Foaia poporului, 1899 (Anul 7, nr. 1-52)
1899-11-26 / nr. 46
VII. Sibiiu, Duminecă, 14/26 Noemvrie 1899. Nr. 46 Preţul abonamentului: Pe un an...............................................2 fl. (4 coroane). Pe o jumătate de an.....................1 fl. (2 coroane). Pentru România 10 lei anual. Abonamentele se fac la „Tipografia“, soc. pe acţiuni, Sibiiu. Apare în fiecare Duminecă INSERATE se primesc în biroul administraţiunei (strada Poplâcii nr. 15). Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr. a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Se poate oare? Aşa ne-am întrebat în anul 44 al foii noastre în articolul »Atacuri noue« vorbind despre planul celor dela putere, de a risipi printre noi, între alţii, măiestri de-ai lor, cari pe lângă că’s măiestri să fie totodată şi vânători de suflete printre popor, să fie apostoli ai maghiarisărei. Ne-am întrebat că se poate oare aşa ceva şi avem noi se ne temem ori nu de o atare lucrare după un plan pregândit din parte maghiară? Apoi de-om fi noi oameni şi bărbaţi, n’avem ce ne teme aşa grozav de o atare pornire, dar" nici se o nesocotim, nu ne este iertat. De-om fi noi toţi unul ca unul, luminaţi, hotărîţi, tari în gândul nostru naţional, tari în credinţa noastră, apoi nu-i nici o primejdie se vie un cismar, măsar, ori alt zdrenţar ungur în sat, dar’ zece fibiiei, că necum se poată face bietul meşteşugar »politică* cu noi, ţinându-ne »lecţii* patriotice, dar’ nu va ave nici ce cârpi dela noi, căci ştiind eu drept de ce este el trimis în satul nostru, nu-’l voiu lăsa nici să-’şi scoată apă din fântâna mea, decum să-’i dau alt ajutor să trăească, sau să-’i dau ceva de lucru! Dar’ necazul e, că nu toţi sântem, înţeleg oamenii din popor, deopotrivă luminaţi asupra acestui lucru şi însufleţiţi în contra atâtor spioni ai duhului necurat străin, — ba pe aiurea ştim puţin de tot despre aşa ceva, şi ne pare că e numai o norocire pentru satul nostru că a venit în el un cismar ori alt meşter, şi nu trebue se alerg după el în alt sat, — car’ atunci lucrul nu trebue nesocotit, căci el ascunde în sine oarecari primejdii. Meşterul cutare aşezat în sat, face, cu vremea, şi el cunoştinţă mai deaproape cu un vecin, apoi cu altul, la început cu de cei mai săraci cu duhul, şi printre alte poveşti, le înşiră câte o vorbă, câte o înţelepciune din cele auzite şi învăţate înainte sau cetite în foaia ce îşi ţine, şi la început îl rîde şi nu-’l crede nici cel mai găgăuţ om, căruia îi vorbeşte, dar’ mâne meşterul meu, această »lumină a satului« ştie adecă şi o pilda întru sprijinirea înţelepciunilor sale, şi află un om care se cam împacă cu ele, mâne poimâne şi mai mult, car’ după ani de zile nu e peste putinţă să afli aci un număr măricel de oameni cari ţin şi ei de lucru maicuminte« a te aplica cu blândeţă înaintea puternicilor zilei, decât a te pune cu îndârjire în faţa lor pentru drepturile ce crezi că ’ţi se cuvin... »căci, aşa ştiu ei spune, e în zădar, dar’ a lor e puterea şi ţeara, ba şi aerul ce-’l răsufli şi apa ce o beai din isvor în fundul codrului, şi pânea ce o mânci făcută de soţia ta ori de fiicele tale Românce, sânt toate — maghiare« !... Aci cred câţiva aşa, într’alt loc alţi câţiva, şi boala necurată se lipeşte, se molipsesc tot mai mulţi, mai ales dacă prin sate se mai vîră şi fabricile de maghiarizare numite »şcoale de stat«. Aci câţiva, într’alt loc câţiva, puţini de ici şi puţini de colo, laolaltă fac mulţi, şi noi ne trezim pe trupul nostru naţional cu nişte pete urîte, infecte, şi anume pete date de o boală lipicioasă, otrăvită în chip măiestrit de puternicii zilei, şi răul e gata. Iată dar’, că între anumite împrejurări, poate să fie lucru primejdios