Gazeta literară, iulie-decembrie 1961 (Anul 8, nr. 28-53)
1961-07-06 / nr. 28
GAZETA LITERARA CONSFAT'jjlfje şi actualitate Poezie (Urmare din pag. 1) făşia „zburătorului cu negre plete“ pe care-l roagă, vorbind, singură, că vie s-o fure. îmbinarea liricului cu epicul este un mod de înnoire continuă a poeziei contemporane. De altfel, realismul socialist, care este calea de apropiere a scriitorilor noştri de opera artistică, este prin excelenţă inovator, pentru că se întemeiază teoretic pe ideologia marxist-leninistă, caracterizată în dezvoltarea ei istorică creatoare prin spirit revoluţionar, prin respectarea adevărului ştiinţific şi slujirii cauzei oamenilor muncii pe plan naţional şi internaţional. Aceasta e filozofia şi etica ce stă la baza creaţiei noastre artistice. Diametrul opus dinamismului artei noastre realist-sociatiste este conformismul care înseamnă supunerea oarbă la norme stabilite, de tip ecleziastic, canonizate de uzanţele şi obligaţiile impuse de clasele dominante. Conformism in Anglia înseamnă pur şi simplu subordonarea la normele bisericii anglicane. Deci conformistul în sens mai general, este omul cu frica lui dumnezeu, omul regulelor consacrate, omul ce nu admite să fie pusă în discuţie rînduiala societăţii in care trăieşte. Poporul nostru nu numai că a pus în discufie rînduiala societăţii burgheze şi moşiereşti romîneşti, ci a şi răsturnat-o. Sintem acum din plin in faza desăvîrşirii socialismului în vederea trecerii spre comunism. Aşa că la noi nu conformismul este regula vieţii, ci lupta cu vechiul pentru descoperirea şi construirea noului în direcţii şi în orice sector social, economic şi cultural. A ni se atribui nouă că sintem conformişti este de-a dreptul ridicol, cînd în permanenţă sîntem însufleţiţi de un efort de depăşire, în sensul legilor istorice, a vechiului, de cercetare dialectică a realităţii, de sesizare a noului în actualitate şi de reflectare a lui în artă prin mijloacele, prin modalităţile cele mai adecvate. Noi sîntem în căutarea de forme cit mai populare, cit mai expresive, capabile de o cît mai mare comunicativitate, pentru o abundenţă de conţinuturi ale vieţii noi, rezultate din descătuşarea unor forţe umane ce au stat secole sub apăsare şi în tenebre. La noi conformist este cine trage îndărăt la un trecut mort sau destinat descopunerii, nu cine caută noul şi smulge trecutului tot ceea ce mai este viabil (căci facem şi aceasta), pentru a găsi cele mai variate modalităţi artistice pentru bogăţia viaţii. Faptele istorice, cu eroicii oameni noi în luptă pe viaţă şi pe moarte cu vechiul, se cer exprimate în creaţia noastră artistică la un mod personal, cu un stil propriu, după înclinaţii individuale, dar fără a nesocoti pe cei cărora ne adresăm şi care n-au nevoie de micile noastre deziluzii individuale şi individualiste, de mici sau mari tendinţe şi socoteli micburgheze, de spiritul de castă care se mai manifestă — trebuie s-o recunoaştem — la unii autori şi artişti. Căci arta luptînd să sustragă vremelniciei tot ceea ce este măreţ in viaţa omenească, punind pe faptele oamenilor şi pe lupta lor pecetea nemuririi, combate timpul, îi fură timpului din substanță, îl expropriază, împiedicîndu-1 să inunde cu uitarea peste ceea ce merită să trăiască In conştiinţa oamenilor. Iar timpul este infinit, printre propileele lui in continuă construcţie se găsesc încă multe socluri şi postamente neocupate, pe treptele suitoare către viitor. Conformismul trebuie căutat de exemplu în pesimismul aservit filozofiei burgheze a existenţialiştilor („tot ce am face este zădarnic“, zic ei, spre deosebire de noi), în sterilele orbecăieli avangardiste, dezumanizante, ermetizante şi pînă la urmă integral subjugate lumii capitaliste. Căci societatea burgheză îngăduie artistului orice fel de ghiduşii şi giumbuşlucuri, cu condiţia să nu afirme şi să nu susţină adevărurile lumii comuniste. In orice caz, aceia care încearcă s-o facă nu sunt favoriţii ei. Referindu-se la avangardismul unor opere literare franceze ce par a aduce un conţinut antiburghez, o revistă englezească arată că „forma normală de dezvoltare a elementului burghez pare a fi asimilarea elementului antiburghez, cîteodată foarte repede. Explicaţia stă, fără îndoială, în faptul că antiburghezismul francez este el însuşi un fenomen burghez; forţa culturală propulsoare în ţară nu este dintre o clasă şi alta, ci împărţirea înăuntrul ei a clasei dominante". (The Times Literary Supplement, 29. IV. 1961). Cronicarul englez are in bună măsură dreptate, dar trece sub tăcere următoarele fapte: 1. Burghezia, în toate ţările unde-i la putere, susţine şi admite numai acele antiburghezisme care sunt compatibile cu apetiturile ei de clasă dominantă şi combate tot ceea ce i-ar leza interesele, şi 2. în