stazilit de cea mai înaltă instituție a statului? S’a văzut, la noi, măcar un singur caz când Parlamentul să fie in contradicție cu guvernul ți să-l silească pe cel din urmă să tragă consecințele? Cu alte cuvinte exercitează în România, Parlamentul, puterea pe care o deține de la națiune? Are vreun control, la vre o măsură, impune vre o sancțiune? Evident că din acest punct de vedere Parlamentele de după războiu au fost inexistente ți mai prejos de orice așteptare. Slugărnicia lor a fost întinsă atât de departe încât actele comise au revotat până și pe cei mai servili ți uniii cetățeni. Pentru aceste considerente, regimul parlamentar a ajuns la un punct încât orice discuție în jurul lui a devenit inutilă ți jignitoare. Ceea ce se petrece în cele două adunări este mai mult decât scandalos. Rolul deputaților senatorilor s’a redus la interpelări de ordin personal pecuniar, un fel de cerșetorie, amestecată cu un soi de amenințare ca ministrul respectiv să aprobe ceva sau să respingă altceva. ..In majoritatea cazurilor, parlamentarii sunt chemați în alte părți — misii, comisii sau diferite delegații străine de chemarea lor. Viața publică nu interesează pe nimeni, cu aceasta se ocupă guvernul având formula adequate ți stereotipe. Nici un control ți nici o umbră de demnitate, nici o muncă și nici o intenție de bine. Atunci, Zace bun ți spre ce folos are țara un Parlament cu două Adunări? In ce scop se cheltuiește un milion de lei pe zi cu această armată mercenară care-și irafichează influența și mandatul, pentru o licitație sau furnitură ? Care-i avantajul statului de ține pe cheltuiala lui întregul aparat parlamentar când aleșii națiunei departe de a-și îndeplini misiunea, se coboară la rangul de samsari ți misiți, siluind miniștrii ți conducătorii țării la compromisuri nemaiauzite? Desigur, a fost greu până s’a pus problema și rezultatul îl vedem cu toții. O neîncredere capitală în ce privește viața parlamentară și o dorință generală ca această industrie să dispară. De aceea singura enunțare, fără să fie motivată, a închiderii Parlamentului, a prins pretutindeni ți leit—motivul general este desființarea lui. In tot cazul suprimarea pe un termen de 4 sau 5 ani este câștigtă definitiv ți nimeni n’ar avea ce să obiecteze. Se va spune că nu este constituțional? Dar ce face Parlamentul acum este constituțional? Se va spune că este o Ia ură de Stat. Dar statul nu este azi mai lovit ți mai paralizat mai mult ca oricând? Suprimarea Parlamentului pe cinci ani va aduce in prima linie o economie anuală de un miliard, va da putinți miniștrilor să lucreze — va întări credința că demagogia celor aleși nu este folositoare decât lor personal iar cetățenii ți națiunea întreagă nu au decât de suferit de pe urma alegerii făcute. Inine ar fi o măsură morală și economică, menită să amelioreze bugetul și să renască prestigiul perdut. In halul parlamentar în care ne găsim o pauză este imperioasă ți folositoare ți țării ți vieții parlamentare. MIR. 0 Hi iiții Sub geamul meu cântă în fiecare seară o muzică infernală, începe pe la 6 d. a. și ține până noaptea târziu. O muzică stupidă, de tobe și de fligrame, săltăreață și asurzitoare. Și geamul metanii dă în Moși. Ci e pe calea Victoriei, în plin centru, de-asupra „terasei“ Otetelișanu. Muzica asurzitoare și stupidă este muzica acestei terase. Că patronul localului n'a înțeles să angajeze o orchestră cum se cade nu este de mirat. Omul va fi crezând, di, se vor îmbulzi clienții în raport direct cu zgomotul tobelor. Ori că gălăgia fiind mai mare va putea trece mai ușor consumația sa proastă. Dar de mirare este că autoritățile îngădue această muzică de clovni în centrul Capitalei. Nu este destul zgomot, și altfel, pe calea Victoriei ? Ori locatarii acestei străzi nu mai au drept la un strop de liniște, nici ziua, nici noaptea. La Moși cu tobele și cu surlele. In plină cale a Victoriei poate fi îngăduită cel mult o muzică cum se cade, cum este, de pildă, cea de la Picadilly. Aude cineva ? CÂRCOTAȘ Sül Ș ®~SS Partaimon,țarii majoritari au primit instrucțiuni din partea guvernului în sensul de a-i îndemna pe perceptorii de la sate să procedeze cu fapt în activitatea de încasare a impozitelor. Acolo unde se constată că țăranii nu plătesc deoarece nu au perceipitrii să