Evenimentul, noembrie-decembrie 1900 - ianuarie 1901 (Anul 8, nr. 216-280)
1900-11-26 / nr. 236
SERIA n-a ANUL al VIII-lea No. 236 ABONAMENTE nainte pe un an . „ „6 luni . „ „ 3 luni . In streînătate un an . Lei 24- „ 12 •» 6 • se Un număr 10 bani REDACȚIA STR. LAPUȘNEANU UN NUMĂR 10 BANI DUMINICA 26 NOEMBRIE 1900 No. 44 EVENIMENTUL ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN Anunciuri, Inserții și Reclame pagina i linia garmond Lei 4 — » J? >i j* ji 2 » ® ii si ii 50 i* ^ ii ii ii 25 Manuscrisele vechi nu se inapoiesc Um nimiti vechi SO hani ADMINISTRAȚIA STR. LAPUȘNENI No. 44. Toți domnii, cari au bine voit a se însărcina cu liste de subscripție pentru statua regretatului Lascar Catargi, sunt rugați să bine-voiască a mile în iad, cu banii adunați. Gr. Cogalniceanu Președintele clubului Conservator Clerul mirean rural Zice Evanghelia ca păstorul care servește turmei de la turmă mănîncă și cine slujește altarului din altar trăește ; dacă vorba Evanghelistului e plină de tîlc asupra rostului social al preotului, că adică el are legătură numai cu societatea, totuși în măsura in care principiul statului a precumpănit în evoluția societaței, cu atita a căutat să se înglobeze și preotul mirean în serviciul statului, transformîndu-1 din servitor numai al altarului în funcționar al statului. Pentru cei, care nu văd lucrurile de caz la suprafață, nu s’a observat, marea și adînca evoluție făcută prin legea de la 1893 în situația preotului în stat. Și nu vom zice că am depășit vederile Evanghelului, zicînd că păstorul trebue să trăiască numai de la turma ce-o paște, ci și de la stat, care a reglementat partea ce trebue sa ia de la turma. Cele 11 Seminții ale lui Israil intrețineau seminția lui Levi, azi Statul și-a înglobat biserica prin personalul său, care l-a pus în serviciciul său, căci și biserica face parte integrantă din stat, iar nu numai din societate. Cind am admis religie de stat, am zis biserică de stat, personal bisericesc plătit de stat. Din aceasta nu putem eși cîtuși de puțin. Cine a consfințit pe deplin acest principiu de drept constituțional ?. Autorul legii clerului din 1893, d-l Take Ionescu. El și-a zis : trebue să înglobez personalul altarului în bugetul cultelor, dar urcarea aceasta de sarcini îmi impune căutarea de venituri. A rugat pe ministrul de finanțe după vremuri, pe răposatul Ghermani, și nu a reușit a-l convinge de o taxă a clerului, atunci a trebuit să-și creeze un venit particular prin legea clerului și a introdus faimoasa taxă a popăritului ! Cu scandal au făcut liberalii pe această temă! Cit de factice însă le era, lupta lor! Și cit de puțin tact politic au aratat mai apoi! Venind la putere au crezut ca fac opera de adinei politiciani lăsînd în bugetul cultelor plata clerului mirean, dar au șters taxa, ce aduce 4 milioane. Cum însă statul cind are nevoie de a preintimpina o cheltueală trebue să se bizue pe un venit, aici au rămas cheltuelile, fără venituri! Au venit anii cei răi, deficitele se țin lanț; vremea economiilor se impune. Ce trebue să facă bunul gospodar ! Să se descarce de acele cheltueli, care nu se bizue pe un venit anumit. Și de 2 luni de zile ni se spune că clerul mirean va trece la comune aducînd în budgetul Cultelor o descărcare de 3,600,000 lei, rămînind ca comunele rurale să-și ia sarcina plății clerului, din venitul ce va isvori de la monopolul cârciumilor. Preotul plătit de perceptor din banii de la crîșmă! Anomalie. Amvonul care predică morala abstinenței și a cumpetării, să fie învins de altarul care admite utilitatea crâșmei. Departe de a fi partizan absolut al antialcoolismului, nu văd însă ni merit ca popa să fie direct plătit de perceptor din banii crâșmelor. La ce s’ar reduce în practică aceasta plată ? Perceptorul va taxa mandatul de plată, rămînind