Gazeta literară, iulie-decembrie 1957 (Anul 4, nr. 27-52)

1957-07-04 / nr. 27

». if, nm-w * («*• n... ‘I’ii. GAZETA UTERA­X IMN SCULPTOR RATAT T­atăl lui Toma, Tiberiu Voican, a avu­t o fmireţe ciudată : la vîrsta de 10­­ani l-a lovit un cal şi de atunci ri-a mai fost bun de lucru. A trebuit să părl­ăsească zidăriile co­munale şi să se fîişcrie la şcoală. A Invăţat bine. Din cauza piciorului în­ţepenit nu era bun nici de joacă. A trebuit să născocească alte distracţii. Dar în sat nu era dlecît sărăcie şi nămol. Sărăcia nu i-a plăcu­t, aşa că s-a jucat cu nămolul. L-a frămîntat, a făcut casă din el, pe urmă clini, chi­fle şi bille. Un vecin i-a călcat mo­delele în picioare şi Voican, supărat, i-a făcut chipul din lut. —■ Mă, ăsta e Sitaru, chiruni, l-au spus oamenii şi era bucuros ca lutul semăna cu Sitaru. Duminică, din amvon, preotul a spus drept-credincioşilor că micul Volcan e stăpînit de duhurile rele : face chipuri cioplite. Părinţii, ca să scape de gura satului, l-au trimis la un internat gratuit în partea cealaltă a imperiului austro-ungar, la Vihnie, în Slovacia. Dar Voican nu s-a mai despărţit de lut , îl frămînta şi degetele lui au început să-l domine. Lutul în mîinile lui se transforma, prindea viaţă. Chiar şi în timpul celorlalte ore de studii el nu se gînde­a decît la figurinele lui de pămînt : îi era dor de ele. Iar cînd era singur cu ele, cu un Napoleon mai slab decit era în pozele oficiale, ironic la colţul buzelor — aşa cum şi-l închi­puia Voican pe împăratul Franţei, cu un Liszt, cu faţa osoasă şi cu păr lung, lipsit de orice feminitate, cu alţi oameni imaginari, un cerşetor, un jan­­darm şi cu bustul portarului interna­tului, atunci Voican îi privea îndelung, le punea întrebări, le cerea sfaturi. Se întreba la ce s-or fi gîndind oamenii creaţi de el şi, neprfonind nici un răs­puns, se întrista. Pînă la urmă totuşi găsi un limbaj comun cu chipurile cio­­plite : le punea întrebări în așa fel ca răspunsul lor să se mărginească nu­mai la „da“ sau la „nu“. Apoi privea fix, de multe ori ore întregi, în ochii de lut ai statuilor şi-i bănuia vii. Une­ori avea impresia că Napoleon îşi lăsa puţin pleoapele sau că portarul inter­natului i-a clipit aprobativ. Cînd nu avea cursuri, se ducea în atelierele pietrarilor de lîngă cimitirul comunal şi învăţa mînuirea dălţii, cum şi încotro se ramifică vinele marmurii şi cum se şlefuiesc cu apă feţele înge­raşilor, să nu se tocească trăsăturile. Umil, stătea ore întregi în spatele cio­plitorilor, se ducea să le cumpere ţigări şi le asculta înjurăturile la adre­sa oamenilor care nu vor să moară pentru ca să obţină şi ei cîte o co­mandă. După terminarea liceului, pro­fesorii nu l-au mai trimis acasă, ci, prin cereri, i-au cerşit un loc la şcoala de Arte Frumoase din capitala monar­hiei, la Viena. Voican a învăţat limba germană, şi i-au plăcut casele largi, cu balcoane, şi pline de statui de ipsos, oraşul şi în special femeile, vienezele, înalte, blonde, vesele. Şase luni a fă­cut curte unei colege împreună cu un prieten. Prietenul a fost mai norocos. A cucerit-o pe frumoasa Barbara şi s-a îmbolnăvit de sifilis. Din clipa aceea Voltari a început să se teamă de femei. Mai tîrziu, din pricina asta, a devenit abstinent. Abstinenţa l-a făcut şi mai sensibil. In faţa femeilor roşea. Îi tremurau mîinile. In faţa colegilor avea un complex de inferioritate, se bîlbîia şi nu mai era puternic, bărbat, decit cînd degetele lui lungi, nevero­simil de albe, se înfigeau voluptuos în carnea rece, densă, a lutului. Modela femei pure, afrodite, virgine. Ura urî­­tul, asimetricul şi se temea