Familia, 1884 (Anul 20, nr. 1-53)
1884-10-14 / nr. 42
ORADEI-MARE (NAGYVÁRAD) 14 Octombre st. v. 26 Octombre st. n. Ese in fiecare dumineca. Redacțiunea în Közép-utcza nr. 395. ANUL XX. 1884. de an z fl. /u er Pentru România pe an . Nici odată. — Novelă. — (Incheiare.) Hine apoi însaș diua satului George, (jiua veselii- i lor. Totă Săliștea, Galeşul şi chiar şi Tilişca cu mic cu mare se sue la Foltea. Vin pe urmă şi ţiganii cu lăutele, ş-apoi joc şi chef de-ţi ride inima de bucurie. Da ’ncă dar dice moş Mihu cu ficioru-seu ! Insădar, că moş Mihu nu-ţi mai cântă de i-ai da un sac de galbeni. Venise şi el cu Niculiţă la Foltea căci de «andancă nu şi-a uitat să mărgă. Dar ce n’a mai făcut, a venit fără fluer in şerpar. Nici nu-i mai rugă acum nimeni să cânte, că sciea tot omul, că moş Mihu nu scie cântă decât numai din fluerul seu ; or Niculiţă nu cânta, decât numai cu tată-seu. Nu şi-a dus moş Mihu fluerul, fiind că eră tare supărat. Şi cum nu ? El, om de cinste, moşnean vechiu din Sălişte — adevărat că nu tocmai avut să se ’nbuibe, dar den moş Mihu nu răbda nici odată femé şi nici dela altul n’a ’mprumutat decând vr’o paza frântă — şi totuş să-l huléscu pe el o tată-fugă de băeţandru, că-i ţigan. Şi de ce ? fiind că de inimă bun ce era cântă şi el din fluer din când in când, că i plăcea să văită veselia la juni şi ’ndestularea la bătrâni. Moş Mihu nu cântă nimărui pe bani. El le cântă oamenilor din sat, fiind că i avea drag, cu ei copilărise, intre ei a ’mbătrânit. Şi dec’ ar fi stat numai să cugete vr’odată, că unul dintre aceia, căror le cântă el de obicei il socotesce pe el şi pe ficioru-seu ţigan şi-ar fi frânt flueru ’n doue şi şi-ar fi luat lumea ’n cap. Aşa moş Mihu. Asemenea şi Niculiţă. II durea încă batjocura şi era supărat, că dascălul de ce petrece tot cu Stana, dar totuș s’a olărit, pân’ una mai alta a o pune la ’ncercare, a face năcaz. De se va năcăji, bine de ea, de nu, va fi bine de el. De aceea la joc se arăta foarte vesel. Juca tot cu Chiva lui Mirea, se ferea totdauna să nu ajungă prea aproape de ea și totuș când socotiâ, că-l va vedea, priviâ cu drag in ochii Chivei şi chiuia, de i creştea inima lui moş Mihu, crecjând că ficioru-seu iar al taichii: Astai mândra, care-mi place, Că me ’mbie cu pogace ; Dar de alta nu me mâncă, De-ar fi chiar dobă de pungă. Er pe Stana o săgeta atunci la inimă şi ’ncepeau a i se ’mpleteci picioarele, nu mai putea juca. Trebuia să se odihnescă puţin. Niculiţă nu o perdea pe nici o clipă din vedere şi de câte ori li se întălniau privirile aşa din depărtare peste capetele mulţimii Stana roşia dar se uita drept in ochii«lui, ca şi când har cjice ,imi faci nedreptate Niculiţă, eu nu port nici o vină, te am drag ca ochiimi din cap şi te ierta, el işi smâncea dârsos capul de cătră ea şi se perdea degrabă ’n vârtejul jocului: par câ-i mâna ceva necunoscut, parcă nu ştiu cum părea rău de cele ce făcuse . . . Bine, rău, destul că şi-a petrecut şi Stana cu dascălul din Rod şi şi Niculiţă cu Chiva lui Mirea. Când pornire cătră casă s’a ’ntâmplat Niculiţă împreună cu alţi flăcăi să vine tocmai la spatele Stanii şi a dascălului, care inoda multe verdi şi uscate, ca să mai scota câte o vorbă dela ea. Niculiţă era tot o ureche şi tremura, nici el nu ştia de ce; par că presimția ceva rău. — I frumos timpul și locul pe-aici pe la dv., — cjise dascălul. — Da i foarte frumos, — respunse Stana intr’un târejiu. — Ce priveliste frumosă! De a dragul să petreci p’aci! — I tare frumos! — Ș-apoi aerul cel limpede, pădurea ’nvănjită . .. — Da i frumos ! Așa nu mergea. O lua pe altă corda. — Eu din parte-mi pot zice, că mi-am petrecut de minune , dar dta ? — Și eu. Stana ofta. El Niculiță ... se juca cu mâneca cămeşii și mâna i tremură foarte tare. — Ar fi mers jocul de minune dar țiganii nu plătesc o ceapa, —inodâ mai departe dascălul. Lui Niculiță i se opri resufletul in pept. — N’avem alţii, scrise Stana tare şi răstit. Niculiţă era tocmai in călcâiul dascălului. — Dar ţiganii cei din rândul trecut ? Bătrânul cu ficlo . . . Nu se mai putu stăpâni. Tot sângele sări ’n faţă. Sări la el, il apucâ de gât, il luâ in braţe şi mi-1 aruncă pe coasta ’n jos, incât când s’a oprit in vale, remase ghem locului. Toate aste s’au petrecut in clipă, incât nimeni nu putea înţelege ce s’a ’ntâmplat. Vedeau toţi pe dascălul in vale şi pe Stana leşinată de spaimă, ei pe Niculiţă ca scos din fire stând locului şi privind când la unul, când la altul, vedeau, dar nu înţelegeau nimic. Numai Stana înţelese, numai ea soiea, dar ea săraca era leşinată. * * *