Familia, 1890 (Anul 26, nr. 1-52)

1890-10-14 / nr. 41

ORADEA-MARE /­NAGYVÁRADJ Ese in fiecare duminecă. Hr. 41 ANUL XXVI. 14 octombre st. v. Redacţiunea : 1890. 26 octombre st. n. Strada principala 375 a. Preţul pe un an 10 fl. Pe Vs de an 5 fl.; pe l/t de an 2 fl. 70 cr. Pentru România pe an 25 lei Durere nenţelasă. te desfăşură ’nainte-mi lumea ca nemărginire «jfeȘi se perde, se tot perde gândul meu in pribegire, , încât nu sciu de-a intorce din acest pustiu de drum * Mai înveselit de cum e — ori mai abătut ca-acum. Ori şi care-i va fi sortea, in gândire e viaţa — Vai! de câte ori tot astfel me găsise diminăţa. Stelele din cer cu toate se mirau ce ştiu eu face, De-am uitat de somn, şi-s omul — fără linişte şi pace. Inse-şi florile din codru s’aşterneau prin colnicele, Numai să me fure somnul şi să-mi culc fruntea pe ele, Şi vezând că-i diua mare de străluce ’n ceruri globul, Me plângeau chiar din­adinsul cu nişte lacremi ca bobul. Voi tovarăşele vîeţii-mi, mândre stele, dalbe flori — Nu 'ntrebaţi de-a mea durere, m’aţi vedut de-atâtea ori Abătut trecând prin lume, pentru ce? vai! dacă-aş şti, Toate tainele din suflet voite ve-aş descoperi — Inse nu ştiu, făr me doare inima, sufletu ’ntreg Şi durerea-mi nenţelasă nu-s in stare să-o ’nţeleg. V. B. Muntenescu. Sere deernă. — Novelă. — (Incheiare.) Părea plânsă şi adânc mâhnită. Se apropia de lacuconul Frumuzachi, cu ochii ţintă la el, cu cău­tătură plină de părere de reu şi de milă, căută­­’­tură dulce şi mişcată, care rescoltă până și cele mai adormite simțiri. Bătrânul se uită la Tincuța, mai înviorat de înfățișarea ei. — Și vra să duică me lași, îi grăi densul cu un ton de imputare blândă. — Trebue ... Ce să fac? Familia copiilor me chiămă. — Cine o să-mi ceteasc­ de-acuma cu gingășia dumitale ? Cine-o să-mi desmierde bătrânețile obosite de mâhnire și de pustietate sufletăscă ? se văetă bă­trânul. — Cine ? Nepoțica dumitale . . . Încă odată te rog, cucoane: lasâ-me să pornesc de-aici cu impre­­siunea frumosă că ești îndurător și bun . . . Iărtâ pe cuconul Iorgu, primește pe nepoțica, pe nevăsta lui care va fi bucuria şi mângăerea bătrâneţilor dumitale îndurerate. — El nepotul, Iorgu . .. Of! o să me înăduşiţi ca pe jidani pe patul morţii!. . Ascultă-mi fata mo­şului, remâi aici şi resplăteşce-mi cu iubirea ta dulce de copil nevinovat, răstriştea pricinuită de-un copil reu şi fără suflet ... Fii tu sufletul puţinilor ani ce mai am a-mi feri pe lumea asta putregăită . . . — Să remân aici ? dar locul meu ? — Locul teu ! Rogu-me, cât îţi dă pe lună, pe an, familia aceea? O să ai îndoit, întreit, nimiit la mine . . . Remâi aici, Tincuţă . . . — Şi ce să fac aici ? — Uite ... tu să stai colea pe scaun, eu colea in jilţ; tu să cetesci mereu, eu să ascult mereu . . . Viaţă dulce, liniştită, bună ca bunătatea. — Veiji că nu se poate, cucoane ... Dă! ştii cum îi lumea. O fată tineră, singură c’un bărbat ciasuri şi dile vntregi.. . Ce-o să aib­ă lumea ? — De-asta ţi-i ? . . Bătrânul, cuprins de-un tremur nervos aţîţător incepu să se plimbe prin odae. Ochii lui se aprinse­seră, buzele lui se mişcau ca nişte foi de copac bă­tute de vânt, degetele mânilor îi tremurau ca nişte ramuri, era subt greutatea vre­unui cuget care-l muncia şi care trebuia să hotărăscă la un fel cu viaţa lui remasă fără ţintă, ca un vas fără busolă in mijlocul oceanului înfuriat. Se opri in faţa fetei care aşteptă cu nerăbdare sfârşitul luptei şi-i luă mânile intr’ale lui. — Tincuţo, grăi densul cu aprindere. Te temi de gura lumei? Am găsit căluş pentru ea. Vrei să remâi tot­ viaţa ta lângă mine ? . . . — Aş dori-o din suflet, cucoane, respunse fata cu glas desmierdător. — Fără părere de reu, că ţi-ai jertfit tinereţea unei fericiri egoiste de bătrân ? — Cum asta? întrebă Tincuţa cuprinsă de ne­dumerire şi de-un fel de temere reu prevestitoare. — Patru, cinci ani cât oi mai trăi, Tincuţo, o să ai grijă de-a me face om norocit; pe urmă, sin­gură moştenitore a mea, o să te bucuri de rudele răbdării tale . . . Tincuţă dragă, vrei să fii nevăsta mea ? — Nevăsta dumitale ? răspunse Tincuţa înmăr­murită. — Nevestica mea, copila mea care să porte nu­mele meu, Tincuţo , că numai cât gândesc la porni­rea ta şi par­că viaţa mi se duce. In doue săptămâni m’ai făcut să uit o viaţă de şaptezeci şi unu de ani cu toate bucuriile, mâhnirile şi deşertăciunile ei... Remâi Tincuţo, remâi copila mea .. . imi eşti dragă şi nu mai pociu fără tine­­re mai hrană a sufletului 41

Next