îngrozitor de sifilis. Nu-l suporta pe Wagner şi nici măcar pe Beethoven : se temea de ei. Odată, un coleg care a vrut să-l readucă pe calea cea bună, i-a trimis o prostituată în carmeră. Femeia avea faţă angelică şi voce subţire de vioară. Vara? I-a vorbit jumătate de oră des­pre cum îşi închipuie el liniile, formele vîntului, ale vocilor. Avea şi o teorie despre tendinţa tuturor lucrurilor spre el formă perfectă, sferică. La o argu­mentare el enumera plantele, stropii de apă, lipsa de linii frînte la corpul ome­nesc şi evoluţia acestor linii spre curbe, evoluţia evidentă a acestor linii de la omul primitiv pînă la omul de azi. Prostituata, plictisită de vorbărie,­­ se aşeză pe genunchi şi-l rugă să se dezbrace. Voican începu să tremure, să transpire, apoi supărat o aruncă de pe genunchi : — Eu îţi vorbesc de artă, de puri­tate, de perfecţiune şi tu, tu... — lartă-mă, dragul meu, eu nu mă pricep la artă. Eu nu sînt decît curvă. Dă-mi­­cinci şilingi. Am pierdut o ju­mătate de oră. Nu ştiu cine eşti, ce faci, am fost trimisă de un prieten al *) Fragment din .romanul ,, Născut In Europa“^ dunai tale. Ori eşti impotent, or! nebun. Dimii banii! Pentru prima oară In viaţă, Voican nu s-a simţit bine In tovărăşia lutului. A îmbrăţişat o statuie neterminată şi a pllns. Pe urmă, se simţi vinovat faţă de kit şi începu să lucreze. Nici unul dintre colegii lul, nici chiar cel mal mari, nu-1 Întreceau în dibăcie. Lutul cu care lucra aici era bun­­ pregătit cu ulei nu se mai fă­­rîmiţa ca acela cules de la marginea apelor. La examenul celor patru ani de studii a făcut o Fecioară Marie după chipul şi asemănarea maică-si care mu­rise între timp. Dacă îşi închidea ochii, o vedea vag, tristă şi obosită. Colegiul profesorilor l-a premiat cu o medalie de aur. Statuia a fost reprodusă în toate ziarele şi un episcop cu voce blîndă de la catedrala Sfînta Maria i-a comandat o statuie mare de marmură. Voican a terminat statuia într-un an şi cu banii primiţi s-a dus acasă în sat. Nu-1 mai cunoştea nimeni. Tată! său murise şi el, fraţii săi s-au însu­rat, s-au risipit prin ţară. Voican, cu bani In buzunar, s-a trezit singur pe lume. In ziua aceea a izbucnit războiul mondial. Din cauza piciorului înţepenit n-a fost luat pe front. S-a mutat la Budapesta, a intrat din învăţămînt şi a predat desenul, îşi îndemna elevii să-şi rotunjească liniile, să fie puri, să nu se lase ispitiţi de răul care în viaţă de cele mai multe ori apare în chip de femeie, iar în desen în liniile frînte. Şcolarii îşi băteau joc de el, şi pe as­cuns, Voican îşi măsura tensiunea : avea 19. Din cauza abstinenţei, i-au spus medicii. Războiul l-a învăţat să gîndească, să judece altfel decît înainte. Toate valorile cunoscute de el pînă atunci s-au răsturnat. Viaţa unui om nu va­lora mai mult decît un bostan, iar fru­mosul avea o nouă unitate de mă­sură, necunoscută de el. A început să lucreze la o sumedenie de statui dar n-a terminat nici una din ele : toate i se păreau banale : Venus a fost sculp­tată, Moise a fost sculptat, lui nu i-a mai rămas nimic din temele majore. Ar fi trebuit să dăltuiască ceva, ceva original, un gînd, o şoaptă, un cîntec, dar în aşa fel ca toţi oamenii să-l în­ţeleagă. Începu să frămînte lutul pe întuneric, ziua cu ochii legaţi. La „Şoaptă“ a lucrat cîteva săptămîni de-a rîndul pe întuneric pînă cînd, într-o zi, pipăindu-şi opera, începu să-i placă. Aprinse lumina , pe pie­destalul de lucru era o bilă imensă. Sînt un tîmpit — își mărturisi și lovi cu pumnul în lut. Un an întreg n-a mai intrat în ate­lier ; citea ziarele, sta pe băncile de pe malul Dunării