ca popa să’l încaseze direct de la crîșmar. Cite sfezi! cite ciunuri de leafă nouă în punga veche și goală ! lucruri nepotrivite. De aceea credem că de oarece statul își poate asigura un venit sigur din monopolul crîșmelor—să zicem 1000 crîșme a ÎOOO lei pe an ar face 10 milioane ! De ce nu s’ar face el încasatorul acestor bani, din care ar asigura salarul clerului mirean, care se va simți mai asigurat, mai onorat, cind va ști că ,deși banii cu care se plătește el din crășmă de pe rachiu, dar se eterează mirosul lor prin minele care trec, căci el e plătit tot de stat, indiferent obîrșia lor. Dar cu acest sistem n’am făcut totul, căci intrăm in alta chestie mare și capitală , monopolul crîșmelor, despre care vă vom spune la vreme părerile. -----------------------------------— Gh. GhibAnescu KRUEGER IN GERMANIA. „Gazeta de Colonia“ indică, desigur pe baza unor informațiuni oficioase motivele pentru cari împăratul Germaniei n’a primit pe dl. Krueger . Oficial, președintele Krueger are Încă rang de suveran. Cind un suveran își propune să viziteze pe un alt suveran, e ținut să afle mai întăiu pe cale diplomatică, dacă această vizită corespunde dorințelor și sentimentelor aceluia pe care voește să-l viziteze. Nu încape îndoială că dacă o asemenea întrebare ar fi fost pusă de către președintele Krueger cancelarului imperiului, răspunsul ar fi fost negativ Motivul este vedit: vizita proectată de președintele Krueger n’ar fi avut nici un caracter de curtenie sau de simpatie personală, ci ar fi fost o vizită cu scop politic, clar formulat. Scopul acesta constă în a face pe suveranii, pe cari i-ar vedea d. Krueger, să iasă din stricta neutralitate ce au păstrat pănă acum în afacerile anglo-transvaaliene. Germania ar comite o mare greșeală politică necurmînd vechea sa linie de conduită și părăsind, chiar in mod aparent, programul său de neutralitate. Iată pentru ce împăratul nu va primi—conclusia se impune—pe președintele Krueger. Nu trebue să se dea d-lui Krueger sau Burilor, nici măcar o licărire de speranță, cind se știe la noi că nu mai e nimic de sperat pentru dinșii. ȘCOALA CENTRALA ANIVERSAREA A 66 ANI DE LA FUNDARE.—REGULAMENTUL ORGANIC.—CLASUL POLITEHNIC ȘI CLASUL MODERN.— DOAMNA ROZNOVANU.—O DORINȚĂ. ---------------S003«|-------------ne cînd vedeam pe Doamna Safta M. Sturza, pe bâtrîna Roznovănița, pe soția Gaimacanului T. Balș, luînd protecțiunea culturei femeii române . Numai sub protecțiunea celor mari se putea încolți sămînța învățaturei publice; totdeauna pătura de nu a fost pâmîntul cel bun din Evanghelie, în care au încolțit înaltele și umanitarele sentimente, căci evoluția socială și culturală s’a făcut prin extindere de sus în jos. In Noembrie 1834 școala centrală s’a deschis cu clasa I primară în casele din ograda Bărboiului, dar pînă la anul numărul elevelor fiind prea mare i-a cerut mutarea localului in casele de la Sf. Ilie. Acolo a continuat mulți ani, ba se plănuise a se face chiar local anume, dar planul nu s’a realisat, căci de la Sf. Ilie s’a mutat prin 1850 în localul din strada Muselor, unde a stat pînă în 1892. Azi Școala Centrală de fete din curentul cultural, și ne măgulim Iași își serbează a 66 aniversare de la înființarea sa. Șase zeci și șase de ani în viața unei școli e foarte mult, mai ales pentru noi, cari am făcut progrese foarte mari în jumătatea a doua a secolului actual. Deprinși a ne începe firul vieței noastre culturale de la 1864 sau de la 1866, după cum dinasticismul nostru e pentru Statutul de la 2 Mai sau pentru Constituția de la 1866, credem că nimic înainte de această dată nu s' a făcut la noi în țară. Eroare mare, viața popoarelor se leagă an cu an, și dacă omului politic sau istoricului ii trebuesc date matematice pentru a -și făuri sistema investigațiilor sale, omul practic