Gazeta literară, iulie-decembrie 1957 (Anul 4, nr. 27-52)

1957-07-04 / nr. 27

S Sensul vieţii în folclorul romînesc O discuţie despre sensul vieţii in­­ folclorul romînesc este totdea­una binevenită. Aceasta cu dat mai mult cu cit, din încercările care s-au făcut înainte­ de 23 Au­gust 1944, s-au tras concluzii, de cele mai multe ori eronate, rezultate din interpretarea mistică şi idealistă a conţinutului de idei al folclorului. Po­zitiv­­ar­ea folclorului din variate un­ghiuri de vedere este o problemă de reală importanţă şi comportă conlu­crarea a mai multe categorii de spet­­­ciclişti. Negreşit, aceasta nu înseam­­ină că întotdeauna studierea folcloru­lui implică o tratare monografică ex­haustivă. De fapt, de cele mai multe ori, nici nu e posibil acest lucru, in­­trucit extrem de rar se găsesc acei cercetători specialiști in același timp in probleme de folcloristică, estetică, filozofie, lingvistică etc. De obicei, cer­cetătorul modern, specializat în una din aceste ramuri, încearcă să deslu­şească în creaţia populară anumite­­ sensuri legate de obiectul specialităţii sale, dar care, fireşte, nu poate■ ajunge la alte concluzii generale decit ceilalţi, specialişti. Un lucru e cert: din orice unghi am studia folclorul romînesc, concluziile privind specificul lui trebuie să fie aceleaşi. Intreprinzînd o cercetare limitată, C. I. G Iulian face un real serviciu nu numai disciplinei sale de specialitate, filozofia, ci şi folcloristicii, pentru că atrage atenţia asupra unor factori de conţinut, indispensabili oricum am aborda problema. Sunt in cuprinsul lucrării tovară­şului Gulian idei deosebit de pre­ţioase, expuse cu multă claritate şi care ajută ştiinţei folclorului la pre­cizarea unor sensuri ale creaţiei noastre populara i care nu fuseseră formulate încă. Re­ţine atenţia în­deosebi scurtul capitol de analiză a baladei „Mioriţa", in care, pentru prima oară, se analizează, pe teme­iuri ştiinţifice, conţinutul deosebit de interesant al acestei capodopere. Ana­liza pozitivează, prin subtilitatea cu care e făcută, această baladă de o rară frumuseţe, pe care ani de-a r­o­dul tot felul de interpreţi mistici au prezentat-o alterat şi au tras con­cluzii care schimbau însuşi sensul esenţei vieţii materiale şi spirituale a poporului nostru. Analiza inte­grează „Mioriţa" în contextul gene­ral folcloric romînesc, ridicindu-i prin aceasta valoarea in­edit, simbolică, cu­, mai ales, exemplară. Autorul lucrării „Sensul vieţii în folclorul romînesc" schiţează — pe baza unui material, din păcate nu totdeauna suficient de bogat şi bine ales — un fel de „Weltanschaung" al poporului român care este edifica­tor pentru specificul său naţional. Schiţarea acestui tablou desluşeşte cîteva puncte cardinale necesare pen­tru cunoaşterea evoluţiei poporului nostru in timp şi spaţiu şi care, ca atare are valoarea unui document de netăgăduită autenticitate.­­ Pentru realizarea­­ tabloului vieţii sociale româneşti, cu determinările ei etice, autorul a folosit materialul care-i putea oferi preciziune şi cla­ritate, ocolind, după cine am impre­sia, o serie de piese care ar fi pu­tut, uneori, stînjeni argumentar­ia. Mă refer aici l­a o caracteristică a fol­clorului, eclectismul, care obligă pe cercetător la observaţii nuanţate, la discernământ, şi ceea ce priveşte a­­legerea exemplelor. Caracterul eclec­tic al folclorului nu trebuie, in nici un caz, să ducă la concluzia că ma­sele populare nu au forță de discer­­nământ. Pentru cercetătorul avizat, eclectismul creaţiei populare este uşor explicabil prin procesul continuu de nuanţă osmotică, de interferenţă care are loc între cela ce e nou şi ceea ce e vechi, între tradiţie şi inovaţie, b )­ însemnări pe marginea lucrării acelaşi titlu de acad. C C. I. Gulian. In folclorul romînesc tradiţia este extrem de puternică. Această consta­tare impune cercetătorului o anumită precauţie ■ care trebuie să se mani­feste in special in alegerea exemple­­lor. După părerea mea, iov. C. I. Gulian ar fi trebuit să fie ceva mai exigent din acest punct de vedere. Mai intii, era necesar să fie cerce­tat un material faptic mult mai bo­gat — reviste de specialitate — ca, de pildă, Ion Creangă, Făt Fru­mos, Românul Glumeţ etc., colecţii inedite ca acelea ale lui Eminescu, Pop­ Reteganul şi altele de dată mai recentă, înregistrări, răspunsuri la chestionare etc. In al doilea rind, trebuia să se ţină seama că în multe cazuri materialul este contrafăcut, aşa cum se întimplă, după părerea mea, cu cel din colecţiile lui N. D. Popescu, Rădulescu­­Codin