Franţa, ca şi în toate ţările capitaliste, dacă în problemele culturale în cea mai mare măsură decide clasa dominantă, există totuși clasa muncitoare, în plină luptă, aspirină ca odată cu eliberarea ei de sub jugul exploatării economice să ajungă să-și satisfacă și setea sa culturală multiseculară. De reținut este din citatul de mai sus că burghezia admite orice ism, atunci cînd îi convine, afară de comunism, care nu-i convine niciodată. Iată de ce nu place nici realismul socialist. Cred, însă, că șamanii lumii burgheze jubilează cînd, bunăoară, un poet de faima lui T. S. Eliot se arată tulburat de faptul că în noua traducere a Bibliei in limba engleză se spune girl pentru virgin (fată pentru fecioară), căci, dragă doamne, astfel de tălmăciri pot da naştere la sfadă teologică privind concepţia imaculată, iar pe poet îl mai tulbură şi din punct de vedere al poeziei vechilor texte, care pierd prin noua traducere. Ar vrea, desigur, adversarii noştri ca toţi poeţii din lume să discute eventual erezia lui Arie, să se certe pentru conjuncţia que din filio que, să li se încurce limbile ca la turnul Babei, să fie experimentalişti, abstracţionişti, ermetici, orice, numai să nu vorbească în versurile lor de lupta de clasă, de forţa comunismului, de necesitatea combaterii războiului şi de schimbările inevitabile ce le aduce istoria spitaliste ? Pe cine deranjează ideea înfrăţirii între popoare? Cui îi dăunează concepţia consecvent ştiinţifică despre lume şi societate, bazată pe fapte, pe realităţi istorice verificate? Oare maselor populare, oamenilor muncii, creatorilor tuturor bunurilor materiale şi culturale ? In nici o publicaţietipic burgheză nu ai să găseşti o expunere onestă şi obiectivă asupra comunismului, asupra lui Marx ori Lenin. Combaterea comunismului se face exclusiv pe bază de minciuni. Cît despre literatura promovată cu predilecţie de editurile burgheze, cum sunt cărţile unor hitlerişti ca Virgil Gheorghiu şi a tot felul de foşti agenţi fascişti care s-au retras din România odată cu armatele fugărite și înfrînte ale lui Hitler sau nu s-au mai întors din serviciile în care-i trimisese Antonescu, dictatorul fascist, ele dovedesc ce fel de libertate se promovează acolo. Dar să trecem la poezie. Indiscutabil, Tudor Arghezi este cel mai mare poet în viaţă din Rominia şi nu de ieri, de alaltăieri. Putea să stea retras la vîrsta sa înaintată. Dar el se află în primele linii ale vieţii noastre literare, cu o vervă,, cu o strălucire mai puternică decît oricînd. Să cităm aceste versuri din volumul „Cîrtare Omului“ : O NOAPTE OARBA Oare e o pură întîmplare că in lumea capitalistă o mediocritate literară fugită din Rominia, un fascist notoriu însă, cum este Vintilă Horia, a stîrnit atîta scandal cu al său: „Dumnezeu s-a născut în exil“, falsificînd faptele istorice într-un mod nepermis și tinîndu-se ca creaţie la nivelul platitudinii desăvîrşite ? Parafrazarea de către iVintilă Horia a unor autori ca Tacit poate conta eventual pentru premiul Goncourt, zice un recenzent englez, dar însuşirea reală a cărţii este că prin ea avem in fine o lucrare pe deplin agasantă. Este limpede că nu conformismul, ci non-conformismul nostru îi irită pe adversarii noştri, non-conformismul nostru faţă de ideologia în putrefacţie a lumii burgheze, neîmpăcata noastră luptă împotriva vechiului, activa noastră combativitate pentru nou, pentru o lume dreaptă, scutită de exploatarea omului de către om Şi în literatură, linia despărţitoare este a intereselor de clasă. Congresul al Ill-lea al Partidului a lămurit doar că ,activitatea ideologică, munca de lichidare a înrîuririlor burgheze din conştiinţa oamenilor este ţărimul principal al luptei de clasă, a luptei între vechi şi nou“. Pe cine supără ideologia noastră comunistă, care cere ca omul să fie absolvit deservituţile exploatării ca A FOST Astfel de poeme, mărgăritare dintr-o salbă toată din nestemate, unele mai frumoase ca altele, ca şi cele din cartea intitulată „1907“, dacă ar fi vrut să publice în trecut Arghezi, nu i s-ar fi îngăduit. Posibilitatea de a exprima ceea ce gîndesc au simţt-o în zilele noastre din plin şi alţi poeţi care înainte de Eliberare vorbeau cu căluşul în gură sau tăceau. Iar la contingentul compus din cele mai bune torţe ale poeziei române s-au adăugat talente noi, poeţi tineri, care au deschis ochii miraţi într-o lume a marilor construcţii. Despre iadul prin care am trecut noi, ei ştiu prea puţin, vag, din amintirile, primei copilării, ori cîte ceva din ceea ce ne povestim noi, şi aproape că nu le vine să creadă. Esenţialul este, însă, că poeţii noştri, chiar dacă nu totdeauna destui, totuşi trăiesc în mijlocul actualităţii. Iar dacă cei bătrini înţeleg mai bine acest lucru, cei tineri îl fac mai bine, desigur, cu toate