Gazeta literară, iulie-decembrie 1960 (Anul 7, nr. 28-52)
1960-07-07 / nr. 28
2. INTRE CRITICI ezibaiterileprivind iproblemele limbii literare au devenit, în Ultimii ■ ani, extrem de vii. Nu au apărut numai studii de caracter monografic sau metodologic, ci /şinumeroase articole, ba s-au desfășurat chiar anchete ce au trezit un puternic interes. Problema limbii literare a depăşit deci îngustele hotare ale specialităţii alcătuind obiectul unei preocupări aproape generale. Definirea atât de controversată a conceptului de „limbă literară“, urmărirea evoluţiei ei istorice, variatele ei modalităţi (limba artei, limba ştiinţei, a publicisticii, etc.) şi în deosebi caracterele „limbii artistice“ solicită curiozitatea multora. Discuţia în contradictoriu asupra disciplinei îndrituită să cerceteze limba scriitorilor reţine de asemenea atenţia, în mod accentuat. Apariţia unei lucrări sintetice care să rezume dezbaterile actuale, să noteze obiectiv poziţiile pe harta bătăliei în desfăşurare, să le descrie cu limpezime şi exactitate, înseamnă un popas necesar pe parcursul unui drum greu şi adesea întortocheat ,pe care un călător, mai puţin avizat, s-ar putea rătăci cu uşurinţă. lată de ce recent apărutul volum al lui Boris Cazacu : „Studii de limbă literară. Probleme actuale ale cercetării ei“ (1910, Ed. de stat pt. lit. şi artă) care răspunde acestei nevoi, trebuie preţuit — în primul rind — ca o cercetare utilă şi vădit oportună. Scrisă cu evidentă claritate şi chiar cu un spirit didactic care-i măreşte capacitatea difuzării, lucrarea prezintă — cu fidelitate — stadiul actual al dezbaterilor cu privire la limba noastră literară, fără a se mărgini însă numai la redactarea unui inventar conştiincios şi epuizator. Boris Cazacu e un cercetător cumpănit, care ştie să privească spre esenţial, să depăşească materialul factologic şi să-l utilizeze cuminte după cerinţele argumentării. înarmat cu metoda dialectică şi concepţia materialistă cercetătorul se mişcă sigur printre fapte, fără prea dese ezitări, urmărind cu perseverenţă cucerirea adevărului pentru care Luptă. Deşi închegată din studii disparate, cartea îşi conturează totuşi unitatea prin coroborarea strinsă a celor două faţete ale ei : cea teoretică, o vie dezbatere a problemelor sistematice şi istorice ale limbii noastre literare şi îndeosebi acelei artistice şi cea practică, o serie de studii aplicative la situl lui Miron Gostin, Mihail Sadoveanu şi Zaharia Stancu. Dorim să desprindem aci doar cîteva aspecte mai de seamă ale volumului lui B. Gazacu şi totodată să notăm poziţia lui în diferitele probleme controversate. In primul rind trebuie să menţionăm definiţia conceptului de „limbă literară“, pentru care optează cercetătorul. Identificarea „limbii literare“ cu cea artistică e pe drept înlăturată şi noţiunea se defineşte complex şi dialectic ca expresie a unui proces istoric caracterizată fiind atit prin aspectul îngrijit al limbii, cît şi printr-un sistem de norme care-i conferă o anume stabilitate şi unitate, ca normă supradialecială unică. Spirit consecvent logic, cercetătorul urmăreşte pe baza acestei definiţii marile probleme ale limbii noastre literare, mai ales pe cea a originilor ei. B. Cazacu afirmă aci soluţia care ni se pare şi nouă cea mai îndreptăţită şi după care începuturile limbii noastre literare nu pot fi situate nici în epoca cea mai îndepărtată dinaintea secolului al XV-lea şi al XVI-lea, cînd au circulat producţiile folclorice, nici abia în secolul al XIX-lea cînd — de fapt — limba literară a cunoscut formele cele mai închegate ca rezultat al unui proces istoric îndelungat. Cercetătorul se