și privea picioarele femeilor. Moda, de parcă ar fi fost făcută împotriva lui, scurta mereu din fustele femeilor în aşa fel, îneît într-o zi ajunse pînă deasupra genunchilor. Ar trebui să mă duc şi eu la femei — îşi spuse — dar n-avea curaj să se ducă. Se temea că se va face de ruşine, că nu va şti să se poarte şi o să se facă de rîs. Ştirile de pe front erau din ce In ce mai neclare, pe urmă izbucni revo­luţia socialistă din Ungaria. Cîţiva co­misari cu banderole roşii la braţ i-au făcut o vizită şi i-au comandat statuia lui Marx. Voican n-a auzit despre el decît vag. Ceru cîteva fotografii de ale lui, apoi cînd auzi că Marx a scris şi cîteva cărţi, a cerut să i se trimită în­treaga lui operă. Citi nopţi de-a rîndul „Capitalul“ şi nu pricepu nimic. Mai citi cartea de cîteva ori şi, ca şi cum i s-ar fi luat ceva din faţa ochilor, descoperi lucruri nebănuite pînă atunci, începu să îndrăgească scrierile bătrî­­nului bărbos, apoi începu să le ad­mire. Cum de a putut Marx să se ri­dice deasupra lucrurilor, să analizeze totul de la o distanţă atît de mare, ca şi cum s-ar fi aflat pe o altă pla­netă? Prin Marx, is­toria întregii ome­niri nu i se mai păru povestiri despre regi şi războaie ci o ştiinţă concretă ca fizica sau matematica. Se apucă de statuie cu tin elan necunoscut pînă atunci , nu se mai gîndea nici la femei, nici la tensiune. In mai puţin de patru săptămîni mo­delă bustul lui Marx, aşezat pe un postament sferic, închipuind globul pămîntesc. Pentru această statuie, după instaurarea regimului Iui Horthy, a fost arestat, apoi exilat din Ungaria. S-a întors acasă, la Salonta, în apropierea Oradiei. II citise prea mult pe Marx, aşa că n-a mai putut fi convertit. A rămas socialist, un socialist utopic, visa oraşe mari, cu case pătrate, cu oameni politicoşi şi buni. In afară de sculptură se ocupa cu matematica : fracţiile, ecuaţiile, necu­noscutele îi deschiseseră poarta unei lumi noi ; dincolo de această poartă, eternitatea căpătase dimensiuni noi, paralelele se întîlneau şi, în lumea pă­relnic haotică a cifrelor, se conturau tot mai clar puncte de reper statice, fixe, pe care pîrghiile gînd­urilor răs­turnau universuri, sisteme solare. Prin oglinda acestei prisme, armonia lu­crurilor pămîntești părea grotescă, lipsită de rafinament. Cînd observă că descoperirile în noul univers al cifrelor li zdruncinară toate încrede­rile în propriile-i posibilităţi, aruncă cărţile de matematică în foc. Era însă prea tîrziu. Cu toate astea nu vru să-şi mărturisească că nu are talent mai mult decît oricare sculptor mediocru din provincie. Negarea a­­cestui adevăr îl făcu să persiste, să se înşele pe sine însuşi. Ambiţia îl orbi într-atîta că era convins că sin­gura lui problemă nerezolvată a ră­mas femeia. Medicii l-au sfătuit să termine cu abstinenţa şi cit mai curînd, altminteri, prevăzîndu-i serioase tulburări glan­dulare. Voican se sperie, îşi luă inima In dinţi şi, imediat după ce se mută la Oradea, se duse la o casă de tole­ranţă. Intră într-un salon aglomerat cu elevi şi soldaţi unde, femei despu­iate, unele în cămăşi de noapte, altele în tricouri de baie, se legănau în rit­mul unei melodii servită de un pian electric. Voican, ca să pară mai se­rios, comandă o cafea turcească. Matroana, singura­­femeie îmbrăcată Cinstit, îi ceru banii înainte. Voican îi întinse o bancnotă şi uită­ să ceară restul. Se aşeză la o măsuţă rotundă şi simţi cum îi tremurau genunchii. Avea impresia că­ toţi cei din salon îl privesc numai pe el şi, cînd o femeie blondă cu dantura în întregime din violă se aşeză lingă el, avu ameţeli. Femeia cu dinţii