Evenimentul, noembrie-decembrie 1900 - ianuarie 1901 (Anul 8, nr. 216-280)

1900-11-26 / nr. 236

SERIA n-a ANUL al VIII-lea No. 236 ABONAMENTE nainte pe un an . „ „6 luni . „ „ 3 luni . In streînătate un an . Lei 24- „ 12 •­­» 6 • se Un număr 10 bani REDACȚIA STR. LAPUȘNEANU UN NUMĂR 10 BANI DUMINICA 26 NOEMBRIE 1900 No. 44 EVENIMENTUL ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN Anunciuri, Inserții și Reclame pagina i linia garmond Lei 4 — » J? >i j* ji 2 » ® ii si ii 50 i* ^ ii ii ii 25 Manuscrisele vechi nu se inapoiesc Um nimiti vechi SO hani ADMINISTRAȚIA STR. LAPUȘNENI No. 44. Toți domnii, cari au bine voit a se însărcina cu liste de subscripție pentru statua regretatului Lascar Catargi, sunt rugați să bine-voiască a mi­le în ia­­d, cu banii adunați. Gr. Cogalniceanu Președintele clubului Conservator Clerul mirean rural Zice Evanghelia ca păstorul care servește turmei de la turmă mănîncă și cine slujește altarului din altar trăește ; dacă vorba Evanghelistu­lui e plină de tîlc asupra rostului social al preotului, că adică el are legătură numai cu societatea, totuși în măsura in care principiul statu­lui a precumpănit în evoluția socie­­taței, cu atita a căutat să se înglo­beze și preotul mirean în serviciul statului, transformîndu-1 din servitor numai al altarului în funcționar al statului. Pentru cei, care nu văd lucrurile de caz la suprafață, nu s’a observat, marea și adînca evoluție făcută prin legea de la 1893 în situația preotu­lui în stat. Și nu vom zice că am depășit vederile Evanghelului, zicînd că păstorul trebue să trăiască nu­mai de la turma ce-o paște, ci și de la stat, care a reglementat par­tea ce trebue sa ia de la turma. Ce­le 11 Seminții ale lui Israil intreți­­neau seminția lui Levi, azi Statul și-a înglobat biserica prin persona­lul său, care l-a pus în serviciciul său, căci și biserica face parte in­tegrantă din stat, iar nu numai din societate. Cind am admis religie de stat, am zis biserică de stat, perso­nal bisericesc plătit de stat. Din a­­ceasta­ nu putem eși cîtuși de puțin. Cine a consfințit pe deplin acest principiu de drept constituțional ?. Autorul legii clerului din 1893, d-l Take Ionescu. El și-a zis : trebue să înglobez personalul altarului în bugetul cultelor, dar urcarea acea­sta de sarcini îmi impune căutarea de venituri. A rugat pe ministrul de finanțe după vremuri, pe răposatul Ghermani, și nu a reușit a-l convinge de o taxă a clerului, atunci a tre­buit să-și creeze un venit particular prin legea clerului și a introdus fai­moasa taxă a popăritului ! Cu­ scandal au făcut liberalii pe această temă! Cit de factice însă le era, lupta lor! Și cit de puțin tact politic au aratat mai apoi! Venind la putere au crezut ca fac opera de adinei politiciani lăsînd în bugetul cultelor plata clerului mirean, dar au șters taxa, ce aduce 4 milioane. Cum însă statul cind are nevoie de a preintimpina o cheltueală trebue să se bizue pe un venit, aici au ră­mas cheltuelile, fără venituri! Au venit anii cei răi, deficitele se țin lanț; vremea economiilor se im­pune. Ce trebue să facă bunul gos­podar ! Să se descarce de acele chel­­tueli, care nu se bizue pe un venit anumit. Și de 2 luni de zile ni se spune că clerul mirean va trece la comune aducînd în budgetul Cultelor o des­cărcare de 3,600,000 lei, rămînind ca comunele rurale să-și ia sarcina plă­ții clerului, din venitul ce va isvori de la monopolul cârciumilor. Preotul plătit de perceptor din ba­nii de la crîșmă! Anomalie. Amvonul care predică morala abstinenței și a cumpetării, să fie învins de altarul care admite utilitatea crâșmei. Departe de a fi partizan absolut al antialcoolismului, nu văd însă ni merit ca popa să fie direct plătit de perceptor din banii crâșmelor. La ce s’ar reduce în practică a­­ceasta plată ? Perceptorul va taxa mandatul de plată, rămînind ca po­pa să’l