acorde păsuiri. Vremurile sunt grele și, în multe regiuni bântuite de foamete, țăranii nu au scăpat din iarnă decât cu ciolanele rethegite. Mizeria și exasperarea lor nu trebuesc accentuate și nu trebuesc răscolite printr-o executare cu ptuzbirul deoarece aceasta ar însemna ultima picătură turnată în paharul nemulțumirilor și deznădejdilor. Prin urmare, tact, chibzuință, îngăluință. Se va spune foarte bine face guvernul. Evident, dacă linia aceasta de conduită ar fi sincer determinată de considerațiunile arătate de noi mai sus. Aceeași linie de conduită ar fi trebuit adoptată și față de categoria contribuabililor de la orașe căci dacă nu toți locuitorii satelor sunt categoric nevoiași, tot astfel nici toți locuitorii orașelor nu au bir la ecasă. Mizeria trenează și acolo ca și aici, după cum chiaburi se găsesc și aici și acolo. Politica fiscală a guvernului ar fi trebuit, deci, să țină seamă de toate categoriile nevoiașe, indiferent dacă poartă cămașa pe dinaro-i sau pe dinăuntru, iar ordine în sensul executării raționale a încasărilor de impozite s’ar fi cuvenit să primească toți agenții d-lui Popovici. Ne aflăm, însă, în fața aceleiași politici de absurdă și primejdioasă durdicitație tradusă prin cultivarea demagogică a satelor și prin persecutarea orașelor. Partidul care este la cârmă înțelege, așa cum înțelesese Stamboliisky în Bulgaria, să traseze o linie de demarcație între ambele clase, rurală și urbană, și să aplice uneia un regim pe care îl refuză celeilalte. Căci, pentru a rămâne la capitolul încasării impozitelor, s-a văzut că agenții fiscului la orașe au primit ordin să-i execute fără cruțare pe contribuabili, și vedem acum că, dimpotrivă, agenții fiscului la sate au primit instrucții să procedeze cu tact, apreciind cu bunăvoință fiecare caz, acordând păsuiri, etc., etc. Așadar, pentru unii ciumă, iar pentru alții mumă, din considerație de partid. Că nu este animat de sentimente sincere nici față de țărănime, guvernul a dovedit prin lipsa de solicitudine cu care a îmbrățișat problema, ajutorării regiunilor flămânzite. Dar guvernul ține să aibe țărănimea de partea Sa pentru puternicul ei aport electoral acordându-i um regim de așa zisă favoare menit să arunce cu praf în ochii ei. Decât, favorurile nu asigură devotamente trainice, și favorurile trezesc resentimente. Conducătorii fac nechibzuința pe care agrarienii bulgari au plătit-o scump de a o opune satele, orașelor, de a trage între ele o barieră care se poate adânci și lărgi, și peste care nu se va mai pur,ha trece decât cu pumnii încleștați. Lingușindu-i pe unii fiindcă au nevoe de ei, și persecutându-i pe alții fiindcă nu au nevoie sau fiindcă se tem de ei, conducătorii creiază stări de lucruri și stări de spirit cu triste consecința TUT C PoraÉÉraji Ziarele guvernamentale și semiguvernamentale informează, din douăzeci și patru de ore în douăzeci și patru, că d. Lugojanu va pleca la Paris pentru a limpezi unele dificultăți ivite în raporturile cu bancherii streini, că d. Lugojanu a plecat la Paris, că d. Lugojanu a venit de acolo. îngrijorați de încurcăturile cari s-au ivit în opera de consolidare financiară a țării, noi cerem d-lui Lugojanu sacrificiul de a se deplasa într'una de la București la Paris, și, cu un eroism, cu un spirit de abnegație cari proectează o aureolă de martir în jurul frunții d-sale, tânărul domn Lugojanu, consimte: Brânză mare, — să fim sinceri,— d.sa nu face la Paris. Altminteri dificultățile nu s-ar ivi la patruzeci și opt de ore după înapoierea acestui specialist pe care guvernul l-a scos din cutie în ziua instalării sale. Țara nu-1 bănuia. Câțiva, e drept, știau de existența d-lui Lugojanu. Știau că e tânăr, simpatic, și că promite. Nu știa însă nimeni că d sa e o capacitate financiară și că în mâna d-sale destinele țării vor fi în mână sigură. E drept, sunt unii invidioși, ajtați să găsească pete în soare, cari nu acordă d-lui Lugojanu alte calități decât acelea de tânăr simpatic, de băiat bine, cum spun cucoanele, calități cari, evident, nu sunt suficiente pentru a justifica rolul d-lui Lugojanu în guvern și atribuțiunile ce-i sunt încredințate. Invidioșii spun chiar că repetatele deplasări ale tânărului subsecretar de Stat la Paris, departe de a solicita admirația și recunoștința noastră, ar