Gazeta literară, iulie-decembrie 1961 (Anul 8, nr. 28-53)

1961-07-06 / nr. 28

GAZETA LITERARA C­ONSFAT'jjlfje şi actualitate Poezie (Urmare din pag. 1) făşia „zburătorului cu negre plete“ pe care-l roagă, vorbind, singură, că vie s-o fure. îmbinarea liricului cu epicul este un mod de înnoire continuă a poe­ziei contemporane. De altfel, realis­mul socialist, care este calea de a­­­propiere a scriitorilor noştri de ope­ra artistică, este prin excelenţă ino­vator, pentru că se întemeiază teore­tic pe ideologia marxist-leninistă, ca­racterizată în dezvoltarea ei istorică creatoare prin spirit revoluţionar, prin respectarea adevărului ştiinţific şi slu­jirii cauzei oamenilor muncii pe plan naţional şi internaţional. Aceasta e filozofia şi etica ce stă la baza crea­ţiei noastre artistice. Diametrul opus dinamismului artei noastre realist-so­­ciatiste este conformismul care în­seamnă supunerea oarbă la norme stabilite, de tip ecleziastic, canonizate de uzanţele şi obligaţiile impuse de clasele dominante. Conformism in An­glia înseamnă pur şi simplu subordo­narea la normele bisericii anglicane. Deci conformistul în sens mai gene­ral, este omul cu frica lui dumne­zeu, omul regulelor consacrate, omul ce nu admite să fie pusă în discuţie rînduiala societăţii in care trăieşte. Poporul nostru nu numai că a pus în discufie rînduiala societăţii burghe­ze şi moşiereşti romîneşti, ci a şi răsturnat-o. Sintem­ acum din plin in faza desăvîrşirii socialismului în ve­derea trecerii spre comunism. Aşa că la noi nu conformismul este regula vieţii, ci lupta cu vechiul pentru des­coperirea şi construirea noului în di­recţii şi în orice sector social, eco­nomic şi cultural. A ni se atribui nouă că sintem­ conformişti este de-a dreptul ridicol, cînd în permanenţă sîntem însufleţiţi de un efort de de­păşire, în sensul legilor istorice, a vechiului, de cercetare dialectică a rea­lităţii, de sesizare a noului în actua­litate şi de reflectare a lui în artă prin mijloacele, prin modalităţile cele mai adecvate. Noi sîntem în căutarea de forme cit mai populare, cit mai expresive, capabile de o cît mai mare comunicativitate, pentru o abunden­ţă de conţinuturi ale vieţii noi, re­zultate din descătuşarea unor forţe umane ce au stat secole sub apăsare şi în tenebre. La noi conformist este cine trage îndărăt la un trecut mort sau desti­nat descopunerii, nu cine caută noul şi smulge trecutului tot ceea ce mai este viabil (căci facem şi aceasta), pentru a găsi cele mai variate mo­dalităţi artistice pentru bogăţia via­ţii. Faptele istorice, cu eroicii oameni noi în luptă pe viaţă şi pe moarte cu vechiul, se cer exprimate în crea­ţia noastră artistică la un mod per­sonal, cu un stil propriu, după în­clinaţii individuale, dar fără a neso­coti pe cei cărora ne adresăm şi care n-au nevoie de micile noastre dezi­luzii individuale şi individualiste, de mici sau mari tendinţe şi socoteli mic­­burgheze, de spiritul de castă care se mai manifestă — trebuie s-o re­cunoaştem — la unii autori şi ar­tişti. Căci arta luptînd să sustragă vremelniciei tot ceea ce este măreţ in viaţa omenească, punind pe fap­tele oamenilor şi pe lupta lor pecetea nemuririi, combate timpul, îi fură timpului din substanță, îl expropria­­ză, împiedicîndu-1 să inunde cu uita­rea peste ceea ce merită să trăiască In conştiinţa oamenilor. Iar timpul este infinit, printre propileele lui in continuă construcţie se găsesc încă multe socluri şi postamente neocu­pate, pe treptele suitoare către viitor. Conformismul trebuie căutat de exemplu în pesimismul aservit filo­zofiei burgheze a existenţialiştilor („tot ce am face este zădarnic“, zic ei, spre deosebire de noi), în sterilele orbecăieli avangardiste, dezumanizan­­te, ermetizante şi pînă la urmă inte­gral subjugate lumii capitaliste. Căci societatea