încaseze direct de la crîșmar. Cite sfezi! cite ciunu­ri de leafă nouă în punga veche și goală ! lucruri ne­potrivite. De aceea credem că de oare­ce statul își poate asigura un venit si­gur din monopolul crîșmelor—să zi­cem 1000 crîșme a ÎOOO lei pe an ar face 10 milioane ! De ce nu s’ar face el încasatorul acestor bani, din care ar asigura salarul clerului mirean, care se va simți mai asigurat, mai onorat, cind va ști că ,de­și banii cu care se plătește el din crășmă de pe rachiu, dar se eterează mirosul lor prin minele care trec, căci el e plă­tit tot de stat, indiferent obîrșia lor. Dar cu acest sistem n’am făcut totul, căci intrăm in alta chestie mare și capitală , monopolul crîșme­lor, despre care vă vom spune la vreme părerile. -----------------------------------— Gh. GhibAnescu KRUEGER IN GERMANIA. „Gazeta de Colonia“ indică, de­sigur pe baza unor informațiuni oficioase motivele pentru cari împăratul Ger­maniei n’a primit pe dl. Krueger . Oficial, președintele Krueger are Încă rang de suveran. Cind un su­veran își propune să viziteze pe un alt suveran, e ținut să afle mai întăiu pe cale diplomatică, dacă această vizită corespunde dorințelor și sentimente­lor aceluia pe care voește să-­l viziteze. Nu încape îndoială că dacă o ase­menea întrebare ar fi fost pusă de către președintele Krueger cancela­rului imperiului, răspunsul ar fi fost negativ Motivul este vedit: vizita proec­­tată de președintele Krueger n’ar fi avut nici un caracter de curtenie sau de simpatie personală, ci ar fi fost o vi­zită cu scop politic, clar formu­lat. Scopul acesta constă în a face pe suveranii, pe cari i-ar vedea d. Krueger, să iasă din stricta neutra­litate ce au păstrat pănă acum în afacerile anglo-transvaaliene. Germania ar comite o mare greșea­lă politică necurmînd vechea sa li­nie de conduită și părăsind, chiar in mod aparent, programul său de neutralitate. Iată pentru ce împăra­tul nu va primi—conclusia se im­pune—pe președintele Krueger. Nu trebue să se dea d-lui Krue­ger sau Burilor, nici măcar o lică­rire de speranță, cind se știe la noi că nu mai e nimic de sperat pentru dinșii. ȘCOALA CENTRALA ANIVERSAREA A 66 ANI DE LA FUNDARE.—REGULAMENTUL ORGANIC.—CLASUL POLITEHNIC ȘI CLASUL MODERN.— DOAMNA ROZNOVANU.—O DORINȚĂ. ---------------S003«|-------------­ne cînd vedeam pe Doamna Safta M. Sturza, pe bâtrîna Roznovănița, pe soția Gaimacanului T. Balș, luînd protecțiunea culturei femeii româ­ne . Numai sub protecțiunea celor mari se putea încolți sămînța în­vă­țaturei publice; tot­deauna pătura de nu a fost pâmîntul cel bun din Evanghelie, în care au încolțit înal­tele și umanitarele sentimente, căci evoluția socială și culturală s’a făcut prin extindere de sus în jos. In Noembrie 1834 școala centra­lă s’a deschis cu clasa I primară în casele din ograda Bărboiului, dar pînă la anul numărul elevelor fiind prea mare i-a cerut mutarea localului in casele de la Sf. Ilie. Acolo a continuat mulți ani, ba se plănuise a se face chiar local a­­nume, dar planul nu s’a realisat, căci de la Sf. Ilie s’a mutat prin 1850 în localul din strada Muselor, unde a stat pînă în 1892. Azi Școala Centrală de fete din curentul cultural, și ne măgulim Iași își serbează a 66 aniversare de la înființarea sa. Șase zeci și șase de ani în viața unei școli e foarte mult, mai ales pentru noi, cari am făcut progrese foarte mari în jumătatea a doua a secolului actual. Deprinși a ne în­cepe firul vieței noastre culturale de la 1864 sau de la 1866, după cum dinasticismul nostru e pentru Statutul de la 2 Mai sau pentru Constituția de la 1866, credem că nimic înainte de această dată nu s' a făcut la noi în țară. Eroare mare, viața popoarelor se leagă an cu an, și dacă omului politic sau istoricului ii trebuesc date matematice pentru a -și făuri sistema investigațiilor sale, omul practic trebue să știe că fie­care an își are