Gazeta literară, iulie-decembrie 1961 (Anul 8, nr. 28-53)
1961-07-06 / nr. 28
Bilanţ însufleţitor, dînd întregului nostru popor un îndrituit sentiment de satisfacţie şi de mincioie. Raportul tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej prezentat la plenara Comitetului Central din 30 iunie — 1 iuilie, constituie în acelaşi timp un program vast de dezvoltare a agriculturii, perspectivă amplă a felului cum se va înfăţişa viaţa noastră a tuturor într-un viitor care începe să fie atît de apropiat încît înseamnă prezentul nostru concret şi imediat. Document fundamental consemnînd întărirea economiei naţionale şi permanenta creştere a nivelului de trai al poporului, raportul primului secretar al partidului mobilizează pe fiecare om al muncii, stîrneşte noi elanuri în bătălia pentru realizarea planului de şase ani. Cifrele raportului sînt prin ele înşile îndemnuri şi o continuă invitaţie la stimularea rezervelor de talent şi de hărnicie. In anul 1960, a arătat tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, planul a fost îndeplinit şi depăşit, iar primele cinci luni ale anului în curs prezintă un bilanţ excedentar. In termeni tehnici realitatea se consemnează la procente : producţia industrială a crescut faţă de perioada corespunzătoare a anului trecut cu şaptesprezece la sută. Cifra are însă şi un echivalent , al atîtor energii morale pe care un asemenea spor îl implică, al atîtor elanuri creatoare, al unor multiple iniţiative stîrnite, întrecere plurală cum numai o socialistă întrecere poate isca. Aceleaşi biruinţe se înscriu pe frontul construcţiei la sate. Nu este deloc simplu să enumeri fie şi în rezumat rezultatele obţinute, dar nu putem să nu consemnăm cîteva concluzii subliniate de raport ca tot atîtea victorii : sectorul socialist s-a consolidat, nivelul tehnic al agriculturii creşte necontenit, nivelul material şi cultural al ţărănimii noastre cunoaşte o curbă constant ascendentă, înscrisă în statistici şi în obrajii oamenilor. Un călător străin, înarmat cu un aparat fotografic ne-a reprezentat înaintea ultimului război mondial într-un cotidian francez prin cîteva fotografii : o baltă paludică, pîntecele umflat de apă al unor copii famelici și un chip de pelagros menit să stîrnească nobile compătimiri. Un obiectiv fotografic, realmente proiectiv, va surprinde astăzi o altă realitate izvorîtă dintr-o structură revoluţionară, exprimată din nou în procente : la începutul lunii iunie a anului acesta 85,3 la sută din suprafaţa arabilă a ţării aparţine agriculturii socialiste. Procentul certifică un sentiment al încrederii depline a maselor ţărăneşti în politica partidului, adeziune devotată ce face posibilă realizarea, chiar mai devreme, a sarcinii trasată de Congres cu privire la încheierea procesului de colectivizare a agriculturii în ţara noastră, act de o deosebită însemnătate istorică. „încheierea colectivizării agriculturii, se arată în Raportul tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej, va schimba întreaga viaţă a satului, modul de organizare a agriculturii, va determina un puternic avînt al forţelor de producţie la sate, creşterea producţiei agricole, continua îmbunătăţire a nivelului de trai al oamenilor muncii, întă rirea economiei socialiste, va ridica pe o treaptă superioară alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănime. Acesta va fi un eveniment de însemnătate hotărîtoare pentru desăvîrşirea construcţiei socialismului în ţara noastră“. Perspectiva deschisă de raport se vădeşte pe drept cuvînt vastă şi Aurel BARANGA (Continuare in pag. 5) Intr-o pauză a consfătuirii, acad. Tudor Arghezi, Baruţu T. Tank. — de la stînga la dreapta: Alexandr Iaşin, Viktor Bokov, Alexandr Dementiev, Arghezi, acad. Zaharia Stancu, acad.. Mihai Beniuc, Margarita Aligher și Maxim PROLETARI DE TOATE ȚĂRILE, UNITI VA 1 GAZETA LITERARA Anul VIII nr. 28 (382) joi 6 iulie 1961 ORBAN SRPTRMVIAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN R P R 8 paaini, 50 bani O nouă manifestare a prieteniei rcsmmo-sovietice CONSFĂTUIRE DESPRE POEZIE poezie Probleme actuale şi actualitate ale liricii sovietice — Referat prezentat de tovarăşul Mihai Beniuc, prim-secretar al Uniunii Scriitorilor din R. P. R. — Referat prezentat de tovarăşul Alexandr Dementiev, conducătorul delegaţiei de scriitori sovietici p oezia noastră din ultimii 10—15 ani (propriu-zis de la Eliberare) se caracterizează prin poziţia comună a poeţilor faţă de realitate. Aceasta este noul indiscutabil cîştigat, devenit bun colectiv al frontului poeziei, de la generaţiile mai vechi, în frunte cu Tudor Arghezi, răzbătînd din regimul exploatării şi înrobirii omului, pînă la cei ce debutează în paginile revistei „Luceafărul“, bunăoară. Luarea de poziţie este rezultatul nemijlocit al îndrumării de partid, îndrumarea i-a ajutat pe poeţi să-şi orienteze creaţia spre realitate, spre actualizarea a tot ceea ce este important în trecut şi mai ales spre temele de actualitate. Aceasta presupune pregătire ideologică marxistleninistă , presupune continua îmbogăţire a realismului socialist ca drum ce duce la creaţii artistice specifice timpului nostru ; presupune, în afară de cunoaşterea propriilor căi ale poeziei poporului nostru şi poeţilor ei fruntaşi, împreună cu propriile noastre tradiţii revoluţionare în literatură, cunoaşterea succeselor pe care le-a determinat în toate domeniile vieţii, inclusiv în literatură, Marea Revoluţie din Octombrie 1917. Dar hotărîtoare pentru înnoirea poeziei noastre a fost transformarea socialistă a mediului ambiant, sub îndrumarea partidului, zi de zi, în fiecare sector al vieţii, cu omul muncii în centru, el însuşi schimbîndu-se necontenit, conştient de puterea sa eliberată în ansamblul forţelor sociale şi de finalitatea eforturilor sale, menite să-i asigure şi prezentul şi viitorul. In această neîntreruptă dinamică revoluţionară, cu mişcări prevăzute, cu obiective determinate, planificate, cu rapida înnoire şi împrospătare a peisajului fizic al ţării şi psihic al omului, pe coordonate naţionale şi internaţionale de o grandoare istorică unică, dar şi de primejdii ce se cer prevenite prin lupta unită şi puterea fără seamăn a familiei popoarelor socialiste în frunte cu ţara lui Lenin, poetul se vede pus în situaţia unei strădanii continui şi sporite de a găsi întruchipare artistică, oglindire adecvată pentru o lume cum n-a mai fost vreodată şi pentru un om ce renaşte încrezător în sine şi în lumea ce se clădeşte. Aceasta o vede nu numai poetul de la noi, fie tînăr sau bătrîn, ci şi scriitorul din Apus, care nu e total îmbîcsit de uleiurile descompuse ale maşinăriei ideologiei burgheze scrîşnind din toate articulaţiile. Bătrînul François Mauriac, catolic practicant, urît însă de moarte de mercenarii reacţiunii, spunea, nu de mult, într-un articol dintr-o gazetă literară care nici ea nu se laudă a fi de stînga : „Acelora care asigură că stînga nu există, că conceptul de stînga nu corespunde cu nimic real, trebuie să li se aducă aminte că oamenii de stînga se recunosc după aceasta : ei se adună în jurul credinţei în om, şi că această