alătură vechii poziţii a „scoriei de la Bucureşti“ a lui Ovid Densuşianu, N. Iorga, Al. Rosetti care fixau — cu drept cuvîrat — începuturile limbii literare în perioada textelor coresiene. Dar dacă oproblemă ca cea de mai sus interesează mai mult pe lingvist, critica literară se oprește mai îndelung asupra aspectelor ce o preocupă înn mod specific şi care se referă la limba artistică. Faţă de atitudinea unor filologi care socotesc că studiul limbii scriitorilor nu ar aparţine lingvisticii, ci numai criticii literare sau statisticii gramaticale, B. Cazacu ştie să găsească şi aci drumul adevărat. El se situează alături de afirmaţiile teoretice ale acad. Iorgu Iordan şi Al. Rosetti şi de cercetările întreprinse de acad. Tudor Vianu, a cărui direcţie a fost precizată metodologic în studiul său esenţial despre „Stilistica literară şi lingvistica“. Aşezîndu-se pe această poziţie, B. Cazacu aduce argumente şi lămuriri noi datorită atît folosirii criteriilor ştiinţei marxist-leniniste cît şi informaţiei sale bogate, mai ales sovietice. Pledînd, de pildă, pentru colaborarea necesară dintre lingvist pe de o parte şi criticul şi istoricul literar pe de alta, cercetătorul pleacă de la constatarea în spirit ştiinţific după care limba artistică are un caracter specific ca interferenţă între un fenomen suprastructural care e literatura şi unul care nu aparţine suprastructurii şi care e cel lingvistic. Cercetarea lingvistică nu poate să se dispenseze de studiul limbii artistice, se observă mai departe şi pentru faptul că ştiinţa nu studiază doar aspectul generalului, ci şi pe cel al particularului, adică, în cazul de faţă, valorile stilistice speciale ce alcătuiesc originalitatea scriitorilor în discuţie. Interesante pentru criticul literar sînt studiile aplicative ale lui B. Cazacu, in deosebi cele privind măiestria artistică a lui M. Sadoveanu. Dacă cercetarea despre valorificarea artistică a elementelor specifice folclorului şi vorbirii populare a celui mai de seamă prozator român se mărgineşte mai mult la aspecte exterioare, de comparaţie, stil şi limbă, mai uşor de identificat, mai preţioase ni se par studiile referitoare la evoluţia limbii artistice a lui Sadoveanta ca şi la stilul oral şi actualizarea dramatică din opera lui. In acestea, ca şi în cercetarea privind arta narativă şi descriptivă a scriitorului, B. Cazacu pătrunde mai curajos în procesul de creaţie al maestrului şi demonstrează concret utilitatea pregătirii lingvistului în domeniul criticii literare. Această din urmă disciplină se va ridica desigur mai hotărît pe treptele ştiinţei atunci cînd va şti să folosească — pentru ţelurile ei specifice — importanta contribuţie a lingvisticii. Procesul de ştiinţificizare al criticii literare va fi astfel sensibil grăbit şi variaţiile ei subiective vădit reduse. In acelaşi timp, analizînd cu mijloace proprii operele literaturii artistice, lingvistica va sprijini cunoaşterea fenomenului literar în specificitatea lui ca artă a cuvântului şi a stilului. Al. DIMA TITINA CĂLUGĂRIA „Brigadă fruntaşă de ţapinari din Nordul Moldovei“ ZAHARIA SLANICÎI, J . t ;‘r D.et.cu'it' ■ V.- . . ' , - t»J ; V;^ . k}?rf; t r1 • •. ' .