trebui să suscite unele bănueli. Sunt justificate aceste deplasări cari oricum costă ceva ? Și dacă da, — izbutește d. Lugojanu să facă vreo treabă la Paris ? Fiindcă, vedeți, presa oficioasă informează țara că tânărul sub-secretar de Stat va pleca la EarL, a plecat la Paris și s-a înapoiat de la Paris, arătând pentru ce se duce acolo, — dificultăți, etc., — dar uitând să arate și rezultatele cu cari porumbelul voiajor sosește de acolo. TEC. n Minima aprem Conștiința răspunderii Sâmbătă seară, la șosea, șoferul Tudor Gheorghe a Casandrei și-a curmat zilele alături de Cadillacul pe care îl conducea, și pe care îl zdrobise de un copac. Să ne fie îngăduit să ne oprim o clipă lângă trupul său neînsuflețit. Căci Tudor Gheorghe a Casandrei nu și-a descărcat glonțul în piept, într-un moment de surescitare nervoasă. El a măsurat mai întâi proporția dezastrului, a cântărit rănile mașinii răsturnate , și după aceea a apăsat trăgaciul. Cu prețul vieții sale, Tudor Gheorghe a Casandrei ne-a dat o pildă de conștiință a răspunderii. O pildă rară și frumoasă, pe care ne place s’o subliniem, bucurându-ne aproape de moartea aceasta zguduitoare. Pe când atâția se sinucid în frigurile dragostei, din spleen, ori pentru că și-au tocat averile, țăranul Tudor a Casandrei s’a sinucis sub povara răspunderii. Și-a pus capăt zilelor, deși știa că după legile țării nu i se poate da nici o pedeapsă, deși știa că va fi ertat și de proprietarul mașinii, care este înaltul Regent Buzdugan. Am voi să înscriem acest gest de tragică frumusețe pe un steag care să poată fi fluturat în ochii tuturor. Să învățăm din moartea țăranului Tudor a Casandrei ce este conștiința răspunderii. Să învățăm a tremura de siguranța lucrului care nu este al nostru". Să învățăm a ne îngrozi de risipa ori de stricarea bunului public, chiar fără voință. Și să ne deprindem a măsura toată oribila grozăvie a risipii, a stricăciunii și a faptului cu bună știință. Din legiunile de hoți ai banului public cari au înflorit în ultimul timp, n’am auzit să se fi sinucis nici unul. Și din legiunile de conducători politici cari au greșit, cu incalculabile consecințe asupra stării noastre generale, n’am auzit să se fi retras vreunul la mănăstire. Să luăm pildă de la țăranul Tudor Gheorghe a Casandrei. Să conturăm mai precis conștiința răspunderii. Ce frumoasă ar fi ziua când bărbații noștri politici și-ar recunoaște în public erorile și s’ar ostraciza de bună voe... Ar înflori repede altă Românie. România în războiul mondial Precizări istorice Intr’un articol de acum câteva zile vorbeam despre noua lucrare de studii și critică militară, a d-lui general Dabija. Spuneam, că vom căuta să analizăm acele capitole, care pot avea un interes deosebit și pentru publicul profan doritor de a cunoaște condițiunile și împrejurările istorice, riguros verificate, pe baza cărora s’a întemeiat actuala realitate politică și geografică, a României întregite. Din primul capitol al cărței d-lui general Dabija, reținem afirmațiunea extrem de importantă, bazată pe documente oficiale, că în convențiunea încheată de România, cu puterile Antantei, în vederea intrării sale în război, i se acordase o linie de graniță cu Jugoslavia, cu totul alta decât cea actuală, adică, granița legitimă și firească, din punct de vedere geografic și etnic, pentru care luptase cu atâta persistență și tenacitate șeful guvernului de atunci, la conferința păcei de la Paris. Deși lucrurile acestea s’au știut la timp și au făcut obiectul discuțiunilor și polemicilor politice, în parlament, presă precum și în afară de granițile țărei, totuși e bine ca ele să fie precizate, printr’o lucrare atât de documentată și de scrupulos întocmite, ca a d-lui general Dabija. Mai reese din lucrarea d-lui general Dabija, că până în anul 1913, monarhia austro-ungară a avut toate motivele să fie convins că în cazul unui război european România va merge cu tripla alianță. După intervențiunea României în războiul balcanic însă, — în 1913 ■— contra dorinței Austro-Ungariei, aceasta trase concluzia, firească de altfel, că România nu mai prezintă o siguranță absolută față de scopurile și ambițiunile ei imperialiste, nici chiar fața de status-quo ei teritorial. Ca urmare a acestei prezumțiuni, întemeiate, după cum s’a văzut mai