Gazeta literară, iulie-decembrie 1960 (Anul 7, nr. 28-52)

1960-07-07 / nr. 28

2. INTRE CRITICI ezibaiterile­­privind ipro­­­­blemele limbii literare au devenit, în Ultimii ■ ani, extrem de vii. Nu­­ au apărut numai stu­­­dii de caracter mono­grafic sau metodologic, ci /şi­­numeroase arti­cole, ba s-au desfășu­rat chiar anchete ce au trezit un puternic interes. Problema limbii literare a depăşit deci îngus­tele hotare ale specialităţii alcătuind obiectul unei preocupări aproape gene­rale. Definirea atât de controversată a conceptului de „limbă literară“, ur­mărirea evoluţiei ei istorice, variatele ei modalităţi (limba artei, limba ştiin­ţei, a publicisticii, etc.) şi în deosebi caracterele „limbii artistice“ solicită curiozitatea multora. Discuţia în con­tradictoriu asupra disciplinei îndri­tuită să cerceteze limba scriitorilor reţine de asemenea atenţia, în mod accentuat. Apariţia unei lucrări sinte­tice care să rezume dezbaterile ac­tuale, să noteze obiectiv poziţiile pe harta bătăliei în desfăşurare,­ să le descrie cu limpezime şi exactitate, înseamnă un popas necesar pe par­cursul unui drum greu şi adesea în­tortocheat ,pe care un călător, mai puţin avizat, s-ar putea rătăci cu uşu­rinţă. lată de ce recent apărutul vo­lum al lui Boris Cazacu : „Studii de limbă literară. Probleme actuale ale cercetării ei“ (19­10, Ed. de stat pt. lit. şi artă) care răspunde acestei nevoi, trebuie preţuit — în primul rind — ca o cercetare utilă şi vă­dit oportună. Scrisă cu evidentă cla­ritate şi chiar cu un spirit didactic care-i măreşte capacitatea difuzării, lucrarea prezintă — cu fidelitate — stadiul actual al dezbaterilor cu pri­vire la limba noastră literară, fără a se mărgini însă numai la redactarea unui inventar conştiincios şi epuiza­­tor. Boris Cazacu e un cercetător cum­pănit, care ştie să privească spre esen­ţial, să depăşească materialul factolo­gic şi să-l utilizeze cuminte după cerinţele argumentării. înarmat cu me­toda dialectică şi concepţia materia­listă cercetătorul se mişcă sigur prin­tre fapte, fără prea dese ezitări, ur­mărind cu perseverenţă cucerirea ade­vărului pentru care Luptă. Deşi închegată din studii disparate, cartea îşi conturează totuşi unitatea prin coroborarea strinsă a celor două faţete ale ei : cea teoretică, o vie dezbatere a problemelor sistematice şi istorice ale limbii noastre literare şi în­deosebi acelei artistice şi cea prac­tică, o serie de studii aplicative la si­­tul lui Miron Gostin, Mihail Sado­­veanu şi Zaharia Stancu. Dorim să desprindem aci doar cî­teva aspecte mai de seamă ale volu­mului lui B. Gazacu şi totodată să notăm poziţia lui în diferitele pro­bleme controversate. In primul rind trebuie să menţio­năm definiţia conceptului de „limbă literară“, pentru care optează cerce­tătorul. Identificarea „limbii literare“ cu cea artistică e pe drept înlăturată şi noţiunea se defineşte complex şi dialectic ca expresie a unui proces istoric caracterizată fiind atit prin aspectul îngrijit al limbii, cît şi prin­­tr-un sistem de norme care-i conferă o anume stabilitate şi unitate, ca normă supradialecială unică. Spirit consecvent logic, cercetătorul urmă­reşte pe baza acestei definiţii marile probleme ale limbii noastre literare, mai ales pe cea a originilor ei. B. Cazacu afirmă aci soluţia care ni se pare şi nouă cea mai îndreptăţită şi după care începuturile limbii noastre literare nu pot fi situate nici în epoca cea mai îndepărtată dinaintea seco­lului al XV-lea şi al XVI-lea, cînd au circulat producţiile folclorice, nici abia în secolul al XIX-lea cînd — de fapt — limba literară a cunoscut formele cele mai închegate ca rezultat­ al unui proces istoric îndelungat. Cerce­tătorul