sau din­­ alte exemple citate în lucrare. Tradiţia face ca un folclor să existe o anumită stabilitate a mijloacelor de expresie, a imaginilor, ceea ce, aşa cim spuneam mai sus, cere din partea cercetătorilor atenţie deosebită in alegerea­­ exemplelor. Tradiţia, pre­lungită prin circulaţie, şi amendată continuu de colectivitate, duce la crearea de piese folclorice de mare rezonanţă artistică, care trebuie luate în discuţie, în primul rind, ori de cite ori vrem să tragem concluzii vala­bile pentru determinarea sensului vieţii în folclor. De aceea ne-a mi­rat faptul că, în pragul lucrării sale, C. I. Gulian avertizează cititorii că uneori va renunţa la astfel de exem­ple, d­ar pentru oricine era evident că ele erau absolut necesare. Aceas­ta explică de ce, de multe ori, au­torul lucrării n-a legat sensul etic al folclorului de viziunea estetică a poporului. O analiză, fie ea şi su­mară, din punct de vedere estetic, ar fi dat mai mult relief concluziilor autorului. S-ar fi putut sublinia că un folclor imaginea artistică are un anumit specific al ei, că ea e rezul­tatul unui intens efort de sinteză, de generalizare şi nu de amănunţită analiză, de descripţie detailată, — aşa cum se întimplă îndeobşte în li­teratura cultă. Analiza estetică ar fi arătat că folclorul este de cele mai multe ori aluziv, că el scoate în evidenţă imaginile prin sugestie, că este, aşa cum spune Eminescu, „ex­presia cea mai simplă a simţămîntu­­lui şi a gindirii". O atare concluzie, repet încă o da­tă, ar fi dus la creşterea exigenţei faţă de materialul folcloric, la o distinc­ţie numi netă intre ceea ce este au­tentic popular şi ceea ce este pseudo­­popular. Fireşte, nu vrem să spunem prin aceasta că in cea mai mare parte materialul n-a fost bine ales. Autorul, în măsura materialului uti­lizat, a fost destul de atent și a pro­cedat întrucâtva ca un ironic modern care alege dintre fapte numai pe a­­celea care pot da mai multă strălu­cire tezelor formulate. La o astfel de alegere îndeamnă însăși studie­rea atentă a folclorului care, în e­­sența sa, cuprinde tot ceea ce repre­zintă înalta valoare morală, care poate ajuta, ca să-l parafrazăm pe Lenin, la scrierea unei lucrări despre năzuinţele şi idealurile poporului. Şi, într-adevăr, din acest punct de vedere lucrarea lui C. I. Gulian este izbutită. Ea confirmă că atunci cind, în general, tezele marxism-leninismu­­lui sunt folosite cu pricepere, se poa­te ajunge la stabilirea unor fapte precise, clar formulate. Şi aceasta re­prezintă o contribuţie de mare preţ, mai ales în folcloristică, unde, de cele mai multe ori, s-a operat cu noţiuni vagi şi deseori contradictorii. O eventuală retipărire a lucrării, cu luarea în considerare a unor obser­vaţii făcute in cîteva din publicaţiile noastre, ar fi, din toate punctele de vedere, binevenită. Mitu Grossu­ G. LAZAR „Stradelă din Tulcea" L­aurenţiu Fulga creează în cartea sa o anumită „atmosferă“, aproape în sensul propriu al cuvîntului. Oa­menii respiră efectiv într-o sferă aparte, ca şi cum războiul nenorocit, cu propaganda sa demagogică şi cu sila sa făţişă, i-a împins într-o altă lume, într-un alt regn, cu alte condiţii de viaţă, cu alte mora­vuri şi cu alte legi pentru plămîni, pen­tru sînge, pentru stomac şi, mai ales, pen­tru creier şi pentru inimă. Oamenii se zbat într-un aer străin funcţiunilor lar orga­nice şi sociale, ca şi cum ar fi puşi să res­pire aerul din apă, asemeni peştilor, sau pe cel din pămînt, asemeni rădăcinilor... Respiră într-o atmosferă care-i apasă mor­tal, înfometîndu-i, ameţindu-i, sălbăticindu-i, punîndu-i însă în acelaşi timp faţă în faţă cu ei înşişi, speriaţi de moarte,­­ întrebă­tori, ruşinaţi sau cinici, încercînd să se elibereze din strîmtoarea aerului fatal. În atmosfera de la Cotul Donului, moar­tea prin glonte a devenit banală, aşteptată cu nervii oarecum resemnaţi, tociţi, adap­taţi, ca şi cum focul războiului ar fi ele­mentul esenţial al aerului pe care trebuie să-l înghită oamenii. De „moartea albă“, moartea de frig în zăpezile nesfirşite, oa­menii se­ mai tem încă, se tem activ, cu încordare şi spaimă, încearcă să reziste ca unui aer viclean, înşelător, ca bioxidu­lui de carbon, adormitor lent şi euforic pentru că „moartea albă îi îmbrăţişează ca o mamă bună şi pătimaşă“. A rămas însă şi o moarte purtată intrin­sec de aerul războiului pierdut, o moarte care provoacă reacţii puternice pînă în ultima clipă, o moarte căreia organismul­ nu acceptă să i se supună şi în faţa căreia omul se zbate cu înverşunare, răzvrătit