stîngăciile inerente tinereţii în ceea ce priveşte mînuirea dificilului material al cuvintelor pentru a turna în el magma vie a faptelor de viaţă. Cuvîntul nu este cărămidă în şase fete care permit un număr limitat de variante în ceea ce priveşte aşezarea ei în construcţie. Cuvîntul are înţelesuri mai noi şi mai vechi, în afară de calităţile lui evocatoare de imagini, reprezentări şi îmbinări muzicale, se supune complexelor pravili de orânduire în frază, cu potenţialităţi variate după poziţia ocupată; are latenţe din caracterul de formulă generalizatoare şi sintetizantă; e mereu fecundat cu nuanţe şi suferă modificări în sensuri prin contactul cu mediul, deşi cîteodată forma sa exterioară rămine mii de ani aceeaşi ; are similitudini şi origini multiple care la cea mai mică atingere nouă cu realitatea sau cu însuşi sistemul verbal de exprimare trezeşte noi ecouri şi noi rezonanţe, dă noi configuraţii perceptive cu ticuri noi, îndeosebi contactul cu realitatea, cu viaţa actuală, cu oamenii vii în munca lor creatoare dă naştere la nenumărate, practic vorbind infinite, posibilităţi de exprimare, care nu numai trezesc întruchipări neaşteptate in zugrăvirea faptelor, fie datorită observaţiei directe, fie metaforismului caracteristic limbajului în general şi limbajului poetic în special, dar împing posibilităţile de a vedea ale omului, de a prevedea departe în viitor sau, retrospectiv, în trecut, prin transmiterea ideilor la modul afectiv, vehiculate de imagini şi armonii evocatoare. Căci o poezie fără idei, fără cuget, fără fiorul conştiinţei, rămîne o manifestare primară a stărilor de conştiinţă crepusculare infantile, tatonînd stîngaci, chiar dacă încîntător, clapele cunoaşterii prin legătura cu lucrurile. Poezia nu este un lucru uşor de definit, dovadă faptul că poeţii şi criticii încearcă mereu s-o redefinească. Totuşi fiecare simte că fără poezie realitatea noastră ar fi ca un păun fără coadă. Iar realitatea noastră socialistă atit de înstelată de fapte, nici nu ar putea fi concepută fără coada de păun a poeziei. Poezia e soarele nostru un eventaliu rotit deasupra culmii comunismului care se conturează în zorii de vis ai omenirii sau, dacă vreţi, prora cu rostrul de aur al zilei de mîine ce salută pe cei din azi, pe noi. Iar poeţii sunt faurii acestei poezii. Dar jocul este mult mai complicat decit să-l poţi prinde în paftalele unei imagini, oricit de poetice. Mobilitatea vieții noastre pe coordonatele ştiinţific stabile ale materialismului dialectic şi istoric, în care realul, dezvăluindu-i-se noi taine, depăşeşte adeseori fantasticul, fac să cîştige arta noastră în varietate, în multilaterală căutare, în multiplă realizare, alimentată mereu de substanţa proteică a faptelor. Actualitatea noastră socialistă reclamă numeroase moduri de reflectare artistică. Ea prezintă parţial o analogie cu Renaşterea, care a reînviat moduri artistice, forme de exprimare ale antichităţii, dindu-se însă un sens nou, prin conţinuturile cărora aceste forme, transfigurate, erau aplicate. Noi recurgem pentru a valorifica tot ceea ce este preţios în întruchiparea adecvată a noilor conţinuturi revoluţionare ale vieţii la tot ceea ce ne-au lăsat valoros, cum ar spune Lenin, cele cîteva milenii de cultură umană, la care adăugăm experienţa noastră inovatoare, tinzînd spre noua sinteză majoră a unei poezii epocale intr-o cultură a unei noi omeniri, conştientă de forţa ei creatoare, de rostul ei demiurgic în făurirea fericirii pe pămînt, o omenire optimistă in ceea ce priveşte destinul uman. In cuvîntarea rostită la conferinţa regională din Cluj a P.M.R., tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej a apreciat rezultatele valoroase obţinute prin contactul cu viaţa de mulţi scriitori şi artişti. In acelaşi timp, el a atras atenţia asupra necesităţii de a combate şi critica cu tărie ruptura de viaţă care se manifestă în creaţia unora dintre scriitori şi artişti, slaba reflectare a operei de construire a socialismului şi a eroilor acestei opere, tendinţele de refugiere in trecut sau într-o tematică îngustă, lipsită de semnele distinctive ale epocii pe care o trăim, neglijând conţinutul operei de artă de dragul unei pretinse originalităţi în formă. Partidul îi critică pe acei scriitori care fug de viaţă, de realitate, şi care nu vin în mijlocul oamenilor muncii şi nu se străduiesc să cunoască viaţa şi preocupările lor. Astfel de scriitori devin în mod inevitabil sterpi în activitatea lor; ei pot stîrni admiraţia ieftină a cîtorva snobi, dar poporul acela căruia trebuie să i se adreseze orice operă de artă veritabilă — îi respinge. Mărefia realismului socialist şi a îndrumării de partid constă tocmai în faptul că asigurindu-i fiecărui poet, ca şi fiecărui artist o poziţie solidă în ceea