Familia, 1889 (Anul 25, nr. 1-53)

1889-11-26 / nr. 48

ORADEA-MARE IUAGIVARADI 26 novembre st. v. 8 decembre st. n. lise in fiecare duminecă. Redacţiunea : Strada principala 375 a. Ii. 18. ANUL XXV. 1889. Preţul pe un an 10 fl. Pe i/2 de an 5 fl . pe */4 de an 2 fl. 70 cr. Pentru România pe an 25 lei Eminescu. «... Ce să caut? E acel­aş cântec vechiu. Setea liniștei eterne, care-mi sună in urechi. Eminescu. Satira a IV-a. H'S'âinitatea eternă! Etă ce a căutat Eminescu in totă ^vieţa lui ! A percurs toate adâncurile sciinței ome- 3nesci, resfoit-a tot ce cugetă că-i va pută satis­­face curiositatea lui in veci indestulită, pătruns-a cu de-amănuntul toate sistemele filosofice, anali­­satu-le-a şi le-a combinat pe toate şi un fine amă­git şi fară de speranţă, neputând însemnă nici un şir clar din viaţa lui sbuciumată, se întrebă: Unde-s şirurile clare din vieţă-mi să le spun, Ah ! organele-s sfărmate şi maestrul e nebun. Acum a aflat ce atât a căutat. El şi-a terminat acesta viaţă, in care la tot pasul intimpină desamă­­gire , in care la cea mai mică mişcare îşi vedea ide­alele nimicite, visurile de aur imprăşciate de o tristă realitate . . . Acum i s’a implinit, şi dorinţa lui ar­endă: „Nu voi sicriu bogat, Podobe şi flamuri. Ci-mi împletiţi un pat Din veştede ramuri. Luceferii de foc Privitor din cetini, Mormânt făr de noroc Şi fără de pretini.« De-acum­ înainte numai »teiul cel sânt« îşi va scutură crenga pe mormântul seu şi luna prin vâr­furile înalţilor bradi va alunecă privindu-i recele mor­mânt ! — Zimbi­i­ vor de acum inainte ară pretinii lui luceferi şi eternele valuri se vor frământă, isbindu-se de nesimţitorul lui locaş! . . . Acum şi numai acum se adeveri cât se poate mai tare ceea ce odinioră dicea : „Eră ’n lumea cea comună a visă e un pericul Şi de ai cumva ilusii, eşti perdut şi eşti ridicul.« Satira 11. »Poţi zidi o lume ’ntregă, poţi să sfarmi, ori ce ai spune, Peste toate o lopată de ţerină se depune. Mâna care-a dorit sceptrul universului, şi gânduri Ce-au cuprins tot universul, incap bine ’n patru scânduri.« Satira I. Te-ai dus şi tu Eminescu ! Te-ai dus pe o cale neinturnată! Te-ai dus şi ai lăsat in urmă-ţi o lume innecată in noroiul patimelor; o lume falsă şi co­ruptă, in urechile căreia dreptul glas al neindurate­lor tale satire a rămas fără resunet; ai lăsat o lume, pentru care tu ţi-ai sacrificat viaţa, numai să o poţi îndreptă şi duce la calea adevărului! Te-ai stins şi te-ai mistuit tu lumină, luminând cărarea pe care ai voit să apuce aceia, despre cari tu ziceai că-s: » . . . simţiri reci, harfe sdrobite, Mi­ci de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urîte“... Şi ei cu toate acestea au rămas reci şi nesim­ţitori la toate îndemnările tale, şi nici atunci când le adresezi cuvintele cele mai satirice şi ironice, — nu se mişcă şi nu se deşteptâ ... ei-s tot aceia la cari »virtutea e o nerozie, geniul o nefericire.« (Sa­tira III.) De aici inainte nu vor mai avă cine să le strige cu viers de trimbiţă, vexând nemernicia lor: „Veşti colo pe urîciune, fără suflet, fără cuget, Cu privirea ’mperoşată şi la fălci umflat şi buget, Negru, cocoşat şi lacom, un isvor de şiretlicuri, La tovărăşii sei spune veninoasele­ i nimicuri. Toţi pe buze au virtute, or­in ei monetă calpă, Quintesenţă de miserii dela creşcet până ’n talpă !* Satira III. Ş-apoi intrebându-i ironice: »Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte rei şi nişte fameni, E ruşine omenirei să ve­z­ică vane oameni!« Da! ei vor fi lipsiţi de un om care să le spună ce sânt şi ce trebue să fie ! Ei vor iubi şi de acum inainte numai pe aceia, cari linguşindu-i şi lăudân­­du-le patimele egoiste şi viţiurile mârşave, critică nu ca să indrepteze, ci ca să dărime, ca să omoră, laudă nu ca să incurajeze său să resplătăscă, ci ca să lin­­guşăscă! . . Ei nu vor mai avă pe Eminescu cel mo­dest şi nepretensiv ce dice: »De-oi urmă să scriu in versuri, târnă mi-i ca nu cumva oamenii din ziua de-astăzi să me ’ncapă-a lăudă; Dacă port cu uşurinţă şi cu zimbet a lor ură, Laudele lor de sigur m’ar mâhni peste măsură !“ Satira II. El nu voeşce să se cânte şi citeze prin cafenele, nici nu scrie ca să fie lăudat și admirat! El ânsuș­i Jice (pag. 247): »De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu! Oare glorie să fie a vorbi intr’un pustiu ?« Satira II, ci singur din îndemnul sincer de a folosi națiunii sale, și mai mult âncă de a face să destingă bine intre scriitorii adevăraţi şi sinceri, şi intre aceia ce au drept ştiinţă, vre-un vals de Bal-Mabil. 48

Next