şi umil, om şi neom, neputincios prin memo­ria demnităţii umane şi victorios cîteodată prin totala adaptare la ferocele regn al ia­dului. Este moartea prin înfometare. Acestei morţi îndeosebi, spaimei de această moarte îndeosebi, Laurenţiu Fulga îi acordă un­ in­teres special ca unui definitoriu determinat şi determinant în existenţa halucinantă a oamenilor. Fulga sprijină atmosfera cărţii pe epi­soade dramatice care privesc fie ansam­blul armatei, fie unele individualităţi — cîteodată secundare, cîteodată chiar anoni­me. Episoadele acestea sînt, de fapt, con­cretizarea ciocnirii oamenilor cu atmosfera irespirabilă, în care vor sau încearcă să se adapteze, după cum încearcă să reziste. Conflictul esenţial al existenţei aici este deci lupta între forţele dezumanizării, che­mate şi stimulate de adaptarea la bleste­matul aer al infernului evocat, şi forţele rezistenţei umane înăbuşite, slăbite, tortu­rate, izbucnind mereu în spasme zgudui­toare şi învingînd în cele din urmă. Foametea pune în mişcare cele mai multe din resorturile acestor episoade dramatice. Sub presiunea foametei cîştigă teren imens forţele dezumanizării. Şi de asemenea în forţa foamei se verifică forţele omenescului, cînd izbutesc să învingă. Evocarea episodului în care oamenii au pornit să taie caii e retorică, argumentată de scriitor. Dar obsesiva revenire a scene­lor în care unul sau doi oameni pornesc la pradă, ca fiara hăituită la rîndu-i, dezbră­­cînd morţii şi muribunzii şi căutînd o coa­jă de pîine, nu mai are nevoie de interven­ţia vorbită a scriitorului, de tiradele şi expansiunile sale lirice sau oratorice. Am spune, anticipînd o concluzie, că Laurenţiu Fulga este la cea mai înaltă tensiune a talentului său cînd lasă imaginile concrete să se perinde pînă la obsesie înaintea ochi­lor, constituind efectiv „atmosfera“, şi că primejdia care-l pîndeşte ca un inamic perfid, aşteptînd să se apropie pentru a pune apoi deplină stăpînire pe el, este îndelunga comentare lirică, dacă nu orato­rică, a unor momente grăitoare prin sine. Noi subliniem, ca o puternică scenă de mase, aceea a atacării vagoanelor cu făină Dezumanizarea este aici pentru moment biruitor­­: indivizii dispar ca atare, haite lihnite de foame se încaieră, sacii de făină sunt sparţi cu barbară lăcomie şi praful alb şi crud e înghiţit sălbatic. In masă, amăgirea saturaţiei posibile după luni de foamete îngroapă pînă şi complicatele în­trebări ale intelectualilor şi sublocotenentul Ştefan Corbu se lasă dus ca oricare de curent. Luciditatea e greu păstrată şi ex­ponentul forţei ei se arată a fi numai cum­pătatul Aporal Mazilu, comunist. Este evi­dent că în înfăţişarea unei anume scene, orice adaos comentator nu­ e numai i­uti. La fel cînd fenomenul de masă e ilustrat pe o frîntură izolată a întregului, relie­­fînd individualităţi. De exemplu, în întîl­­nirea căpitanului Melchior cu Corbu şi cu anonimul soldat care a omorit un ostaş sovietic pentru a-i aduce comandantului său raniţa cu eventuale merinde. Soldatul nu mai are din conştiinţa sa omenească de­cît gîndul că a furis pentru o bucăţică de pîine, gî­nd care-l umple de groază, dar îl şi cutremură oarecum din umilinţă îm­­pingîndu-l să-şi ceară dreptul măcar la o părticică din prada îngrozitoare. Căpitanul Melchior savurea­ză senin şi evlavios conserva rară fără măcar să-şi pună problema împărţirii ei cu cei de faţă. Iar Corbu, care abia trecuse prin grele frămîntări intră, în faţa conservei aromate, într-o totală letargie a conştiinţei umane, fiind ocupat în întregime de nădejdea absurdă şi copleşitoare că Melchior se va „omeni“ şi-i va lăsa şi lui o fărîmă. Reacţia omenescului, din adîncuri, e sezisată emoţionant de Laurenţiu Fu­gi de asemenea în scene care luminează brusc raportul­­real de forţe şi care n-au nevoie de comentariu. Am releva, ca topică, scena „învierii“ lui Corbu, îmbrăţişat de „moar­e­­ albă“, sublocotenentul zace în zăpadă şi numai o întîmplare ii readuce la viaţă. Doi soldaţi care cutreieră prin împrejurimi, je­fuind cadavrele, se opresc asupră-i şi în­cep să-i tragă din picioare rîvnitele cizme ofiţereşti. Multe zmucituri nu izbutesc să urnească cizma de pe piciorul umflat de ger, dar izbutesc să scoată un geamăt din pieptul cvasi-mortului. Jefuitorii aproa­pe total sălbăticiţi sunt brutali, lipsiţi de orice căldură, dar nu sunt cinici, au scrupule iar în faţa minunii „învierii“, fondul uman se trezeşte fără întrebări şi discuţii filo­zofice despre soarta omului. Cei care abia apăruseră ca nişte bestii hămesite, gata