Fotbal, ianuarie-mai 1974 (Anul 9, nr. 397-414)

1974-01-03 / nr. 397

Primul interlocutor al „Interviului săptămînii“ pe anul 1974 nu poate fi decit... anul 1974 Această alegere urmăreşte eliminarea oricărei doze de subiectivism, inevitabilă ,şi, in mod firesc, omenească. Anul 1974 are, în mod sigur, cel puţin prin virstă, o candoare incontestabilă , dovadă şi mişcarea pură a copilului din fotografie, care îl simbolizează. Dacă, totuşi, în cursul interviului, vor apărea idei nu prea candide, de vină va fi reporterul, care păstrează amintirea au­tor şi au­tor controverse din arsenalul anului trecut, 1973. Să sperăm, totuşi, că saltul în noul an va limpezi bolta acestei pagini şi va face loc unor ginduri noi, unor ginduri calde, cumpănite — totuşi — de temperatura lucidă a iernii. Acestea fiind zise, să-i adresăm anului 1974, prima întrebare : — Care este cel mai mare proiect al dv. ? — Vreau, în primul rînd, şi fac mai multă ordine. Găsesc că experienţa anu­lui 1973 mă obligă. Dacă am să reuşesc să o fac, atunci nenumăraţii iubitori ai fot­balului nostru ar şti la ce trebuie să se aştepte. Anul 1973 a­ promis mai mult de­cit a putut. Nu vreau să cad şi eu in această gre­şeală. — Despre ce gre­şeli este vorba ? — Anul 1973 a comis citeva inexactităţi de care trebuie să ţin seama. In primul rînd, prin simplul fapt că a curs cu prea multă boemie, timp de 365 de zile, a întreţinut iluzia că în această teribilă cursă care se numeşte­­fotbalul mondial" poţi lupta — cu şansă — fără să ţii seama de eforturile pe care le fac ceilalţi competitori. In al doilea rind, anul 1973 a fugit, odată în plus, după doi iepuri, socotind că poate lupta pe mai multe fron­turi. Este adevărat că, la un moment dat, anul 1973 a impus trecerea interese­lor de club în subordinea intereselor echipei naţionale — aşa cum s-a intimplat cu prilejul primului tur al cupe­lor europene — dar faptul că după aceea, dumneavoas­tră, cei din presă, aţi prins cu lacrimi grele lingă patul de suferinţă al echipelor noastre de club, dovedeşte că ceva n-a fost în regulă. In sfirşit, anul 1973 şi-a permis luxul de a face nişte transferuri cam peste litera legii, ceea ce eu nu cred că am să mai permit. — Cu ce credeţi că veţi începe ? — Ştiu foarte bine că, pentru un reporter, cel mai interesant ar fi să fac, încă de pe acum, echipa naţio­nală, pentru ca presa să aibă ce scrie, să propună alte variante, mai fermecă­toare, să primească scrisori de la cititori, în care să se facă vreo 20 000 de e­­chipe naţionale, toate ideale, toate superioare celei care a jucat în 1973 şi toate „ca­pabile să ridice fotbalul ro­mânesc pe locul pe care-l merită“ (Iartă-mi stilul, dar sunt şi­­eu un biet cititor, oricind influen­ţabil­. — Să renunţăm la alcătuirea echipei na­ţionale, mai ales că în camera in care ne aflăm nu există o a­­semenea obsesie. — M-ai întrebat cu ce aş începe. Aş începe prin a fi pisălog. Aş începe prin a spune că prima datorie a anului 1974 e să impună organizarea cîtorva şcoli­­internate cu profil fotbalis­tic. Ştiu foarte bine că or­ganizarea acestor şcoli, chiar dacă s-ar face minic, adică în primele zile ale lui ianuarie, nu mi-ar a­ „VREAU A IM PRIMUL RlND­­ SA FAC MAI MULTĂ ORDINE“ duce mie personal, anului 1974, un succes de presti­giu spre finele lui decem­brie, dar sunt hotărît să în­frunt şi această eventuali­tate. De-a lungul anilor, in­vestiţia de capital sufletesc şi material in fotbalul nos­tru a fost făcută­­la prea multă poezie“, omiţîndu-se faptul că alţii lucrează in­­tr-o perspectivă foarte ri­guroasă. Iată, de pildă, ve­cinii noştri de la sud au