se alătură vechii poziţii a „scoriei de la Bucureşti“ a lui Ovid Densuşianu, N. Iorga, Al. Rosetti care fixau — cu drept cuvîrat — începu­turile limbii literare în perioada tex­telor cores­iene. Dar dacă o­­problemă ca cea de mai sus interesează mai mult pe ling­vist, critica literară se oprește mai îndelung asupra aspectelor ce o pre­ocupă înn mod specific şi care se referă la limba artistică. Faţă de atitudinea unor filologi care socotesc că studiul limbii scriitorilor nu ar aparţine ling­visticii, ci numai criticii literare sau statisticii gramaticale, B. Cazacu ştie să găsească­­ şi aci drumul adevărat. El se situează alături de afirmaţiile teoretice ale acad. Iorgu Iordan şi Al. Rosetti şi de cercetările întreprinse de acad. Tudor Vianu, a cărui direcţie a fost precizată metodologic în studiul său esenţial despre „Stilistica lite­rară şi lingv­istica“. Aşezîndu-se pe această poziţie, B. Cazacu aduce ar­gumente şi lămuriri noi datorită atît folosirii criteriilor ştiinţei m­arxist-le­­niniste cît şi informaţiei sale bogate, mai ales sovietice. Pledînd, de pildă, pentru colaborarea necesară dintre ling­vist pe de o parte şi criticul şi isto­ricul literar pe de alta, cercetătorul pleacă de la constatarea în spirit ştiin­ţific după care limba artistică are un caracter specific ca interferenţă între un fenomen suprastructural care e li­teratura şi unul care nu aparţine su­prastructurii şi care e cel lingvistic. Cercetarea lingvistică nu poate să se dispenseze de studiul limbii artistice, se observă mai departe şi pentru fap­tul că ştiinţa nu studiază doar aspec­tul generalului, ci şi pe cel al parti­cularului, adică, în cazul de faţă, va­lorile stilistice speciale ce alcătuiesc originalitatea scriitorilor în discuţie. Interesante pentru criticul literar sînt studiile aplicative ale lui B. Ca­zacu, in deosebi cele privind măies­tria artistică a lui M. Sadoveanu. Dacă cercetarea despre valorificarea artistică a elementelor specifice fol­clorului şi vorbirii populare a celui mai de seamă prozator român se măr­gineşte mai mult la aspecte exte­rioare, de comparaţie, stil şi limbă, mai uşor de identificat, mai preţioa­se ni se par studiile referitoare la evoluţia limbii artistice a lui Sado­­veanta ca şi la stilul oral şi actuali­zarea dramatică din opera lui. In acestea, ca şi în cercetarea privind arta narativă şi descriptivă a scrii­torului, B. Cazacu pătrunde mai cu­rajos în procesul de creaţie al maes­trului şi demonstrează concret utili­tatea pregătirii lingvistului în dome­niul criticii literare. Această din urmă disciplină se­ va ridica desigur mai hotărît pe treptele ştiinţei atunci cînd va şti să folosească — pentru ţelu­rile ei specifice — importanta contri­buţie a lingvisticii. Procesul de ştiin­­ţificizare al criticii literare va fi ast­fel sensibil grăbit şi variaţiile ei subiective vădit reduse. In acelaşi timp, analizîn­d cu mijloace proprii operele literaturii artistice, lingvistica va sprijini cunoaşterea fenomenului literar în specificitatea lui ca artă a cuvântului şi a stilului. Al. DIMA TITINA CĂLUGĂRIA „Brigadă fruntaşă de ţapinari din Nordul Moldovei“ ZAHARIA SLANICÎI, J . t ;‘r D.et.cu'it' ■ V.- . . ' , - t»J ; V;^ . k}?rf; t­ r1 • •. ' .