Familia, 1889 (Anul 25, nr. 1-53)

1889-01-15 / nr. 3

26 »Vrednice de cunoscut, »Mai plăcute, mai frumoase »Decât cele ce-ai vezut.« Tinerul a ascultat. Prin tot târgul a umblat, Şi cu sete el privia Tot ce ’n cale-i intelnia. El când fu pe la sfârşite, Sihastrul i-a cuvântat: »Vesluşi lucruri felurite, »Prin tot târgul te-am purtat. »Ai vesut icoane sfinte »Zugrăvite ’n mii culori, »Şi frumoase ’mbrăcăminte „De ’mbrăcat in serbători; »Cai, trăsuri strălucitore, »Ce te ’nvită la plimbat, „Lucruri bune de mâncare »Şi unelte de lucrat; »Cărţi cu sfinte ’nveţături »Şi gustose beaturi. — »Aide, spune-mi sincer mie, »Adi din câte ai vedut, »Ce voeşci să-ţi cumpăr ţie? »Care lucru ţ-a plăcut? . .. Tinerul respunse ’ndată: »Ascultă-me, scumpe tată! Dacă vrei să-mi faci plăcere Şi să-mi dai ceea ce-mi cere Inima cu mai mult dor: Cumperă-mi un — drăcuşor!“ P. Dulfu. Chiriaşul fugit. — Comedie intr’un act. — (Urmare). Elena. Și cum ai vinit tocmai aici ? Anastasia. Spune, spune­ Cimpoiaș. După ce am colindat preț d’o vară in dreapta și ’n stânga, tot insédlai, me ’ntorsei acasă ne­­căsit și fără nădejde să-mi mai vezi banii. Acolo găsii pruncii jucându-se cu un tip ca și acela. (Arată pe mesa.) Anastasia. Fotografie ? Cimpoiaş. Nu ştiu cum­­ du­ceţi dv. la oraş. Ti­pul acela arătă un domn, întrebat de prunci unde l’au găsit şi mi-au respuns, că sub un copac de lângă casa din pădure, îndată mi-a treznit prin minte, că trebue să fie tipul domnului care a închiriat casa. II arătai iute nevestei şi ea il cunoscu, că-i acela. Te-am prins, domnule! —­­psei plin de bucurie. Acuma sânt pe urma ta! Tipul acesta mi-a fi con­ducătorul. Vinii la oraş, il arătai unui domn şi-l în­trebai dacă cunosce pe domnul acesta ? El imi res­punse, că-l cunosce bine şi me ’ndrepta să vin aici. Aşa vinii. Anastasia. Grozav! Sânt nefericită. Atât de cu­rând! (începe a plânge.) Elena. (Lui Cimpoiaş.) Vedi, neghiobule, ce-ai făcut! Du-te afară şi aşteptă până ce te-om chiemă.­­(Cimpoiaş ese pe uşa din fund.) Scena V. Anastasia şi Elena. Anastasia. (Căutând iu braţele Elenei.) Nenoro­cita de mine ! Elena. Nu te pripi, dragă! Încă nu este ni­mica dovedit. Se poate că omul acesta se ’nşală. Şi ’n sfârşit, chiar să fie adevărat; ceea ce ni-a povestit, el, s’a Întâmplat inainte d’a-ţi cunosce bărbatul, îna­inte d’a-i fi soţie, Anastasia. Dar el mi-a jurat, că afară de mine n’a iubit pe nimene! Elena. Aşă mi-a jurat ş-al meu şi poate c’a avut dreptate. Când cineva iubeşce de nou, gândesce că pân’atuncia nici odată n’a iubit . . . Dar ian să stăm strîmb şi să judecăm drept! Ore noi n’am avut câte­­un vis de amor inainte d’a ne mărită?! Anastasia. Eu nu. Elena. Dar uiţi aventurile noastre din pensionat. Nu mai ţini minte de oficerul acela dela husari, care trecea in tată după miocrăca sub ferâsta nostră, zdrăn­gănind cu sabia . . . Anastasia. Pentru ca tu să sari la fârâstă, Elena. Dar advocatul acela tiner cui i-a aruncat in grădină o scrisoare legată d’o patră ? Anastasia. Eu nu sânt de vină, Elena. Se ’nţelege, că nu tu porţi vina, că eşti frumosă şi l’ai scos din minţi ... Nu protestă, căci nu te las să vorbesci. Avem şi noi câte o suvenire de amor; de ce să nu potă avu şi bărbaţii noştri ? ! De aceea să ne mulţămim dacă sântem iubite in pre­sent şi să nu cercetăm trecutul lor! N’avem dreptul acesta; or dacă ni-l pretindem, trebue să-l acordăm şi lor faţă de trecutul nostru, Anastasia. Insédar voeşci să me mângâi, n’ai să izbuteşci. Dacă înaintea mea el a iubit pe alta, uşor se poate rentoarce orăş la aceea. Elena. De-ar fi mai frumosa. Dar nu se poate. Anastasia. Linguşitore ! (Merge la uşa din fund, o deschide) Cimpoiaş, ian vină ! Scena VI. Anastasia, Elena şi Cimpoiaş. Cimpoiaş. Porunceşce, cocona! Anastasia. Ian spune-mi fost-o frumosă femeia aceea tineră? Cimpoiaş Eu n’am vedut-o nici­odată, dar băeţii spun că eră frumosă. Anastasia. Dara chiar incântătore ? Cimpoiaş. Nu mi-au spus s’o fi audit-o cântând. Anastasia. Naltă ? Cimpoiaş. Ca trestia ’n baltă. Anastasia. Fata? Cimpoiaş. Vorba nostră din popor : eră pe vino ’nceci! Anastasia. Graţiosă ? Cimpoiaş. Greţosâ ? Dar i-am spus tocmai acuma, că eră frumosă. Anastasia. Glasul ? Cimpoiaş. Avea un vers cu lipiciu. Anastasia. Ochii ? Cimpoiaş. Căprii. Anastasia. Ce mai gust prost! Să iubască cineva ochi căprii! Cimpoiaş. Dar erau nişte ochi, ce mâncau foc .... Anastasia. Destul, destul! . . . Elena. (Lui Cimpoiaş.) Acum ţine-ţi gura şi p’aci ţi-i drumul! (I arată uşa.) Cimpoiaş. (Eşind pe aceeaş uşe, la parte.) Ciu­date doue domnişore ! Una me tot intrabă, ceealaltă îmi tot închide gura .... (Ese.) Scena VII. Anastasia şi Elena. Anastasia. Scumpa mea, respunde-mi sincer . Sânt eu frumosa ? Elena. Mai e vorbă! Anastasia. Mai frumosă, decât acea­­personă? FAMILIA Anul XXV.

Next