Flacăra, aprilie-iunie 1982 (Anul 31, nr. 13-25)

1982-05-21 / nr. 20

■ Flacăra pag. 18 Я­­ Nr. 20 - 21 mai 1982­­ ONORATĂ INSTANȚĂ A MORALEI In dimineața ultimei zile de lucru a săptăminii trecute, centralista de serviciu de la Televiziune mi-a dat legătura cu un telespectator . — Ancheta­teve ? — Da, am răspuns, încercind imediat un sentiment de impostură, căci gustul dulce­­amărui al anchetelor l-am cam uitat. — Vă dau un caz excepţional pentru o anchetă. Veniţi pe strada Slănic. Un om moare in poarta Spitalului Colţea şi ni­meni dintre şperţarii ăştia nu încearcă să-l salveze. — Nu cred ! — am răspuns intr-un tîrziu şi i-am cerut să-mi spună numele aşa cum văzusem că se procedează la 055, la Miliţie, la evenimente, intr-o seară de pe vremea cînd făceam niște anchete despre huliganism. — Stoica, mi-a răspuns bărbatul de la capătul firului, fără ca indignarea din vo­cea sa să sufere vreo modificare. Probabil că asta m-a făcut să îndepărtez bănuiala că aș putea fi victima unei farse. Am lăsat totul baltă, inclusiv şansa de a căpăta o echipă de filmare (de pe vremea cînd am schimbat ziarul cu televiziunea nu mă mai bat, din nefericire, pentru cauzele pe care le găsesc de dinainte pier­dute !) şi mă reped spre locul cu pricina! Parchez jumătate pe trotuare şi mulţimea pe care o zăresc imi alungă şi ultimele bănuieli că aş fi putut fi un păcălit. Oh, cit de mult ţinem la virginitatea de a nu fi traşi pe sfoară,, deşi viaţa ne muşcă zilnic cu infidelităţi de tot felul. Un omu­leţ cu un chip lămîios, întins între două maşini, aproape de zidul spitalului oferă spectacolul unei vieţi stinse. Ca o com­pensaţie la lumina care nu mai e, o mină miloasă a aprins o luminare ieftină intr-un ambalaj de iaurt. Apelul de la telefon mi se confirmă imediat. Mă apropii de mul­ţime şi sunt pus repede în legătură cu doi bărbaţi. Unul — aflu mai apoi că-l chea­mă Marcel Guţă — e stinjenit de tevatu­ra in care viaţa l-a silit să intre în aceas­tă dimineaţă. Cu o oră în urmă ar fi sfidat pe oricine care i-ar fi descris o astfel de posibilitate. Atunci era în toiul şedinţei obişnuite, de dimineaţă, de împărţire a sarcinilor. Şi ei, directorul întreprinderii de cofetării şi restaurante numărul­­ doi, în citeva cuvinte, îi puse in mişcare pe subalterni, trimiţindu-i la treabă. Trei din­tre ei — Bocşa Sava, Ion Olteanu şi Gheorghe Nicolae, frigotehnişti — plecară de la sediul întreprinderii de pe strada Doamnei spre atelierul lor de reparat a­­gregate frigotehnice. Atelierul e pe stra­da Slănic nr. 10. In dreptul Spitalului Colţea, ultimului dintre ei i s-a făcut rău. S-a agăţat cu disperare de braţul tovarăşi­lor lui de muncă. Bocşa îl cunoştea „mai bine decât pe un frate“, lucrau împreună de 30 de ani. Intră în panică. Ceru ajutor. Cineva de pe stradă sesizind că e vorba de un accident cardiac îl sfătui să-l culce pe caldarîm. Aşa şi făcură. Ceasul arăta nouă şi zece cînd Bocşa, disperat, dădu buzna in spital. Portarul, om încă de la ţară, martor la scena aceasta, nu se opu­se. Bocșa află repede că medicul de gardă din policlinică se află la camera 8. Intră acolo. Doctorița lipsea. Sora refuză să vină în ajutor. De trei ori avea să alerge acest bărbat pe care l-am cunoscut stăpînit de Printre colțul casei cu temelia boarcă și peretele blocului nu se pot strecura de­cit persoane efilate si special antrenate in crevase pilot ; de sus cad cioplituri de beton celular autoclavizat si chiftele de mortar întărit, iar consola balconului da la primul etaj e o pavăză