«’£'• 3 - ' -/ ■ Mm ' V ‘ p B M­ * T .p T r* . Romanul „Desculţ” de Zaharia Stancu, a apărut la E.S.P.L.A., in colecţia „Biblioteca pentru toţi“ Nr. 26—27. La biblioteca din comuna Daia, raionul Giurgiu, tineri­­i vîrstnici citesc cu aceeaşi rivm­ cărţile preferate. GAZETA LITERARĂ" Alecu Ivan Ghilia Cei care îi urmăresc evoluţia îşi dau seama că Al. I. Ghilia tinde vi­zibil să circumscrie sferei sale de preocupări tot mai multe domenii ale muncii scriitoriceşti în raport cu în­ceputurile sale de nuvelist inspirat de viaţa satului. Acuma, tînărul scriitor, după cîţiva ani de la debut, se mani­festă aproape simultan ca romancier, reporter literar, publicist, şi în ulti­ma vreme, cum aflăm din informaţiile înserate în presă, ca autor de scenarii cinematografice. Dacă nu ne înşelăm, pînă acuma, Ghik­a este autorul a pa­tru volume de literatură originală apărute în librării : volumul de nu­vele „Fraţii fluturea", două culegeri de reportaje : „Cîntece de drumeţie" şi „Scrisori din Băragan“, şi romanul „Cuscrii“, (1958). In plus se află sub tipar un alt roman al lui Ghi­k­a, inspirat de relaţiile celui de-al doilea război mon­dial. Al. Ivan Ghik­a este, fără îndoială, unul dintre cei mai înzestraţi şi mai harnici reporteri ai generaţiei tinere. Remarcabil în acest sens este faptul că, pentru scriitor, reportajul nu con­stituie o ocupaţie sporadică sau de tranziţie. Autorul „Cuscrilor" este un pasionat al reportajului în deplina accepţie a cuvîntului. Pasiunea pro­vine, în primul rind, din irezistibila atracţie a epocii contemporane, al că­rei suflu, cum se exprimă scriitorul într-un loc, „aprinde energiile şi sti­mulează pasiunile mari, generoase". Tocmai descoperirii protagoniştilor acestor pasiuni le sînt închinate re­portajele lui Ghik­a. In această ipos­tază tînărul prozator devine un dru­meţ neobosit ce străbate întinsurile ţării, avînd ca tovarăş de călătorie, de multe ori, pe cîte un activist de partid şi poposind fie într-un sat din nordul Moldovei sau din Bărăgan, fie într-o mare întreprindere indus­trială din Capitală sau din alte oraşe. In mod firesc, astfel de reportaje iau forma unor însemnări de călătorie, în a căror substanţă, însă, investigaţia în biografiile oamenilor şi divagaţia reflexivă, pătrunsă (uneori într-o mă­sură excesivă) de lirism, își află un loc dintre cele mai întinse. Nu lip­sesc, de asemenea, nici tentativele de a portretiza, succint, prin cîteva linii. Farmecul unuia dintre ultimele repor­taje ale scriitorului „Reportaj festiv" („Gazeta literară" din 28 aprilie 1960), rezidă tocmai în aplicaţia vă­dită spre portretele schiţate în acest fel. Iată unul dintre ele, sugerînd chi­pul unei tinere muncitoare de la în­treprinderea de încălţăminte „Flacăra Roşie" din Bucureşti : „Maria Irimescu e o vietate mică, gingaşă, cu umerii cruzi de copil şi ochi mari albaştri de culoarea petrolului. Te priveşte aten­tă, cu o intensitate ciudată, parcă ar vrea să pătrundă ceva cam greu de definit, să afle nu ştiu ce taină nu­mai de ea bănuită, apoi, brusc, în­drăzneala i se preface în sfială şi-şi pleacă faţa, privirile i se ascund ,sub gene". Dar scrierea cea mai în măsură să arate componentele talentului aces­­­tui tînăr prozator este, desigur, ro­manul „Cuscrii“. El nu este numai opera cea mai reprezentativă a auto­rului ci, cum s-a afirmat adesea, con­stituie una dintre cărţile izbutite ale prozei noastre actuale inspirate de lupta pentru construcţia socialistă la sate, alături de „Bărăgan" şi de „Setea". In ordinea strictă a faptelor, cartea lui Ghik­a ne apare ca fiind evocarea cea mai izbutită pînă acuma, a fenomenului de trecere a ţărănimii la forma superioară de organizare a propriei vieţi, în gospodăria colectivă. Din capul locului, trebuie precizat că romanul în discuţie evidenţiază una dintre căile întru totul intere­sante, aleasă de un scriitor de obîr­­şie moldovenească în domeniul pro­zei epice. „Cuscrii" implică unele sen­suri polemice faţă de tradiţiile pro­zei moldoveneşti, prin excelenţă o proză cultivînd lirismul şi descripţia, totul fiind grefat pe o viziune mitică şi folclorică a lucrurilor. Cum se