ce priveşte concepţia despre lume îl orientează spre viaţă, oferindu-i posibilitatea unei multilaterale şi profunde cunoaşteri. Lăsîndu-i să se dezvolte conform propriilenăzuinţi, îl ajută să se controleze în ascensiunea sa luminată de înaltele idealuri umanitare, pentru a se putea dezvolta din poporul său şi a se integra în armonia spre care tinde omenirea. Dacă luăm în Uniunea Sovietică bunăoară pe cîntăreţul revoluţiei, Vladimir Maiakovski, hiperbolic, vizionar, aforistic, patetic la modul subiectiv în cele mai obiective realizări ale sale, şi-l comparăm, să zicem, cu un maestru al cintecului ca Mihail Isakovski, nu mai puţin revoluţionar ca bază de pornire şi ca obiective, nici mai puţin comunicativ la modul său artistic; sau cu inventivul fabulist Mihaikov, sau cu aproape nemetaforicul Tvardovski, amintind limpezimile puşkiniene în exprimările sale precise, de un realism tăios pînă la identificarea imaginei poetice cu modelul ales din actualitate, dar înălţat la rangul cugetării poetice; sau cu atîţia alţi poeţi sovietici reprezentativi, care mi aduc pur şi simplu „tendinţe“ sau „stiluri“ personale, ci modalităţi de manifestare poetică deosebite, vom avea demonstraţia categorică a climatului prielnic oferit de realismul socialist şi de îndrumarea de partid pentru apariţia de talente numeroase şi variate, cum s-ar putea spune parafrazând pe poetul cel mai revoluţionar al timpului nostru. Pe Marcel Breslaşu, cu marea lui inventivitate fabulistică, cu surprizele verbale pline de spirit, prin care-şi comunică partinitatea despre cele mai variate teme, cine l-ar putea confunda bunăoară cu Maria Banuş, afectivă, sentimentală in atitudinile ei pentru pace, în poemele ei de dragoste, sau în cele despre trecut şi despre partid, totdeauna patetică, dar niciodată alunecînd în discursivitate? Eugen Jebeleanu înclină spre imaginea hiperbolică, dar o ţine în imn cu o severitate artistică sigură de sine. Cicerone Theodorescu condensează imaginile pînă la elipticism, răsună intelectul şi afectivitatea cititorului să se declanşeze prin efort personal. Dar cine-i poate cita pe toţi ? Şi ar merita foarte mulţi, căci un poet cu conştiinţă cetăţenească şi cu o viguroasă poezie directă cum este Dan Deştiu, cu puternică priză la cititor şi atacînd abatajul tematic totdeauna frontal nu poate să nu fie amintit. D. Botez, D. Corbea, Radu Boureanu, Ion Bănuţă, Mihu Dragomir, Victor Tulbure, Nina Cassian sunt nume care evocă armonii şi imagini poetice. Personalitatea poetică aparte a lui Baconsky sau efervescenţa lirică a lui Andriţoiu nu poate să nu intereseze, precum atrage gingăşia simirii Veronichii Porumbacu sau cîntecul bărbătesc al lui Frunză, răzbătând în inima maselor. O pleiadă de tineri: Nichita Stănescu, G. Tomozei, Leonida Neamţu, Ilie. Constantin, Cezar Baltag, Florena Albu şi alţii, venind după Tiberiu Utan, Aurel Rău, Ion Brad, Violeta Zamfirescu şi numeoşi reprezentativi poeţi maghiari din România ca Letay Lajos sau cei din generaţia mai veche, ca Horvath Imre, Szemlér Ferenc, Kiss Jenii, împreună cu confraţi germani ca Alfred Margul Sperber, dau poeziei noastre actuale înfăţişarea unui orizon înţesat de lumini strălucitoare şi multicolore. Ceea ce caracterizează în ansamblu creaţia poeţilor noştri este faptul că se inspiră din actualitate, spre a făuri opere cu un mesaj superior, mobilizator. In acelaşi timp, însă, în anii din urmă au fost supuse unei critici întemeiate unele fenomene negative, cum ar fi de pildă o anumită facilitate în tratarea temelor alese, înlocuirea frumuseţii reale prin asociaţii bizare sau uneori prin simpla banalitate, abandonarea elementelor de transfigurare poetică, printr-o emfatică simplificare, o simplitate pretenţioasă, manifestîndu-se uneori ca v°ita prozaizare a versului, o atitudine „constatativă* faţă de realităţile noi, tendinţa spre un descriptivism plat, neutral, intenţionat cotidian, acolo unde şi-ar avea locul măreţia şi sublimul. Sub îndrumarea atentă, a partidului au fost înfrînte în cea mai mare parte manifestările de evazionism, tendinţele izolate de a rupe poezia lirică de preocupările sociale, şi de-a o îndrepta spre o confuză problematică individualistă de naturi mic-burgheză. In ansamblu poezia noastră nouă e o poezie robustă, dinamică, izvorîtă din realitatea socialistă. Ea îşi datorează succesele şi faptului că nu s-a înstrăinat nicidecum de vatra poeziei noastre populare din care s-au înălţat tulpinile geniului unui Eminescu, Alecsandri, Coşbuc, vatră peste care se bolteşte puntea hmnoasă a marilor idei contemporane puse în mişcare de Revoluţia din Octombrie 1917. Fiecare fioare îşi are individualitatea ei şi nu seamănă una cu alta, din punct de vedere al expresiei poetice, cum nu seamănă floarea soarelui cu revănţica