să se încaiere pentru o bucăţică de pîine, nu-şi schimbă duritatea comportărilor şi a vorbelor, dar îşi împart resturile de me­rinde cu cel adus la viaţă, sacrificînd pen­tru el şi cel mai preţios trofeu al jafului lor, vodca. Necesitatea uşurării cărţii de balastul vorbelor comentatoare nu implică deloc renunţarea la specificul artei lui Lauren­­ţiu Fulga, în care o anumită viziune pre­supune realmente depăşirea imaginii nude, strict realiste. La Fulga planul desfăşurării obiective a evenimentelor se împleteşte pînă la confundare cu planul vieţii subiective şi monologurile sau discuţiile interioare — uneori e adevărat, obositoare — fac parte integrantă din carte, dindu-i în general un farmec propriu. Halucinaţia, obsesia, coş­marul încalcă planurile realului şi uneori nu mai distingi ce e autentic de ceea ce e fictiv, dar atmosfera creată este tocmai rezultanta acestei confuzii , şi corespunde esenţei realului. Reprezentativ este în acest sens episodul rătăcirii în­­satul Demianov­­ka a grupului lui Corbu şi Mazilu, în căuta­rea unui adăpost pes­te noapte. Intîlnirea cu bătrîna femeie sovietică pe care Cor­bu o numeşte, în fond, „Justiţia“ este pe muchie între real şi simbolic, imaginea oprindu-se totuşi la hotarul realismului. (In­tr-o versiune anterioară, femeia sovietică acuza cu degetul pe fiecare ostaş: tu, tu, ca pe ucigaşul fiului ei, iar fiecare ostaş român răspundea înspăimîntat ca în faţa judecăţii supreme: nu, nu; scena era într-a­­devăr forţată, pur simbolică şi scriitorul n-a greşit eludînd-o; dar ar fi fost tolerabilă ca o răsfrîngere a halucinaţiei în realitate şi în orice caz, citită cîndva întîmplător, scena ne-a rămas memorabilă, ceea ce n-o condamnă definitiv). Monologurile şi dezbaterile interioare îşi­ găsesc un corespondent amplu în nesfîr­­şitele discuţii reale. Umanul şi inumanul se ciocnesc nu numai empiric, în practica vieţii nenorocite a frontului sortit p­e­rii, ci şi teoretic, ideologic. Cu atît mai mult în momentul cînd se anunţă capitularea şi se deschid perspective noi încă necunos­cute doar de puţin pătrunse în luminozi­tatea lor profundă, dezbaterea la proporţii Atmosfera cărţii se încarcă dens cu fenome­ne ale dezorientării şi ale elucidării trep­tate, în luptă ca şi omenescul şi neomenes­cul, implicîndu-le chiar. Prin aceasta cartea lui Fulga aminteşte atmosfera gorkiană, îndeosebi Klim­ Samghin, cu întîlniri nes­ glorie“ .“S­ fîrşite între oameni în momente de coti­tură şi deci de întrebări şi răspunsuri dintre cele mai felurite. „Inocentul“ care proclamă sosirea vremurilor de apocalips, nebunul religios pe care-l împuşcă furiş un ofiţer şi pe care nimeni nu-l plînge, e un element gorkian căruia, pe Ian pozi­tiv îi răspunde elementul, şi el gorkian, al lungilor consfătuiri între soldaţii din grupa lui Mazilu, care se apropie treptat de valabila înţelegere a lucrurilor. Dezo­rientarea şi lupta pentru orientare, capi­tală în carte şi bine subliniată de scriitor, de la episodul atacului la comandamentul militar pentru apărarea capitulării pînă la episodul semnării primului manifest al prizonierilor, inspirat de comunistul Mazilu, — acel prim manifest împotriva războiului, despre care doctorul Ancuţa se gîndise că „a fost semnat deopotrivă de oameni cinstiţi, de fricoşi, oportunişti şi indife­renţi“. Un loc aparte îl ocupă tragedia grupului condus de sergentul Dobre, vic­tima plină de omenesc a propagandei fas­ciste. Permanenta luptă dintre uman şi inu­man, dintre dezorientare şi elucidare are exponenţi individuali, nu totdeauna precis definiţi artisticeşte, dar autentici cei puţin parţial, în unele din manifestările lor. Eroi ca Ştefan Corbu, sau doctorul Ancuţa se bucură parcă atît de mult de dragostea şi afinitatea sufletească a autorului, încît nu izbutesc să fie obiectivaţi, să fiinţeze independent. Apar mai mult ca nişte alte r­­ego ai scriitorului (mai ales Corbu) ne­­desprinși încă din plasma liricului ca sta­tuile lui Rodin din masa de piatră. Comu­nistul Mazilu e prea „făcut“, ca un produs sintetic (judecată complicată + altruism­­ frămîntare lăuntrică pentru soarta oamenilor). De fapt, imaginea care ră­­mîne mai sigură este aceea a unui om er-Vfit «« ~»»rp piitin-1 «1 relief, arătîridu I cu d getu (eec homo) şi subliniindu-i glasul dominator şî lui virea asemeni. Apariţia lui în discuţie este aceea a unui „glas nou, mai puternic decît toate“ care „străbate tăcerea din jur“. Sau: „se auzi în aceeaşi clipă, foarte aproape, un glas deosebit de sever“... ,,In fata lui se afla