Familia, 1890 (Anul 26, nr. 1-52)
1890-04-08 / nr. 14
ORADEA-MARE fNAGYVÁRADj Use in fiecare duminecă. II. H. ANUL XXVI. 8 aprilie st. v. Redacţiunea : 1890. 20 aprilie st. n. Strada principala 375 a. Preţul pe un an 10 fl. Pe lll de an 5 fl.; pe */« de an 2 fl. 70 cr. Pentru România pe an 25 lei In visul nopţei. jSln visul nopţei, câte-odată |||ÎVed ancă faţa ta; f Dar tot mai rar mi se arată, | încep a o uită. Acuma nu mai ştiu cum sună Nici glasul ce-am iubit; Vetji, anii care se adună De tot mi te-au răpit. Şi din trecuta fericire • Se stinge ca un vis Şi cea din urmă amintire Şi ultimul suris. Matilda Poni, Despre ceea ce are cineva. De Arthur Schopenhauer. rept şi frumos a împărţit marele învăţător al fericirii Epicuros trebuinţele omeneşci in treile clase, întâi, cele fireşti şi necesare, adecă acele, care, nefiind indestulate, produc durere. De ele se ţin prin urmare numai vidus et amidus, traiul şi îmbrăcămintea. Aceste se pot îndestulă uşor. Al doilea, cele fireşti, dar nu necesare : trebuinţa sentuală, deşi Epicur in relaţiunea lui Laertius nu o spune (precum eu şi de altminteri reproduc aci teoria lui in altă ordine şi mai bine precisată.) A mulţumi acăstă trebuinţă, este ceva mai greu. Al treilea, cele ce nu sânt nici firesci, nici necesare, adecă trebuinţele de lues, de eleganţă exagerată, de strălucire şi de fală, aceste sânt nesfârşite şi îndestularea lor este forte grea. (Vecji Diog. Laert. X, 27, § 149, asemenea § 127. — Ci. de fin. I, 13) A hotărî marginile unei dorinţe înţelepte in ceea ce priveşte averea, este greu, dacă nu peste putinţă. Căci mulţumirea fiecăruia din noi in acestă privinţă se intemeiază pe un factor numai relativ şi nu absolut, adecă pe raportul intre pretenţiile noastre şi averea, din care caută averea privită singură insemnată tot aşa de puţin, ca şi numeratorul unei fracţiuni fără numitor. Omul nu simte lipsa bunurilor, pe care nu s’a gândit niciodată să le aibă, ci este şi fără de ele pe deplin mulţumit; pe când altul, deşi are de o sută de ori mai mult, se simte nefericit, fiindcă îi lipseşte ceva ce doreşte. Fie cine are şi in acestă privinţă un horizont propriu al limitelor, până unde esistă pentru el putinţa să ajungă , până acolo i se intind şi pretenţiile. Când un obiect din cele ce se află inlăuntrul acestor limite, i se infăţişază aşa, incât să potă ave încrederea câ-1 va dobândi, se simte fericit; din contra se simte nefericit, când greutăţile ce le intimpină, îi răpesc acestă perspectivă. Ceea ce se află in afară din acele margini, nici nu-1 impresionază. De aceea cel sărac nu este turburat de averea cea mare a bogatului, şi pe de altă parte bogatul, care nu a isbutit intr’o dorinţă a sa, nu se mângâie cu gândul la celelalte multe ce-i sânt împlinite. (Bogăţia samănă cu apa de mare; cu cât o beai mai mult, cu atât îţi creşce setea. Aşa este şi gloria.) Din micşorarea ce o facem in factorul pretenţiilor noastre, indată ce sorta ne-a restrîns factorul averii, se esplică pentru ce după perderea averii, indată ce am trecut peste durerea dintâi, disposiţia obicinuită nu se deosebeşce pra mult de cea de mai nainte. Acea operaţie vise este adevărata causă a durerii la o întâmplare nefericâ : după ce este săvârşită, durerea se simte tot mai puţin, şi la urmă nu se mai simte de loc: rana se vindecă. Viceversa, la o întâmplare fericită compresorul pretenţiilor noastre se impinge mai sus şi ele se lărgesc: in acesta consistă bucuria. Dar nici ea nu ţine mai mult decât până la săvârşirea totală a acestei operaţii , atunci ne obicinuim cu măsura lărgită a pretenţiilor şi devenim indiferenţi pentru averea ce le corespunde. Acestă ne-o spun şi versurile din Homer, Od. XVIII, 131—137, care se termină cu cuvintele: .»Mintea celor ce calcă pământul, se schimbă, precum inaltul părinte al zeilor şi al oamenilor schimbă filele.» Isvorul nemulţumirii noastre sunt încercările, ce le tot facem de a urca factorul pretenţiilor noastre, pe când celalalt factor rămâne nemişcat şi le impedecă. Oamenilor li se impută adeseori, că dorinţele lor se indreptază mai ales spre bani şi că iubesc banii mai presus de tote. Cu toate aceste este lucru firesc, poate chiar neapărat, să iubeşci acest Proteu neobosit, care in or ce moment este gata a se preface in obiectul, spre care ţintesc tocmai acum dorinţele noastre schimbătore şi feluritele noastre trebuinţe. Or ce alt bun indestulază numai una din pofte, numai unul din lucrurile ce ne trebuesc : mâncările sunt bune numai pentru cel flămând, vinul pentru cel sănătos, doftoria pentru cel bolnav, o blană pentru urnă, femeile pentru tinerime, etc. Toate aceste sunt prin urmare numai agalangogri, adecă numai relativ bune Banii singuri sunt absolut buni, fiindcă nu indestulază numai o trebuință in concido, ci trebuința indeobşte, in abstracto. 14