«’£'• 3 - ' -/ ■ Mm ' V ‘ p B M * T .p T r* . Romanul „Desculţ” de Zaharia Stancu, a apărut la E.S.P.L.A., in colecţia „Biblioteca pentru toţi“ Nr. 26—27. La biblioteca din comuna Daia, raionul Giurgiu, tinerii vîrstnici citesc cu aceeaşi rivm cărţile preferate. GAZETA LITERARĂ" Alecu Ivan Ghilia Cei care îi urmăresc evoluţia îşi dau seama că Al. I. Ghilia tinde vizibil să circumscrie sferei sale de preocupări tot mai multe domenii ale muncii scriitoriceşti în raport cu începuturile sale de nuvelist inspirat de viaţa satului. Acuma, tînărul scriitor, după cîţiva ani de la debut, se manifestă aproape simultan ca romancier, reporter literar, publicist, şi în ultima vreme, cum aflăm din informaţiile înserate în presă, ca autor de scenarii cinematografice. Dacă nu ne înşelăm, pînă acuma, Ghika este autorul a patru volume de literatură originală apărute în librării : volumul de nuvele „Fraţii fluturea", două culegeri de reportaje : „Cîntece de drumeţie" şi „Scrisori din Băragan“, şi romanul „Cuscrii“, (1958). In plus se află sub tipar un alt roman al lui Ghika, inspirat de relaţiile celui de-al doilea război mondial. Al. Ivan Ghika este, fără îndoială, unul dintre cei mai înzestraţi şi mai harnici reporteri ai generaţiei tinere. Remarcabil în acest sens este faptul că, pentru scriitor, reportajul nu constituie o ocupaţie sporadică sau de tranziţie. Autorul „Cuscrilor" este un pasionat al reportajului în deplina accepţie a cuvîntului. Pasiunea provine, în primul rind, din irezistibila atracţie a epocii contemporane, al cărei suflu, cum se exprimă scriitorul într-un loc, „aprinde energiile şi stimulează pasiunile mari, generoase". Tocmai descoperirii protagoniştilor acestor pasiuni le sînt închinate reportajele lui Ghika. In această ipostază tînărul prozator devine un drumeţ neobosit ce străbate întinsurile ţării, avînd ca tovarăş de călătorie, de multe ori, pe cîte un activist de partid şi poposind fie într-un sat din nordul Moldovei sau din Bărăgan, fie într-o mare întreprindere industrială din Capitală sau din alte oraşe. In mod firesc, astfel de reportaje iau forma unor însemnări de călătorie, în a căror substanţă, însă, investigaţia în biografiile oamenilor şi divagaţia reflexivă, pătrunsă (uneori într-o măsură excesivă) de lirism, își află un loc dintre cele mai întinse. Nu lipsesc, de asemenea, nici tentativele de a portretiza, succint, prin cîteva linii. Farmecul unuia dintre ultimele reportaje ale scriitorului „Reportaj festiv" („Gazeta literară" din 28 aprilie 1960), rezidă tocmai în aplicaţia vădită spre portretele schiţate în acest fel. Iată unul dintre ele, sugerînd chipul unei tinere muncitoare de la întreprinderea de încălţăminte „Flacăra Roşie" din Bucureşti : „Maria Irimescu e o vietate mică, gingaşă, cu umerii cruzi de copil şi ochi mari albaştri de culoarea petrolului. Te priveşte atentă, cu o intensitate ciudată, parcă ar vrea să pătrundă ceva cam greu de definit, să afle nu ştiu ce taină numai de ea bănuită, apoi, brusc, îndrăzneala i se preface în sfială şi-şi pleacă faţa, privirile i se ascund ,sub gene". Dar scrierea cea mai în măsură să arate componentele talentului acestui tînăr prozator este, desigur, romanul „Cuscrii“. El nu este numai opera cea mai reprezentativă a autorului ci, cum s-a afirmat adesea, constituie una dintre cărţile izbutite ale prozei noastre actuale inspirate de lupta pentru construcţia socialistă la sate, alături de „Bărăgan" şi de „Setea". In ordinea strictă a faptelor, cartea lui Ghika ne apare ca fiind evocarea cea mai izbutită pînă acuma, a fenomenului de trecere a ţărănimii la forma superioară de organizare a propriei vieţi, în gospodăria colectivă. Din capul locului, trebuie precizat că romanul în discuţie evidenţiază una dintre căile întru totul interesante, aleasă de un scriitor de obîrşie moldovenească în domeniul prozei epice. „Cuscrii" implică unele sensuri polemice faţă de tradiţiile prozei moldoveneşti, prin excelenţă o proză cultivînd lirismul şi descripţia, totul fiind grefat pe o viziune mitică şi folclorică a lucrurilor. Cum se ştie, Sadoveanu