precară, bună doar ca să ciupească tabla acoperișului devenit darabană pentru tot ce cade, in­clusiv propoziţii gen ....zeii cui v-au pus alături“. „Alături“ este totuşi un eufe­­mism. Ca de obicei, realitatea este mult mai tranşantă : un bloc de 145 apartamen­te a fost năpustit efectiv, definitiv şi constructiv peste o biată casă formată din două camere şi dependinţe. Nu tresă­riţi că n-a murit nimeni acolo, nu s-a ac­cidentat nimeni, iar blocul nu se prăbu­şeşte, ci se înalţă. Privindu-l nu mi-a­m putut reprima amintirea butadei după care, spun unii, opt în şapte intră o dată, dar mai Înghesuit !... Casa şi blocul stau muchie-n­ muchie, ca un transoceanic aflat otravă la otravă cu o lotcă de cincispre­zece crivace. Comparaţia ne-o facilitează freamătul mării aflate la o zvîrlitură de băţ, şi sirenele vapoarelor ancorate în radia Constanţei. Fiindcă da, de necrezut, aceşti David şi Goliat din familia locuin­ţelor nu sînt vizibili pe niscai coclauri, pe unde cuvîntul „constructor“ să nu fi ajuns decit purtat pe aripile vîntului, ci intr-un oraş în care, din ’76 şi pină azi se ridică 4 000-5 000 de apartamente pe an. Am numit prima cetate maritimă a României — municipiul Constanţa. Iar locul unde poate fi văzută mai sus-descri­sa boacănă se află pe strada Maior Șofran nr 12, în zona unde se edifică acum an­samblul de 320 de apartamente „faleza­­nord“. Investitorul, constructorul si be-Procedeul acostării viitoarelor victime din rindul persoanelor aflate in compa­nia lui „Bachus“ folosit atit de escroci, de prostituate cit şi de tîlhari, este arhi­cunoscut de foarte multă vreme. Printr-un simplu raţionament logic s-ar putea deduce că cine cunoaşte îm­prejurările care i-ar putea provoca vreun rău, face tot ce-i stă în putinţă să le evite. Numai că unii ajung la această concluzie abia după ce este prea tîrziu, neluînd în serios păţania altora. Ca, de pildă, C. A., inginer electronist la Re­gionala C.F.R. Constanta „...L-am cu­noscut (?!) — reclama dumnealui recent la miliţie — în restaurantul „Pescăruş“ din Eforie Nord...“ Un fel de a spune „I-am cunoscut“ — pentru că nu ştia cum se numeşte, şi mai ales, nici cu ce se ocupă, incit să ai încredere in ceea ce-ţi propune. Şi proaspăta cunoştinţă (necunoscută) o puternică emoţie, stăpînindu-şi totuşi, alături de şeful său, Indignarea,, de la to­varăşul său de muncă care se stingea în stradă ca neoamenii şi camera de gardă. Degeaba ! Simţul omeniei, care între pe­reţii spitalului înseamnă şi simţul dato­riei, absenţa ! — Eram în sala de aşteptare — inter­vine o femeie care-mi spune că o cheamă Aneta Petrache şi e muncitoare la PECO —, cînd a venit prima oară omul acesta după ajutor. Sora nici n-a vrut să stea de vorbă cu el : „Lăsaţi-mă în pace ! Termi­naţi cu prostiile astea. Rezolvaţi cum vreţi şi plecaţi de aici !“ — ne repetă fe­meia indignată replica pe care o auzise. îi rog pe cei doi bărbaţi — Marcel Guţă şi Bocşa Sava — să mă însoţească la ca- Stăpine, stăpine, şi cheamă şi-un cine c­a­ mera de gardă. Lăsăm în urmă rumoarea mulţimii. E inutil să transcriem acuzaţiile adresate oamenilor în halate albe pe care vrem, nu dintr-o vanitate întîmplătoare, să le ştim întotdeauna imaculate. La ca­mera de gardă stau la taclale două surori de caritate. Una dintre ele, Eugenia Var­­tines, este cea care a refuzat ajutorul. O rugăm s-o găsească pe doctoriţa de gardă. Apelurile telefonice dau greş. N-avem răb­dare să aşteptăm şi pornim în căutarea directorului. O secretară ne spune că doc­torul Daşchevici