rolul lui în evoluția u­nei țări. Anul 1863 a pregătit pe 1864, 1858 a pregătit pe 1859, cum și anii anteriori lui 1848 au pre­gătit pe 1848. Frasele de parada trebue să înceteze față cu consta­tările de fapt, începutul mișcărei în cultura fe­­meiei nu sa dat nici 1864, nici 1848, ci e mult mai vechiul, și dacă în 1834 Noembrie 8 s’a urzit în Iași cea întăi școală, urziala presupune tor­tul, tortul presupune caleapul, caleapul presupune caerul, caerul presupune fuiorul, fuiorul presupu­ne cinepa, melițoiul, topitul și cite altele, așa că în 1834 avem urzia­la dar primul curent cată să fie mai vechiu. Regulamentul organic prevedea școli de fete, dar înainte de regle­ment (1828 Martie 28) se deschide școala de băeți de la Trei Erarhi, £i suindu-ne mai sus vedem că în­ceputul culturei naționale se știe la 1813, la 1803, se știe la școlile vechi bisericești, unde și băeți și fete (de și f.­rar) se deprindeau cu cetitul ceaslovului și a psaltirei Dar noi să ne oprim la urziala școlilor de fete, căci cum urziala cere bătătură așa și calea deschi­să în Noembrie 1834 s’a bătătorit încetul cu încetul și a dat roade ce se văd și azi după un spațiu de 66 ani. Era pe la 1834 curentul regene­­rărei culturale a țarei. Regulamen­tul organic aduse schimbări mari în țară, lărgise basele statului și la nevoi nouă, la așezăminte nouă trebuiau oameni noi, și imposibil de presupus că putea rămînea străi­nă femeia romînă. Era pe atunci un om de muncă, Gh Asaki, era un Mitropolit bun patriot și luminat Veniamin Costachi, era o eforie șco­lară, care avea ca mădular pe vis­tiernicul M. Sturza. Nu se putea ca boerul ajuns domn să nu urmărea­scă desvoltarea curentului consfin­țit de Reglement. Mai mult încă, chiar înaltele dame din societatea aleasa a Iașilor, crescute ori prin pensioanele franceze, ori de guver­­nori francezi, se arătau mișcate de (Vom continua în numărul viitor) -------------­OOO**-----------— Focuri și Focuri Un domn Ferucio Deldebbi, pro­fesor de gimnastică și arhitect, a scos la iveală o broșură întitulată: Giteva cuvinte asupra reorganizărei corpului de pompieri in România. Autorul pornește de la premiza ur­mătoare : Actuala organizare a corpului de pompieri departe de a răspunde oienției pentru care acest corp a fost creat, face să se adeve­rească, pare-mi-se, vorbele acelora, care ti­vind nenorocirea de a fi apelat ti ajutorul pompierilor, nu ezită a zice: ,,Să te folosen 0-a­u de foc și de pompieri“". Perfect rezon nene Ferucio, decit, de ce în toată broșura d-tale te o­­cupi numai de focul și pompierul brut, adică sadea, și nu faci nici mă­car o simpla aluzie la atîtea mii de feluri de focuri, care ard omenirea, și la pompierii meniți a stinge acele focuri ? Cîte­va exemple : Arde țara de criză și focul acesta pîrjolește pe toata lumea; naște în­trebarea : cine’i pompierul care poa­te să’l stingă ? Dl. Sturdza pretinde că numai partidul liberal știe se ma­nevreze la astfel de incendiuri , de­cit țara a avut oc­azia se vadă că liberalii, cînd erau la putere, turnau untdelemn peste foc și făceau pălă­­laia mai mare, iar acum toți pom­pierii cei mai iscusiți ai partidului conservator se necăjesc să o stingă și abia dacă vor reuși să localizeze locul. La teatru, artiștii ard de dorință se vadă cu­ mai curînd sala plină de lume, iar publicul, adevăratul pom­pier competent în cauză, șade cu hurzumul în mină, se scarpină ’n cap și întirzie se alerge la locul sinistrului. D-lui X i s’a aprins călcăile după doamna Y care stă impasibilă, îl pri­vește cum arde, face nazuri și se co­dește dacă nu se’i stingă focul dar cel puțin se’l mîngăie cu promisiu­nea că’i va împrumuta macar proii­ DOUĂ MORALE Sunt cîte­va zile numai de cind ziarele din toată lumea au povestit scena unei prea interesante întreve­deri între doi proscriși ai „opiniei publice“­, doi răzvrătiți în potriva mo­ralei obișnuite, doi osîndiți la „dis­prețul“ lumei în care odinioară trăiau. Arhiducesa Stefania, devenită sim­plă contesă, a primit—nu în audiență ci în vizită— pe ilustrul și bătrînul romancier Maurice Jókai, căsătorit nu de mult, în vîrstă de 70 de ani cu o tînără fată din popor.