sau macul roşu cu nalba. De altfel, acest lucru e adevărat nu numai cu privire la poeţii sovietici sau la poeţii din România socialistă. Să luăm de exemplu pe Aragon şi Eluard, pe Pablo Neruda şi Nicolas Guillen, pe Brecht şi Weinert. Deosebirile dintre ei sunt radicale ca modalităţi de reflectare artistică ale aceloraşi realităţi actuale, dar comunismul în opera lor este înscris ca liniile în palmă. Johannes Becher a dat sonetului o nouă strălucire, Neruda versului liber o exuberanţă şi un patos unic, Guillen dezlănţuie magia descântecului popular, Eluard descătuşează parcă izvoarele poeziei, Aragon reînvie toate forţele poetice latente ale Franţei, de la Villon la Apollinaire, — şi din toţi vorbeşte spiritul leninist. Nimeni din ei nu e străin de Aurora de pe Neva, de suflul creaţiei lui Gorki, de avîntul revoluţionar al lui Maiakovski, de Stalingrad, de primii sateliţi realizaţi de om, de primul cosmonaut luri Gagarin şi mai cu seamă de inima propriului lor popor şi de lupta clasei muncitoare. Există un fel de raze ultraviolete internaţionaliste care bronzează, intr-un mod deosebit pe tot poeţii cuceriţi de ideile fecunde ale clasei muncitoare în marşul ei revoluţionar, de dorinţa de pace şi progres a omenirii. Ne cunoaştem între noi bine cei ce luptăm de pe aceleaşi poziţii, ne auzim unii pe alţii peste meridiane şi peste graniţe şi căutăm cu toţii să ne identificăm cu năzuinţele popoarelor spre o nouă omenire, privind încrezătoare, dar nu fără atenţie la primejdii, drumurile spre Cosmos şi viitorul vieţii pe pămînt. In astfel de condiţii, discuţia despre soarta metaforei, de exemplu, despre frecvenţa ei mai mare sau mai mică, după epoci de cădere sau ascensiune istorică, devine minoră. Eminescu, în prima strofă din „Singurătate“: „Cu perdelele lăsate Şed la masa mea de brad Focul pîlpîie în sobă Iară eu pe gîlduri cad“ ... trage substanţa poeziei direct de" Imaginea selectată din realitate anime pentru a da sentimentul singurătăţii- Dar de la a doua strofă trece la limbajul metaforic, la comparații etc., folosind tot ceea ce este specific arsenalului poetic, dar urmărindu-şi gîndul, pînă ce, ca fierul pus în foc, devenind din negru incandescent, melancolia sa e incendiată și se schimbă in beatitudinea dragostei. Primul vers din „Odă în metru antic“ : „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată“ este nemijlocit dar cînd poetul spune „Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus" dintr-odată sîntem transpuşi pe planul mitologic, ideea poetica fiind susţinută şi întărită de alte elemente decît intuiţia directă, izvorită de-al dreptul din realitate şi plantîndu-se pe o idee, pe un sentiment. Decadentismul burghez, de diferite nuanțe şi din diferite epoci, încearcă de mult să-l rupă pe poet de realitate, să-l înstrăineze de timpu! său, de ideile mari, de angajarea in luptă, și toate acestea în numele itata viziuni mai pure, mai nealterate, rezultînd dintr-un contact primar, naiv, cu lumea. Poetul, însă, nu-i copil iar arta nu-i o naivitate. Cine o să tăgăduiască elementul quasi-poetic pentru omul matur (nesezisat însă de mintea infantilă) din constatările intr-adevăr primare ale copilului ? Pentru Olgula, care împlineşte doi ani şi care n-a cunoscut decit un căţel, clinele mare, dulăul, este un căţel cu coajă groasă, vaca (pentru că nu a văzut încă decît o capră) este o capră mare, oaia, in schimb, o capră mică, iar troleibuzul, cu braţul de metal atingînd firul electric deasupra lui, are coadă ca un căţel. Rezumată, această experienţă a micuţei Olga ar suna cam aşa: „Vaca e o capră mare, Oaia e o capră mică; Troleibuzul coadă are Ca un cîine — că nu-i strică“. Dar de aici pînă la „Divina Comedie“ a lui Dante, cu implicatele ei filozofice şi politice, sau pînă la „Faust“ al lui Goethe, această capodoperă a geniului literar, sau pînă la „Evghenii Oneghin" al lui Puşkin, această enciclopedie a vieţii ruseşti — cum o numea Bietinski, pare-mi-se, sau pînă la poemul despre Lenin al lui Maiakovski, distanţa e cel puţin tot atît de mare ca de la maimuţă la om. Copilul vede într-un şarpe de trei metri o rimă uriaşă, ajutîndu-se să înţeleagă pe baza propriilor sale experienţe, şi ne amuză asocierile sale, care nu-s în mod intenţionat metafore poetice. Dar poetul trebuie să facă incomparabil mai mult decît un copil atunci cînd iscodeşte limba pentru a îmbrăca în hainele ei adevărurile vieţii. El nu priveşte cu virginal ochi vitelin realitatea ei, cugetînd asupra ei, trăindu-i amărăciunile şi dulceaţa, cot la cot cu semenii săi, ei caută s-o dezvăluie semenilor, făcînd-o mai bine simţită, prin sensibilizarea, în imagini directe sau comparative, a ideilor, a elanurilor mai izvorîte din frămlntările omeneşti, din năzuinţele şi lupta spre mai bine ale