de metal îl privi drept un ochi, îi rîse fără pricină, a­­poi, îl luă de braţ şi-l conduse într-o cameră mică, prost luminată. Voican nici n-avu timp să se obişnuiască cu semiîntunericul şi femeia era deja dezbrăcată, avea trupul fleșcăit, alb, și pulpei« pline de vinătăi. — Hai, puiule. Nimeni pînă atunci nu i-a spus lui Voican „puiule“. Numele acesta nou, străin, suna vulgar. Voican se cutre­mură. Vru să plece, dar femeia sări de pe canapea și-l prinse de braț : — Te-am supărat, puiule? Voican îi dădu o palmă. Femeia îl privi mirată. Nu se așteptase la o pal­mă din partea acestui papă-lapte. Pe urmă se dezmetici și începu să țipe. Năvăliră în cameră o mulțime de fete și se iscă o bătaie. Spre norocul lui Voican apăru și un polițist. — De ce ai lovit-o, domnule? — Pentru că a avut vînătăi pe Didie. — Pentru asta i-ai dat o palma? Polițistul avea un ton agresiv.­­— Nu, nu pentru asta... pentru că ... pentru că ... Voia s­a spună pen­tru ca avea dinți de metal, dar și acest motiv i se păru stupid. Spuse : Nu știu de ce. Ii dau despăgubiri. Femeia se învoi repede. Voican îi dădu două sute de lei şi se duse acasă. A plîns ca un copil, pe urmă a în­ceput să rîdă şi era fericit că totul se rezolvase cu bine. Ar fi fost în­grozitor să se culce cu femeia aceea. Ieşi în stradă şi-şi ţinu faţa în vînt, să se răcorească. Deasupra Grişului se legăna un nor pîntecos, încărcat cu ploaie. Pe stra­dă nu erau decît cîţîva trecători gră­biţi şi jos, la picioarele metalice ale elinarelor, cerculeţe galbene de lumi­nă. De undeva de la o fereastră de la etaj se auzea o melodie de la o placă uzată de patefon. „Adieu, mein kleiner Garden-offizl­­er, adieu..,“ — CnW, far­mînt singur. Totuşi, fără să știe de ce, se simţea ca după o victorie. Hotărî să se ducă în atelier şi să se apuce de lucru. Voia încă în noaptea aceea să-şi sculpteze o tovarăşă de viață, o femeie care să-l înțeleagă întru totul. O adevărată a­­maintă, o Evă. Cînd ajunse însă în atelier, se simţi obosit şi se culcă. A doua zi dădu un anunţ în ziare pentru angajarea unui model în vede­rea sculpturii „Amantei“. Deşi anun­ţul preciza prezentarea candidatelor la ora cinci, Voican fu trezit din somn de o fată tînără, imediat după prinz. — Pe cine cauţi, domnişoară? o în­trebă mirat Voican, pentru că de obicei nu-1 căuta nimeni, niciodată. — Am citit ziarul de dimineață, răs­punse fata și se rușină. își lăsă capul in pămînt să nu fie nevoită să priveas­că în ochi pe omul din fața ei. Voican o cercetă îndelung : fata era îmbrăcată în uniforma elevelor de la Notre Dame şi nu părea să aibă mai mult de 17 ani. „Ori e săracă şi are nevoie de bani, ori a fugit de la şcoală“. — In ziare scrie de ora cinci. — Ştiu, dar eu am vrut să fiu pri­ma. Trebuie să mă angajaţi. — Ştii ce ai de făcut? — Bănuiesc. — Atunci e bine. Trebuie să îndepli­neşti unele condiţiuni. Lucrez la o sta­­tuie şi... — înţeleg. Fac orice. Numai să mă angajaţi. — Poftim atunci. O conduse în ate­lier. Emoţia ei trecu şi asupra lui. Abia l-a putut spune : — Du-te după paravan şi dezbra­­că-te... Intre timp Voican aprinse toate lu­minile din atelierr. De pe vremea şcolii nu mai lucrase după model. Şi atunci, de cele mai multe ori, avusese de a face cu bărbaţi. Fata apăru pe neaşteptate de după paravan. Trupul ei musculos strălu­cea în bătaia becurilor. De teamă să nu bîlbîie, Voican nu scoase nici un cuvînt. O privi şi-şi simţi iarăşi tre­­murînd genunchii. — Imbracă-te. Fata alergă după paravan. Voican își unse mfînile cu lut ca să-și justifice sieși necesitatea să le apere. Apa re­ce îl calmă. — Mă angajați? îl întrebă