trebue să știe că fiecare an își are rolul lui în evoluția unei țări. Anul 1863 a pregătit pe 1864, 1858 a pregătit pe 1859, cum și anii anteriori lui 1848 au pregătit pe 1848. Frasele de parada trebue să înceteze față cu constatările de fapt, începutul mișcărei în cultura femeiei nu sa dat nici 1864, nici 1848, ci e mult mai vechiul, și dacă în 1834 Noembrie 8 s’a urzit în Iași cea întăi școală, urziala presupune tortul, tortul presupune caleapul, caleapul presupune caerul, caerul presupune fuiorul, fuiorul presupune cinepa, melițoiul, topitul și cite altele, așa că în 1834 avem urziala dar primul curent cată să fie mai vechiu. Regulamentul organic prevedea școli de fete, dar înainte de reglement (1828 Martie 28) se deschide școala de băeți de la Trei Erarhi, £i suindu-ne mai sus vedem că începutul culturei naționale se știe la 1813, la 1803, se știe la școlile vechi bisericești, unde și băeți și fete (de și f.rar) se deprindeau cu cetitul ceaslovului și a psaltirei Dar noi să ne oprim la urziala școlilor de fete, căci cum urziala cere bătătură așa și calea deschisă în Noembrie 1834 s’a bătătorit încetul cu încetul și a dat roade ce se văd și azi după un spațiu de 66 ani. Era pe la 1834 curentul regenerărei culturale a țarei. Regulamentul organic aduse schimbări mari în țară, lărgise basele statului și la nevoi nouă, la așezăminte nouă trebuiau oameni noi, și imposibil de presupus că putea rămînea străină femeia romînă. Era pe atunci un om de muncă, Gh Asaki, era un Mitropolit bun patriot și luminat Veniamin Costachi, era o eforie școlară, care avea ca mădular pe vistiernicul M. Sturza. Nu se putea ca boerul ajuns domn să nu urmărească desvoltarea curentului consfințit de Reglement. Mai mult încă, chiar înaltele dame din societatea aleasa a Iașilor, crescute ori prin pensioanele franceze, ori de guvernori francezi, se arătau mișcate de (Vom continua în numărul viitor) -------------OOO**-----------— Focuri și Focuri Un domn Ferucio Deldebbi, profesor de gimnastică și arhitect, a scos la iveală o broșură întitulată: Giteva cuvinte asupra reorganizărei corpului de pompieri in România. Autorul pornește de la premiza următoare : Actuala organizare a corpului de pompieri departe de a răspunde oienției pentru care acest corp a fost creat, face să se adeverească, pare-mi-se, vorbele acelora, care tivind nenorocirea de a fi apelat ti ajutorul pompierilor, nu ezită a zice: ,,Să te folosen 0-au de foc și de pompieri“". Perfect rezon nene Ferucio, decit, de ce în toată broșura d-tale te ocupi numai de focul și pompierul brut, adică sadea, și nu faci nici măcar o simpla aluzie la atîtea mii de feluri de focuri, care ard omenirea, și la pompierii meniți a stinge acele focuri ? Cîteva exemple : Arde țara de criză și focul acesta pîrjolește pe toata lumea; naște întrebarea : cine’i pompierul care poate să’l stingă ? Dl. Sturdza pretinde că numai partidul liberal știe se manevreze la astfel de incendiuri , decit țara a avut ocazia se vadă că liberalii, cînd erau la putere, turnau untdelemn peste foc și făceau pălălaia mai mare, iar acum toți pompierii cei mai iscusiți ai partidului conservator se necăjesc să o stingă și abia dacă vor reuși să localizeze locul. La teatru, artiștii ard de dorință se vadă cu mai curînd sala plină de lume, iar publicul, adevăratul pompier competent în cauză, șade cu hurzumul în mină, se scarpină ’n cap și întirzie se alerge la locul sinistrului. D-lui X i s’a aprins călcăile după doamna Y care stă impasibilă, îl privește cum arde, face nazuri și se codește dacă nu se’i stingă focul dar cel puțin se’l mîngăie cu promisiunea că’i va împrumuta macar proii DOUĂ MORALE Sunt cîteva zile numai de cind ziarele din toată lumea au povestit scena unei prea interesante întrevederi între doi proscriși ai „opiniei