lipseşte din birou şi după ce află cine sîntem şi de ce sîntem aici dă un telefon şi apoi netulburată ne în­toarce spatele continuînd să bată ceva la maşină. Se vede bine că moartea face parte şi ea din viaţa spitalului ! între timp, însoţitorii mei pleacă in stradă , au sosit reprezentanţii autorităţilor. Nu întir­­zii nici eu prea mult şi-i urmez. Procu­rorul de serviciu pe Capitală e Stamate Răducanu, iar lucrătorul de miliţie, de serviciu la 055, la evenimente, maiorul Adrian Hedeşiu, împreună cu ei refac tra­seul anchetei. Mai întii, citeva declaraţii luate din mulţime : Maria Dobre, pensio­nară, domiciliată in str. Pravăţ 18 : „Nu-mi vine să cred că un spital plin cu doctori poate să lase un om să moară pe trotuar“ ; Melania Solomon, de la Grupul de şantiere nr. 3 : „Ar mai trebui să in­traţi şi prin spitale că poate s-ar mai is­prăvi şi cu şperţarii. Nimeni nu-ţi face nimic, mori cu zile, dacă nu le dai ciu­­bucuri mari...“ . Liviu Codrea, de la Baza de aprovizionare a Ministerului Agricul­turii şi Industriei Alimentare : „Când am văzut că omul care era culcat pe trotuar­ue zbate am crezut că e beat. Apoi am aflat că i se făcuse râu. A trecut o jumă­tate de oră pină cind a venit un doctor orelist, care a constatat decesul. Atunci au vrut să ia cadavrul ca să-l ducă in spital dar mulţimea s-a opus cerînd să vină Procuratura şi Miliţia...“ La camera de gardă, prezenţa unui procuror face un efect miraculos : doctoriţa Xenia Petrescu este găsită imediat. Ascultăm stupefiaţi neficiarul acestor apartamente este Trus­tul de construcţii chimice Midia-Nă­vodari. Proiectul l-a executat IPJ Con­stanţa contra a 476 de mii de lei şi dînd peste cap principiul super­poziţiei elemen­telor după care două corpuri nu pot ocu­pa în acelaşi timp aceeaşi suprafaţă. Aşa se face că respecting proiectul construc­torii au nimerit peste casa existentă ace­ scuze de tot felul şi certitudinea pe care o aveam pină atunci că de-o fi ceasul să ni se facă rău în preajma sau în incinta spitalului se va găsi cineva calificat care să ne dea ajutor ni se spulberă. Doctoriţa însoţea în spital cîţiva studenţi. îi zăresc intr-un colţ al încăperii stînd sfioşi. Aş vrea să aflu părerea lor. Amin pentru o clipă. De după un paravan se aud vaiete. Mi se spune că e soţia decedatului. Aler­tată de cineva, femeia, împreună cu fiica ei, gravidă, au alergat la spital. Aici a le­şinat şi după îngrijirile acordate repetă întruna, obsedant, că peste noapte, băr­batul ei, altfel hipertensiv, s-a văitat de stomac. I se acordă îngrijire. Ne reîntoar­cem la studenţii din medicină dar cineva a avut grijă să-i trimită din încăpere. Ca­zul era, nu-i aşa ?, particular, şi, în plus, deloc pedagogic, deşi se ştie că un prin­cipiu al medicinei e că nu există boli ci numai bolnavi, adică oameni, în carne şi oase, cu necazurile lor, cu familiile lor, că în urma bolnavilor pot rămine văduve şi orfani. Aşa cum s-a întîmplat acum ! Şi în timp ce doctoriţa de gardă încearcă să ne lămurească că omul tot ar fi murit, „căci cine scapă de un atac de cord ?