Tudor Mazilu“. Din păcate si mai fantoma­tic este Ion Condrea, de fapt exclusiv o proiectie difuz lirică a dragostei scriitorului fără prezentă efectivă ,în romanescul au­tentic al cărţii. O mare realizare în crea­ţia personajelor este generalul Condeescu definit mai puţin prin analiza psihologică directă şi fastidioasă pe alocuri, cît prin sublinierea cu subtilitate a reacţiilor sale concrete la incitaţii concrete (vezi, de exem­plu, scena extraordinară în care generalul, demn şi stăpînit în exterior, continuă să se bărbierească în vreme ce maiorul H­anton îi păzeşte cu pistolul scos, iar în interior se agită sub presiunea supremei lucidităţi nenumărate valuri de conştiinţă­. Dintre capii ticăloşilor, exponenţi prin ex­celenţă ai forţelor inumane şi lovite de noua perspectivă a lucrurilor, se relevă Giurgea şi Androne, dar nici Hariton nu e un personaj lipsit de interes (deşi sche­matic caracterologic, nu artisticeşte !), nici căpitanul Novac nu e uşor uitat. Laurenţiu Fulga îşi pune personajele în faţa răspunderilor lor sociale şi această poziţie îi defineşte, grupîndu-i. Se nasc prietenii şi frăţii puternice printr-o altere parte conştientă, parte instinctivă, intere­santă este sublinierea artistică a ideii de solidaritate posibilă, de o parte, şi imposi­bilă de alta. Grupurile oamenilor care trec prin eroica încercare a responsabili­tăţii sînt ferme, sau din ce în ce mai fer­me. Grupul celorlalţi care proclamă inu­manul sau se lasă copleşiţi de ei, care cad dezorientaţi, cînd nu provoacă ei înşişi, intenţionat, dezorientare, este în neîncetată demoliţie. II destramă atît forţele negative din ei (hotărîrea de a juca poză de fi­­losovietici, înşelînd încrederea şi conser­­vîndu-se), cît şi forţele pozitive care mai viază în ei. In fond, Giurgea e mai bun decît Hariton şi tresărirea tîrzie a omenes­cului într-însul se îmbină cu disperarea orgolioasă a celui fără scăpare, de unde sinuciderea. Iar forţa consecvent negativă a lui Androne stă în cinismul său de in­telectual fascist, care, după o clipă în ca­re-şi recunoaşte „nu fără a se cutremura“ că are „sufletul mic“ se comportă lucid, conform constatării sale. Forţa cărfii lui Fulga stă în imaginea concretă a sufletului omenesc aflată pe strîmtoare şi căutîndu-şi scăparea, oferită în fond de capitulare şi de viitorul con­tact cu lumea sovietică. Primejdia ei stă în nesfîrşite digresiuni de tot felul pe care, cu vorbele scriitorului, le-am îngloba în categoria ,,stărilor de paranteze“ care rememorează totul, judecă totul şi încarcă inutil sau chiar vătămător adeseori. Citi­torul ar fi simţit mai curînd „nevoia unei paranteze de linişte şi tăcere“, după mo­mentele puternice, în locul divagaţiilor, a­­mintirilor şi comentariilor verbioase. Dar, deasupra parantezelor, cartea lui Fulga trăieşte puternic şi adevărat, zguduindu-ne. înfăţişarea crudă a oamenilor care, ase­meni celor din motto-ul citat după Homer, au fost încă de vii în bezna iadului are un efect stenic, de natura anticului Cat­harsis și unul mobilizator de natura celui mai puternic document antifascist și anti­războinic. Savin Bratu UHan HUI : „Oameni iară (SANÉTA LITERÁRA! ION VLASIU: „Am plecat din sat“ R­eîntilnirea cu literatura lui Ion Vlasiu e un prilej de satisfac­ţie. Intregindu-şi povestirea apărută acum două decenii, îndul­cind, aşa cum se spune în sculp­tură, liniile prea aspre, nevero­simile, planurile colţuroase, supu­­nînd materialul epic unui criteriu artistic unitar, Ion Vlasiu ne-a dat în „Am plecat din sat“ o operă larg semnificativă pe care estetica formală o numește — ca să folosim termenul originar — „Bildungsroman“, în ca­zul nostru, povestirea unei deveniri artistice, preocupare constantă la au­tor atît în versiunea primă a povesti­rii, cit şi în schiţa de roman cu ten­dinţe de obiectivare „Poveste cu nă­luci“, sau în nuvelele cu zgîrcenie încredinţate tiparului. Intre întrebarea cu rezonanţe gra­ve: „Unde-i lumea?