fata cînd reapăru. Voican clătină din cap. — Da. Cum te cheamă, deșj tpi­șoară? * iii1' — Livia. Dar spuneţi, îă angajaţi cu adevărat ?... S-o liniştească. Voican îi dădu un avans şi-i fixă oră pentru a doua zi. După trei luni o luă de nevastă. Livia i-a făcut patru copii. După do­rinţa ei, îi botezară­­­pe toţi patru cu nume biblice: Avrămh Iosif, Beniamin şi Toma. Cînd s-a născut cel de al pa­trulea, Vuican era şomer de un an şi nu prea aveau ce mitica. Poate de aceea nu l-a îndrăgit niciodată pe cel de al patrulea. Acesta se şi născuse fără voia lui şi era bolnăvicios de parcă nu s-ar fi născut pentru viaţă. Cam tot pe atunci şi-a lichidat Vulcan şi atelierul , l-a închiriat pen­tru depozit, unui angrosist. Neavînd nimic de făcut, un timp în­cercase să-şi asigure existenţa sculp­­tînd îngeraşi pietrarilor de morminte, dar nici aceasta sursă de cîştiguri nu durase mult : oamenii deveniseră să­raci, se mulţumeau cu simple cruci de lemn, nedate la rindea. Copiii lui au crescut şi s-au risipit care încotro, ca vînturile. Primul fiu al lui Voican, Avram, a trecut prin trei meserii : croitoria, mă­celăria şi tinichigeria, dar nu i-a plă­cut nici una din ele. S-a apucat de vagabondaj , a plecat la Bucureşti, s-a făcut şofer şi pentru că nu putea trăi din salariu, demonta cauciucurile altor maşini, le vindea şi făcea chefuri de pomină. In mai puţin de doi ani s-au emis trei mandate de arestare pe nu­mele lui, astfel că n-a mai putut ră­­mîne mult timp la stăpîn. A plecat, dar a luat şi maşina cu el. Semnalmentele lui particulare, înălţimea 1,82, blond, faţă ovală, ochi verzi, frunte bombată, nasul şi bărbia normală, erau cunos­cute de toate pichetele jandarmeriilor din ţară. Putea fi văzut cînd la Sighi­şoara, cînd la Galaţi, cînd la Oradea, cînd la Cernăuţi, dar prins nicăieri. Pînă la urmă, totuşi, a fost încolţit la Satu-Mare; n-a­ stat mult pe gîn­­duri: a trecut în Ungaria. Să nu fie expulzat s-a dat drept dezertor. Auto­rităţile maghiare nu l-au expulzat, în schimb l-au înrolat în armată. In pri­mele zile după izbucnirea războiului a fost trimis pe front. A căzut prizonier la Voronej. Acolo la ruşi a învăţat şi cea de a patra meserie: mineritul. A lucrat într-o serie de mine din Siberia şi a învăţat bine meseria. De creier nu se folosea prea mult ; calculele lui erau întotdeauna simple şi niciodată nu depăşea strictul necesar. Reacţiona ca şi balansoarul unui cîntar. Dacă nu erau, nu-şi făcea probleme. Era mulţu­mit dacă avea odaia încălzită şi putea să se sature. După război, prin '47, cînd s-a întors din prizonierat, s-a mutat la Petro­şani. S-a schimbat mult , nu se mai îmbăta, nu juca cărţi şi nu era afe­meiat. S-a însurat cu o intelectuală, cu fata unui contabil evreu. Nevasta îl înşela, dar el nu credea nimic din cele ce-i spuneau vecinii : era fericit. Cel de al doilea copil, Iosif, era un băiat melancolic şi visător. Nici şcoala nu i-a plăcut şi nici meserie n-a în­văţat. Ii plăcea să stea pe malul Gri­­şului, să privească cerul şi să cînte. Era o fire curioasă : cînd ziarele au anunţat minunea de la Maglavit, s-a dus să-l vadă pe Petrache Lupu. Cio­banul l-a primit în audienţă, dar au discutat foarte puţin. IOSIF : Minţi.