credinţă stă la temeiul înţelepciunii politice“. Da, noi avem această credinţă pasională în om, bazată pe ştiinţă şi pe fapte, credinţa în omul eliberat de servituţile capitalismului, în omul creator al tuturor bunurilor vieţii, de care el trebuie să se bucure pe deplin. In aceasta constă omenia literaturii noastre, capacitatea ei de pătrundere în inima maselor, contrar dezumanizării caracteristice literaturii decadente burgheze, care tinde să scurteze raza de acţiune a operei literare, prin ruperea scriitorului de popor şi de ideile şi de realităţile mari ale timpului. Poetul nostru, angajat în coordonatele timpului său, trăieşte într-o sferă mai largă decît dimensiunile reduse ale individului, decît orice îngustimi ale individualismului său, iar razele luminoase emanate din opera sa, străbătută de simţămintele majore ale omului contemporan şi de ideile şi idealurile mari ale umanităţii, sunt incomensurabil mai lungi decît umbra sa. Ele se proiectează spaţial în arena internaţională, iar temporal înspre viitor. Prin aceasta, actualitatea devine poezie, iar poetul devine actual. Nici nu ne putem închipui un poet mare în afara actualităţii, fie deasupra, fie dedesubt ori alăturea, ci numai în mijlocul ei. Homer, Horaţiu, Dante, Villon, Goethe, Puşkin, nu pot fi înţeleşi altfel decît ca expresie majoră, în termenii poeziei, a lumii în care au trăit şi pe care au imortalizat-o la modul artei. Tocmai la o asemenea atitudine a scriitorului faţă de lumea înconjurătoare, într-un cuvînt faţă de actualitate, se referă raportul prezentat de tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej la Congresul al lll-lea al P.M.R. atunci cînd arată că pentru făurirea unor opere „la nivelul înaltelor exigenţe artistice şi ideologice ale partidului şi poporului se cere, îndeosebi, cunoaşterea aprofundată a realităţilor, studierea lor îndelungată, contactul viu, permanent al artistului cu oamenii muncii — viitori eroi ai operelor sale“. Dar poziţia poetului, luată în sine, nu constituie încă un fenomen poetic, cu atît mai mult cu cît pe aceeaşi poziţie se găsesc nu numai alţi poeţi ci, cum este cazul la noi, masele populare însufleţite de partid în construirea şi desăvîrşirea socialismului. Numai cînd poetul liric îşi proiectează pe pînza de mătase, cusută cu aur a operei sale, personalitatea, sîntetizînd năzuinţe, visuri şi elanuri ce-l depăşesc (căci nu există o coincidenţă şi o acoperire desăvîrşită între personalitatea poetului ca atare şi persoana sa psiho-fizică) ; numai cînd poetul epic conturează în creaţia sa şi dă viaţă unor personaje vii şi tipice, izvorâte din experienţa sa multiplă cu oamenii, putem vorbi de poezie, cu conţinut real, în formă grăitoare, poziţia rămînînd înscrisă în operă ca marca fabricii pe produsele de înaltă calitate. In împărţirea poeziei în lirică şi epică este, însă, destul de arbitrar, destulă birocraţie didacticistă. Starea de agregaţie în artă ajunge mai rar la cea a apei, odată ocean stăpînit de gheţuri eterne, altădată uriaş diluviu în revărsare, iar altădată vălmăşaguri de nouri încărcaţi cu furtună. Straturile poeziei, cu imagini pline de sensuri, cu melodiozitatea izvoarelor cercetate de lună, sunt mai amestecate. Romanul în versuri „Evghenii Oneghin“ e o suită de minunate sonete iambice pe urzeala unor episoade romantice . Maiakovski nu-i mai el însuşi cînd vorbeşte despre aventura sa cu soarele decît atunci cînd înfăţişează pe turnătorul Ivan Kosîrev bucurîndu-se de noua sa locuinţă . Eminescu e la fel de liric în „O, mamă, dulce mamă...