publice“, doi răzvrătiți în potriva moralei obișnuite, doi osîndiți la „disprețul“ lumei în care odinioară trăiau. Arhiducesa Stefania, devenită simplă contesă, a primit—nu în audiență ci în vizită— pe ilustrul și bătrînul romancier Maurice Jókai, căsătorit nu de mult, în vîrstă de 70 de ani cu o tînără fată din popor. Poietul însuși, în convorbirea sa cu foasta arhiducesă, făcu apropierea între cele două întâmplări și încheia cu reflecția următoare : Așa e lumea ; ne îngăduie să avem tot feliul de relațiuni, îndată însă ce consfințim legăturile de sentimentul prin actul serios al căsătoriei, —■ devenim în anumite cazuri, niște declasații ai societăței noastre. Observația este profundă și adevarată în acalași timp, vrednică de marele scriitor care a exprimat-onu într’o operă de literatură—ci in urma unei proprii și dureroase experiențe. Intr’această filosofie—a celor două morale— se oglindește toată viața noastră zilnică în societate, și noi înșine, cu oarecare sinceritate și curagiu, ne vom regăsi în ea, adecă vom afla-o în toate actele și manifestările noastre sociale. Venirea eroicului Krueger în Franța—ca să vorbim numai de actualități—, a dezlănțuit în Republica din apus un entuziasm fără seamăn. Populația i era în delir; statul era în sărbătoare. Transvaalul și viteazul său popor de țărani îndrăzneți era răzbunat. Ce motiva însă, de fapt, indignarea și clocotul națiunii franceze? Intru cât ea s’ar fi purtat altmintrerea într-o extremitate de continent în aceleași împrejurări ? Istoria este de față, recentă și sîngeroasă încă după nenumărate violențe cari n’au ținut seamă de sentimentale argumente, nici de tradiții, nici de drepturile ginților. In realitate ne găsim, diplomaticește, în fața celor două morale , deosebite după împrejurări,—una pentru sine, una pentru alții. Iată pe o scenă de teatru—ocazional o sală de întrunire publică un politician îmbătrînit în rele, fost ministru—și viitor desigur— fulgerînd cu accente înflăcărate un oarecare „regim de teroare, de singe, de ruină de jaf..." Ce sunt acele sute de ființi, înșirate în chip sporadic prin staluri, loji și galerii, și care aplaudă—automatic—cuvintele calde ale viguroșilor oratori scăldați în sudoarea convingerei și emoțiunii lor proprii ? Ce bizară piesă de teatru se desfășură oare în această încăpere ? Ce este serios ori adevărat în discursurile nesfârșite ale actorilor de pe scenă ? Nimic. Și totuși, poate eloquența aceasta nu e lipsită de oarecare sinceritate — după cum poate, nu e nici auditoriul care a venit să aplaude. Ne găsim în fața aceluiași paradox al celor două morale. Tot ce astăzi — oratoriu și auditoriu găsesc rău, criminal, ruinătortotul, totul, li se va părea altfel cn altă dată, cum ei vor fi chemați în fruntea afacerilor publice. Și scena—identică pînă la confuziune—se va repeta; publicul bisează, de cind lumea, spectacolul celor două morale... La Paris s’a înmormîntat acum cîteva zile scriitorul englez Oscar Wilde, care-și terminase, în Anglia, pedeapsa la care fusese osîndit în urma unui proces de moravuri perverse, — nu putem zice numai imorale. Nici un scriitor, nici un om „de seamă“ n’a luat parte la înmormîntare , se făcu tăcere, gol, pustiu in jurul numelui fostului literat celebru. Firește—nimeni, în conștiință, nu ar avea curagiul de a „reabilita“ pe Wilde. Dar dacă în loc de a trăi și a.... practica în atmosfera sudicului Albion, s’ar fi născut în mijlocul Parisului, — al aceluiași Paris care l’a desprețuit după moartea în exil—nu ar fi îndurat îngrozitorul „bard labour“, ci ar fi urmat a frementa saloanele și cercurile alese, ca și atîția pariziani selecți, artiști și scriitori mai cu seamă, cari nu sunt mai puțini perverși și pervertiți ca Oscar Wilde. Dar el stătuse în ocnă, el suferise osînda publică, fusese înfierat cu