târziu, șeful marelui stat major, general Conrad von Hotzendorf, primi însărcinarea să studieze temeinic și cu de amănuntul ipoteza, mai mult decât probabilă, certă, a unui război cu România. Din cele relatate și din documentele ce le produce d-l general Dabija, este falsă, prin urmare, versiunea că puterile centrale au sperat până în ultimul moment că România se va alătura lor sau nu cel mai rău caz pentru ele, că va rămâne până la sfârșitul războiului în neutralitate. Dacă o bună parte din conducătorii puterilor, centrale nu-și făceau prea mari iluzii despre atitudinea politică a României, în schimb, au fost câțiva, și nu dintre cei mai puțin importanții care au crezut și au sperat, că România, este și va rămâne alăturea de puterile centrale! Când știrea că România a declarat război Austro-Ungariei, a fost comunicată lui Falkenheyn, alter ego lui Ludendorf, până atunci, persoana grata a împăratului Wilhelm, acesta nu voi să creadă cu nici un chip această știre, care cădea ca un trăsnet în lagărul inimicilor statelor cărora România se alăturase cu tot fânul și cu toată sinceritatea. Ca urmare a acestui eveniment neprevăzut de o bună parte din conducătorii puterilor centrale, împăratul Wilhelm, chemă la Pless pe mareșalul Hindenburg, numîndu-l șeful marelui stat major al armatelor germane, în locul famritului său de până atunci, general Falkenheyn. In numărul de mâine, vom rezumat,analiza proectului de operațiuni C. NICOLAU STROEȘTI fost amenințarea foametei Siroapa dificilá a conducătorilor bolșevici Comitetul central executiv al internaționalei de la Moscova, a adresat un manifest lucrătorilor din toate țările din care se poate vedea situația dificilă a conducătorilor bolșevici, care deși sunt nevoiți să facă mari concesiuni capitalismului, totuși nu renunță la lupta contra lui. Redăm mai jos în traducere un extras după acel manifest. Pentru a putea primi ajutoare de la statele occidentale ale Europei și Americei, în subzistență și mărfuri, spre a salva populația amenințată de foamete din Rusia Sovietică, guvernul sovietic, a încheiat cu reprezentanții capitalismului occidental, o nouă convenție. Acest angajament, chiar după avizul"conducătorilor comuniști, pare a fi o violare a ideilor« internaționalei bolșevice și o renunțare de a provoca revoluția mondială preconizată de ani de zile. . Realizarea condițiunilor sus zisului contract, și împrejurările în mijlocul cărora vor trebui să lucreze cei ce vor veni să secundeze pe flămânzii din Rusia Sovietică, pot creia un teren favorabil de lucru contra ideilor comunismului și in detrimentul puterei lucrătorilor și țăranilor. Guvernul Sovietic, conștient de pericolul ce’l amenință s’a văzut, constrâns de a încheiat această convenție, semnată, pentru a se salva prin aceasta milioane de tineri,viitori pioni ai revoluției mondiale făcând această concesiune pentru a obține un armistițiu temporar cu burghezia din occident și cedând gravităței împrejurărilor, aproape disperate, în care se sbate puterea comisarilor, sub greutatea flagelului ce amenință țara. Guvernul sovietic și comitetul intern, sunt departe de a renunța la planul lor fundamental, care este de a aprinde incendiul revoluției mondiale. Situația mai penibilă și complicată in care se găsesc actualmente șefii comunismului și diriguitorii responsabili ai internațonalei, este foarte clar văzută de ei. Ei își dau foarte bine seama că, în prezent guvernul sovietic se găsește intre ciocan și nicovală. Deoparte, o foamete neauzită ce amenință a distruge o întreagă generație de lucrători, de altă parte capitalismul, care oferă concursul său cu gândul secret de a înăbuși puterea sovietelor. Guvernul sovietic a făcut alegerea sa în cunoștință de cauză și cu asentimentul partidului comunist și internaționalei, el a pus în mod conștient în joc propria sa existență, pentru a salva de la moarte mimilioane de flămânzi. El nu avea nici dreptul și nici puterea de a face mai mult fără riscul de a compromite interesele revoluției mondiale. Totdeodată camarazii lucrători, trebuie să privească cu sânge rece pericolul iminent. Mai mult ca oricând este de datoria lor, a se grupa în jurul șefilor partidului pentru a se respinge orice tentativă a capitalismului de a răsturna în Rusia guvernul lucrătorilor.