a dus pînă la ultimele consecinţe această modalitate. A mai merge pe un astfel de drum, înseamnă, în ultimă analiză, epigonism — concretizat în idilism, în abundenţa lexicului regionalist, în lipsa de vigoare a filonului epic etc. Autorul romanului „Cuscrii", pare să fi fost conştient de aceste adevăruri ; însăşi experienţa sa scriitoricească, alături de aceea a unor confraţi cu o activitate mai îndelungată, îl va fi îndemnat la reflecţie şi studiu. Factorul decisiv îl formează însă realitatea social-istorică obiectivă. Investigaţia în psihologia ţăranului român de azi participant la transformările socialiste reclamă imperios adoptarea unei alte viziuni decît cea a marilor povestitori moldoveni. E nevoie de o abordare lucidă a noii realităţi, scuturată de reziduri livreşti. Fără să treacă peste unele dintre constantele psihologice, cum ar fi înclinaţia spre reverie sau setea de puritate în dragoste, tînărul romancier intuieşte fenomenul de îmbogăţire cu noi trăsături a universului sufletesc ţărănesc. In romanul „Cuscrii" sîntem departe de a mai întîlni inşi contemplativi ce se complac într-o exclusivă atitudine de inalterabilă visare. De aici şi varietatea tipurilor umane ce populează romanul şi convingătoarea diferenţiere a caracterelor. Grija scriitorului de a-şi observa personajele în complexitatea factorilor subiectivi şi obiectivi ce contribuie la individualizarea lor este sezisabilă aproape peste tot Aşa se face că nu poate fi confundat un personaj, ca aparent blîndul şi pocăitul Toma Bursuc, cu hrăpăreţul Gavrilă Marchidan, sau cupidul şi ipocritul Mattei Izvorăşteanu, cu omenosul Petre Istrate etc., deşi inşii puşi în contrast aici aparţin aceloraşi clase sociale: primii doi burgheziei satelor, chiaburimii, iar ultimii ţărănimii mijlocaşe. E adevăratînsă că nu toate categoriile sociale ale satului nostru actual se bucură de reprezentarea prin individualităţi umane pregnant conturate. Cum s-a observat de către critică, în această privinţă, o lacună de căpetenie a cărţii o constituie absenţa unor personaje memorabile aparţinînd ţărănimii sărace. Această situaţie a dus, mai departe, la o nefirească deplasare a centrului de greutate al forţelor active, revoluţionare de la sate. Astfel iniţiativa luptei pentru colectivă aparţine într-o măsură prea mare ţăranilor mijlocaşi. De asemenea, puţin convingătoare ne apare şi figura secretarului raional de partid Matei Gavrilă, care rămîne o simplă şi convenţională siluetă, ce intervine în chip de „deus ex machina", în ultimele capitole ale cărţii. Prozatorul avea o datorie în plus faţă de acest erou : era nevoie ca el să fie cît mai veridic, tocmai pentru a ni se sugera convingător contrastul dintre acest activist cinstit, capabil şi devotat cauzei partidului, şi carieristul Costin Marchidan, strecirat întîmplător în funcţia de instructor raional. înainte de a încheia acest profil critic, mi se pare utilă evidenţierea unui alt aspect Este vorba de modalitatea narativă utilizată în construcţia epică a romanului „Cuscrii". Scriitorul concentrează acţiunea cărţii într-un interval de numai o săptămână. E adevărat că în această săptămînă se consumă o seamă de evenimente deosebit de semnificative, ca rezultat al faptului că în acest interval are loc înfiinţarea colectivei. Totuşi aceste evenimente n-ar fi fost suficiente pentru a reliefa cu maximă eficacitate profilul moral al oamenilor. Şi atunci se recurge la reconstituirea biografiilor acestora pe cale retrospectivă. Este o calitate a scriitorului că retrospecţiile sunt consistente, dispunînd de date şi fapte convingătoare, pline de miez. S-ar putea totuşi