“, fel de fel de ginduri îmi trec prin cap. Indig­narea începe să se înmoaie şi ciudate aso­cieri de idei mă duc la bătrînii greci care găseau o mai mare depărtare de la om la om decit de la o lighioană la alta. De atunci să fi crescut într-atîta distanţa din­tre noi incit un om să fie lăsat să moară în indiferenţa semenului său care a pres­tat jurămînt lui Hypocrate că îşi va păs­tra conştiinţa nobilei sale profesii imacu­lată? îmi întrerupe gîndurile sosirea di­rectorului. Doctorul Daşchevici promite o anchetă administrativă în locul unei an­chete penale care nu are obiect : indife­renţa nu e condamnată de lege ! Şi a­­tunci, punct şi de la capăt ? O vagă renunţare începe să-mi dea tîr­­coale : nu e cazul să te baţi pentru cauzele dinainte pierdute, nu-i aşa­­? Dar nu, lă­sată să prolifereze, indiferenţa devine agresivă. Căci, iată, printr-un raţionament straniu se găseşte şi un vinovat : e tova­răşul de muncă al decedatului, cel ce s-a zbătut ca omul de lingă el să nu moară ca un neam pe margine de rigolă. „De ce n-a fugit cu el in spital ?“ în faţa unei optici atit de grav strimbată de egoism şi comoditate, de indiferenţă şi poltronerie n-ai dreptul să renunţi chiar dacă legea, cea juridică, nu condamnă indiferenţa. Căci altfel vom face să se lăţească înstră­inarea şi distanţele dintre om şi om vor creşte împuţinînd puterile noastre de a ne opune vitregiilor, inclusiv morţii. ...Afară, intre timp, un microbuz de la Morgă luase cadavrul. Doar un muc de luminare mai pîlpîia încă intr-un ambalaj de iaurt, semn că acolo pe trotuar se stin­sese un om. Şi un vers iscat de frica de singurătate mă obsedă dureros : „Stăpine, stăpine, îţi cheamă şi-un cine...“ VARTAN ARACHELIAN­A Opt în şapte intră o dată, dar mai înghesuit la de 40 de ani şi care după lege ar tre­bui să mai hălăduiască încă 36 ! Motivul „întimplării“ ? Nu fusese „văzută“ de proiectant. (Alt­minteri cum să explici că proiectul de execuţie nr. 37/ 1979 nu o „aminteşte“ in nici un fel şi că, exact sub temeliile ei, au fost prevăzute să traverseze canaliza­rea și conducta termică?!?...). Inutil să amintim aici maldărele de corespondență avindu-i ca şefi de teanc cînd pe tovară­şii de la T.C.C. Midia-Năvodari, cînd pe cei de la I.P.J., cînd pe cei de la I.C.R.A.L. cînd... Inutil să accentuăm că nici pină la data anchetei noastre I.P.J. (deşi „sensibilizat“ prin adresele TCC din 4 septembrie 1981 şi din 5 februarie 1982, ultima înregistrată la institut sub nr. 129710.02.1982) nu pornise acţiunea de În­tocmire a documentaţiei necesare proiec­tului de decret pentru aprobarea demo­din jurul paharului nu întirzie să-i facă lui C. A. o propunere tentantă. „V-ar sta bine o haină de blană tip Alain Delon“ — aruncă partenerul momeala. „Sînt dis­pus s-o cumpăr dacă mi se oferă“ se grăbește C. A. — Uite, am cecul la mine. P.S. Luni dimineața, prin telefon, maio­rul Hedeşiu îmi comunica rezultatul autop­siei : scleroză miocardo-coronară şi insufi­cienţă cardiacă acută.­lării casei... opozante ! De fapt, necazul cel mai mare a fost şi este următorul : Respectiva casă era locuită cu acte in regulă de către o femeie. Slăvitescu Mag­da, împreună cu fetita ei in vîrstă de 3 anişori. Crezîndu-se că cele două sînt îm­potriva ridicării blocului şi că „n-au chef“ să se mute, şantieriştii le-au tăiat mai întii lumina, apoi apa, başca şicanele zgomotelor de tot felul, başca vibraţiile, başca braţul încărcat al macaralei rotin­­du-se ameninţător pe deasupra acoperişu­lui... Lipsiţi de condiţii elementare şi spe­riate, cele două fiinţe s-au refugiat la prieteni. Practic, acum, casa este părăsi­tă de şase luni, dar femeia a achitat la ICRAL pină la bănuţ cei 115 lei chirie lunară. Iar cînd n-a mai suportat ne-a scris. Am apelat la factorii implicaţi. Ser­giu Candrea, dirigintele şantierului : „Tăindu-i apa şi lumina, inginerul Her­ghelegiu a procedat samavolnic. Pină diseară (11 mai — n.n.) le restabilim...