“ ca şi în zugrăvirea fetei din „Călin“, după prima ei noapte petrecută în tavă(Continuare în pag. 2) , primul rînd vă rog să-mi permiteţi să transmit din partea delegaţiei de scriitori sovietici, din partea conducerii scriitorilor sovietici, din partea tuturor scriitorilor sovietici, cel mai călduros şi prietenesc valut poeţilor romîni, tuturor scriitorilor din Republica Populară Romînă şi tuturor celor prezenţi în această sală. După cum se ştie, în ultimii ani, ţara noastră a obţinut noi şi noi realizări de mare însemnătate atît în domeniul economic, în cel socialpolitic cit şi în domeniul ştiinţei şi culturii. Datorită ajutorului mare pe care l-a acordat şi-l acordă scriitorilor Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, au fost înregistrate succese însemnate şi în domeniul literaturii. Cred că nu greşesc dacă spun că literatura sovietică se găseşte acum într-o perioadă de avînt şi că ultimii cîţiva ani marchează începutul unei noi etape în istoria literaturii sovietice. Etapa aceasta se caracterizează prin aceea că literatura noastră a început să pună şi să rezolve cu mai multă iniţiativă, într-un mod tot mai creator problemele vieţii, a început să oglindească mai adînc, mai multilateral realităţile contemporane din Uniunea Sovietică. Anumite tendinţe care un timp s-au manifestat la periferia literaturii, cum ar fi de pildă, tendinţa spre prezentarea ilustrativă a noului, spre descriptivism sau spre declarativism, tendinţa de a zugrăvi uneori realitatea într-o formă înfrumuseţată, sau dimpotrivă de a o prezenta în culori negre, — toate acestea aparţin acum trecutului. La început, la modul cel mai pregnant, etapa nouă în dezvoltarea literaturii s-a concretizat în ceea ce s-ar putea numi „reportaj literar“ cu probleme (Ovecikin, Tendreakov, Kalinin). Apoi a început să se concretizeze atît în proza artistică propriu-zisă, cît și în poezie. • Vorbind despre proză şi poezie am în vedere, în primul rînd, lucrări ca „Soarta unui om“ şi volumul II din „Pămînt desţelenit“ de Solohov, „Pădurea rusească“ de Leonov, poemul „Din depărtare în depărtare“ de Tvardovski şi alte volume foarte bune apărute în ultimul timp. In legătură cu aceste fapte trebuie subliniat că întărirea iniţiativei literare, cît şi amplificarea capacităţii ei de a ridica probleme, înfrîngerea tendinţelor spre ilustrare şi spre descriptivism, toate acestea au început să se simtă nu numai în ceea ce priveşte îmbogăţirea conţinutului dar şi în îmbogăţirea formelor artistice ale literaturii. In primul rînd aparţin trecutului anumite şabloane care au existat în literatură, în realizarea „romanului colhoznic“ sau a „romanului de producţie” sau a „poemului colhoznic“, adică au dispărut operele literare care se scriu nu la cererea vieţii, nu la cererea arzătoare a sufletului scriitorului, ci pe baza unor şabloane, pe baza unor canoane care au avut la un moment dat o anumită circulaţie în literatură. Tvardovski în ultimul său poem a criticat destul de aspru asemenea opere în serie. Intr-un roman cuprinse-s toate: Metode noi de zidărit, Adjunctul cu înapoiare Şi vechi deprinderi, negreşit. Un preşedinte care creşte, Stăpîn pe gîndurile lui; Nici moşul hîtru nu lipseşte, Pe drumul comunismului. Pe urmă El şi Ea, se-arată, Fruntaşii fabricei devin. Motoru-i pus în funcţiune Şi treburile merg din plin. Ca o consecinţă a înnoirii conţinutului au început să apară, după cum spuneam, şi forme artistice cu totul noi. De pildă, din punct de vedere al clasificărilor încetăţenite în domeniul genurilor literare, nu prea