reuşit, în anul 1973, a pa­tra calificare consecutivă în­tr-un turneu final al cam­pionatului mondial. Fireşte, aceasta e o performanţă in­contestabilă, dar ea nu de­pinde doar de şutul lui Bo­­nev sau de plonjoanele lui Goranov. Ea trebuie legată de faptul că in Bulgaria există, în momentul de faţă, 20 de şcoli sportive cu in­ternat, dintre care trei a­­fectate exclusiv fotbalului, iar celelalte au in efectivele lor cel puţin 50 la sută de şcolari fotbalişti. Prin a­­ceastă reţea s-a realizat o mare victorie asupra celui mai puternic dușman al fotbalului școlar modern : Timpul. — Bine, dar cen­­­trele de juniori ale noastre... — Recunosc, ele au adus ceva rezultate, dar, după părerea mea, un centru este un instrument de lucru foarte firesc pentru un club. Fotbalul, insă, are ne­voie şi de un efort la eşa­lon naţional, care să creeze un cadru. Dacă Mehala ti­mişoreană a dat cîndva o echipă care a ţinut „naţio­nala“ timp de ciţiva ani, este cu neputinţă ca în a­­nul de graţie 1974 fotbalul să nu se bucure nici mă­car de condiţiile naturale (deşi grele, fără îndoială­ ale maidanului Mehalei. — Ce atitudine veţi avea faţă de jucă­tori ? — Capul meu e... calen­dar de pe urma discuţiilor pe marginea statutului ju­cătorilor de performanţă. Eu cred că aceste discuţii nu sunt prea fertile. în pro­blema jucătorilor, cred că trebuie să se rezolve în pri­mul rînd un aspect — cel al responsabilităţii. — Cum vedeţi dez­voltarea responsabili­tăţii ? — într-un singur fel. In fotbalul românesc trebuie să existe o singură lege : „Antrenamentul are loc la orele patru după-amiaza“. Din acest anunţ trebuie să derive totul. Dumneata, ju­cătorul X, dacă vrei să practici fotbalul, trebuie să fii la orele patru la antre­nament. Pe mine, club, nu mă interesează dacă poţi sau nu poţi să fii la orele patru la antrenament. Asta este o problemă care îţi revine în totalitate dumi­­tale. — Şi dacă jucăto­rul are, să zicem, un seminar la anatomie ? — E o chestiune care ia­răși nu mă interesează. Cine vrea să fie student cu adevărat, trebuie să stu­dieze (mă gîndesc la stu­diul individual, plus cursu­rile obligatorii) vreo 10 ore pe zi. Și pentru a fi un bun student, adică un vi­itor element de nădejde al profesiunii, merită să sacri­fici fotbalul şi să nu te mai ocupi de el. — Vreţi să-l înde­părtaţi pe... — Nu vreau să îndepăr­tez pe nimeni. Vreau să-i ofer fotbalului oameni care iubesc atît de mult fotba­lul incit sunt dispuşi — dacă vor să fie titraţi — să urmeze cursurile unei facultăţi fără frecvenţă, aşa cum face foarte bine Cornel Dinu, care este in anul V al Facultăţii de drept şi notează ! — după o perioadă in care a tras enorm la echipa naţională şi la club. In aceeaşi or­dine de idei, sunt absolut de acord cu unul dintre antrenorii Diviziei A, care, exercitindu-şi profesiunea într-un oraş cu vreo trei institute, s-a trezit cu unul din fotbaliştii săi, în virstă de 19 ani, cerîndu-i o dez­legare pentru un mare cen­tru universitar. Antrenorul în cauză i-a spus viitorului student că este absolut de acord cu înscrierea lui la Facultatea din­­marele cen­tru universitar“, dar că nu-i poate da dezlegarea, cu atit mai mult cu cit nobila pa­siune a fotbalistului său pentru medicină merită o atenție deosebită, adică re­nunțarea la fotbal. — Bine, dar ce se întîmplă cu sala­riații ? — Nu te speria. Te asi­gur că la anul Dinu ar fi fericit să facă practică pe I lingă un mare avocat. Şi I ce mare crimă e ca profe- * sorul de educaţie fizică fot­balist să facă douăzeci de ore pe săptămină in şcoala lui ? Marea dramă a fot­baliştilor noştri este aceea că au prea