burgheză îngăduie artistu­lui orice fel de ghiduşii şi giumbuş­lucuri, cu condiţia să nu afirme şi să nu susţină adevărurile lumii comu­niste. In orice caz, aceia care încear­că s-o facă nu sunt favoriţii ei. Referindu-se la avangardismul unor opere literare franceze ce par a aduce un conţinut antiburghez, o revistă englezească arată că „forma normală de dezvoltare a elementului burghez pare a fi asimilarea elementului anti­burghez, cîteodată foarte repede. Ex­plicaţia stă, fără îndoială, în faptul că antiburghezismul francez este el însuşi un fenomen burghez; forţa cul­turală propulsoare în ţară nu este dintre o cl­asă şi alta, ci împărţirea înăuntrul ei a clasei dominante". (The Times Literary Supplement, 29. IV. 1961). Cronicarul englez are in bună măsură dreptate, dar trece sub tă­cere următoarele fapte: 1. Burghezia, în toate ţările unde-i la putere, susţine şi admite numai acele antiburghezisme care sunt com­patibile cu apetiturile ei de clasă do­minantă şi combate tot ceea ce i-ar leza interesele, şi 2. în Franţa, ca şi în toate ţările capitaliste, dacă în problemele cul­turale în cea mai mare măsură deci­de clasa dominantă, există totuși cla­sa muncitoare, în plină luptă, aspi­rină ca odată cu eliberarea ei de sub jugul exploatării economice să ajungă să-și satisfacă și setea sa culturală multiseculară. De reținut este din citatul de mai sus că burghezia admite orice ism­, atunci cînd îi convine, afară de co­munism, care nu-i convine niciodată. Iată de ce nu place nici realismul socialist. Cred, însă, că șamanii lumii bur­gheze jubilează cînd, bunăoară, un poet de faima lui T. S. Eliot se a­­rată tulburat de faptul că în noua traducere a Bibliei in limba engleză se spune girl pentru virgin (fată pentru fecioară), căci, dragă doamne, astfel de tălmăciri pot da naştere la sfadă teologică privind concepţia ima­culată, iar pe poet îl mai tulbură şi din punct de vedere al poeziei vechi­lor texte, care pierd prin noua tra­ducere. Ar vrea, desigur, adversarii noştri ca toţi poeţii din lume să discute eventual erezia lui Arie, să se certe pentru conjuncţia que din filio que, să li se încurce limbile ca la turnul Babei, să fie experimentalişti, abstracţionişti, ermetici, orice, nu­mai să nu vorbească în versurile lor de lupta de clasă, de forţa comu­nismului, de necesitatea combaterii războiului şi de schimbările inevita­bile ce le aduce istoria s­pitaliste ? Pe cine deranjează ideea înfrăţirii între popoare? Cui îi dău­nează concepţia consecvent ştiinţifică despre lume şi societate, bazată pe fapte, pe realităţi istorice verificate? Oare maselor populare, oamenilor muncii, creatorilor tuturor bunurilor materiale şi culturale ? In nici o publicaţie­­tipic burghe­ză nu ai să găseşti o expunere onestă şi obiectivă asupra comunismului, a­­supra lui Marx ori Lenin. Combate­rea comunismului se face exclusiv pe bază de minciuni. Cît despre literatura promovată cu predilecţie de editurile burgheze, cum sunt cărţile unor hitlerişti ca Virgil Gheorghiu şi a tot felul de foşti a­­genţi fascişti care s-au retras din România odată cu armatele fugărite și înfrînte ale lui Hitler sau nu s-au mai întors din serviciile în care-i tri­misese Antonescu, dictatorul fascist, ele dovedesc ce fel de libertate se promovează acolo. Dar să trecem la poezie. Indiscutabil, Tudor Arghezi este cel mai mare poet în viaţă din Ro­minia şi nu de ieri, de alaltăieri. Putea să stea retras la vîrsta sa înaintată. Dar el se află în pri­mele linii a­le vieţii noastre li­terare, cu o vervă,, cu o strălucire mai puternică decît oricînd. Să ci­tăm aceste versuri din volumul „Cîr­tare Omului“ : O NOAPTE OARBA Oare e o pură întîmplare că in lu­mea capitalistă o mediocritate lite­rară fugită din Rominia, un fascist notoriu însă, cum este Vintilă Horia, a stîrnit atîta