e clar unde ar trebui să fie încadrate asemenea opere, ca de pildă „Din depărtare în depărtare“ a lui Tvardovski sau „Stele de zi" de Olga Bergolt. Ce este „Din depărtare în depărtare”? Este un poem ? Nu ştiu. Ce este „Stele de zi“ ? O povestire ? Nu ştiu. De altfel scriitorii înşişi se feresc să facă o asemenea precizare. Tvardovski s-a ferit să denumească lucrarea sa poem. Nu ştiu cum să le clasific, dar sunt nişte lucrări literare foarte bune şi mai ales deosebit de originale. De asemeni, unor lucrări cum sunt „Cartea gheţurilor“ de Smaul sau „O picătură de rouă“ şi „Cărăruile provinciale“ de Solouhin — din punctul de vedere al împărţirilor tradiţionale nu li se pot găsi încadrări potrivite. Poate că are loc un anumit proces de contopire a liricului cu epicul în literatură, poate că are loc un proces de încadrare mai organică a elementului filozofic în creaţia literară. Ceea ce mi se pare esenţial este că scriitorii găsesc nişte rezolvări artistice foarte îndrăzneţe şi foarte bune, care bucură mai ales prin noutatea şi adîncimea lor. Cînd un scriitor talentat are ce spune, el găseşte totdeauna şi cum trebuie să spună. Fără îndoială nu fără greutate, nu fără căutări cîteodată chinuitoare, dar un scriitor talentat totdeauna găseşte modalitatea de expresie potrivită. Conţinutul operei întotdeauna se varsă pînă la urmă în forma sa. Vorbind despre anumite procese esenţiale care au loc în literatura sovietică, vreau să atrag atenţia dvs. asupra a încă două împrejurări. In primul rînd, are loc o dezvoltare ascendentă, foarte puternică, furtunoasă, nu numai a literaturii ruse, dar şi a tuturor literaturilor surori de pe cuprinsul Uniunii Sovietice. Acest lucru îl dovedeşte şi numele scriitorilor care au fost nu de mult distinşi cu Premiul Lenin. In rîndurile lor se numără, în afară de scriitori ruşi, şi scriitori aparţinînd altor naţionalităţi, cum ar fi ucraineanul Maxim Rîlski şi estonianul Smuul, tadjikul Mirzo Tursun-Zade, tătarul Musa Djalil, precum şi mult regretatul prozator kazah Muhtar Avezov, plecat atît de năpraznic dintre noi. Vreau să arăt pe ce se întemeiază cuvintele mele. De exemplu, Kazahstanul, înainte de revoluţie, a fost un ţinut aproape în întregime analfabet, un ţinut de nomazi. In vechiul Kazahstan nu exista nici un fel de proză artistică, existau numai începuturi de poezie, care aproape că nu se desprinseseră încă din tulpina folclorică. Astăzi literatura kazahstană numără scriitori recunoscuţi în întreaga Uniune Sovietică. Muhtar Anezov nu este singurul prozator kazah pe care îl cunoaşte aproape fiecare cititor sovietic. Opera unor scriitori ca Sabit Mukhanov, Mustasin Mustepov se bucură astăzi de o largă răspîndire printre cititorii Uniunii Sovietice. O a doua împrejurare caracteristică etapei în care se găseşte în prezent literatura sovietică, este puternica creştere a literaturii „locale“, care se creează în regiunile şiţinuturile din cele mai îndepărtate colţuri ale Uniunii Sovietice. In susţinerea celor spuse am să evoc o călătorie pe care am făcut-o nu de mult în Extremul Orient. Am fost în oraşul Habarovsk. Acolo locuieşte şi lucrează una din poetele cele mai talentate, după părerea mea, a generaţiei tinere — Rimma Kazakova. Intr-un alt oraş, la Blagoveşcensk locuieşte şi lucrează încă un poet tînăr pe care îl consider printre cei mai interesanţi — Zavarniuk, într-un al treilea oraş şi mai îndepărtat, Magadan, locuieşte Vladimir Sergheev, căruia i-a apărut recent o carte deosebit de valoroasă. Din faptele enumerate se poate presupune că viitorul