celor mulţi. Renunţând la idei, la o atitudine meditată şi conştient acceptată debarasindu-se de tot ceea ce au achiziţionat prin luptă istorică generaţiile de înaintaşi, poetul ajunge intr-adevăr să însăileze din cuvinte imagini copilăreşti, să vadă lumea primar, mai bine zis primitiv, să cadă in onirism, în dicteuri de tip psihanalitic, să coboare treptat spre înfăfişarea non-figurativă a lumii in care trăieşte, spre desprinderea din contingenţele cu realitatea, altele decit cele strict senioride și instinctive. Să renunțăm la Einstein la Șostakovici, la Enescu, la Solohov, la Cézanne pentru a ajunge la primitivism, nu face. Acest drum nu este al realismului socialist. Drumul nostru începe acolo unde la răscruce de gund începe căutarea noului din punct de vedere artistic, pentru a exprima noul din viaţă şi a-l ajuta să se smulgă din încleştarea cu vechiul, carl menit să rămână în urmă şi să se prăbuşească în prăpastia trecutului. Pentru descleştarea noului din vechi sunt insă multe mijloace, pe care le-au mai încercat şi alţii. Ele trebuie reînnoite şi puse la punct cu cerinţele timpului nostru, care va mai găsi şi altele. A condamna fără judecată pe unele şi a proslăvi pe altele în mod nejustificat nu intră în spiritul nostru. Poezia nu poate fi împărţită în intuitivă şi retorică, în cotidiană şi festivă, în declarativă şi implicită sau mai ştiu eu cum, ci numai în bună şi rea. Şi după cum este bună de toate felurile, în vers regulat sau liber, în limbaj direct sau metaforic, poate fi Şi rea de toate felurile. Dar cea mai rea este poezia care-l face pe cititor sâ se scarpine după ureche nedumerit şi să întrebe: oare ce vrea să spună poetul ? Şi pînă la urmă nu înţelege. O astfel de poezie nu se salvează în ochii noştri nici dacă ar fi scrisă intr-o limbă mai sonoră şi mai poetică decît a lui Orfeu în persoană. Chezăşia unei poezii majore în timpul nostru este partinitatea comunistă, dragostea de progresul uman şi pacea popoarelor. Dar pentru aceasta scriitorii şi artiştii trebuie să-şi însuşească temeinic ideologia marxist-leninistă, să fie credincioşi idealurilor umanitare de înfrăţire paşnică şi progres general, să trăiască in mijlocul oamenilor muncii, care trebuie să devină eroii operelor lor, să combată cu hotărîre orice manifestări ale spiritului de castă ce s-ar ivi în rîndul scriitorimii şi în lumea artei în general. Documentele celui de al 111-lea Congres al P.M.R. constituie în această privinţă un îndreptar de mare preţ. Se înţelege că în aceste indicaţii este conţinut îndemnul de a cunoaşte cît mai temeinic viaţa şi realizările oamenilor muncii şi se poate spune liniştit că cei mai mulţi scriitori au un contact strîns cu realităţile socialiste. Dacă s-ar consemna pe o hartă a Romîniei ce locuri şi ce realizări au constituit originea inspiraţiei multora din cele mai de seamă succese ale poeziei noastre contemporane şi pe o altă hartă istorică luptele comuniştilor in trecut şi cu actele de vitejie ale ostaşilor noştri in războiul antifascist, s-ar putea vedea dintr-o dată că poeţii trăiesc în plină actualitate şi că lupta partidului pentru eliberare şi pentru doborîrea lumii exploatatorilor le stă la inimă. Tovarăşul Hruşciov, în discursul ţinut la întîlnirea din7 iulie 1960 cu scriitorii şi compozitorii sovietici, spune: „Poate să ajungă la un inait nivel de creaţie şi să capete recunoaşterea poporului numai artistul care s-a contopit din punct de vedere ideologic cu partidul, cu lupta partidului pentru înfăptuirea acestor măreţe idealuri şi ţeluri ale omenirii“.Este vorba de idealurile comunismului). Exemplul poeţilor sovietici ne-a slujit fundamental în această orientare spre om şi spre realitate. Fără să vreau să fac complimente, nici o enumerare a tuturor celor de la care am avut de învăţat, desigur că nu uităm „Zoia“ Mărgăritei Aligher, nici versurile cu substrat popular înflăcărate de idealurile comuniste ale lui Maxim Tank, poemele lui Alexandr Iaşin, nici entuziasmul poeţilor ca Viktor Bokov, cu rădăcina operei lor în creaţia folclorică. Dacă pot să mă exprim aşa, cunoaşterea poeziei sovietice se înscrie nemijlocit în partinitatea noastră ca poeţi ai unei tinere ţări socialiste Toate cele spuse în legătură cu partinitatea poetului se pot exprima simplu prin aceste cuvinte : participare activă la cauza generală a comunismului. Dar esenţialul în participarea poetului este însăşi activitatea sa specifică, rezultatul muncii sale : poezia. Tînărul poet Nichita Stănescu spune* într-un Credo a! său : „Mi-adaog firul vieţii la dunga arcuită a timpului ce mişcă pămîntul pe orbită cu fiece răsuflet al pieptului s-apropii cerul rotund, cu sorii ce-mi încăpură ochii. Iar cît de piatră-i piatra, călcîiul de-mi atinge o-ntorc din drum, și-o dărui, cu fragedă