pecetea infamiei—și cealaltă morală—acea a manifestării în public— n’a suferit ca să-i mai arăte cineva un semn de stimă sau de prietenie. Eternele două morale! Iată-ne în domeniul moravurilor și al justiției. In București, mai zilele trecute, s’a judecat un senzațional proces. Ce poate fi mai senzațional — în sensul comun, gazetăresc, al cuvîntului—decit o studentă pruncucigașă la jurați ?or măestriile sale stîngătoare. Pană atunci visăd X arde mereu, se consumă și amenință se devie scrum la minte și la pungă. Dar cite focuri nu sunt în lumea asta! Focul gloriei, al îmbogățirii, al marirei, focul pentru budgetul statului, focul călătoriilor, al petrecerilor, al plăcerilor de tot felul! Omenirea arde întruna și pompierii chemați a stinge toate aceste focuri se fac așteptați, rugați, implorați și adeseori resping pe incendiați cu lovituri de picior. Așa de pildă, eu însumi ard de focul benzinei și nu văd nici un pompier la orizon! Oroare!... Timplic --------------««OM*-------------- ECOURI Unde dă si unde era vă Amorul are părțile sale ridicole. Pe un X îl lasă ibovnica. El rămâne dezolat, nemîngăiat de faptul acesta. In furul lui interior și in exteriorul lui, el se lupta cu dezolarea. Fuge de lume, aiurează, ca și cum n’ar fi sute de ibovnice vacante, pe acest glob terestru și în lupta damelor pentru traiu. Dar Xie topit. Amicii, ingrijați de ce ar putea deveni el, îl iau în primire, hotărîți să facă tot chipul ca să-l distragă. La teatru, intr’o piesă de valoare, un actor ’și împlinește minunat rolul. Ochii tuturor sunt ațintiți asupra magnificului joc de scenă al actorului, urechile tuturor nu aud de cit cele ce el spune. X, însă, indiferent la scenă, holbește ochii aiurea. — Ea este, spune el, ea infama! — Dar nu este ea, i se răspunde, ai halucinații ! Și în adevăr că nu era aceea. Liberalii, în lupta lor cu morile de vint, au și ei halucinații vizuale. Ori ce vei spune tu, ciocoiul, ori cu ce proiect de lege vei veni, colectivistul nu-și va da seama despre ce se vorba, dar va izbucni cu Halder, cu final, cu Standard Oil, cu tramvaiul și cu celelalte capo-d’opere ce formează literatura politică a liberalilor. In Evenimentul, s’au publicat niște articole, asupra mesagiului din ăstan, în cari autorul lor făcuse o paralelă intre partidul conservator englez și al nostru. Liberalul, voind, chipurile, să polemiseze asupra acestui studiu, se rătăcește, un moment, in 4 rînduri serioase și pe urmă sare la nume proprii locale și de acolo, i dă cu finul, cu gazul și cu alte explozibile. Un an încă să stec în opoziție și vei trebui să-i duci la Madona—Duduf f." Imi “ Acum doi ani apăruse un ziar cu numele de „Secolul XX“ și cind să intrăm, după toate socotelile, în acest veac, „Secolul XX“ dispare, la un loc cu Drapelul. In locul ambelor ziare ce dispar, va apărea unul nou, cu titlul de Drapel sec. ------------------------------------------- MEMORIU Privitor la menținerea întregimei Universităței din Iași (URMAREA ȘI FINE). Prin desființarea facultăței de drept și a celei de medicină s’ar realiza o economie de vre-o 350.000 lei, aceasta însă numai în cazul cînd s’ar lașa toți profesorii lor pe drumuri, ceea ce nu ar fi drept, întru cit statul a ademenit pe acele persoane ar și consacra viața lor carierei profesorale. Dacă însă ar fi a se strămuta profesorii la București, sau a li se da pensiuni, economia ar fi cel mult de 100.000 lei. Pentru a scuti pe stat de această mică cheltuială, se cere lovirea în două așezăminte culturale așa de însemnate ! Apoi să se fie în privire că acesta așezăminte sunt din Iași, oraș ce ar avea oarecare drepturi la ocrotirea țărei, deoarece prin sacrificiul lui a contribuit mult la întemeiarea României de astăzi. Dar chiar dacă am lasa la o parte chestia recunoștinței care, în politică,cîmpul