“. Vicepreşedintele de resort al consiliului popular municipal : „Vă asigurăm că fe­meia şi fetiţa ei vor primi un aparta­ment nu chiar blocul care... le-a dat afară din casa lor, şi că demersurile pentru demolare vor fi urmărite şi puse în prac­tică...“. Om trăi şi om vedea. Blocul U1 are ca termen de predare 30 decembrie 1982, dar pe 30 iunie vor fi date în folosinţă primele 75 de apartamente. Pină una-alta ne întrebăm dacă pompierii constănţeni vor fi văzut şi vor fi avizat favorabil pro­iectul nr. 379/1979 conform căruia... opt în şapte intră o dată, dar mai înghesuit. MIRCEA BUNEA Щ În compania lui „Bachus" merg imediat şi scot suma necesară. Si au mers la agenţia, unde amatorul de „Alain Delon“ a intrat in posesia su­mei de 5 270 lei, apoi tot împreună au plecat spre Techirghiol unde ofertantul spusese că are obiectul promis. Ajunşi în dreptul unui teren viran şi neiluminat cunoştinţa de pahar avea să-şi dea arama pe faţă. Mai intîi l-a izbit puternic peste faţă cu pumnul, apoi a scos un cuţit cu care l-a somat să-i dea banii şi ceasul de la mină, după care a dispărut. Ce-i drept, autorul tilhăriei a fost prins de miliţie în timp scurt, dar două efor­turi substanţiale care puteau fi evitate ca şi consecinţele fizice şi psihice suportate de victimă, dacă aceasta nu s-ar fi lă­sat atrasă de himere mai ales că la ni­velul de pregătire personală se impunea să dovedească şi discernămînt, vigilenţă, conduită civică. Despre infractor care nu apucase să cheltuiască toţi banii jefuiţi şi asupra căruia a fost găsit şi ceasul victimei este suficient să precizăm că mai are 7 ani de condamnare la activul său pentru fapte asemănătoare. Atenţie deci cu cine faceţi „cunoştinţă“ cînd vă aflaţi in compania lui „Bachus" ca si in alte împrejurări dealtfel. MIHAI GROZAVU : Intimidarea ca argument... „Pentru mine revista «Flacăra» a con­stituit şi constituie atit un mijloc de in­formare politică, economică şi cultural­­artistică, cit şi un mijloc de educare po­­litico-ideologică şi patriotică, motiv pen­tru care săptăminal o procur (este drept cu greutăţi), citesc fiecare comentariu şi articol cu mult interes şi pasiune“. Aşa îşi începe măgulitoarea sa corespondenţă preşedintele asociaţiei de locatari ai blo­cului DD 36, str. Maşina de Pîine nr. 8, sect. 2, Bucureşti, colonelul inginer Sucu Gheorghe. In continuare, însă, iată ce afirmă ace­laşi : „Contrar principiilor promovate de această revistă, am constatat cu surprin­dere şi adincă mihnire că în nr. din 5 fe­bruarie 1982, pag. 14, prima coloană, ali­niatul 6, a apărut un anunţ cu totul bi­zar. Consider că este un act de responsa­bilitate, de conştiinţă, de datorie sacră de a respecta munca, cinstea şi demnita­tea acelor despre care se scriu lucruri denigratoare“. Afirmaţii corecte, la care subscriem şi pe care încercăm, in activi­tatea noastră, să le şi respectăm. Drept urmare, am luat legătura cu tov. Sucu Gheorghe. Dînsul fusese lezat de o notiţă, în care numele său nu apărea, publicată în „Flacăra (la rubrica Flacăra la dispo­ziţia dumneavoastră) şi în care se expri­ma surprinderea şi nelămurirea locatari­lor, din strada amintită, pentru felul în care preşedintele asociaţiei îşi declinase responsabilităţile, trecîndu-le în­ sarcina altcuiva. Am fost surprins de primul con­tact, ca şi de următoarele, cu inginerul Sucu Gheorghe, vocabularul şi tonul său fiind diametral opuse stilului de redactare a scrisorii semnate de acelaşi om: ame­ninţări, trageri la răspundere, violenţă verbală, invocarea justiţiei etc., etc., ca şi pretenţia