scandal cu al său: „Dumnezeu s-a născut în exil“, falsi­­ficînd faptele istorice într-un mod nepermis și tinîndu-se ca creaţie la nivelul platitudinii desăvîrşite ? Pa­rafrazarea de către iVintilă Horia a unor autori ca Tacit poate con­ta eventual pentru premiul Gon­­court, zice un recenzent englez, dar însuşirea reală a cărţii este că prin ea avem in fine o lucrare pe deplin agasantă. Este limpede că nu conformismul, ci non-conformismul nostru îi irită pe adversarii noştri, non-conformis­mul nostru faţă de ideologia în pu­trefacţie a lumii burgheze, neîmpăca­ta noastră luptă împotriva vechiului, activa noastră combativitate pentru nou, pentru o lume dreaptă, scutită de exploatarea omului de către om Şi în literatură, linia despărţitoare este a intereselor de clasă. Congre­sul al Ill-lea al Partidului a lămurit doar că ,­activitatea ideologică, mun­ca de lichidare a înrîuririlor burgheze din conştiinţa oamenilor este ţărimul principal al luptei de clasă, a luptei între vechi şi nou“. Pe cine supără ideologia noastră comunistă, care cere ca omul să fie absolvit de­­servituţile exploatării ca­ A FOST Astfel de poeme, mărgăritare din­­tr-o salbă toată din nestemate, une­le mai frumoase ca altele, ca şi cele din cartea intitulată „1907“, dacă ar fi vrut să publice în trecut Arghezi, nu i s-ar fi îngă­duit. Posibilitatea de a exprima ceea ce gîndesc au simţ­t-o în zilele noastre din plin şi alţi poeţi care îna­inte de Eliberare vorbeau cu că­luşul în gură sau tăceau. Iar la contingentul compus din cele mai bune torţe ale poeziei române s-au adăugat talente noi, poeţi tineri, care au deschis ochii miraţi într-o lume a marilor construcţii. Despre iadul prin care am trecut noi, ei ştiu prea puţin, vag, din amintirile, primei co­pilării, ori cîte ceva din ceea ce ne povestim noi, şi aproape că nu le vine să creadă. Esenţialul este, însă, că poeţii noş­tri, chiar dacă nu totdeauna destui, totuşi trăiesc în mijlocul actualităţii. Iar dacă cei bătrini înţeleg mai­ bine acest lucru, cei tineri îl fac mai bine, desigur, cu toate stîngăciile inerente tinereţii în ceea ce priveşte mînuirea dificilului material al cuvintelor pen­tru a turna în el magma vie a fapte­lor de viaţă. Cuvîntul nu este cărămidă în şase fete care permit un număr limitat de variante în ceea ce priveşte aşezarea ei în construcţie. Cuvîntul are înţe­lesuri mai noi şi m­ai vechi, în afară de calităţile lui evocatoare de imagini, reprezentări şi îmbinări muzicale, se supune complexelor pravili de orânduire în frază, cu potenţialităţi variate după poziţia ocupată; are latenţe din ca­racterul de formulă generalizatoare şi sintetizantă; e mereu fecundat cu nuanţe şi suferă modificări în sensuri prin contactul cu mediul, deşi cîte­odată forma sa exterioară rămine mii de ani aceeaşi ; are similitudini şi origini multiple care la cea mai mică atingere nouă cu realitatea sau cu însuşi sistemul verbal de exprimare trezeşte noi ecouri şi noi rezonanţe, dă noi configuraţii perceptive cu t­i­curi noi, îndeosebi contactul cu rea­litatea, cu viaţa actuală, cu oamenii vii în munca lor creatoare dă naşte­re la nenumărate, practic vorbind in­finite, posibilităţi de exprimare, care nu numai trezesc întruchipări neaştep­tate in zugrăvirea faptelor, fie dato­rită observaţiei directe, fie metaforis­mului caracteristic limbajului în ge­neral şi limbajului poetic în special, dar împing posibilităţile de a vedea ale omului, de a prevedea departe în viitor sau, retrospectiv, în trecut, prin transmiterea ideilor la modul afectiv, vehiculate de imagini şi armonii evo­catoare. Căci o poezie fără idei, fără cuget, fără fiorul conştiinţei, rămîne o manifestare primară a stărilor de conştiinţă crepusculare infantile, ta­­tonînd stîngaci, chiar dacă încîntător, clapele cunoaşterii prin legătura cu