ştie, Sadoveanu a dus pînă la ultimele consecinţe această modalitate. A mai merge pe un astfel de drum, înseam­nă, în ultimă analiză, epigonism — concretizat în idilism, în abundenţa lexicului regionalist, în lipsa de vi­goare a filonului epic etc. Autorul romanului „Cuscrii", pare să fi fost conştient de aceste adevă­ruri ; însăşi experienţa sa scriitori­cească, alături de aceea a unor con­fraţi cu o activitate mai îndelungată, îl va fi îndemnat la reflecţie şi stu­diu. Factorul decisiv îl formează însă realitatea social-istorică obiectivă. In­vestigaţia în psihologia ţăranului ro­mân de azi participant la transformă­rile socialiste reclamă imperios adop­tarea unei alte viziuni decît cea a marilor povestitori moldoveni. E ne­voie de o abordare lucidă a noii rea­lităţi, scuturată de reziduri livreşti. Fără să treacă peste unele dintre constantele psihologice, cum ar fi înclinaţia spre reverie sau setea de puritate în dragoste, tînărul roman­cier intuieşte fenomenul de îmbogă­ţire cu noi trăsături a universului su­fletesc ţărănesc. In romanul „Cuscrii" sîntem departe de a mai întîlni inşi contemplativi ce se complac într-o exclusivă atitudine de inalterabilă vi­sare. De aici şi varietatea tipurilor umane ce populează romanul şi con­­vingătoarea diferenţiere a caracterelor. Grija scriitorului de a-şi observa per­sonajele în complexitatea factorilor subiectivi şi obiectivi ce contribuie la individualizarea lor este sezisabilă a­­proape peste tot Aşa se face că nu poate fi confundat un personaj, ca aparent blîndul şi pocăitul Toma Bursuc, cu hrăpăreţul Gavrilă Mar­chidan, sau cupidul şi ipocritul Mat­tei Izvorăşteanu, cu omenosul Petre Istrate etc., deşi inşii puşi în contrast aici aparţin aceloraşi clase sociale: primii doi burgheziei satelor, chiabu­­rimii, iar ultimii ţărănimii mijlocaşe. E adevărat­­însă că nu toate catego­riile sociale ale satului nostru ac­tual se bucură de reprezentarea prin individualităţi umane pregnant con­turate. Cum s-a observat de către critică, în această privinţă, o lacună de căpetenie a cărţii o constituie ab­senţa unor personaje memorabile aparţinînd ţărănimii sărace. Această situaţie a dus, mai departe, la o ne­firească deplasare a centrului de greu­tate al forţelor active, revoluţionare de la sate. Astfel iniţiativa luptei pentru colectivă a­­parţine într-o mă­sură prea mare ţăranilor mijlocaşi. De asemenea, puţin convingătoare ne apare şi figura secretarului raional de partid Matei Gavrilă, care rămîne o simplă şi convenţională siluetă, ce intervine în chip de „deus ex machi­na", în ultimele capitole ale cărţii. Prozatorul avea o datorie în plus faţă de acest erou : era nevoie ca el să fie cît mai veridic, tocmai pentru a ni se sugera convingător contrastul­­ din­tre acest activist cinstit, capabil şi devotat cauzei partidului, şi carieristul Costin Marchidan, strecirat întîmplă­tor în funcţia de instructor raional. înainte de a încheia acest profil critic, mi se pare utilă evidenţierea unui alt aspect Este vorba de moda­litatea narativă utilizată în construc­ţia epică a romanului „Cuscrii". Scri­itorul concentrează acţiunea cărţii în­tr-un interval de numai o săptămână. E adevărat că în această săptămînă se consumă o seamă de evenimente deosebit de semnificative, ca rezultat al faptului că în acest interval are loc înfiinţarea colectivei. Totuşi aceste evenimente n-ar fi fost suficiente pen­tru a reliefa cu maximă eficacitate profilul moral al oamenilor. Şi atunci se recurge la reconstituirea biografii­lor acestora pe cale retrospectivă. Este o calitate a scriitorului că re­­trospecţiile sunt consistente, dispunînd de date şi fapte convingătoare, pline de miez. S-ar