“, conturînd din­­tr-o dată poziţia artistului care-şi re­memorează etapele vieţii şi dramatis­mul căutării formelor de oglindire artistică a lumii, în clipa în care tî­­nărul din Lechinţa ajunge la conclu­zia că „viaţa legată de nimic este de neînţeles“, se înşiruie o succesiune de lumi interferente. „Gînd eram mic, lumea era cu to­tul altfel. Greu de spus cum anume. Simţeam­ că e împrejur, colb şi colo, ca o fiinţă ciudată pe care o întrebi cite ceva şi ea tace zîmbind, ademe­­nindude s-o urmezi şi să mai întrebi , să tot întrebi“ — aceste fraze su­gestive deschid porţile primei lumi din povestire, aceea a copilăriei. Ionel a Măriei lui Ionaş, pentru care totul va reprezenta de la început motiv de întrebări exasperante puse unor pă­rinţi chinuiţi de problema existenţei, va fi un copil poznaş, cu spirit viu, îndrăgostit de tot ce e nou. El va visa treaz privind zborul lin al norilor, o elocventă imagine a unei lumi eva­nescente — se va întreba de ce plea­că oamenii în America (sîntem în anii dinaintea primului război, în Transil­vania habsburgică) şi treptat, căutînd un suport mai sigur, dar de negăsit intr-o lume în care se insinuează, aspru şi implacabil, realitatea rela­ţiilor sociale şi naţionale, i se vor lu­mina resorturile unei societăţi clădite pe ură şi dublă asuprire : economică şi politică. Din lumea aceasta , în care Ionel a Măriei lui Ionaş este şi ţinta bat­jocurii oamenilor din pricina urîţeniei lui, a timidităţii şi a viziunilor oni­rice care-l urmăresc şi în stare de trezie — Vlasiu a păstrat, cu senti­mentul unui permanent şi difuz re­gret, imaginea părinţilor, a bunicilor şi mai ales a bunicii, singura mai a­­propiată de visurile, durerile şi iz­­bînzile de mai tîrziu ale artistului în devenire. A mai reţinut şi chipul cî­­torva colegi, al lui Paşcu, cel în stare să potolească setea de cunoştinţe a copilului. Reţinem posibilitatea scriito­rului de a evolua de la o extremă la cealaltă a stărilor sufleteşti, ca şi bogăţia paletei lui de culori con­trastante cu care zugrăveşte fapte şi oameni. Fiecare erou, oricît de epi­sodic, este surprins in ceea ce are mai caracteristic. Partea a doua a povestirii repre­zintă drama în sina a tînarului ar­tist, însetat de cunoaştere, minat de necesitatea imperioasă de a înţelege tainele creaţiei, de a descifra după primul război mondial sensul încîlcit al unei lumi, mai rele, măi lipsite de omenie, decit aceea dinainte. Elev al şcolii de meserii, tîmplar, zugrav de biserici, muncitor ceferist, vagabond şi îndrăgostit, mereu asaltînd oraşul cu speranţa victoriei şi totdeauna res­pins cu brutalitate de o societate în care banul reprezenta şi cheia visu­rilor, Ionel a Măriei lui Ionaş, deve­nit acum Ion Vlas, va înfrunta cu bărbăţie toate loviturile. El va purta adînc întipărită în suflet imaginea vieţii de la ţară şi a acelei realităţi în care marele anonim, poporul, nu şi-a precupeţit forţele în lupta pentru o orînduire dreaptă. Această a doua parte a povestirii se încheie cu prima izbîndă a artistu­lui : expoziţia de la Tg. Mureş, unde prezintă lucrări făurite din pietrele kilometrice, furate de pe marginea şoselei naţionale care traversează satul Ogra. Capitolele finale ale povestirii, pli­ne de dramatism, aduc dezlegarea zecilor de întrebări pe care şi le pu­sese odinioară copilul ; acum ştie „unde-i lumea“ şi cum trebuie oglin­dită ea în artă , prin legătura intimă cu lumea celor mulţi, şi cu creaţia populară. Această lume i-a deschis scriitorului „Drumul spre oameni“, continuarea acestui cuceritor „Am plecat din sat“ — izbîndă certă a prozatorului Ion Vlasiu. L. Voita Răsfoind revistele Despre denaturări şi „trivialitateA­ rticolul lui Dumitru Isac, — „Despre trivialitate şi «puritanism»’* — este re­gretabil. Râspunzind unei cronici literare despre „Derbe­deii“ lui Nicuţă Tănase, semnată de Ov. S. crohmălniceanu în „Viaţa romîn­ească“, D. Isac de­naturează cele spuse de criticul „Vieţii romîneşti“ şi manifestă aceeaşi tristă îngustime ca şi în celelalte articole ale sale. După ce dă ample citate, în care diferiţi scriitori luau atitu­dine împotriva naturalismului, D. Isac trece brusc la articolul lui Ov. S. Crohmălniceanu, insinuînd astfel că dînsul ar fi un apărător al... trivialităţii. Cine cunoaşte activitatea lui Ov. S. Crohmălni­­ceanu ştie că aceasta nu e deloc just. Cu această metodă a răs­tălmăcirii, insinuărilor şi calom­niei nu putem fi de acord, mai ales cînd ea vizează pe un critic marxist care şi-a cîştigat un binemeritat prestigiu. Care este, acum, metoda cri­tică a lui D. Isac ? Găsind într-un roman de mare valoare ca „Moromeţii“ de Ma­riin Preda, unele fraze „tari“, care nu au o mare greutate spe­cifică în roman, el „sezisează“ asemenea fraze (plăcerea lui D. Isac de a da, abundent, aseme­nea citate e suspectă...). Se scoate în evidenţă şi conchide că „Mo­­romeţii“ e o carte... naturalistă. Acelaşi procedeu în cronica des­pre „Derbedeii“, acelaşi în cro­nica despre „Groapa“. Or, a lăsa deoparte toate cele­lalte calităţi ale unei opere şi a nu reliefa decît cîteva pasaje sau alineate, „distrugînd“ cu aju­torul lor un întreg volum, consti­tuie