reproşa o anumită lipsă de supleţe în ceea ce priveşte plasarea episoadelor acestora în contextul general al acţiunii. Se observă utilizarea cam monotonă a aceluiaşi procedeu, adică la un moment dat se întrerupe acţiunea din prezent şi se trece brusc la evocarea trecutului. Dar să nu insistăm mai mult decît trebuie, asupra unor astfel de laturi. Cert este că Al. I. Ghika este un prozator cu reale şi întinse resurse de afirmare în viitor. Activitatea sa interesantă de pînă acum, şi în primul rînd romanul „Cuscrii", o dovedesc cu prisosinţă. De aceea aşteptăm cu legitimă încredere apariţia noului său roman, N. CIOBANU Conştiinţa unei epoci revoluţionare Am încercat, într-un artcol precedent, să descifrăm cîteva probleme legate de studiul literaturii române pe o latură a tradiţiei sale mai puţin cercetată de istoriografia literară. S-a putut vedea cum, după înfiinţarea Partidului Comunist din România, ideile marxist-leniniste despre arta şi literatura revoluţionară se răspîndesc din ce în ce mai mult în publicaţiile din epocă, cu o primă consecinţă în fortificarea criticii sociale şi formarea conştiinţei că realismul trebuie împins pe un făgaş nou, mai eficient din punct de vedere politic şi social, cu alt ideal estetic. „Cultura proletară“ şi alte reviste şi ziare aflate sub influenţa Partidului promovează teza leninistă despre o literatură legată organic de lupta proletariatului, ca o parte integrantă a sa. Scrierile beletristice din această epocă mai păstrează încă vechea viziune umanitaristă a literaturii proletaries de la 1900 sau îşi exprimă protestul social în chip anarhic-ţărănesc, fiind lipsite de o înţelegere ştiinţifică a dialecticii sociale. Clarificarea acestor noţiuni fundamentale, inseparabile de concepţia unei metode literare realiste, aparţine deceniului al patrulea, prin contribuţia a mai mulţi factori social-politici şi literari, corelativi. Două sunt aspectele în jurul cărora se concentrează atenţia scriitorilor şi ideologilor din această epocă : orientarea spre o literatură a realităţilor groaznice — după o expresie de atunci — şi criza acută a modernismului. Aceste aspecte aparţin de fapt unui proces comun. Critica pseudosoluţiilor modernismului — ajuns într-un stadiu de violenţă şi totală dezintegrare — se împleteşte strîns cu afirmarea unei concepţii noi despre o literatură animată de spiritul revoluţionar, adînc ancorată în realitatea clocotitoare a epocii. Autonomismul literaturii ermetice, misticismul literaturii tradiţionaliste care populase ogoarele cu îngeri şi arhangheli, nenumărate alte faţete ale culturii oficiale burgheze, îndepărtase literatura de cadrul ei viabil. Critica acestor false valori estetice constituie o preocupare consecventă a scriitorilor şi a publicaţiilor apropiate de *) Vezi „Gazeta literară" nr. 2419.VI.960, ideologia Partidului Comunist. Fenomenul este însă mult mai amplu. Adevărul de necontestat este că realismul romînesc dintre cele două războaie mondiale datorează proletariatului revoluţionar, ideologiei sale, fortificarea sa critică, sau, cu un cuvînt des folosit în limbajul critic al epocii, o redresare de structură. Nu este întîmplător faptul — de pildă — că romanul social ia în această perioadă o mare dezvoltare . Rebreanu, Camil Petrescu, G. Calinescu, Hortensia Papadat Bengescu... scriu acum opere importante — de pe poziţie critică bine definită. Formarea literaturii revoluţionare, deci a realismului socialist, aparţine acestui amplu proces de restructurare estetică prin care trece întreaga noastră literatura realistă, graţie precipitărilor social-politice, fluxului mişcării revoluţionare sub