Familia, 1890 (Anul 26, nr. 1-52)

1890-10-14 / nr. 41

486 FAMILIA mea și bălsam tămăduitor al trupului meu îmbătrânit de mâna vremnei . . . Remâi. . . Spune, remâi ? — Nevesta dumitale! repetă ca un ecou depăr­tat copila încă amețită de trăsnetul neașteptatei cereri. — Da, puică dragă și uite că mă duc la mă­­tușă-ta să te cer și ei, cum se și cade . . . Așa-i că te invoieşti ? Şi fără să aştepte un respuns hotărîtor, bătrâ­nul, vioiu, reintinerit, vesel şi mulţămit, eşi. IX. Tincuţa sta tot abătută când intră Iorgu. — Ah! Iorgule dragă, in ce primejdie ne-am aruncat singuri, — strigă ea spăimântată şi se lipi de sinul lui, strîngendu-l in brațe. — Primejdie dragă Netty e intr’adevăr, vise pre­văzută. Mai mult ne indoiam de izbândă, decât o speram . . . — Dăc’ ar fi asta, respunse drăgălașa Netty, uitându-se cu durere in ochii soțului ei. Nici nu-ți inchipuesci nenorocirea nouă care ne lovesce ... și care nu mai poate repară reul . . . — Ce nenorocire mai poate să fie, dragă Netty, afară de incăpăținarea de asin a lui moşu ? Zise Iorgu, — strîngăndu-şi cu dor in braţe pe fermecă­­toarea lui soţie. — Nu înțelegi că s’a aprins moşnăgul și că des­perat de plecarea mea, mi-a propus să me ia de ne­­văstă ca să me rețină pentru totă viaţa lui! . . Eră nenorocirea ! — El de nevăstă, pe tine ? . . A mers pân’ acolo ? Atunci care din noi doi e nebun ? Eu care am iubit şi iubesc la vremea mea, ori el care s’a aprins tocmai când e c’un picior in gropă ? — Nebun său nu, e vorba că s’a aprins şi s’a dus acuma la cucoana Casandra, mătuşa mea de po­­runcălă, că să me cărâ . . . Acuma să vezi mânie p­e densul .. . Atunci intră pe uşă cucoana Casandra, ca un avent de furtună năprasnică. — Luaţi-ve tălpăşiţa, feţii mei, — le Zise, căci boerul e foc şi pară ... A venit să mi te cărâ de nevăstă, cuconiţă Netty, şi eu . . . m’am uluit așa de năucenia boerului, că . .. uite, i-am spus tot . . . — I-ai spus că sânt nevăstă lui Iorgu ? — Da, i-am spus că ești tot nepotă, numai că in loc să fii a mea, ești a lui . . . şi ăcă pozna ! O inceput să sbere, ca un cela . . . Dumnezeu să me ierte ... o inceput să bată din picioare, să facă spume la gură şi mi-o zis să pier din ochii lui . . . Am pe­rit repede şi am venit să ve spui . . . Porniţi-ve, dragi copii, porniţi-ve şi lăsaţi-l in plata lui Dumnezeu, că de 35 de ani aproape de când sânt in casa lui, eu nu l’am vezut să fie aşa ca de când te-ai însurat dum­neata, cucone Iorgulet. . . Nuş’ ce păcat, că trăesci lângă un om un amar de ani de Zile şi tot nu-i ştii bine firea . . . — Haide atunci să ne pornim dragă Iorgule, Zise cu mâhnire Netty şi plecându-şi ochii plini cu lacrimi, ofta . . . — Nu te mâhni, sufleţel drăguţ, îi respunse Iorgu strîngend-o in braţe c’un puternic avent de dra­goste şi sărutându-i ochii; nu te mâhni, căci am cer­cat tot ce-a fost cu putinţă omenescă: conştiinţa mi-i împăcată şi nici pe mine n’o să te mai vezi cu părere de reu că moşul nu ne-a iertat . . . — Remâi cu bine, dragă cuconă Casandro, îi zise Netty bătrânei, imbrăţişând-o, îmi voi aduce aminte totdăuna de scurtul timp cât mi-ai fost mă­tuşă . . . — Mergeţi cu DumneZeu şi trăiţi bine, feţii mei, că DumneZeu portă de grijă in inţelepţiunea lui de cei