putea totuşi reproşa o anumită lipsă de supleţe în ceea ce priveşte plasarea episoadelor aces­tora în contextul general al acţiunii. Se observă utilizarea cam monotonă a aceluiaşi procedeu, adică la un mo­ment dat se întrerupe acţiunea din prezent şi se trece brusc la evocarea trecutului. Dar să nu insistăm mai mult decît trebuie, asupra unor astfel de laturi. Cert este că Al. I. Ghik­a este un pro­zator cu reale şi întinse resurse de afirmare în viitor. Activitatea sa in­teresantă de pînă acum, şi în primul rînd romanul „Cuscrii", o dovedesc cu prisosinţă. De aceea aşteptăm cu legitimă încredere apariţia noului său roman, N. CIOBANU Conştiinţa unei epoci revoluţionare Am încercat, într-un artcol prece­dent, să descifrăm cîteva probleme le­gate de studiul literaturii române pe o latură a tradiţiei sale mai puţin cercetată de istoriografia literară. S-a putut vedea cum, după înfiinţarea Partidului Comunist din România, ideile marxist-leniniste despre arta şi literatura revoluţionară se răspîndesc din ce în ce mai mult în publicaţiile din epocă, cu o primă consecinţă în fortificarea criticii sociale şi forma­rea conştiinţei că realismul trebuie împins pe un făgaş nou, mai eficient din punct de vedere politic şi social, cu alt ideal estetic. „Cultura prole­tară“ şi alte reviste şi ziare aflate sub influenţa Partidului promovează teza leninistă despre o literatură le­gată organic de lupta proletariatului, ca o parte integrantă a sa. Scrierile beletristice din această epocă mai păstrează încă vechea viziune umani­taristă a literaturii proletaries de la 1900 sau îşi exprimă protestul social în chip anarhic-ţărănesc, fiind lipsite de o înţelegere ştiinţifică a dialecti­cii sociale. Clarificarea acestor noţiuni funda­mentale, inseparabile de concepţia unei metode literare realiste, aparţine deceniului al patrulea, prin contribu­ţia a mai mulţi factori social-politici şi literari, corelativi. Două sunt aspectele în jurul cărora se concentrează atenţia scriitorilor şi ideologilor din această epocă : orien­tarea spre o literatură a realităţilor groaznice — după o expresie de a­­tunci — şi criza acută a modernis­mului. Aceste aspecte aparţin de fapt unui proces comun. Critica pseudo­­soluţiilor modernismului — ajuns în­tr-un stadiu de violenţă şi totală de­zintegrare — se împleteşte strîns cu afirmarea unei concepţii noi despre o literatură animată de spiritul revolu­ţionar, adînc ancorată în realitatea clocotitoare a epocii. Autonomismul literaturii ermetice, misticismul literaturii tradiţionaliste care populase ogoarele cu îngeri şi arhangheli, nenumărate alte faţete ale culturii oficiale burgheze, îndepărtase literatura de cadrul ei viabil. Critica acestor false valori estetice constituie o preocupare consecventă a scriitori­lor şi a publicaţiilor apropiate de *) Vezi „Gazeta literară" nr. 2419.VI.960, ideologia Partidului Comunist. Feno­menul este însă mult mai amplu. A­­devărul de necontestat este că rea­lismul romînesc dintre cele două răz­boaie mondiale datorează proletaria­tului revoluţionar, ideologiei sale, for­tificarea sa critică, sau, cu un cuvînt des folosit în limbajul critic al epo­cii, o redresare de structură. Nu este întîmplător faptul — de pildă — că romanul social ia în această perioadă o mare dezvoltare . Rebreanu, Camil Petrescu, G. Calinescu, Hortensia Papadat Bengescu... scriu acum opere importante — de pe poziţie critică bine definită. Formarea literaturii revoluţionare, deci a realismului socialist, aparţine acestui amplu proces de restructurare estetică prin care trece întreaga noa­stră literatura realistă, graţie precipi­tărilor social-politice, fluxului mişcă­rii revoluţionare sub