mult timp. Un antrenament care începe la patru şi se termină la şase, reluindu-se a doua zi la pa­tru, aproape că te invită la alcătuirea unor programe nostime. " Un jucător care ştie, la orele şase seara, că obligaţia lui următoare este prezentarea la antrenament după... 22 de ore nu-şi mai planifică ora culcării, pen­tru simplul fapt că nu are nevoie de ceas deşteptător. Te asigur că un fotbalist care ar fi obligat să se scoale la orele şase sau şapte, ar începe să se culce la 10 sau poate chiar mai devreme, iar acest lucru ar fi primul şi marele pas pen­tru îmbunătăţirea pregătirii fizice, atît de criticate, a fotbaliştilor noştri. — Bine, dar depla­sările... — La care te referi ? La cele din străinătate ? — Şi la cele din ţară. — Cele din străinătate intră automat in raza con­cediului legal sau a con­cediului fără plată, acesta din urmă urmind să fie compensat de clubul spor­tiv, lucru absolut firesc, de altfel. In schimb, pentru cele din ţară, problema la Divizia A nici nu trebuie pusă. O echipă bucu­­reşteană, de pildă, care s-ar deplasa de două ori pe lună in oraşele provinciale, ar putea, foarte bine, să că­lătorească cu un avion mic, o cursă specială, sîmbătă seara. Asta, dacă e vorba despre oraşe ca Timişoara, Arad, Cluj, sau Iaşi. Pen­tru toate celelalte, adică pentru Ploieşti, Piteşti, Cra­iova sau Constanţa, un tren care se ia la patru sau cinci după-amiază aproape că reprezintă un voiaj de plăcere, ca să nu mai pu­nem la socoteală faptul că, în acest fel, fotbalistul ar dormi în afara locuinţei sale o singură noapte pe săptămină, adică cea de simbătă. In toate cazurile pomenite, întoarcerea echi­pei, acasă, se poate face în cursul serii de duminică, aşa cum se practică, de alt­fel, şi astăzi, de către u­­nele echipe cu un organi­zator mai priceput. — Sînteţi, din cite îmi dau seama, îm­potriva pregătirii în comun. — Absolut. îmi aduc a­­minte, acum vreo 20 de ani. Titus Ozon, care a petre­cut în stagii de pregătire o bună parte din tinereţea sa îmi spunea: „Nu ştii ce greu e să te scoli luni în şir intr-o cameră stas şi să ai, ca primă impresie, obrazul nebărbierit al co­legului tău de cameră“. In această plictiseală stau u­­uriașe rezerve de energie consumată aiurea. — Am impresia că vrei să fie un an foarte radical. Nu ai impresia că tot ceea ce spui e o simplă himeră ? — Fină acum s-a lucrat... cum știm. Și rezultatele le-am văzut. Lasă-mă şi pe mine să propun o dată ceva mai alăturea cu drumul prea bătătorit, mai ales că uni­versul meu nu e chiar atît de himeric. loan CHIRILA UN SUPARAT SUBIECTIV Ion Pîrvulescu, din co­muna Prisaca — judeţul Olt, este foarte supărat de rezul­tatul anchetei pentru desem­narea celui mai bun fot­balist rom­ân al anului. „Am rămas surprins şi descum­pănit — ne scrie el — cînd am aflat că Dumitru a cîşti­­gat trofeul şi nu Dobrin, care s-a impus etapa fie etapa, care a primit cele mai mari note în campio­nat. Cred că s-a făcut o mare nedreptate piteşteanu­lui. Dobrin şi-a dovedit de nenumărate ori certa sa clasă, capacitatea de a în­vinge singur o echipă, aşa cum s-a intimplat de atîtea şi atîtea ori, aşa cum am văzut cu toţii pe micile ecrane în meciurile cu Steaua la Bucureşti, şi cu Dinamo, la Piteşti. In aceste partide, Dobrin a denomi­­strat clar, convingător, că-i mai bun decit Dumitru şi Dinu. Şi atunci ? De ce nu ei ? De ce Dumitru ? De ce se ocoleşte adevărul.. — Sîntem obişnuiţi, în fie­care an, cu astfel de în­trebări — reproşuri. întotdea­una după aflarea rezultatului anchetei noastre, chiar cînd a ieşit Dobrin, am primit ase­menea corespondenţe. Pentru că rezultatul