conducerea clasei muncitoare. In acest context social-literar apar germenii noii metode de creaţie, prezente în nuvelistica lui Alex Sahia, în reportajele demascatoare ale lui Geo Bogza, în poezia lui Mihai Beniuc, în critica şi poezia lui Miron Radu Paraschivescu, în publicistica înflăcărată a lui N. D. Cocea. Apar zeci de reviste şi ziare progresiste şi în toate răzbat crezurile artei militante, ale unei arte care să depăşească sfera patosului demascator a realismului critic, susţinînd alte soluţii sociale, alte forţe regeneratoare. Largi cercuri de scriitori şi publicişti aderă la această orientare, aducîndu-şi contribuţia lor la afirmarea unui adevăr estetic pe care cenzura culturii burgheze nu poate să-l înăbuşe. Nume ca : Ion Călugăru, Ştefan Ron, Al. Şahighian, Ion Pas, D. Corbea, George Ivaşcu, Scarlat Callimachi, Maria Arsene, Adrian Schileru, Victor Iliu, Emilian Bîcov.- sînt des întîlnite în publicaţiile de stînga : „Facla“, „Bluze albastre“, „Cuvîntul liber“, „Reporter“, „Clopotul“, „Manifest“, „Era nouă“, „Viaţa Imediată“, „Cadran“, şi nenumărate alte reviste apărute în provincie. Aria revizuirilor estetice este mult mai largă ; scriitori care multă vreme s-au menţinut pe poziţia unei literaturi pasive din punct de vedere social, circumscrisă unui crez estetic vag critic, părăsesc aceste poziţii orientîndu-se spre izvoarele contradicţiilor sociale ireconciliabile în cadrul unei societăţi bazate pe inegalitatea de clasă. Sunt de citat în această direcţie : Al. A. Philippide, Mihail Cruceanu, Demostene Botez (care dă un sens nou revoltei dureroase împotriva opacităţii vieţii burgheze), chiar lirica socială a lui Tudor Arghezi capătă o coloratură nouă, îndeosebi în anii dictaturii fasciste. Poezia lui Mihai Cruceanu, fidelă mult timp simbolismului de la „Viaţa Nouă“, evadează din cercul de fier al intimismului spiritualizat, al căutărilor dureroase, îndreptîndu-se spre alte valori, spre alte sensuri, pe care realitatea epocii le oferă din belşug. In poemul „Răsăritul“ (apărut în „Proletarul literar“, iulie 1930) este exprimată liric creşterea conştiinţei revoluţionare ce transformă pe „ Din tradiţiile realismului socialist în literatura noastră— „învinşii ţărînii“ în propagatorii „luminii altor zile“. Poetul, prin simboluri transparente, consemnează saltul revoluţionar al proletariatului, aducând în transfigurarea poetică a acestei idei majore o cordialitate lirică remarcabilă, un imagism lipsit de verbiajul ostentativ : (••) „Dar de-odată robii s-au mişcaţi Visul s-a aprins ascuns sub pleoape Braţele prin somn s-au încordat, Mii de piepturi, ca un ritm de ape, Răsuflarea şi-au amestecat Unde arde? Totul s-a aprins! Robii poartă torţe pe ogoare, Iar cettatea-i un cuptor încins, dat de flăcări sfâşie tot cerul,prinzînd hlamida-mpărăteascâ...“ Alt poet, care asaltase cu violenţă porţile mute ale ermetismului decoptiv, Eugen Jebeleanu, exprimă în poema de intens.” inferioritate lirică: Răscoala (în rev. „Ulisse“, 1932) senimentul unei descătuşări pedepsitoare : „Revoltat sînt pe mine că am răbdat atît. Pe ţara asta, că rabdă încă . Laţul mi-a ajuns pînă sub gît. Prostia depune juguri şi ne mănîncă. Cerul e ca o cerneală şi nu am scris Niciunul dreptatea cu el sau cu sînge. Pumnul stă doar în cuget închis. Ajunge ! „Fraţilor! Văd numai sînge Şi feţele noastre-ascuţitele. Foame? Să rici- Nu mai plînge. La şolduri, Ca peştii svîcni-vor cuţitele !