­­ PETRACHE LUPU : Da. L-am vă­zut. IOSIF : Minţi. PETRACHE LUPU : Pleacă de aici, păcătosule ! IOSIF , păcătoasă e măta ! I-a dat „sfîntului“ o palmă Şi a fost arestat. A fugit de sub escortă şi s-a ascuns în Bucureşti. Aici a cunos­cut o basarabeancă pe nume Nina, o fată subţirică cu ochi şterşi, care l-a invitat la Chişinău. După un an l-au luat în armată. A participat la luptele de la Stalingrad şi a fost ră­nit de patru ori. A murit în apropie­rea Berlinului. Beniamin,­pentru că semăna cu tai­că su, era cel mai iubit copil al lui Voican, numai el avea voie să bea laptele cu zahăr, el era singurul care primea bani de buzunar şi taică-su pe el l-a Învăţat tainele cioplitului. Pe Beniamin, deşi n-a fost bun la carte l-au înscris la liceu şi dacă n-ar fi rămas repetent de mai multe ori, nu l-ar fi scos de acolo. La sculptură avea îndemânare : avea un simţ ex­traordinar al proporţiilor, al anatomiei. Nu împlinise încă 20 de ani, dar spe­cialiştii spuneau că sculptează mai bine decît bătrînul. Tocmai se pregătea pentru o expoziţie cînd i-a venit ordi­nul de chemare. Ura uniforma din tot sufletul. Nu s-a prezentat la Cercul Militar. Ii scrise lui frate-său în Un­garia şi acesta îl sfătui să se ducă acolo. Trecu fraudulos graniţa şi se stabili la Budapesta. In timpul războ­iului, în perioada retragerii înspre apus , Beniamin se refugie în Germania. In timpul încheierii tratatului de pace, se găsea în zona americană. Ca să nu moară de foame, s-a declarat militar şi a fost tratat ca un prizonier , primea raţie de tutun şi de mîncare. Pe urmă, cînd lagărul a fost cutreierat de agenţi pentru recrutarea prizonieri­lor în regiunile străine, Beniamin a încasat şi el avansul de 200 de dolari. Cu 200 de dolari a chefuit patru săp­tămîni, dar în ziua fixată pentru ple­care nu s-a prezentat la unitate , nu voia să plece în colonii. A fugit şi s-a întors în Ungaria. Budapesta era dis­trusă, nimeni nu avea nevoie de sculp­tori . Beniamin s-a reîntors în ţară. Dar nici în Romînia nu se căutau cio­plitorii. Şi, în afară de asta, după tra­iul îmbelşugat din Occident, realizat cu cei 200 de dolari, nu era mulţumit de viaţa de aici. S-a întors în Ungaria cu gîndul să fugă în Apus. Şi-a vîndut toate lucrurile, hainele, a plătit 10 mis­­ioane de penge (era inflaţie) unei că-­ lăuze şi a pornit la drum. In apropie­rea frontierei, călăuza a dispărut. Be­niamin a rămas fără lucruri, fără bani şi dezorientat. A încercat totuşi să treacă graniţa. A fost arestat pe linia frontierei, judecat şi condamnat la trei luni de închisoare. După terminarea detenţiunii, slăbit şi dezgustat de viaţă şi-a căutat de lucru. A fost chemat de Uniunea Artiştilor Plastici să lucreze la restaurarea monumentelor distruse în timpul asediului, dar el a refuzat A declarat că nu lucrează pentru co­munişti. In cele din urmă a acceptat un contract cu Acţio Catolica de a sculpta sfinţi. Lucra repede şi cîştiga enorm. Acţia Catolica era subvenţio­nată de Vatican şi creaţia se plătea în valută. In mai puţin de doi ani a agonisit o mică avere pe care, cu aju­torul cardinalatului a depus-o într-o bancă din Elveţia. Tocmai se pregătea pentru un „drum de studii“ în străină­tate cînd a fost arestat cardinalul Mindszenthi. In marele proces intentat Acţiei Catolice a fost judecat şi el şi, după condamnare, trimis într-un lagăr de defascizare. Cînd s-a eliberat a fost solicitat din nou de Uniunea Artiştilor Plastici să activeze pe tărîm artistic. Beniamin a refuzat şi a doua oară tot cu acelaşi argument : Nu lucrez pentru comunişti. După cîteva luni de foame a intrat ca zilier la o fabrică de odgoane. Cîştiga exact cit plătea pentru chirie şi pentru cantină. Pe ur­mă, în fabrică, a fost introdus sis­temul de plată normată. Cine lucra mult, cîştiga mult. Beniamin lucra şi mult şi bine. Odată, supărat pe nişte chiulangii, a cerut cuvîntul la o adu­nare sindicală. Tot atunci a făcut şi unele propuneri în legătură cu produc­ţia. Propunerile lui au fost acceptate, au dat rezultate, iar