un procedeu neloial, ne­principial. Acesta este procedeul cu ajuto­rul căruia Grama, cel de tristă amintire, a încercat să distrugă opera lui Eminescu. Şi n-a reu­şit Acesta este procedeul cu a­­jutorul căruia Cocoş, cel de ri­dicolă amintire, a încercat să distrugă opera lui Arghezi. Şi n-a reuşit. Cu ajutorul acestei me­tode Sam­ed­evici a încercat (şi n-a reuşit) să distrugă opera lui Mihail sadoveanul. Cu ajutorul acestui procedeu s-a încercat să se distrugă, de către unii critici dogmatici, „Desculţ“ de Zaha­­ria Stancu, nuvelele lui Petru Daumfiu­riu, „M­egura“ de t Eu£ 12- biu C­amilar şi poeziile lui Mi­­hai Beniuc. Evident, nu au reu­şit. D. Isac doreşte să distrugă, tot cu metoda Grama—Cocoş, „Mo­­romeţii“, „Groapa“, „Derbe­deii”. Nu va reuşi. Totuşi, furia lui calvinistă îm­potriv­a literat­urii române este un simptom îngrijorător. Acum, Grama—Isac doreşte să distrugă opera critică a lui Ov. S. C.oh­­mălniceanu. Nu va reuşi. Cocoş- Isac vrea poate să distrugă şi ope­ra „trivială“ (ah, ce mai ci­tate poate găsi Savonarola Co­coş !) a lui Villon, Rabelais, Shakespeare, Voltaire, Baudelai­re, Dostoievski, Eminescu, Ca­­ragiale, Rebreanu etc. Va reuşi oare ? Nu prea am crede. Cronicar A A noua colecţie de critică şi istorie literară , curînd va apare o nouă colecţie de critică şi istorie literară, intitu­lată „Caiete critice“, tipărită de Editura de stat pentru literatură şi artă. Primul număr, aflat sub tipar, se deschide cu articolul „Cîte ceva despre critica literară" de scad. Mihail Ralea. Va fi dezbătută ca problemă centrală : Romanul romînesc actual. Se vor publica pe această temă studiile : despre clasa muncitoare în romanul realist-socialist; despre noua literatură cu temă țărănească; despre opera scriitorilor Zaharia Stancu, Petru Dumi­­triu, Marin Preda. Studiile sînt sem­nate de Mihai Gafiţa, Dumitru Micu, S. Damian, Savin Bratu, S. Arghir. Se va mai publica o bibliografie a roma­nului romînesc după 23 August precum și o bibliografie a criticii noastre li­terare despre roman între anii 1948—1957. Volumul întîi va mai cuprinde studii de istorie literară semnate de acad. Tudor Vianu şi acad. Perpessicius (despre Eminescu), Vladimir Streinul („Forme prozodice romîneşti în sec. XIX“); studii de literatură uni­versală ; despre dramaturgia lui Maiakovski de H. Deleanu; despre Baude­laire de Valentin Lipatti ; Anatole France de B. Elvin; studii de metodolo­gie critică: „începuturile criticii marxiste; Plehanov, P. Lafargue şi F. Mehring“ de P. Langfelder; un studiu despre Ibrăileanu de L. Raicu. Mai semnează Al. Piru, I. Negoiţescu, Ovidiu Babu. I ERWIN WITTSTOCK „Die Begegnung“ (nuvele) D­upă „Olarii din Agnita" (1954), „Nuvele și povestiri din Ardeal" (1955), aceste din urmă reeditate în 1956, Editura de stat pentru Literatură și artă a tipărit de curind câteva nuvele ale scriito­rului german din Ardeal, Erwin Wittstock : „Die Begegnung" (Intîl­­nirea), care împrumută volumului ti­tlul: „Der Hochzeitsschmuck“ (Biju­teria de nuntă) şi „Die Schiffbrüchi­gen“ (Naufragiaţii), Intîlnim în pa­ginile cărţii acelaşi suflu de mare povestitor cu care autorul, aparţinînd ca vîrstă şi formaţie primelor dece­nii ale­ veacului nostru, ne-a obişnuit şi în istorisirile sale precedente. Witt­stock îşi alege cu predilecţie temele din sectorul de viaţă rurală şi citadină a Ardealului. Imagini din copilărie şi din adolescenţă, împletite cu des­cripţii înaripate ale peisajului de munte şi plaiurilor de dincolo de Carpaţi, apar în povestirile autorului. „Intonirea“ ne descoperă un Witt­stock necunoscut încă, interiorizat, sobru, aproape ermetic. Eroul, orb, invalid de război, narează o stranie întîmplare trăită de el pe frontul ita­­lo-austriac în primul război mondial şi anume intîlnirea lui, ofiţer de ca­valerie în fosta armată austro-un­­gară, cu un sergent italian care îi iese pe neaşteptate în cale. Necesita­tea de a evita orice zgomot care i-ar putea descoperi şi stirni astfel fo­cul artileriei din ambele tabere, a­­propie pe austriacul uşor rănit de „inamicul" său ita­lian şi creează între ei o înţelegere taci­tă, o comunitate imediată de destine­zare ne face să ne gîndim la cea permanentă şi ge­nerală : pacea şi frăţia dintre oa­meni. Pe canavaua acestei idei de bază, autorul a ţesut o poveste de dragos­te cu sfîrşit tragic, desfăşurată într-o serie de intîmplări aparent miracu­loase dar care, o­­dată lămurite, sfi­­şie vălul „suprana- , turalului“ şi îşi găsesc fireasca lor explicaţie. Viaţa din tranşee şi din spatele