literaturii va fi decis nu numai de poeţii capitalei, ci şi de acei poeţi care lucrează astăzi în oraşe îndepărtate ale Uniunii Sovietice. In sprijinul afirmaţiei referitoare la creşterea literaturii sovietice pe plan local aduc şi următorul fapt : Astăzi apar în multe oraşe mari reviste literare lunare de prestigiu, cum ar fi revistele „Ural“ la Sverdlovsk, „Don“ la Rostov, „Avînt“ la Voronej, „Extremul Orient“ la Habarovsk. Tot ce am spus privitor la literatură în general, este valabil în mod special şi pentru poezie, lucru firesc pentru că în frontul viu al literaturii este foarte greu să izolezi numai poezia sau numai proza. Şi poezia sovietică se găseşte în avînt, lucrul acesta este pentru mine foarte clar. (Continuare in pag. 3) Schimburile culturale dintre Uniunea Sovietică şi Republica Populară Romină au trecut de mult dincolo de stadiul unei cunoaşteri şi informări reciproce, spre o colaborare efectivă şi eficace, tovărăşească. Un asemenea caracter l-au avut in cadrul convenţiei culturale dintre Uniunea scriitorilor sovietici şi Uniunea scriitorilor din R.P.R. lucrările care s-au desfăşurat timp de trei zile, la Bucureşti, la Casa Scriitorilor, pe tema „Poezia şi contemporaneitatea", — lucrări la care a participat o delegație de scriitori sovietici, laolaltă cu poeţii din ţara noastră. S-au ridicat, s-au dezbătut şi s-au lămurit o seamă de probleme comune asupra poeziei in general şi asupra celei contemporane in special. Nimeni nu a putut sa prevadă multiplicitatea şi varietatea problemelor ridicate cu toate că tema însăşi pusese poeţilor, în decursul ultimilor ani, o serie de întrebări, la care nu era de ajuns un răspuns personal dedus dintr-o singură experienţă. Fiind de clarificat un drum pe care îl facem cu toţii împreună, purtînd acelaşi mesaj spre aceeaşi ţintă, s-au exprimat un număr impresionant de opinii, fiecare vorbitor aducind in discuţie nu doar o experienţă ci o adevărată „ars poetica“. Prin aceasta, tovarăşii sovietici au avut prilejul să ne cunoască mai bine, nu numai în ceea ce am scris şi s-a tradus în limbyi rusă, dar şi in ceea ce gîndim şi năzuim. Dar mai ales ne-am cunoscut personal ; ne-am vorbit de la om la om, prieteneşte, deschis, asupra unor probleme care ţin de preocupările noastre cele mai dragi şi mai esenţiale. Am avut timpul să ne simţim astfel într-un climat comun, acel al poeziei, care înseamnă universul nostru. Şi-au pronunţat preferinţele artistice poeţii mai virstnici legaţi de tradiţiile milenare ale versului clasic şi tineri poeţi care şi-au revendicat cu tărie o deplină noutate in stil, pentru ca elanurile lor, pe măsura timpului eroic de astăzi, să nu fie intru nimic stingherite. Fiecare a adus argumentele corespunzătoare. Dar cu toate că măiestria a fost unanim salutată ca o condiţie structurală a poeziei, datele şi coordonatele ei au fost căutate mai mult în calităţile de fond decit innovaţiile dubioase şi recidiviste de formă „pură". Cu un cuvînt, au dominat în discuţii, problemele majore ale poeziei şi, în primul rind, esenţa temei propuse : „Poezie şi contemporaneitate, poezie şi actualitate". Acceptarea acestei concepţii despre poezie, despre materia ei primă, înseamnă consacrarea unei întregi şi mai vechi atitudini active, revoluţionare , curăţarea poeziei de cunoscuta şi stereotipa sentimentalitate facilă, de ideea demobilizatoare că melancolia ar fi substanţa firească a poeziei, promovarea unui nou romantism, romantismul revoluţionar, a unei viziuni luminoase a viitorului, pătrunsă de bucurie, de optimism. Viaţa, triumful