Gazeta de Duminică, decembrie 1997 - ianuarie 1998 (Anul 1, nr. 1-2)

1998-01-15 / nr. 2

Anul I Seria III - a Șimleu Silvaniei, 15 ianuarie 1998, Nr. 2 PUBLICAȚIE BILUNARĂ DE CULTURĂ ȘI DE ÎNVĂȚĂTURĂ CREȘTINĂ, SOCIALĂ ȘI UMANISTĂ - CUPRINDE SUPLIMENTUL “PĂSTORUL SUFLETESC“ -4 PAGINI 800 LEI DIRECTOR: PROF. UNIV. DR. VASILE VETIȘANU * Fondată: 1904 - Șimleu 9 DIN NOU DESPRE "GAZETA DE DUMINECĂ" Așa cum era de așteptat, reapariția publicației "Gazeta de Duminecă", cu data de 28 decembrie, anul trecut, a fost primită cu multă bucurie, cu mesaje scrise și telefonice de urări de bine și succes. N-au lipsit nici opiniile discordante, micile vrăjmășii de moment, uneori malițioase. Evident, această reapariție a "Gazetei de Duminecă" în locul ei de obârșie și cu numele inițial, cu care a apărut, la Șimleu Silvaniei, în 1904, semnifică un gest de respect față de tranziție, pe care nu o putem modifica după împrejurări de moment, în scopul de mai sus, "Gazeta de Duminecă" va fi ceea ce și-a propus din primul număr, adică o publicație de cultură și învățătură religioasă, socială și umanistă, domeniile care stau tot mai mult în atenția omului de­­ azi și de mâine, dornic să cunoască valorile culturii lo­cale și naționale, cu rezonanța lor într-un plan mai larg european. Nimic mai firesc decât această străduință, mereu prezentă în paginile publicației, aducând la zi mărturii din trecut și din prezent pentru fundamentarea și înțelegerea în profunzime a problemelor culturii, în devenirea lor. E tocmai ceea ce ce nu a fost înțeles de opinia discordantă, semnată în "Sălajul Orizont" din 9 ianuarie a.c. Dincolo de tonul persiflant al opiniei expuse de autor, acesta din urmă vrea să ne convingă de artificialitatea cu care sperăm în disocierea celor două publicații, pornind de la numele lor generic. E ca și cum n-am accepta, numai pentru că nu ne pică nouă bine, că există publicații, apărute în timp, care n-au probat nici un artificiu de calcul, delimitându-se prin numele lor. Așa, de pildă, ca să dăm un exemplu evi­dent, revistele "Contimporanul" și "Contemporanul", pentru că așa se numea și nici un istoric al presei românești n-a văzut nimic rău în asta. Procedeul nostru nu putea fi altul delimitând cele două publicații prin chiar titlul lor și prin locul lor de apariție. Ce poate fi "ridical" aici, cum afirmă grăbit autorul în discuție? Trebuia să nu respectăm o situație dată pentru a ne acoperi, într-adevăr de ridicol? A respecta un adevăr nu înseamnă nicidecum a declara și a intra "în război" cu cineva, dimpotrivă! Adevărul, așa cum este el spus, necorectat, încă din titlu, e un semn bun, de pace. E tocmai ce s-a făcut prin "Gazeta de Duminecă", prin reapariția ei. Dr. Vasile Vetisanu ♦ SJ EMINESCU ÎN SĂLAJ? Au călcat pașii lui Eminescu pământul sălăjean? A. întrebările de mai sus sunt tulburătoare. Ni le punem nu din dorința de senzațional, ci mânați de împrejurările întâlnite. Ne aflam, împreună cu domnul Gheorghe Stanciu, din Zalău, acum două săptămâni la Răstolțul Mare, în Sălaj, acolo unde s-a născut cel mai bun prieten al lui Eminescu, scriitorul Ioniță Scipione Bădescu. La un moment dat, unul dintre localnici, mândru de amintirea consăteanului său, ne-a spus, de față cu toți: "Și mai aflați dumneavoastră că la noi a fost și domnul Eminescu". Am rămas surpinși de această afirmație, dar omul aducea în discuție o plăcuță, aflată în Biserica veche, în zidul ei, care ar consemna afirmația lui. N-am putut vedea acea plăcuță, preotul fiind plecat cu crucea prin sat, dar am consemnat și eu, la rândul meu, ideea extraordinară a acelui om, uimit, desigur, la aflarea veștii. Uimit, deoarece traseele lui­­ continuare în Eminescu în Ardeal nu indică Răstolțul prietenului său, Ioniță Scipione Bădescu. Mă gândeam că dacă afirmația acelui om ar fi adevărată, atunci drumul la Răstolț ar trebui suflat cu aur. Am lăsat însă loc posibilului, așa cum o fac și acum, în aceste rânduri, gândind mereu, de atunci, cam așa. E posibil ca Eminescu să fi ajuns la Răstolțul Mare, dar acest lucru trebuia să se piardă și să rămână o mare taină? De ce? Pentru că lui Ioniță Scipione Bădescu îi era interzis de către oficialitățile imperiului să ajungă în satul lui, fiind exilat la Botoșani, ca și Bărnuțiu, la Iași; în această situație, totul trebuia să rămână secret. Dar este posibil ca pe drumul ce-l știa numai el, Ioniță Scipione Bădescu să dorească și să-l fi adus pe Eminescu până la Răstolț. Tradiția orală a locului n-a trecut în uitare un asemenea mo­ment, păstrat din tată-n fiu, cum asigura preotul vechi, Răcășan, pe localnici, pag. 3 - Vasile Vetișanu

Next