lucrul ce se plănueşte de duşmanii noştri naţionali, a vîrî printre noi, prin sate, meşteri de ai lor anume instruiţi a fi totodată şi agenţi, spioni ai maghiarisărei. Aceştia apoi denunţă (duc veste în ascuns) celor mai mari despre orice mişcare ce ar fi auzit că se plănueşte, despre orice vorbă ce ar fi auzit că se vorbeşte în sat şi care nu le-ar fi plăcând lor. Şi ei ştiu să-şi împlinească chemarea asta, căci între ai lor nu este meşter cât de slab, cârpenciu amărît, care să nu aibă în casa lui o gazetă, ba şi două, şi din ea bea duh naţional şisă înflăcărează mereu de doririle sale naţionale şi dă şi altora din acel duh să bee! La noi? La noi sunt sate întregi, ba vetre întregi de sate, cu oameni cu stare, cu preoţi şi învăţători şi cantori şi alţi oameni ce ştiu ce ei, şi nu afli la toţi o singură foaie! — doar’ ciuperca veninoasă, foaia ,Poporul, ce li se trimite din Pesta pe nimica. Iată dar’ cum şi în ce fel, se poate să avem năcazuri şi din o lucrare pornită pe căile lăturalnice arătate, cu scop a ne ataca în curăţenia noastră naţională. Dar, repetăm, numai dacă vom fi tândale naţionale şi oameni fără gravă în capetele noastre, de unde nu, nu! De vom fi cuminţi, vom vede din ce parte vrea duşmanul să ne atace de nou, şi ne vom pune cu zor pe zidit acolo, vom îmbrăţişa cu fiii noştri mese FOITA. 9 Din vremuri bătrâne. (Urmare şi fine). — Nu să prea pare de pe la noi. Nu e singur, să vede pe lângă el încă ceva »motroaşcă«. — Va fi vre-un copil. — Năcăjit mai trebue să fie, sărmanul, de porneşte la drum în cap de iarnă cu un copil aşa de mic. — Vom vedă noi cine-’i şi ce-’i trebue; iuţiţi-vă numai paşii! — La ce să nu-’i mai iuţim ? — La ce ? Nu socotiţi voi în capul vostru ăl de bostan, că poate să fie chiar omul ce ne trebue. Şi de ar fi numai scăpăm de năcaz, scapă şi satul de jale. — Al dracului mai eşti, Baciule, cât de iute le mai socoţi în capul tău; le vîjeşti ca de pe carte ! — De-a bună-seamă! De n’aş fi eu mulţi -douăzeci şi-cinci, ar mai mânca spatele noastre. — Bună ziua, om de omenie! — D-zeu v’audă! — încătrău, bădicule ? — Unde m’or îndrepta ochii, creştinilor! nu ştiu nici eu unde ’mi-e dat să mă aşez. Ăsta-’i de noi, gândia Baciul. — La noi în sat ’ţi-ai afla loc destul de bun. Birăul are chiar lipsă de slugă şi d-ta ai fi bun. Ştii cum sunt biraele: au multe lucruri, mai în treburi săteşti, mai pe la curte, cât e lumea tot în drumuri trăesc. D-ta ’i-ai şti purta grijile de pe acasă şi crede-mă, nu ’ţi-ar merge rău; e om creştin birăul, ’ţi-ar pripăşi şi băiatul — sărman de el, ce-l mai năcăjeşti cu drumul ăsta greu. Ar creşte şi el pe la casa birăului, la vremea lui, poate să-’i capete şi o sfoară de moşie. Cu vorbe de aceste ’l-au dus pe bietul călător până la primar deşteptând, în amărîtul seu suflet, nădejdi de o vieaţă cu pace. Era trecut de ameazi, când au ajuns, şi Baciul ştiu să nimerească vorba şi acum. — Tată, birăule! aici e omul de care aveai lipsă.... şi o fi om cu credinţă, ca omul mâncat de năcazuri. Dar’ nu apucă să gate vorba şi întră pandurul dela curte, cu poruncă aspră că să pornească la curte, ori cu ficior, ori fără ficior. — Vom merge, zise Baciul, căci avem şi omul ce ne trebue. Mai ştie D-zeu de pe unde-’i şi de ce-a fugit ; e un om fără căpătâiu, şi în cătănie scapă de toate; ş’apoi nici inimi înegrite nu lasă, are copilul ăsta, ’l-om creşte noi! Cât ai bate în pălmi a fost plină casa birăului de »babele« satului. Omul nostru era ca trăsnit; nu-’i venia să creadă urechilor.... — Sunteţi creştini, oameni buni! gândiţi la D-zeu, fie-vă milă de copil; pe mine mă are numai. E mic și ce s’a alege din el? — Omule, începe din nou Baciul; de copil nu purta nici o grije. Satul