anchetei, nu poa­te mulţumi pe toată lumea. Nu poate exista decit un sin­gur cîştigător. Aşa că, toţi cei care nu l-au „văzut“ ca cel mai bun jucător pe Du­mitru în 1973, este normal să se simtă decepţionaţi în speranţele pe care şi le-au dus în favoritul lor. Iar fa­voritul dv., tov. Fîrvulescu — cum afirmaţi, a fost, este şi va fi Dobrin. Una la mină. Să zicem, în al doi­lea rînd, că gazetarii şi an­trenorii echipelor de Divi­zia A, au fost subiectivi şi nu l-au mai indicat nr. 1. In acest an, pe Dobrin. Bun, nu l-au mai dat. Dar, mai rămîne un criteriu, al cin­cilea, cel mai important, pe care nu aveţi cum să-l ata­caţi, el fiind cel care decide rezultatul anchetei : PUBLI­CUL. Cititorii revistei iu­bitorii statornici ai fotbalu­lui AU VĂZUT ŞI EI TOT PE DUMITRU ca fiind cel mai bun în 1973 şi au vo­tat pentru ei în clasamentul publicului, diferenţa de puncte dintre cîştigător şi următorii doi clasaţi este zdrobitoare şi ea a decis soarta Trofeului Fotbal *73. De acord, Dobrin a jucat excelent în foarte multe meciuri din toamna trecută, dar ei, cei mulţi, specta­torii fotbalului, l-au prefe­rat de astă dată pe Dumitru. Şi Dumitru a cîştigat, pe drept, a opta ediţie a Tro­feului, cea mai echilibrată dintre toate. DESPRE „TRICOLORI“, DAN COE ŞI MIOC Un suporter înflăcărat al liderului campionatului nos­tru, Ion Saizu, din Poiana Mare, Dolj , se întreabă şi ... ne întreabă : „De ce antrenorul Valentin Stănescu nu cheamă la lotul naţio­nal şi alţi jucători craio­­veni, în afara lui Marcu şi Ţarălungă ? Bălan, Bălăci, Deselnicu, Boc, Bădin, toţi au jucat foarte timp în 1373.. — Din cîte ştim noi, în această iarnă, ca şi în se­zonul de primăvară, antre­norul Valentin Stănescu va încerca la echipa naţională cîţiva jucători noi, tineri şi foarte tineri. Printre ei se va număra şi revelaţia tu­rului actualului campionat, juniorul Bălăci. Probabil că şi alţi fotbalişti de la Uni­versitatea vor intra în vi­zorul antrenorului reprezen­tativei. Care sînt ei . Greu de spus acum. Dar, pînă cînd le vom afla numele, să trecem la celelalte două întrebări pe care ni le-aţi spus. Dan­­Coe, fostul rapidist, joacă acum la divizionara R. F. C. Galaţi. Ne-am bucura, desi­gur, să-l vedem din nou în Divizia A şi, de ce nu, chiar cu echipa gălăţeană ! „De unde provine Mioc, funda­şul Politehnicii Timişoara !“ De la Sport Club Bacău, unde a jucat cîţiva ani şi a cunoscut consacrarea, pe post de fundaş lateral dreapta. Din cînd în clnd a evoluat şi ea extrema, fiind unul dintre cei mai rapizi jucători din Divizia A. DOUA „MIRACOLE­“-a scris mult şi pe bună dreptate, despre „fe­nomenul Craiova“. Intr-ade­văr, acolo, în inima Olte­niei, fotbalul arde la cote foarte ridicate. Mai puţin s-a vorbit, însă despre un al doilea oraş al ţării care urcă vertiginos în fotbalul de astăzi : Constanţa. „Toam­na lui 1973 a fost — sub­liniază, in scrisoarea sa, L. Gheorghe, originar de pe litoral — tot un fel de mi­racol şi pentru F.C.-ul nos­tru. Cum se explică el ? Probabil că : 1. prin venirea lui Lică şi Vigu ; 2. prin setea de gol a lui Mărculescu ; 3. prin evoluţia constant bună a apărării, F. C. Constanţa este astăzi un „11“ echilibrat, ambiţios şi dornic de afirmare deplină. Iată citeva din. .. explica­ţii. Radu Nunweiller a mar­cat (min. 16) golul victoriei dinamoviştilor în meciul cu F. C. Constanţa, din ultima etapă a campionatului tre­cut. N-am înţeles însă de ce ne-aţi mai pus o ase­menea întrebare, legată de o... înfrîngere a echipei dv. preferate pe teren pro­priu, tocmai cînd discutăm numai despre... lucruri frumna'î'5 ’ • DIALOG o Pag. 2 Nr. 397

Next