de a i se trimite acasă scri­soarea încriminată pentru a vedea cine a Îndrăznit etc., etc. Ascult şi nu-mi vine să cred ! Mai am încă rindurile sale sub priviri, din care citez : ,­,Doresc să preci­zez că marea majoritate a locatarilor îşi manifestă nemulţumirea pentru cele scri­se. In acest sens rog a se verifica situaţia la faţa locului şi dacă socotiţi necesar să se dea dezminţire. Am încredere in această minunată publicaţie care promo­vează cu mult curaj spiritul revoluţionar şi nu cruţă nimic pentru a apăra ade­vărul“. Cuvinte pline de bun-simţ şi care obli­gă. Obligă, dar nu seamănă deloc cu con­vorbirea noastră. Desigur, omul a fost pu­ternic lezat de ceea ce noi credeam că este o palidă mustrare din partea colo­catarilor din str. Maşina de Pîine 8. „Cine este sincer şi puternic are curajul să-şi facă autocritica. Cine este laş se ascunde in carapace şi aşteaptă să se po­tolească furtuna. Mă doare minciuna mai ales în vremea noastră. Din inimă vă rog să demascam Iaşii, demagogii şi mai ales mincinoşii, că tare rău ne fac“. Perfect logic ! Perfect adevărat ! Acel adevăr ştiut de tov. Şucu Gheorghe tre­buie să fi fost în aşa măsură veştejit, in­cit bietul om îşi cerea, cu disperare, drep­tul la replică. Se oferea chiar să ne aju­te, ca împreună să reuşim scoaterea ade­vărului la lumină. îl invit pe preşedin­tele asociaţiei de locatari să vină la re­dacţie pentru a consulta scrisoarea, care a stat la baza informaţiei publicate la 5 februarie 1982, aşa cum este firesc, şi să discutăm direct întreaga problemă. Şi aştept... O zi, două, nouă... In cele din urmă, tăcerea sa totală mă surprinde. Saltul de la revoltă şi bun-simţ la dispa­riţie mi se pare curios. Reiau, singur, cer­cetările. Cu surprindere, constat că col. ing. Gh. Sucu nu mai face parte din ca­drele armatei, de la data de 21 noiembrie 1981 ! Deci, domnia sa semnase scrisoarea trimisă redacţiei şi mi se recomandase cu o calitate pe care nu o mai deţinea ! Ce mai aflu ? Că la 14 martie a.c., in prezen­ta unor delegaţi ai sectorului II­I) C. P. ai Capitalei şi ai C.P.M.B. s-a desfăşurat adunarea generală a locatarilor din str. Maşina de Pîine nr. 8, constatîndu-se lip­suri în bugetul asociaţiei, pe care mem­brii comitetului refuză să-l semneze. In consecinţă, se stabileşte recuperarea su­melor cheltuite nelegal şi continuarea ex­pertizei contabile (la sugestia delegatului C.P.M.B.). în încheiere, locatarii şi-au ales un alt preşedinte, un comitet nou, o comisie de cenzori diferită de cea ve­che. (Aceiaşi locatari care, în marea lor majoritate, se declaraseră nemulţumiţi de cele scrise în „Flacăra“ ! ?). Şi ce am mai aflat ? Că fostul preşedin­te al asociaţiei de locatari s-a „luptat“ în îndelungi, complicate şi nejustificate pro­cese cu tovarăşa Florentina Tomuş, şi dînsa domiciliată la aceeaşi adresă, con­fruntări care aruncă o lumină deloc fa­vorabilă asupra caracterului şi comportă­rii lui Sucu Gheorghe, care nu s-a sfiit să facă foarte grave afirmaţii, în faţa unor organe administrative şi de stat, pe care atit acestea, cit şi instanţele, nu le-au putut confirma. în general, am rămas cu precara impresie că cel care constituie subiectul rîndurilor de faţă manevrează Intimidarea ca pe un argument. Atitudine căreia nu-i pot răspunde decit cu propriile sale afirmaţii, scrise şi semnate : „Cine este sincer şi puternic are curaj să-şi facă autocritica", sperînd că „încrederea“ sa „în această minunată publicaţie“ să nu se fi diminuat. Ba, dimpotrivă ! EMANUEL VALERIU .

Next