­­­ Poietul însuși, în convorbirea sa cu foasta arhiducesă, făcu apropierea între cele două întâmplări și încheia cu reflecția următoare : Așa e lumea ; ne îngăduie să a­­vem tot feliul de relațiuni, îndată însă ce consfințim legăturile de sen­timentul prin actul serios al căsăto­riei, —■ devenim în anumite cazuri, niște declasații ai societăței noastre. Observația este profundă și ade­varată în acalași timp, vrednică de marele scriitor care a exprimat-o­­nu într’o operă de literatură—ci in urma unei proprii și dureroase expe­­riențe. Intr’această filosofie—a celor două morale— se oglindește toată viața noastră zilnică în societate, și­­ noi înșine, cu oare­care sinceritate și cu­­ragiu, ne vom regăsi în ea, adecă vom afla-o în toate actele și mani­festările noastre sociale. Venirea eroicului Krueger în Fran­ța—ca să vorbim numai de actuali­tăți—, a dezlănțuit în Republica din apus un entuziasm fără seamăn. Po­pulația i era în delir; statul era în sărbătoare. Transvaalul și viteazul său popor de țărani îndrăzneți era răzbunat. Ce motiva însă, de fapt, indignarea și clocotul națiunii fran­ceze? Intru cât ea s’ar fi purtat alt­mintrerea în­tr-o extremitate de con­tinent în aceleași împrejurări ? Isto­ria este de față, recentă și sîngeroa­­să încă după nenumărate violențe cari n’au ținut seamă de sentimen­tale argumente, nici de tradiții, nici de drepturile ginților. In realitate ne găsim, diplomaticește, în fața celor două morale , deosebite după împre­jurări,—una pentru sine, una pentru alții. Iată pe o scenă de teatru—ocazi­onal o sală de întrunire publică un politician îmbătrînit în rele, fost mi­nistru—și viitor de­sigur— fulgerînd cu accente înflăcărate un oare­care „regim de teroare, de singe, de ruină de jaf..." Ce sunt acele sute de ființi, înși­rate în chip sporadic prin staluri, loji și galerii, și care aplaudă—automa­tic—cuvintele calde ale viguroșilor oratori scăldați în sudoarea convin­­gerei și emoțiunii lor proprii ? Ce bizară piesă de teatru se des­fășură oare în această încăpere ? Ce este serios ori adevărat în discur­surile nesfârșite ale actorilor de pe scenă ? Nimic. Și totuși, poate eloquența aceas­ta nu e lipsită de oare­care since­ritate — după cum poate, nu e nici auditoriul care a venit să a­­plaude. Ne găsim în fața aceluiași paradox al celor două morale. Tot ce astăzi — oratori­u și audi­toriu găsesc rău, criminal, ruinător­­totul, totul, li se va părea altfel cn altă dată, cum ei vor fi chemați în fruntea afacerilor publice. Și scena—identică pînă la confuzi­­une—se va repeta; publicul bisează, de cind lumea, spectacolul celor două morale... La Paris s’a înmormîntat acum cîte­va zile scriitorul englez Oscar Wilde, care-și terminase, în Anglia, pedeapsa la care fusese osîndit în urma unui proces de moravuri per­verse, — nu putem zice numai imo­rale. Nici­ un scriitor, nici­ un om „de seamă“ n’a luat parte la înmormîn­­tare , se făcu tăcere, gol, pustiu in jurul numelui fostului literat celebru. Firește—nimeni, în conștiință, nu ar avea curagiul de a „reabilita“ pe Wilde. Dar dacă în loc de a trăi și a.... practica în atmosfera sudicului Albion, s’ar fi născut în mijlocul Pa­risului, — al aceluiași Paris care l’a desprețuit după moartea în exil—nu ar fi îndurat îngrozitorul „bard la­bour“, ci ar fi urmat a frementa sa­loanele și cercurile alese, ca și atîția pariziani selecți, artiști și scriitori mai cu seamă, cari nu sunt mai pu­țini perverși și pervertiți ca Oscar Wilde. Dar el stătuse în ocnă, el su­ferise osînda publică, fusese înfierat cu pecetea infamiei—și cealaltă mo­rală—acea a manifestării în public— n’a suferit ca să-i mai arăte cineva un semn de stimă sau de prietenie. Eternele două morale! Iată-ne în domeniul moravurilor și al justiției. In București, mai zilele trecute, s’a judecat un senzațional proces. Ce poate fi mai senzațional — în sensul comun, gazetăresc, al cuvîntului—de­cit o studentă pruncucigașă la ju­rați ?