“ Nu era vorba aici de o simplă atitudine de frondă ; se exprima conştiinţa fermă că poezia sterilizată de conţinuturi viabile, a atins pragul falimentului. Aceeaşi conştiinţă au avut-o mulţi dintre scriitorii epocii. Au avut-o mai întîi Aragon, Sadoul şi Eluard care denunţă, după 1930, falsele crezuri estetice şi sociale ale suprarealismului. „Poemul roşu“ al lui Aragon, tradus şi viu discutat în toate literaturile, a arătat multor poeţi sursele revoluţionare autentice. Trecerea unor suprarealişti de partea realismului militant, socialist, nu este, cum s-a spus, o nouă atitudine de frondă, ci fructul unei condiţionări politice şi estetice care a dus la dezicerea crezurilor fundate pe anarhismul dezordonat şi pe dicteul automatic. Criza suprarealismului, a modernismului în genere, nu poate fi cu niciun chip separată de realitatea tragică a crizei generale a culturii burgheze. La noi fenomenul corespunde momentului cînd, după 1932—33, In conştiinţa scriitorilor se înrădăcinează tot mai adînc ideea că literatura nu mai poate accepta rolul degradant de a fi un parazit, nutrit de snobismul unui cerc restrîns de iniţiaţi, îndepărtaţi de valorile unei arte majore, autentice. Fără îndoială că ideologia clasei în atac a determinat clarificarea acestui proces de restructurări estetice radicale. Conştiinţa Griviţei, conştiinţa unor valori autentice, a unei forţe sociale ce poate sparge normele vieţii burgheze, a avut un răsunet profund în literatură. Apar semnele unei atitudini estetice noi. In revistele conduse de partid, modernismul este denunţat cu virulenţă, şi în această direcţie ar trebui citate numeroasele articole programatice, semnate de Sahia, Miron Radu Paraschivescu, Victor Iliu, Geo Bogza, Ştefan Roll etc. In „Viaţa imediată“ (1933) Geo Bogza, Perahim şi alţii subscriu sub un manifest pentru o artă nouă, „fertilizată de viaţă“, denunţînd crezul artei absconse : „Noi vrem să rupem cu acest trecut de suavităţi şi să-i dăm poeziei brînci în viaţă... A considera poezia ca pe o artă rezervată exclusiv iniţiaţilor, a scrie şi a mărturisi public că scrii numai pentru Iniţiaţi a fost pînă în clipa în care apar aceste rîijduri punctul de onoare, blazonul rîios şi refugiul de neputinţă al tuturor poeţilor noştri din ultima vreme. Noi renunţăm la aceste privilegii şi considerăm poezia ca pe ceva care ţine mai mult de lucrurile imediateale vieţii decît de experienţe secrete de laborator, vrem să facem o poezie pentru toţi oamenii, pentru miile de oameni...“. Programul prevede cu necesitate „reîntoarcerea epocală a poeziei la viaţă“... Ideea capătă o largă răspîndire. Eugen Jebeleanu semnează în „Caiet lunar de literatură şi artă“ (1934), articolul „Falimentul poeziei de azi" criticînd sever precaritatea idealului poeziei suprarealiste ; arta autentică tinde — spune autorul — spre „carritarea ecourilor din viaţa unanimă“..Fructul acestor noi viziuni estetice îl constituie reportajul lui Geo Bogza „temut instrument de redresare socială“, apariţia în cadrul liricii romîneşti a versului plin de viguroasă revoltă al lui Mihai Beniuc, care adună în 1938 primul său volum „Cîntece de pierzanie“. Lupta împotriva fascismului şi rezistenţa împotriva dictaturii antonesciene formează alte două capitole ale tradiţiilor revoluţionare ale literaturii noastre. Cercetarea lor nu trebuie separată de efortul general al întregii literaturi realiste, de dinainte de Eliberare, de a exprima contradicţiile unei societăţi agonice. In acest organism al literaturii realiste trebuie să depistăm serul dătător de viaţă, spiritul revoluţionar al ideologiei proletariatului pornit în marea lui ofensivă. Consecinţele sînt nebănuit de bogate. Eugen SIMION Închinat Congresului al lll-lea al Partidului, numărul pe care-l avem in faţă oferă un sector beletristic (poezie şi proză) cuprinzător. Poezia, bogat