meninge. Gîndirea mea din gîndul Comunei se-nfiripă fiindu-i pană zveltă în alba ei aripă“. Acest gind, implicit sau explicit, întruchipat în moduri deosebite, cu mijloace deosebite, la grade de luminozitate deosebită, după experienţă şi talent, este comun poeţilor noştri de toate vîrstele, iar dacă cineva mimează gesturile ce se traduc artistic din acest gind, poate fi sigur că florile lui de hîrtie în mai puţin de un anotimp se vor dovedi false flori : florile de hîrtie nu dau roadă. Prin ce rodeşte poezia adevărată ? Prin faptul că cei care au inspirat-o, oamenii vii, ale căror năzuinţe luminoase poetul le-a înmănunchiat în opera sa ca într-o lupă puternică, se recunosc în focarul ei luminos şi-l simt aprinzîndu-le inima. Cum fiecare poet îşi are însă lupa sa proprie pentru a aduna razele împrăştiate în viaţă şi a te face mai luminoase şi mai puternice, — e vorba de talentul şi de priceperea fiecăruia — noi trebuie să dăm dovadă de înţelegere faţă de fiecare. Spiritul negustoresc dominant în lumea burgheză, care încearcă să promoveze o marfă prin reclamă, defăimînd alta şi căutînd s-o scoată din circulaţie, nu-şi are locul în lumea noastră, unde poezia nu poate şi nu trebuie să fie o marfă, ci substanţă vie din viaţa oamenilor, răsfrîntă de oglinda vrăjită a sufletului poetului. Pentru dezvoltarea poeziei, ca şi a literaturii în ansamblu, o mare importanţă are justa orientare a criticii literare Un exemplu concludent de ajutor acordat criticii literare a fost articolul „împotriva tonului apologetic în critica literară şi artistică“ apărut în 1959 în „Scînteia“. Articolul a luat poziţie împotriva practicării unor elogii nediferenţiate şi nemăsurate, împotriva tonului necritic în activitatea unor cronicari, cerînd criticii să desfăşoare o cercetare argumentată şi nuanţată, să stabilească o judecată de valoare fermă, la un înalt nivel de obiectivitate şi principialitate. Spiritul de partid presupune combaterea şi a criticei apologetice şi a celei distructive, presupune seriozitatea analizei, îndrăzneală în afirmarea opiniilor, pasiune in susţinerea noului şi demascarea vechiului. Criticul trebuie şi el să cunoască profund realitatea, pentru a putea stabili în ce măsură această realitate şi-a găsit oglindirea adecvată în imaginile poetului, prozatorului ori dramaturgului. Una din cele mai frumoase sarcini ce-i revin criticii noastre literare este aceea de a descoperi trăsăturile tipologice ale diferitelor modalităţi artistice de reflectare a actualităţii în poezia noastră ce înfloreşte pe drumul realismului socialist. Dacă aş fi eu însumi critic, aş începe cu punctul esenţial. Aş privi poezia aşa ca o gospodină care cînd alege ouăle pentru cloșcă le tins in soare adumbrindu-te cu mîna, ca să vadă dacă au sau nu semnul rodniciei : aceasta este partinitatea. Pe acelea fără semn le-aş pune deoparte, ca neviabile. Numai după aceea aş începe examinarea celorlalte, după mărime, după culoare, după neam de păsări etc. , In domeniul de activitate al cuvintelor potrivite, ca să folosim expresia lui Tudor Arghezi, al cuvîntului ce exprimă adevărul, ca să ne amintim de Eminescu, recolta bogată nu o constituie cuvintele multe cupoezie puţină, ci cuvintele puţine cu poezie multă, nu versurile numeroase fără idei, ci ideile multe condensate în versuri puţine. Ca să ajungem la acest rezultat se cere desigur muncă, foarte multă muncă, trudă zi de zi, neîntreruptă. Dar se mai cere ceva, ceva ce Stanislavski ar exprima astfel : „Iubeşte arta din tine, iar nu pe tine în artă". Interpretînd această contrapunere am putea zice ca și artistul sovietic Obraziov, că in primul caz activitatea omului o dirijează dragostea pentru artă, iar în al doilea, iubirea de sine, vanitatea. Vanitatea este un izvor foarte puternic de energie, un foarte puternic combustibil. Cu acest combustibil au pornit actori, artişti şi scriitori înnebuniţi de viteza ascensiunii. Startul a fost adeseori spectacular ca efect, dar finalul dezastruos. Deoarece, cu combustibilul vanităţii arde întîi talentul. Căci partea componentă a talentului, în orice domeniu de creaţie, este convingerea, sinceritatea, iar vanitatea ucide sinceritatea. Problema e : care sînt ţelurile urmărite de artist. Dacă o balerină, bunăoară, cu mîinile sale, cu picioarele sale, cu ochii săi, cu emoţiile sale urmăreşte să redea frumuseţea şi curăţenia Junetei, acesta este drumul artei. Dar dacă ea, cu ajutorul Junetei, vrea să-şi arate frumuseţea mîinilor, picioarelor, ochilor, sufletului, deci propria ei frumuseţe, atunci acesta-i drumul autodemonstraţîei, a negoţului cu propria persoană, izvorî din dragostea pentru sine în artă. Intr-un caz te vezi pe tine împopoonat cu penele artei, în celălalt priveşti cu grijă obiectul artei. Şi prin vanitate