conducerea cla­sei muncitoare. In acest context so­­cial-literar apar germenii noii metode de creaţie, prezente în nuvelistica lui Alex­ Sah­ia, în reportajele demasca­toare ale lui Geo Bogza, în poezia lui Mihai Beniuc, în critica şi poezia lui Miron Radu Paraschivescu, în publicistica înflăcărată a lui N. D. Cocea. Apar zeci de reviste şi ziare progresiste şi în toate răzbat crezurile artei militante, ale unei arte care să de­păşească sfera patosului demascator a realismului critic, susţinînd alte soluţii sociale, alte forţe regeneratoa­re. Largi cercuri de scriitori şi publi­cişti aderă la această orientare, adu­­cîndu-şi contribuţia lor la afirmarea unui adevăr estetic pe care cenzura culturii burgheze nu poate să-l înă­buşe. Nume ca : Ion Călugăru, Ştefan Ron­, Al. Şahighian, Ion Pas, D. Cor­­bea, George Ivaşcu, Scarlat Callima­­chi, Maria Arsene, Adrian Schileru, Victor Iliu, Emilian Bîcov.-­ sînt des întîlnite în publicaţiile de stînga : „Facla“, „Bluze albastre“, „Cuvîntul liber“, „Reporter“, „Clopotul“, „Ma­nifest“, „Era nouă“, „Viaţa Imediată“, „Cadran“, şi nenumărate alte reviste apărute în provincie. Aria revizuirilor estetice este mult mai largă ; scriitori care multă vreme s-au menţinut pe poziţia unei litera­turi pasive din punct de vedere social, circumscrisă unui crez estetic vag critic, părăsesc aceste poziţii orien­­tîndu-se spre izvoarele contradicţiilor sociale ireconciliabile în cadrul unei societăţi bazate pe inegalitatea de clasă. Sunt de citat în această direc­ţie : Al. A. Philippide, Mihail Cru­­ceanu, Demostene Botez (care dă un sens nou revoltei dureroase împotriva opacităţii vieţii burgheze), chiar li­rica socială a lui Tudor Arghezi ca­pătă o coloratură nouă, îndeosebi în anii dictaturii fasciste. Poezia lui Mihai Cruceanu, fidelă mult timp simbolismului de la „Viaţa Nouă“, evadează din cercul de fier al intimismului spiritualizat, al cău­tărilor dureroase, îndreptîndu-se spre alte valori, spre alte sensuri, pe care realitatea epocii le oferă din belşug. In poemul „Răsăritul“ (apărut în „Proletarul literar“, iulie 1930) este exprimată liric creşterea conşti­inţei revoluţionare ce transformă pe „ Din tradiţiile realismului socialist în literatura noastră— „învinşii ţărînii“ în propagatorii „lu­minii altor zile“. Poetul, prin simbo­luri transparente, consemnează saltul revoluţionar al proletariatului, adu­când în transfigurarea poetică a a­­cestei idei majore o cordialitate li­rică remarcabilă, un imagism lipsit de verbiajul ostentativ : (••) „Dar de-odată robii s-au mişcaţi Visul s-a aprins ascuns sub pleoape Braţele prin somn s-au încordat, Mii de piepturi, ca un ritm de ape, Răsuflarea şi-au amestecat Unde arde? Totul s-a aprins! Robii poartă torţe pe ogoare, Iar cettatea-i un cuptor încins, dat de flăcări sfâşie tot cerul,­­prinzînd hlamida-mpărăteascâ...“ Alt poet, care asaltase cu violenţă porţile mute ale ermetismului deco­ptiv, Eugen Jebeleanu, exprimă în poema de intens.” inferioritate lirică: Răscoala (în rev. „Ulisse“, 1932) sen­­imentul unei descătuşări pedepsi­toare : „Revoltat sînt pe mine că am răbdat atît. Pe ţara asta, că rabdă încă . Laţul mi-a ajuns pînă sub gît. Prostia de­pune juguri şi ne mănîncă. Cerul e ca o cerneală şi nu am scris Niciunul dreptatea cu el sau cu sînge. Pumnul stă doar în cuget închis. Ajunge ! „Fraţilor! Văd numai sînge Şi feţele noastre-ascuţitele. Foame? Să rici- Nu mai plînge. La şolduri, Ca peştii svîcni-vor cuţitele !