el a fost premiat. De atunci a început să participe activ la şedinţele de producţie. A fost evi­denţiat de câteva ori, pe urmă i s-a conferit titlul de stahanovist. Pe ne­simţite s-a apropiat de regim. A fost trimis într-o­­şcoală de cadre şi de acolo numit directorul personalului la o mare întreprindere metalurgică. Şi-a lăsat burtă şi era mulţumit de post. Mai tîrziu, după tragedia din ’56, a fugit în Austria şi de acolo în Elve­ţia. Actualmente e fermier în Ca­nada. Francisc Munteanu Desene de ANGI PETRESCU-TIPaRES­CU *) CUM LE „FACE“ GOGU D­upă ce şi-a vîndut şi haina de piele, Gogu Rotaru­ s-a hotărit să intre ospătar la restaurantul din gura pieţei. A încercat de toate , negustor de „ierburi de leac", asurzind lumea la bilciuri cu vorbe um­flate, misit de case, alergind cit era ziua de mare de la un capăt la altul al Bucureştiului după muşterii, „indicatorul cailor ciştigători" la curse, revinzător de bilete („am unu-n plus!) stăruind cu ceasurile in faţa teatrelor şi a cine­matografelor, „plasator" de tablouri de ocazie... Pină la urmă s-a văzut nevoit să puie cruce îndeletnicirilor de soiul acesta : nu mai mer­geau, sau cum se exprimă dinsul subţire , ,/ia mai rentau". Ca ospătar, Gogu e foarte mulţumit. Scoate, tot după vorba lui, „de-o tocană" şi nu mai are grija zilei de miine — iar haine de piele, slavă domnului, se găsesc d-astea la magazi­nele de stat. Numai bani să fie! Şi bani, mai furnită isteţimii lui, încep să fie! Gogu ar avea temeiuri să suridă primăveriii florilor, păsărilor, întreg peisajului copleşit de­ lumină şi miresme. Ar avea, dacă n-ar fi m­ih­­nit, adine ca niciodată. — Unde mă duc, se plînge el colegului Ionuţ, calc cu strigul. Şi, doar, ai văzut cun, le fac ! Le fac bine, mă, ia zi ? — Biine, consimte celălalt mai mult ca să scape de Gogu. Mai toţi tovarăşii săi ospătari il ocolesc. Numai Ionuţ, fire molatică, II în­găduie. Cînd se închide localul, Gogu se fine de eli îl ia cu sine acasă, ii înfige pe-un scaun şi-l... citeşte. Gogu e autor dramatic şi scenarist­­cinematografic şi are un cufăr plin cu manu­scrise, nişte registroaie umflate pe care mina lui cam greoaie a aşternut rînduri mari şi dese. — Ionuţ, ii spune el, după ce l-a omenit cu un pahar de vin, am „făcut" una cu împăratul Franz IosefI Mă crezi? Uite, asta mi-i cruceai Să mă-ngropi, Nuţule dragă, dacă te­ mint ! Cu Franz Iosef I — Zău ? — Să n-am parte de slujbă, — mă ştii cit de lehamite mi-i să încep iar cu „șucăritul" şi cu „mangleala" ! — dacă te mint! Stai să vezi cum mi-a venit ! Stau aşa, într-o seară, la „marcat" : două baterii şi o dată şuncă — şi mă gîndesc... mă gindesc... mă gîndesc, — cind ce să vezi ? Intră unu‘ mic şi îndesat şi cu nişte favoriţi... Franz Iosef... leit Franz Iosef. Pe loc mi-am zis : Gogule, ăsta-i de u­rie, — ăsta subiect ! Şi cum viu acasă, mă­­pui pe treabă ! Am scris ceva di granda pen­tru cinematograf. Nunta’ s-auzi subiectul ! Vrei ?, Ionuț oftează. — Dă-i drumu’! consimte el, resemnat. —­­Ascultă: intii vine regimentul călare. Să­bii, sutiti, trompete... — Suliţi ? — Da, şi suliţi ca să bată la ochi! P-ormă locotenentul se amorezează de contesă... .