se poate ajunge la succes. Dar vine scadenţa, cînd ceea ce este individual se eclipsează, iar dacă nu este ceva ce să-i ia locul, se întunecă şi artistul şi dispare. Acest ceva este arta, care nu poate rămine o chestiune individuală. Ea trebuie pusă în slujba a ceva ce depăşeşte propriul eu. Şi ce poate fi mai presus propriului eu decît poporul, cauza şi ideile mari ale omenirii, în era noastră întruchipată prin excelenţă în comunism ? Este greu să ajungi un scriitor bun. Pentru aceasta e nevoie de acumularea multiplelor cunoştinţe despre viaţă, de însuşirea concepţiei ştiinţifice asupra lumii, de talent. Există o indisolubilă legătură intre cerinţele de bază care sunt puse în faţa noastră de către partid, şi care laconic ar putea fi astfel formulate: fermitate ideologică, cunoaşterea vieţii, măiestrie artistică. Legătura cu viaţa poporului nu este un simplu deziderat de principiu, ci cerinţa unor legături permanente şi profunde cu uzina, cu satul, cu cele mai înaintate sectoare ale construcţiei socialiste, cu oamenii care înfăptuiesc măreţele prevederi ale planurilor noastre. Cunoaşterea vieţii nu se rezumă la un simplu contact cu realitatea, ci presupune o conştiinţă lucidă, capabilă să selecteze esenţialul din cele observate, să generalizeze, să transfigureze faptul brut în imagine artistică. Trebuie spus că justa orientare tematică şi bunele intenţii ale poetului nu sînt suficiente, dacă nu se conjugă cu stăpînirea deplină a măiestriei scriitoriceşti, dacă nu se îmbină cu stăpînirea limbii literare, a tehnicii versificaţiei, a ştiinţei de a construi sau sugera caractere, de a turna în tiparele poeziei miezul de foc al vieţii. Lipsa măiestriei compromite şi cea mai valoroasă temă sau idee, dar măiestria la rindul ei, pentru a se împlini, presupune contactul viu şi permanent cu viaţa, cu oamenii, cu conflictele lor, receptivitate la noul din realităţile înconjurătoare, încadrarea entuziastă în ansamblul operei măreţe de făurire a noii societăţi. Nu-mi place să mă citez niciodată, iar versurile ce urmează nu le consider grozave, dar exprimă un crez al meu nestrămutat : „In evul luminos şi nou, Aici pe suprafaţa lumii Răspunzi de fericirea lumii, Eşti comunist, fii deci erou !“ E de fapt vorba de credinţa un om şi de dreptul său la fericire Pe pămînt, drept pe care numai comunistul, întiia oară în istorie, îl afirmă hotărît şi luptă pentru el consecvent. Toate crezurile anterioare cereau ca omul să lupte pentru stăpini, pentru viaţa de dincolo, pentru orice in afară de propria lui fericire pământească, individuală şi colectivă, în sinul aceleiaşi umanităţi unite. Biserica creştină spunea, prin gura iezuiţilor, vestiţi prin nesinceritatea şi prin lipsa lor de scrupule, că totul se face pentru mai marea slavă a lui Dumnezeu ad majorem gloriam Dei. A sosit timpul cînd fiecare om trebuie să spună că totul trebuie să fie făcut pentru mai marea fericire a omului : ad majorem felicitatem Hominis. Iar vatra fericirii nu poate fi dincolo, ci în această lume, din care trebuie să dispară exploatatorii muncii umane, războaiele și mizeria. Care poet poate să nu se simtă mîndru în slujba unui astfel de ideal ? Pentru a porni ascensiunea, e de ajuns ca fiecare dintre cei ce aleg drumul poeziei, glorios pentru fiecare nou drumeţ numai de unde el începe să fie neumblat, să-şi pună harul poetic in slujba patriei socialiste şi a poporului ridicindu-se către comunism, căti veşnica primăvară a omenirii. Este, pe acest drum, prilej de luptă cu ceea ce e greu, cu vechiul, cu adversarii noştri şi este mai ales loc pentru multă dragoste cimeni. A fost o noapte oarbă, cu luna-n ceruri lipsă Stăpînii-şi amintiră, treziţi, de Apocalipsă. Cetăţi, oraşe, cuiburi de lene şi păcate S-au zguduit deodată, răsturnate. Ospeţele-n furtună, zburate de vîrtej, Opriră dumicaţii-n gingie şi gîtlej. Amestecaţi cu cioburi, stăpînilor, subt mese, Li se trezea beţia de prinţi şi de prinţese. Un urlet, ca de mare-n răzvrătire. Linţoliul gros al morţii-ncepu să se deşire. Iromptă, omenirea din ghizduri şi zăgaze isca viitori, prăpăstii, şi piscuri de talaze. S-au prăbuşit în haos statuile, pe rînd, Cu slava lor de idoli, de piatră şi pămînt. I se părea lui Vodă că doarme şi visează. Beţia lui de noapte se pomenise trează. In gloata răzvrătită, puhoi ca de catarge, O negură se-ngroaşă, o negură se sparge. El vede ce nu vede şi ce i se năzare; Un uriaş cu-o falcă aprinsă intră-n zare. E-adevărat, e-aievea, e răscoală. II caută norodul: împărăţia-i goală Şi una după alta i-s uşile-ncuiate. Le-a sfărîmat pe toate Şi într-a doua sută cămară dărîmată Răscoala dă de Vodă pitit într-o privată... Cînd cumpăna răbdării, Măria Ta, se fringe O ciutură-i de lacrimi și-o ciutură-i de sînge. MIHAI BENIUC prezentînd referatul