“ Nu era vorba aici de o simplă ati­tudine de frondă ; se exprima conş­tiinţa fermă că poezia sterilizată de conţinuturi viabile, a atins pragul fa­limentului. Aceeaşi conştiinţă au avut-o mulţi dintre scriitorii epocii. Au avut-o mai întîi Aragon, Sadoul şi Eluard care denunţă, după 1930, falsele crezuri estetice şi sociale ale suprarealismu­­lui. „Poemul roşu“ al lui Aragon, tra­dus şi viu discutat în toate literatu­rile, a arătat multor poeţi sursele re­voluţionare autentice. Trecerea unor suprarealişti de par­tea realismului militant, socialist, nu este, cum s-a spus, o nouă atitudine de frondă, ci fructul unei condiţio­nări politice şi estetice care a dus la dezicerea crezurilor fundate pe anar­hismul dezordonat şi pe dicteul auto­matic. Criza suprarealismului, a mo­dernismului în genere, nu poate fi cu niciun chip separată de realitatea tra­gică a crizei generale a culturii bur­gheze. La noi fenomenul corespunde momentului cînd, după 1932—33, In conştiinţa scriitorilor se înrădăcinează tot mai adînc ideea că literatura nu mai poate accepta rolul degradant de a fi un parazit, nutrit de snobismul unui cerc restrîns de iniţiaţi, îndepăr­taţi de valorile unei arte majore, au­tentice. Fără îndoială că ideologia clasei în atac a determinat clarificarea acestui proces de restructurări estetice radi­cale. Conştiinţa Griviţei, conştiinţa unor valori autentice, a unei forţe so­ciale ce poate sparge normele vieţii burgheze, a avut un răsunet profund în literatură. Apar semnele unei ati­tudini estetice noi. In revistele conduse de partid, mo­dernismul este denunţat cu virulenţă, şi în această direcţie ar trebui citate numeroasele articole programatice, semnate de Sahia, Miron Radu Pa­raschivescu, Victor Iliu, Geo Bogza, Ştefan Roll etc. In „Viaţa imediată“ (1933) Geo Bogza, Perahim şi alţii subscriu sub un manifest pentru o artă nouă, „fer­­­­tilizată de viaţă“, denunţînd crezul artei absconse : „Noi vrem să rupem cu acest tre­cut de suavităţi şi să-i dăm poeziei brînci în viaţă... A considera poezia ca pe o artă rezervată exclusiv iniţia­ţilor, a scrie şi a mărturisi public că scrii numai pentru Iniţiaţi a fost pînă în clipa în care apar aceste rîijduri punctul de onoare, blazonul rîios şi refugiul de neputinţă al tuturor poe­ţilor noştri din ultima vreme. Noi re­nunţăm la aceste privilegii şi consi­derăm poezia ca pe ceva care ţine mai mult de lucrurile imediate­­ale vieţii decît de experienţe secrete de laborator, vrem să facem o poezie pentru toţi oamenii, pentru miile de oameni...“. Programul prevede cu ne­­cesitate „reîntoarcerea epocală a poe­ziei la viaţă“... Ideea capătă o largă răspîndire. Eugen Jebeleanu semnează în „Caiet lunar de literatură şi artă“ (1934), articolul „Falimentul poeziei de azi" criticînd sever precaritatea idealului poeziei suprarealiste ; arta autentică tinde — spune autorul — spre „carri­tarea ecourilor din viaţa unanimă“..­Fructul acestor noi viziuni estetice îl constituie reportajul lui Geo Bogza „temut instrument de redresare so­cială“, apariţia în cadrul liricii romî­­neşti a versului plin de viguroasă re­voltă al lui Mihai Beniuc, care adună în 1938 primul său volum „Cîntece de pierzanie“. Lupta împotriva fascismului şi re­zistenţa împotriva dictaturii antones­­ciene formează alte două capitole ale tradiţiilor revoluţionare ale literaturii noastre. Cercetarea lor nu trebuie se­parată de efortul general al întregii literaturi realiste, de dinainte de Eli­berare, de a exprima contradicţiile unei societăţi agonice. In acest orga­nism al literaturii realiste trebuie să depistăm serul dătător de viaţă, spi­ritul revoluţionar al ideologiei prole­tariatului pornit în marea lui ofen­sivă. Consecinţele sînt nebănuit de bogate. Eugen SIMION Închinat Congresului al lll-lea al Partidului, numărul pe care-l avem in faţă oferă un sector beletristic (poe­zie şi proză) cuprinzător. Poezia, bogat