ce sânt buni şi se iubesc . . . Iorgu sărută mâna bătrânei şi luând braţul ne­vestei lui se îndreptară spre ușă . . . — Așa­dar, generale, — grăi Iorgu in chip de glumă, ai pierdut bătălia ?. . — Da, aghiotant major, am pierdut-o . . . răs­punse Netty, cu zîmbetul ei grațios, vise onoarea nu. Ceea ce me ingrijesce e ca port-drapelul nostru să nu cadă victimă a devotamentului seu . . . — Ascultă, mamă Casandro, zise Iorgu intor­­căndu-se spre bătrâna pe care-o podiseră lacrimile, dăcă moşu o merge cu străşnicîa lui până la fapta urîciosă d’a te goni, vin’o la noi, la moşiora nostră şi-ţi petrece lângă noi Zilele vieţii ce-ţi mai remân . . . Primesci ? — Da nu cred că boeru să ştărgă dintr’un con­­deiu 35 de ani, cum ar şterge 35 de parale la ca­tastihurile lui . .. Zise Casandra cu încredinţare. A ! Da­­că şi boerul . . . Conu Frumuzachi intră posomorit, uitându-se chiondorâş la nepoţii sei şi trecând apoi înainte se aşeza un jilţ . . . — Ştii una, Iorgule, grăi atunci Netty, sânt pentru un asalt neprevăzut . . . Cine știe ? acesta va hotărî poate victoria de partea nostră . . . — Cum? — Cum ? . . uite-așă ... In timp ce Netty făcea primii pași spre bătrân, acesta intoarse puțin capul și zise : — Tot nu v’ați cărat încă ? Glasul lui vise eră schimbat, ochii lui nu mai schinteiau a mânie. Netty alergă și ingenunchia înaintea lui ; ridică ochii spre el, cu mânile împreunate ca un ceas de rugăciune, — şi eră intr’atât de frumosă aşa, mai ales că avea in priviri acel ceva hotărîtor al voinţei femeeşti, căruia puţini tirani au putut să se impo­­trivăscă. — Moşule dragă, da, o să ne ducem ; dar mai nainte trebue să me asculţi, mai ales că o să me asculţi pete pentru cea din urmă oră . . . Ascultă-me, şi-o să vezi că nu sim­tem vinovaţi tocmai cât ne socoteşci dumneata, in furia nedrăptă care te stăpâ­­neşte. Iorgu, dragă moşulică, îmi vorbiă de nenumă­rate ori pe zi de dumneata, arătându-mi cum l’ai crescut, cât l’ai iubit, cât eşti de bun şi ce inimă indurătore şi statornică ai . .. Te cunosceam înainte de-a te vedea şi te vedeam înainte de-a te cunosce, numai după cum mi te zugrăvise Iorgu prin cuvin­tele cele mai căldurose şi mai pline de adevăr. Dar când ne găsiam in faţa realităţei neesplicabile a mâ­niei dumitale, remâneam mâhniţi şi nedumeriţi . . . — E adevărul, dragă moşule, luă vorba Iorgu, văzend pe bătrân âncă in cumpăna indoelii, dar in­­cepend par­că să se plece in spre cre­ămănt şi in­durare. E adevărul, mai ales că ne diceam, că şi dumneata, cu totă mânia, trebuia să fi simţit părere de rea, mâhnire chiar, că nu te aveai lângă dum­neata ca mai nainte . . . Bătrânul făcu o mișcare de împotrivire. — O! nu incerca să tăgăduesci, căci văd in ochii dumitale adeverirea cuvintelor mele. Ori­cât de puternic şi de legiuit putea fi năcaşul dumitale, eram siguri, şi eu şi Netty, că nu putuseşi a-ţi desrădă­­cină până intr’atât dragostea pentru mine, incât să nu me regreţi câte­odată in inima dumitale. . . — Şi aşa fiind credinţa nostră, dragă moşule, urmă Netty, văzend pe bătrân încă cu semne de în­dârjire împotriva lui Iorgu, am inceput să căutăm un mijloc care să ne apropie pe amendoi de dumneata. Firesce, piedeca și cel mai mare prilej de sfadă Anul XXVI

Next