frontului, freamătul neastim­­părului alternind cu indolenţa re­semnării în rîn­­durile soldaţilor, gratuitele acte de eroism, ca şi întregul zbu­cium inutil al celor ce luptă pen­tru o cauză cu care n-au nimic co­mun, descrise fără retorism şi fără comentar, îl fac pe cititor să simtă tot chinul care se desprinde din pa­ginile nuvelei. Uneori autorul recurge la imagini feerice, de apoteoză care nu ţin strîns de economia acţiunii. Frecventele sondaje psihologice care întrerup naraţiunea şi-l silesc pe ci­titor să reia de mai multe ori pasa­jele pentru a desluşi ce se petrece, nedumeresc. Acţiunea din a doua nuvelă a volu­mului , „Bijuteria de nuntă", se pe­trece, spre deosebire de cele mai multe dintre nuvelele lui Wittstock, nu în Ardeal, ci în Ungaria de nord. Ardeleanul Brecht pleacă într-un oră­şel unguresc să-şi petreacă o scurtă vacanţă la un vechi camarad de război. Kovács, de care se despărţise ca 20 de ani în urmă. Kovács aş­teaptă de la tînăra lui soţie un copil care, pe temeiul virtuţilor magice ale unei bijuterii moştenite în familie, o străveche salbă de aur lucrată artis­tic, trebuie să de băiat. Soţia lui Kovács naşte peste noapte la sana­toriu mult aşteptatul fiu, ceea ce dez­lănţuie, odată cu bucuria nemaipome­nită a fericitului tată, un chef mons­tru la locuinţa acestuia, la care par­ticipă alături de prietenii din locali­tate ai lui Kovács, şi Brecht. A doua zi acesta află cu stupoare că biju­­teria a dispărut. Bănuielile cad a­­supra lăutarilor, asupra unei vecine (o bătrină domnişoară spiritistă) şi chiar asupra lui Brecht. De aci o serie de complicaţii tragi-comice şi neaşteptate care imprimă nuvelei un caracter de roman poliţist de bună calitate. Trebuie spus că meşteşugul de po­vestitor al lui Wittstock atinge în această bucată virtuozitatea. Nepre­văzutul devine un erou de prim plan, el determinind şi însufleţind atitudi­nea personajelor. Nuvela cu care se încheie volumul, „Naufragiaţii", reţine in mod deose­bit atenţia nu numai prin amploarea şi complexitatea ei, dar mai ales pen­tru că acţiunea se petrece în mediul romînesc din Ardeal într-o perioadă istorică foarte familiară nouă. Intr-o altă nuvelă a sa, „Vinătoare de urşi", Wittstock zugrăveşte cu mult pitoresc local figuri de ţărani români din creierii munţilor Făgăraşului, do­vedind o temeinică cunoaştere a spe­cificului romînesc rural. Acţiunea „Naufragiaţilor“ se situează într-un oraş industrial ardelenesc cu popu­laţie compactă sasă şi, un timp, la 5—6 ani după terminarea primului război mondial. Guvernul brătienist, pe atunci la putere, aplică o serie de măsuri de „rominizare" printre care şi înlocuirea consiliilor comunale alese prin comisii­ aşa zise interima­re numite de guvern şi alcătuite din români aparţinînd, bineînţeles, parti­dului de la putere. Cornel Frincu şi Ionel Moldovan, fii de ţărani mo­deşti, prieteni din copilărie, au stu­diat amândoi drep­tul, au făcut avere şi carieră. Frincu avusese cu ani în urmă o aventură stranie: vasul cu care întreprinsese o călătorie pe mare naufragiază ; in în­vălmăşeala acţiu­nilor de salvare îi­­ cade in braţe o copilă de 13 ani, pe care o posedă, dar după aceea nu mai ştiu nimic unul despre celă­lalt... Urmările a­­cestei Intimplări se fac simţite mai tirziu şi ■ izbucnesc cu tot dramatis­mul în momentul cînd Moldovan este numit preşedinte al comisiei interi­mare din oraşul lor. Afacerist veros, Frincu, pe temeiul unei vagi făgădu­­inţi făcute cu uşurinţă de Moldovan intr-o noapte de beţie, îi cere acestuia din urmă să comită un grav act de incorectitudine în calitatea lui de primar. Moldovan refuză, Frîncu montează o răzbunare odioasă meni­tă să compromită reputaţia, cariera şi fericirea conjugală ale lui Moldo­van. Pe această fabulaţie şi în jurul desfăşurării ei trepidante şi neprevă­zute, autorul a compus un tablou de puternic realism al societăţii privile­giate din bătrînul burg ardelenesc din vremea aceea, încheind aceste rânduri, vrem să ne exprimăm o nedumerire. De ce acest înzestrat scriitor, cu vastele lui resurse, se refugiază în trecut, cînd actualitatea îi oferă atî­­tea aspecte demne de a fi cuprinse şi zugrăvite. Oricum, însă, „Naufra­giaţii“ vor plăcea cititorului român (ESPLA a publicat in colecţia „Lu­ceafărul“ două nuvele de Wittstock sub titlul „Fiul vizitiului") prin evo­carea unor intimplări şi figuri apro­piate cunoaşterii lui, dar mai ales prin felul in care autorul se apropie cu omenie şi înţelegere de o popu­laţie căreia nu-i este cu nimic străin. Ion Bîrsan

Next