reprezentată de nume ca: Al. Andriţoiu, Ion Brad, Maria Ba­­nuş, Aurora Cornu, Cicerone Theo­­dorescu, Victor Eftimiu, Dimos Rendis, Gellu Naum celebrează viaţa nouă din patria noastră, avîn­­tul constructiv al epocii actuale, evo­­cînd totodată imagini din trecutul eroic de luptă a comuniştilor. Rehiind o temă preferată a liricii sale — Griviţa — („E-o veche dragoste păstrată / Neîmplinirilor de-atunci / Spre cei din Griviţa mă poartă / în­demnuri vechi şi vechi porunci") Ci­cerone Theodorescu ii adaugă linii mereu noi. Ciclul Măriei Banuş „Trandafiri", alcătuit din scurte poe­me de cite două catrene, cuprinde meditaţii asupra propriei munci poe­tice, reflecţii ingenioase asupra felu­ritelor valori pe care le capătă în poezia sa tema revoluţionară simboli­zată prin culoarea roşie a trandafirilor. Regăsim cu înaintare notele bune ale talentului lui Al. Andriţoiu —­m­pulsivitate juvenilă, prospeţime, ima­gini îndrăzneţe. „Cu ţara mea-n ace­laşi ritm" este un poem avîntat des­pre tinereţe şi viaţa nouă a patriei. Poetul îşi înfrânează aici înclinarea spre grandilocvenţă cu care ne obiş­nuise în ultimul timp. Incerând o temă de aceeaşi natură — contopirea sufletească a poetului cu masele, Ion Brad nu descoperă Insă şi resursele ei lirice. In poezia sa „Responsabilul cu fericirea" enunţurile rămîn totuşi uscate: „La amiază, ori seara în vi­sare cobor / Precum mi-e rostul şi firea. / Privesc în inimă ca-n adîncul oceanului... / Cînd fericirea ta e să taci să sporească / Fericirea tuturor / Nu-i prea uşor / Să fii responsabil cu fericirea !" Poemul Aurorei Cornu „Închinare" încearcă să evoce lupta revoluţionară a poporului dar într-un stil prea retoric. Dimos Rendis face şi el o retrospectivă lirică a luptelor din trecut ale partidului, prilejuită de glodurile pe care i le trezeşte intra­rea în sala Congresului. Ne-a plăcut vibrantul „Poem despre tinereţe“ de Gellu Naum, care evoând lupta par­tidului conţine un tablou dramatic de reală forţă, intitulat „Moartea parti­zanului". Tot la sectorul poeziei, menţionăm grupajul de tineri poeţi cehoslovaci, prezentaţi într-o bună traducere de Tiberiu Utan. ★ La proză Intîlnim două fragmente de roman, unul de Marin Preda şi celălalt de Al. Ivan Ghik­a. A­bordină tematica citadină, autorul „Morome­­ţilor" vădeşte modalităţi scriitoriceşti cu totul noi ale căror răsfringeri ine­dite ajung pînă în planul stilistic. Fragmentul publicat In „Viaţa romî­­nească" descrie momentul impresio­nant cînd tînărul munctor Vale este primit candidat de partid. Ghik­a a selectat cîteva secvenţe de intensitate dramatică din viitorul său nr. 6/1960 Poezia şi proza roman „Drumul aşteptării". Scenele de război au autenticitate, îndreptăţindu­­ne să aşteptăm cu interes publicarea întregii cărţi. Constatăm cu satisfacţie că „Viaţa rotrânească" reia în acest număr pu­blicarea de reportaje, iniţiativă pe care am mai avut prilejul să o sa­lutăm. „Moldova petrochimică“ de Vasile Nicorovici are o solidă docu­mentare, evidenţiind virtuţile de re­porter monografist ale autorului care se străduieşte, ca totdeauna, să epui­zeze metodic, fără grabă, subiectul. Uneori însă, relatarea tehnicistă ia locul celei literare. Reportajul lui Ca­mil Baciu despre deltă rămîne la su­prafaţă, la o imagine mai mult pi­torească. Se remarcă în acest număr al „Vie­ţii romîneşti“ atenţia deosebită pe care o primeşte din partea redacţiei proza şi poezia. Ea capătă acum în revistă greutatea corespunzătoare, restabilnd echilibrul față de sectorul de critică, precumpănitor in cele mai multe din numerele precedente. CRONICAR VIATA R­OMÍNEASCA SCRINUL NEGRU A apărut In librării romanul „Scrinul teMfrin" J* Q rAlinnnu.

Next