­­or măestriile sale stîngătoare. Pană atunci visăd­ X arde mereu, se con­sumă și amenință se devie scrum la minte și la pungă. Dar cite focuri nu sunt în lumea asta! Focul gloriei, al îmbogățirii, al marirei, focul pentru budgetul sta­tului, focul călătoriilor, al petreceri­lor, al plăcerilor de tot felul! Ome­nirea arde întruna și pompierii che­mați a stinge toate aceste focuri se fac așteptați, rugați, implorați și a­dese­ori resping pe incendiați cu lo­vituri de picior. Așa de pildă, eu însumi ard de focul b­enzinei și nu văd nici un pompier la orizon! Oroare!... Tim­plic --------------««OM*--------------­ ECOURI Unde dă si un­de era vă Amorul are părțile sale ridicole. Pe un X îl lasă ibovnica. El rămâne dezolat, nemîngăiat de faptul acesta. In furul lui interior și in exteriorul lui, el se lupta cu dezolarea. Fuge de lume, aiurează, ca și cum n’ar fi sute de ibovnice vacante, pe acest glob terestru și în lupta dame­lor pentru traiu. Dar X­ie topit. Amicii, ingrijați de ce ar putea deveni el, îl i­au în primire, h­otărîți să facă tot chipul ca să-l distragă. La teatru, intr’o piesă de valoare, un actor ’și împlinește minunat ro­lul. Ochii tuturor sunt ațintiți asu­pra magnificului joc de scenă al ac­torului, urechile tuturor nu aud de cit cele ce el spune. X, însă, indiferent la scenă, h­ol­­bește ochii aiurea. — Ea este, spune el, ea infama! — Dar nu este ea, i se răspunde, ai halucinații ! Și în adevăr că nu era aceea. Liberalii, în lupta lor cu morile de vint, au și ei halucinații vizuale. Ori ce vei spune tu, ciocoiul, ori cu ce proiect de lege vei veni, colecti­vistul nu-și va da seama despre ce se vorba, dar va izbucni cu­­ Halder, cu final, cu Standard­ Oil, cu tram­­vaiul și cu celelalte capo-d’opere ce formează literatura politică a li­beralilor. In Evenimentul, s’au publicat niș­te articole, asupra mesagiului din ăst­an, în cari autorul lor făcuse o paralelă intre partidul conservator englez și al nostru. Liberalul, voind, chipurile, să po­­lemiseze asupra acestui studiu, se rătăcește, un moment, in 4 rînduri serioase și pe urmă sare la nume proprii locale și de acolo, i dă cu fi­nul, cu gazul și cu alte explozibile. Un an încă să stec în opoziție și vei trebui să-i duci la Madona—Dudu­­f f." Imi­ “ Acum doi ani apăruse un ziar cu numele de „Secolul XX“ și cind să intrăm, după toate socotelile, în a­­cest veac, „Secolul XX“ dispare, la un loc cu Drapelul. In locul ambelor ziare ce dispar, va apărea unul nou, cu titlul de Drapel sec. -------------------------------------------­ MEMORIU Privitor la menținerea întregi­­mei U­niversităței din Iași (URMAREA ȘI FINE). Prin desființarea facultăței de drept și a celei de medicină s’ar realiza o economie de vre-o 350.000 lei, a­­ceasta însă numai în cazul cînd s’ar lașa toți profesorii lor pe drumuri, ceea ce nu ar fi drept, întru cit sta­tul a ademenit pe acele persoane ar și consacra viața lor carierei pro­fesorale. Dacă însă ar fi a se stră­muta profesorii la București, sau a li se da pensiuni, economia ar fi cel mult de 100.000 lei. Pentru a scuti pe stat de această mică cheltuială, se cere lovirea în două așezăminte culturale așa de însemnate ! Apoi să se fie în privire că acesta așezăminte sunt din Iași, oraș ce ar avea oare­care drepturi la ocrotirea țărei, de­oare­ce prin sacrificiul lui a contribuit mult la întemeiarea Ro­mâniei de astă­zi. Dar chiar dacă am lasa la o parte chestia recunoș­tinței care, în politică,cîmpul de luptă al intereselor—nu