Familia, 1891 (Anul 27, nr. 1-52)
1891-12-08 / nr. 49 szám
578 FAMILIA Pe timpul resboiului româno-turc, fiind contra participării României la resboiu, a făcut opoziție liberalilor , dar după resboiu a reintrat in minister, la 1878, tot ca ministru de finanţe. După aceea in mai multe rânduri a fost ministru, ţinând felurite portofolii ; la 1882 a fost la esterne, la 1885 instrucţiunea publică, până la dimisiunea cabinetului Ion Brătianu. Acui este unul din capii partidului liberal şi cu mare influinţă la curte . . . Pe terenul cultural, dl V. A. Sturdza a făcut un nume bine cunoscut in numismatică şi istorie. Mai cu samă in specialitatea primă este o autoritate consumată. Colecţiunile sale de manuscrise, documente vechi şi de monede sunt un adevărat tesaur. Despre numismatica română a scris in limba germană şi română mulţi articoli. Cea mai importantă publicaţiune istorică a sa este colecţiunea de documente ce apare tocmai acuma, şi pe care o publică cu alţi doi colaboratori. Principala sa activitate se concentrază in Academia Română, care l-a ales membru in secţiunea sciinţelor la anul 1871. A fost câtva timp preşedinte, iar de şepte ani e secretarul general al Academiei şi ca atare in sesiunea din primăvara trecută s’a reales unanim şi cu entusiasm general. A fost mişcător momentul, când după alegere octogenarul Kogălniceanu, deja bolnav, a salutat pe nou alesul prin un discurs de avânt nalt, spunând că numai de aceea s’a sculat din pat şi a vinit la şedinţă ca să aducă domnului secretar general tributul omagiului prin votul seu. D. A. Sturdza sprijineşte cultura naţională nu numai cu condeiul, ci îi dă şi ajutor material. Analele Academiei sunt pline de nenumăratele daruri ce secretarul general face aşă picând in fiecare Z* *Colecţiunea de cărţi, manuscrise, portrete şi monede ce dl Sturdza a dăruit primului nostru areopag literar, singură poate fi un museu. Distins in viaţa publică, se bucură de un traiu familiar din cele mai fericite, crescându-şi fiul cu multă ingrijire. Sonet, ftilând me cuprinde noaptea somnul blând in braţe, j^TAdes te văd, ades te-arăţi nainte-mi ! Şi chipul teu e zugrăvit in minte-mi; 1 Cu ochii cei de foc, cu ângerosca-ţi faţă. Tu ideal ceresc din lumi ce-abia esistă, Demult tot vii, demult a ta zimbire Versat-a balsam sfânt in a mea nefericire, raţia dulce-mi pari insistinţa-mi tristă. 0, vino cât de des, in vis mi te arată Şi fă-mi in nopţi măcar să simt ce in viaţă Răpitu-mi-a pe veci o serie blăstemată. Cu sete te aşteptau tainică fiinţă; 0, vin priveşce-mi blând, zimbindu-mi cu dulcuţă, Căci raţia caldă mi eşti in trista-mi esistinţă ! I. Mitişorean. Când te gândeşti prea mult la tine ânsuţi, devii egoist şi nedrept faţă cu alţii; nedrept eşti faţă cu tine, când te negligi prea mult. Mijlocia e adevărata filosofie a vieţii.* Cu cât civilisaţia creşce, poesia scade. Straja, când degrimise in ajun botezul de sânge — un botez ^înfiorător — regimentul al XIII-lea de dorobanţi sub intăriturile Plevnei, vestita cetate musulmană, a cărei nume, de atunci, va remână pururea amintit atât in povestirea vitejiei româneşci renăscute, cât și in amintirea durerăsă a stingerea atâtor flăcăi zdraveni şi chipaşi, atâtor părinţi duioşi, atâtor fraţi, copii, prieteni, de care şi astăzi cu greu ne vine a crede că ne-am despărţit pentru totdăuna. Stăpâni pe o intăritură din cele mai de seama, căpitanii români puse străji bune in toate părţile, şi grosul trupelor îl întrebuinţa la ridicarea şi ingrijirea celor căluţi pe câmpul de bâtae; unii săpau grupe adânci şi lungi, şi aşectau inele pe cei ce nu mai dădeau nici un semn de viaţă, alţii spălau sângele închegat de pe ranele celor ce încă resuflau, alţii duceau pe năsele pe cei răniţi cătră corturile doftorilor. Pământul încă nu se recorise de sângele cald ce picase deasupra-i, nici se curăţise destul de bine de fumul şi mirosul de pucilsă ce-i vărsase armele ucigătore dintr’o parte şi din cealaltă. — Gemetele plutiau in aer prin toate părţile, şi păserile tapitere făceau reterate pe deasupra câmpului, croncănind jalnic, şi căutând unde să se lase mai cu repeziciune spre a-şi găsi hoituri de pradă. Nu mâncase şi mai nici nu băuse nimic toţi acei viteji cari mai trăiau încă teferi sau zdrobiţi. Dar fomea nici setea nu le eră suferinţa cea mai simţitore ; când inima le era închegată de atâtea grozăvii ce vedeau sau simţiau, pântecele le amorţise cu totul. O bură de ploe curgea asupra câmpului dintr’un cer cenuşiu pretutindenea. Câteva bubuituri de tunuri se amfiau încă in depărtare mare. Pe marginele redutei cuprinse, pe punctele cele mai nalte mai ales, se orânduise străji dese Le spusese căpitanul să nu stee o clipele locului, — să se primble necontenit dela o strajă la cealaltă, și la cel mai mic semn din partea dușmanului, să deie alarmă, — adică un foc de pușcă. Ion al Ilincăi eră și el de strajă. Pe capătul cel mai înaintat al intăriturilor, cu pușca schimbând-o când pe un umăr, când pe altu, când subsupră, — că părea acum, bat-o pârdalnica!.. mai grea decât intotdeauna, — își purtă cu greu picioarele zdrobite de oboseala și trupa ingreuiet de neodihnă, luptă și foame, Ion a Ilincăi, soldat recrut din acel an încă. — Dar mai greu decât trupu, picioarele şi puşca, îi atârnă capu; capu-i eră greu ca o pătră de moră, şi creerul îi ardea, şi urechile îi vuiau încă de tot ce aurise, şi in ochi rânduri-rânduri de lacrămi sbucniau, făr de voe, de tot ce văzuse şi de tot ceea la ce gândi. Lângă dânsul, ori, picase cu creşcetul zdrobit de o ţandură de ghiulea, Vasile Măruntu, cu care a copilărit şi care-i fusese cel mai bun prietin din satul lui; din vârful malului redutei fusese aruncat, cu o impunsetură de baionetă, Nică a Niţei, tocmai in fundul şanţului, de un turc turbat; dar bietul Tănasă Bleagu, peste care au trebuit să calce cu toţii, că unul din cei dintâi picase . . . * Doi ofiţeri veniră să inspecteze straiele; cuvinte dulci, imbărbătătore, spuneau la fiecare, şi la fiecare leanină câte o medalie de piept, indemnându-i a se purtă și de acum înainte cum s’au purtat eri, și să Anul XXVII.