reprezentată de nume ca: Al. Andriţoiu, Ion Brad, Maria Banuş, Aurora Cornu, Cicerone Theodorescu, Victor Eftimiu, Dimos Rendis, Gellu Naum celebrează viaţa nouă din patria noastră, avîntul constructiv al epocii actuale, evocînd totodată imagini din trecutul eroic de luptă a comuniştilor. Rehiind o temă preferată a liricii sale — Griviţa — („E-o veche dragoste păstrată / Neîmplinirilor de-atunci / Spre cei din Griviţa mă poartă / îndemnuri vechi şi vechi porunci") Cicerone Theodorescu ii adaugă linii mereu noi. Ciclul Măriei Banuş „Trandafiri", alcătuit din scurte poeme de cite două catrene, cuprinde meditaţii asupra propriei munci poetice, reflecţii ingenioase asupra feluritelor valori pe care le capătă în poezia sa tema revoluţionară simbolizată prin culoarea roşie a trandafirilor. Regăsim cu înaintare notele bune ale talentului lui Al. Andriţoiu —mpulsivitate juvenilă, prospeţime, imagini îndrăzneţe. „Cu ţara mea-n acelaşi ritm" este un poem avîntat despre tinereţe şi viaţa nouă a patriei. Poetul îşi înfrânează aici înclinarea spre grandilocvenţă cu care ne obişnuise în ultimul timp. Incerând o temă de aceeaşi natură — contopirea sufletească a poetului cu masele, Ion Brad nu descoperă Insă şi resursele ei lirice. In poezia sa „Responsabilul cu fericirea" enunţurile rămîn totuşi uscate: „La amiază, ori seara în visare cobor / Precum mi-e rostul şi firea. / Privesc în inimă ca-n adîncul oceanului... / Cînd fericirea ta e să taci să sporească / Fericirea tuturor / Nu-i prea uşor / Să fii responsabil cu fericirea !" Poemul Aurorei Cornu „Închinare" încearcă să evoce lupta revoluţionară a poporului dar într-un stil prea retoric. Dimos Rendis face şi el o retrospectivă lirică a luptelor din trecut ale partidului, prilejuită de glodurile pe care i le trezeşte intrarea în sala Congresului. Ne-a plăcut vibrantul „Poem despre tinereţe“ de Gellu Naum, care evoând lupta partidului conţine un tablou dramatic de reală forţă, intitulat „Moartea partizanului". Tot la sectorul poeziei, menţionăm grupajul de tineri poeţi cehoslovaci, prezentaţi într-o bună traducere de Tiberiu Utan. ★ La proză Intîlnim două fragmente de roman, unul de Marin Preda şi celălalt de Al. Ivan Ghika. Abordină tematica citadină, autorul „Moromeţilor" vădeşte modalităţi scriitoriceşti cu totul noi ale căror răsfringeri inedite ajung pînă în planul stilistic. Fragmentul publicat In „Viaţa romînească" descrie momentul impresionant cînd tînărul munctor Vale este primit candidat de partid. Ghika a selectat cîteva secvenţe de intensitate dramatică din viitorul său nr. 6/1960 Poezia şi proza roman „Drumul aşteptării". Scenele de război au autenticitate, îndreptăţindune să aşteptăm cu interes publicarea întregii cărţi. Constatăm cu satisfacţie că „Viaţa rotrânească" reia în acest număr publicarea de reportaje, iniţiativă pe care am mai avut prilejul să o salutăm. „Moldova petrochimică“ de Vasile Nicorovici are o solidă documentare, evidenţiind virtuţile de reporter monografist ale autorului care se străduieşte, ca totdeauna, să epuizeze metodic, fără grabă, subiectul. Uneori însă, relatarea tehnicistă ia locul celei literare. Reportajul lui Camil Baciu despre deltă rămîne la suprafaţă, la o imagine mai mult pitorească. Se remarcă în acest număr al „Vieţii romîneşti“ atenţia deosebită pe care o primeşte din partea redacţiei proza şi poezia. Ea capătă acum în revistă greutatea corespunzătoare, restabilnd echilibrul față de sectorul de critică, precumpănitor in cele mai multe din numerele precedente. CRONICAR VIATA ROMÍNEASCA SCRINUL NEGRU A apărut In librării romanul „Scrinul teMfrin" J* Q rAlinnnu.