— Care contesă? — Cum „care contesă" ? Aia care a fost ţiitoarea colonelului ! Că şi colonelul a prins-o­­-a lui cu baronul. — Care baron ? — Cum „care baron“, Ionuţ ? Mă scoţi din pepeni! Păi baronul e aghiotantul împăratului şi asta s-a petrecut la vinătoare. A fost vină­­toare mare, alai, tămbălău, cerbi, urşi, mistreţi, lupi şi acolo a căzut, împuşcat pe la spate, comandantul ! — Care comandant ? — Mă, Nuţule dragă, de ce mă fierbi aşa? Mereu , care ăla, care ăsta ? Da’ eu pentru cine îmi stric gura ? Comandantul — bre ! — înţelegi? Şi-l străpunge cu-o privire rece, de oţet. w» 'Mda, înţelegi n-are încotro­­celălalt. —' 'Aaaşat Va să zică vine ducesa... — Care... Dar lonuţ tşi înghite vorba. — Iar ? Ai vrut să-ntrebi : care ducesă? Zi că nu ? Măă, lonuţ, măă, greu cu tine. Nu pricepi / Ce să-ţi fac ? Nu pricepi — cum nu mă pricep nici ăia de la teatre şi cinematografe care imi înapoiază scrisurile : nu „corespunde," fa­ci­că... Şi, după ce-şi şterge, cu un pogon de basma, obrazul : — Ducesa, Nuţule, e iubita împăratului / Na, acu' ai „prins-o"? Ionuţ încuviinţează din cap: a „prins-o" ! — B­ine / Va să zică, intră deodată un salon capel-maistrul şi anunţă: fiica mea, frumoasa Mirabela, s-a otrăvit după ce a părăsit-o ami­ralul ! Răzbunare, de trei ori răzbunare! Şi scoate pumnalul din buzunar, gata să-l împuşte pe căpitan ! Da' tocmai atunci vine prinţul-con­­sort intr-o caretă de aur şi zice : Ohoo ! Poto- Uţi-vă, ce dracu’ v-a găsit ? Huidumelor ! Şi toată adunarea cade un genunchi. 'Atunci vine şi iubitul ei. Uite aşa... Gogu întinde ambele braţe orizontal, cu­ p-aci să-l lovească pe Ionuţ care îşi fereşte la timp capul. — ...Uite aşa, cu moarta! Vine cu moarta! 'Aici începe orchestra: ceva trist, mă-niţelegi, şl plînge şl ofiţerii, plînge şl femeile, plînge şl impăratu’ ! Da’ criminalul a fugit in pădure, Hotera , după el. I Lupte de stradă,, — In pădure? cutează Ionuţ. — In pădure/ Ce, nu-ţi convine? Şi sare asasinu-ntr-o prăpastie şi Serlok Holmes după el !... — Gogule! — De ce mă-ntrerupi? — Gogule... de ăsta pot să te-ntreb : Cine e? — Ei, na, că-i bună! Intreabă-mă, Intreabă­­mă, frăţioare, îi pofteşti ! Dacă nici Şerlok Holmes nu ştii cine et... Află de la mine, Ionuţ: nu eşti prost tot... Prost sunt eu că-mi stric gura cu tine. Nu ştii — auzit — nici cine-i Serlok Holmes! Păi el e capul puterii !... Că acţiunea, mă-nfeleci, se petrece la Berlin, la curtea lui Franz Iosef, împăratul ! Pricepi ? — Mda ! — Atunci... Da’ ce să mai lungesc vorba­: s-a spinzurat şi şeful pompierilor care s-a în­drăgostit de nevasta maiorului şi Margareta s-a dus la minăstire. Filmul se termină la biserica a mare din Istambul unde tinerii se cunună după lege. E, ce zici? — Ce să zici E frumos? Și, de astă dată Ionuţ îşi şterge faţa asu­dată. —■ E frumos, continuă el, cu sfiiciune, da’... — Da’ ce? — Cum să zic?... Sunt sigur c-ai să te su­peri/ — Nu mă supăr! M-am călit. N-alerg și pe la teatru şi pe la cinematografie ? „Nu co­respunde“ — ci­că, zexe ! Aşa că te rog, pof­tim, dacă ai o-o obiecţiune... —­ Nuu... numa’ că... da’ nu te superi ? — Nu mă supări Uite, asta mi-i cruceai —­­Atunci... — Zi? — Gogule, dragă, ce caută şeful pompierilor? —* Asta-i? Vezi, mă, Nuţule, că n-ai prins-o? Degeaba te-ai lăudat! N-ai prins-o! Păi şeful pompierilor... Gogu îşi face mina plinie şi se apropie de urechea celuilalt: — ...ăsta-i, mă-nţelegi, criminalul ! El a răpit-o pe nevasta bancherului... Pricepi ? Da, acum Ionuţ pricepe; n-are încotro şi în­clină afirmativ din cap. —Ahaa... face el, va să zică... şeful pom­pieri Gogu­­l baţi prieteneşte cu podul palmei peste piept. — Vezi? Dacă chibzuieşti puţin... Şi după titla îi dai seama : iubita lui Franz Josef sau tragedia pompierului brunet“. Ce zici? — NimicI Şi după o poată­: — GoguleI — Ce-i ? — Mă, frăţioare, cum le faci tu ? — Eee... Şi Gogu suride cu tile. — ...Eee... Nuţule... ăsta-i secretu’ meu I Nu le supăra, cum le fac... secret mare / Da-i vorba că le fac I Este ? — Este, Gogule I­ ­ 1. Peltz Desen de TIA PELTZ

Next