de luptă al intereselor—nu prea are valoare, încă ar fi neințelept a se lovi in acest oraș. Iașul este anume un centru de cultură, din care a radiat și radiază încă idei roditoare pentru desvoltarea țărei. Rolul oamenilor de stat față cu curentele istorice este de a favoriza pe cit se poate pe acele creatoare și a se împotrivi aceor distrugătoare și niciodată chibzuință politică nu va căuta să împiedece curentul spre viață și să deie avint celui spre moarte. Iașul, ca centrul cultural, trebue pastrat cit se poate mai îndelung in viața poporului Român, iar nu împins în mormînt înainte de timp. Orice atingere a învățămîntului superior este lovitură dată centrului de culturi, pe care lașul îl reprezintă. Centrele culturale însă nu se pot crea un chip măestrit, după cum se poate face lucrul cu centrele industriale și comerciale, prin sapare de canaluri și așterneri de drum de fier. Centrele culturale sunt opera veacurilor și ar fi cu totul nechibzuit a pune toporul la rădăcina unui arbor secular, ce poate încă aduce mănoase roade pentru cultura neamului românesc. Cit despre compensarea ce se pune in perspectivă Iașului, de a se strămuta în el facultatea de Teologie., această strămutare e cu neputință, căci această facultate nu poate exista fără internatul teologic, iar acest internat este legat de București prin donațiunile private, care i-au dat ființă. Urmează semnăturile întregului corp Universitar din Iași.Acest memoriu a fost răspândit în toată țara , mai multe organe de publicitate sau reprodus. Ca o complectare a celor enunțate în el, putem adăuga că s’a dat deplină satisfacție ieșenilor deoarece universitatea noastră a rămas neatinsă; din contra, catedrele, cari erau suplinite au fost declarate vacante, spre a se putea numi profesori titulari). Ed. --------------«3GOO*-----------------Da,ca Curtea cu jurați din Capitală au putut vedea în fața lor figura unei adevărate eroine,care cu mînile sale gingașe a tăiat firul vieței propriului său copil. Propriul său copil!... Dar al cui Încă ? Iată ce nu s’a știut, ce nu se știe—adecă, mai drept, ce nu spune. Ea, ca singură, e datoare să poarte și să supoarte totul,— ea, fata, studenta, mama ! Asupra ei se descarcă fulgerul minței și răzbunării publice, ea este înfierată pentru veșnicie. Căci din nou apar cele două morale sociale, —una pentru ea, alta pentru el, și sunt fundamental deosebite, precum se vede. N’ar fi nici un sfirșit, dacă am sta să analizăm, în toate manifestările sociale, conflictul etern al celor două ri rale. In noi înșine îl găsim puteri. Suntem etern îngăduitori pentru noi, cind nemic nu iertăm altora. Conștiința noastră e un judecător blind pentru faptele noastre — și capricios de sever pentru tot ce aparține altcuiva. Iar în afară de noi — pretutindeni domnește sistemul celor două morale : a bogatului contra săracului; a celui puternic contra celui dezarmat;—a celui de la cîrmă contra celui care-și așteaptă rîndul; a orașanului contra săteanului; a civilizatului contra barbarului. Iar, in esență, filosofia aceasta o exprimă fabulistul în versul său atît de simpu : — La raisou du plus fert esttoujours la meilleure. Straniu paradox ! Societatea care, după reflecția lui Jókai, ne declasează pentru că consfințim, cu cinste, o relație de sentiment, societatea care pretinde fetei să-și ucidă înainte de naștere fructul primelor plăceri,a se crede datoare a avea, a cultiva o anumită morală, oficială, predicată, învițată de dăscăli plătiți pentru acest scop. Existența celor două morale probează neexistența niciuneia, în afară de bunul simț și de educația proprie a cugetului în lumina senzibilității și a milei. ... Ce plăcere e, cind cel dintâi venit îți „face morală", să-i spui cu simplicitatea cuvenită unui sfînt adevăr : — Domnul meu, iești o canalie... As.