prea are va­loare, încă ar fi neințelept a se lovi in acest oraș. Iașul este anume un centru de cultură, din care a radiat și radiază încă idei roditoare pentru desvoltarea țărei. Rolul oamenilor de stat față cu curentele istorice este de a favoriza pe cit se poate pe a­­cele creatoare și a se împotrivi ace­­or distrugătoare și nici­odată chib­zuință politică nu va căuta să îm­piedece curentul spre viață și să deie avint celui spre moarte. Iașul, ca centrul cultural, trebue pastrat cit se poate mai îndelung in viața po­porului Român, iar nu împins în mor­­mînt înainte de timp. Ori­ce atinge­re a învățămîntului superior este l­­ovitură dată centrului de culturi, pe care lașul îl reprezintă. Centrele cul­turale însă nu se pot crea un chip măestrit, după cum se poate face lu­crul cu centrele industriale și comer­ciale, prin sapare de canaluri și aș­­terneri de drum de fier. Centrele culturale sunt opera veacurilor și ar fi cu totul nechibzuit a pune topo­rul la rădăcina unui arbor secular, ce poate încă aduce mănoase roade pentru cultura neamului românesc. Cit despre compensarea ce se pune in perspectivă Iașului, de a se stră­muta în el facultatea de Teologie., această strămutare e cu neputință, căci această facultate nu poate e­­xista fără internatul teologic, iar a­­cest internat este legat de București prin donațiunile private, care i-au dat ființă. Urmează semnăturile în­tregului corp Uni­versitar din Iași.­­Acest memoriu a fost răspândit în toa­tă țara , mai multe organe de publi­citate sau reprodus. Ca o complectare a celor enunțate în el, putem adăuga că s’a dat deplină satisfacție ieșenilor de­oare­ce univer­sitatea noastră a rămas neatinsă; din contra, catedrele, cari erau suplinite au fost declarate vacante, spre a se putea numi profesori titulari). Ed­. --------------«3GOO*-----------------­Da,­ca Curtea cu jurați din Capi­tală au putut vedea în fața lor figura unei adevărate eroine,­care cu mînile sale gingașe a tăiat firul vieței pro­priului său copil. Propriul său copil!... Dar al cui Încă ? Iată ce nu s’a știut, ce nu se știe—adecă, mai drept, ce nu spune. Ea, ca singură, e datoare să poarte și să supoarte totul,­­— ea, fata, stu­denta, mama ! Asupra ei se descarcă fulgerul minței și răzbunării publice, ea este înfierată pentru veșnicie. Căci din nou apar cele două mo­rale sociale, —una pentru ea, alta pentru el, și sunt fundamental deo­sebite, precum se vede. N’ar fi nici­ un sfirșit, dacă am sta să analizăm, în toate manifestările sociale, conflictul etern al celor două ri rale. In noi înși­ne îl găsim pu­­teri. Suntem etern îngăduitori pen­tru noi, cind nemic nu iertăm altora. Conștiința noastră e un judecător blind pentru faptele noastre — și ca­pricios de sever pentru tot ce apar­ține alt­cuiva. Iar în afară de noi — pretutindeni domnește sistemul celor două mora­le : a bogatului contra săracului; a celui puternic contra celui dezar­mat;—a celui de la cîrmă contra ce­lui care-și așteaptă rîndul; a orașa­­nului contra săteanului; a civiliza­tului contra barbarului. Iar, in esen­ță, filosofia aceasta o exprimă fabu­listul în versul său atît de simp­u : — La raisou du plus fert esttou­­jours la meilleure. Straniu paradox ! Societatea care, după reflecția lui Jókai, ne decla­sează pentru că consfințim, cu cin­ste, o relație de sentiment, societa­tea care pretinde fetei să-și ucidă înainte de naștere fructul primelor plăceri,a se crede datoare a avea, a cultiva o anumită morală, oficială, predicată, învițată de dăscăli plătiți pentru acest scop. Existența celor două morale pro­bează neexistența nici­uneia, în a­­fară de bunul simț și de educația proprie a cugetului în lumina sen­­zibilității și a milei. ... Ce plăcere e, cind cel dintâi venit îți „face morală", să-i spui cu simplicitatea cuvenită unui sfînt a­­devăr : — Domnul meu, iești o canalie... As.

Next