ei şi nu ideea morţii dau putere şi avînt poeziei noastre, care e cint, şi cîntul e act de bucurie. Vorbitorii au fost de acord că vrotiţa actuală a omului socialist formează substanţa poeziei , că nu există sector de viaţă străin acesteia. Legarea actualităţii de poezie i-a îmbogăţit acesteia conţinutul cu toate frumuseţile vieţii, cu toată comoara sufletească, etică, a omului nou, cu toate aspectele minunate ale faptelor sale care au întrecut toate înălţimile şi ingeniozităţile unei pure imaginaţii orbcit , de inventive. Actualitatea dă poeziei o nouă sursă de emoţii, mai directe, mai puternice, mai legate de preocupările celor cărora poezia se adresează. Discuţiile au pus în lumină, in prim plan, caracterul cetăţenesc al poeziei, — participarea ei la întreaga operă pe care o făureşte poporul călăuzit de partidul său pe drumul socialismului, al comunismului. Au marcat mersul poeziei pe pămînt, in mijlocul vieţii şi al oamenilor, ca participantă la tot ce se intimplă, nu ca o solie celestă, în chip de fantoimă incoloră şi ireală. S-a subliniat, cu drept cuvînt, urriaşa diversitate de forme pe care îi generează, necesitatea de a răspunde chemărilor actualităţii, de a da glas diversităţii aspectelor vieţii noi. Poezia realist-socialistă nu are deci cum intra în impasul unei formule, al unui canon emanat dintr-o artă poetică, limitată de orizontul individualist. Pe solul concepţiei despre lume proprie clasei muncitoare personalitatea poetului, specificul său, eul sau, cu structura, înclinaţiile, sensibilitatea şi puterea sa de expresie proprie, dau tonalitatea şi stilul. Dar stilul este un reflex, o transfigurare originală a realităţii, a temelor actuale ce i-au lovit, i-au impresionat sensibilitatea, şi nu va însemna niciodată expresia hipertrofică a eului, sau a procesului maladiv de a se preocupa exclusiv de sine ca de unicul subiect interesant din univers. Poezia nu se poate mărgini la cultul tiranic al eului. Ea este imaginea lumii exterioare filtrată doar prin acel „eu“, ce nu trebuie să se reverse acoperind totul ci să se supună comandamentelor societăţii în mod conştient, deschis şi partinic. Poezia, ocupindu-se de actualitate, — va fi prin aceasta cetăţenească. Nimeni nu poate fi azi poet, nu se poate numi astfel, fără a vibra, fără a se pasiona de destinul omului, fără a lupta pentru transformarea vieţii şi a societăţii. Dar sînt greu de semnalat in cîteva pagini fie şi tezele ■ cele mai importante asupra cărora participanţii au căzut de acord. Publicarea dezbaterilor va constitui, de aceea, pentru cei interesaţi, un material de mare folos. Am voit aci să semnalez doar unele din ele, care constituie osatura creaţiei noastre poetice, şi mai presus de toate, tezele care confirmă fecunditatea poeziei solidare cu prezentul socialist. 4 Discuţiile care au avut loc vor apropia şi mai mult nu numai pe poeţi dintre ei, pentru a putea da laolaltă o imagine cît mai completă a realităţii, dar şi pe poeţi de cititori, făuritorii acestei măreţe, realităţi. , ■ ■ Demostene BOTEZ Convorbiri prieteneşti Tăierea otelului la cald Foto: At. CARTO JAM IN ACEST NUMĂR: Din lirica sovietică - poezii de Margarita Aligher, Viktor Bokov, Alexandr laşin, Berdi Kerbabaev, Piotr Kuzangai, Alexandr Prokofiev, Maxim Rîlski, Vladimir Solouhin, Maxim Tank, Andrei Voznesenski - (Rag. 3 ji 31 • Noapte - schiţă de Nicolae Velea (pag. 4) • Cît mai e timp - poem de Dimos Rendis (pag. 5) • Permanenţele Contemporanului de Savin Bratu (pag. 6) • Arta şi capitalismul (II) de Ion lanosi (pag. 7]