lucrurile. Poezia nu este un lucru uşor de definit, dovadă faptul că poeţii şi cri­ticii încearcă mereu s-o redefinească. Totuşi fiecare simte că fără poezie realitatea noastră ar fi ca un păun fără coadă. Iar realitatea noastră so­cialistă atit de înstelată de fapte, nici nu ar putea fi concepută fără coada de păun a poeziei. Poezia e soarele nostru un eventaliu rotit deasupra culmii comunismului care se contu­rează în zorii de vis ai omenirii sau, dacă vreţi, prora cu rostrul de aur al zilei de mîine ce salută pe cei din azi, pe noi. Iar poeţii sunt faurii a­­cestei poezii. Dar jocul este mult mai complicat decit să-l poţi prinde în paftalele unei imagini, oricit de poetice. Mobilitatea vieții noastre pe coor­donatele ştiinţific stabile ale mate­rialismului dialectic şi istoric, în care realul, dezvăluindu-i-se noi taine, de­păşeşte adeseori fantasticul, fac să cîştige arta noastră în varietate, în multilaterală căutare, în multiplă rea­lizare, alimentată mereu de substanţa proteică a faptelor. Actualitatea noastră socialistă reclamă numeroase moduri de reflectare artistică. Ea prezintă parţial o analogie cu Rena­şterea, care a reînviat moduri artis­tice, forme de exprimare ale antichi­tăţii, dindu-se însă un sens nou, prin conţinuturile cărora aceste forme, transfigurate, erau aplicate. Noi re­curgem pentru a valorifica tot ceea ce este preţios în întruchiparea adec­vată a noilor conţinuturi revoluţio­nare ale vieţii la tot ceea ce ne-au lăsat valoros, cum ar spune Lenin, cele cîteva milenii de cultură umană, la care adăugăm experienţa noastră inovatoare, tinzînd spre noua sinteză majoră a unei poezii epocale intr-o cultură a unei noi omeniri, conştientă de forţa ei creatoare, de rostul ei de­miurgic în făurirea fericirii pe pămînt, o omenire optimistă in ceea ce pri­veşte destinul uman. In cuvîntarea rostită la conferinţa regională din Cluj a P.M.R., tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej a apreciat rezultatele valoroase obţinute prin contactul cu viaţa de mulţi scriitori şi artişti. In acelaşi timp, el a atras atenţia asupra necesităţii de a com­bate şi critica cu tărie ruptura de viaţă care se manifestă în creaţia unora dintre scriitori şi artişti, slaba reflectare a operei de construire a socialismului şi a eroilor acestei ope­re, tendinţele de refugiere in trecut sau într-o tematică îngustă, lipsită de semnele distinctive ale epocii pe care o trăim, neglijând conţinutul operei de artă de dragul unei pre­tinse originalităţi în formă. Partidul îi critică pe acei scriitori care fug de viaţă, de realitate, şi care nu vin în mijlocul oamenilor muncii şi nu se străduiesc să cunoască viaţa şi preocupările lor. Astfel de scriitori devin în mod inevitabil sterpi în ac­tivitatea lor; ei pot stîrni admiraţia ieftină a cîtorva snobi, dar poporul acela căruia trebuie să i se adreseze orice operă de artă veritabilă — îi respinge. Mărefia realismului socialist şi a îndrumării de partid constă tocmai în faptul că asigurindu-i fiecărui poet, ca şi fiecărui artist o poziţie solidă în ceea ce priveşte concepţia despre lume îl orientează spre viaţă, oferindu-i posibilitatea unei multila­terale şi profunde cunoaşteri. Lăsîn­du-i să se dezvolte conform propriile­­năzuinţi, îl ajută să se controleze în ascensiunea sa luminată de înaltele idealuri umanitare, pentru a se putea dezvolta din poporul său şi a se in­tegra în armonia spre care tinde omenirea. Dacă luăm în Uniunea Sovietică bunăoară pe cîntăreţul revoluţiei, Vla­dimir Maiakovski, hiperbolic, vizio­nar, aforistic, patetic la modul su­biectiv în cele mai obiective realizări ale sale, şi-l comparăm, să zicem, cu un maestru al cintecului ca Mihail Isakovski, nu mai puţin revoluţionar ca bază de pornire şi ca obiective, nici mai puţin comunicativ la modul său artistic; sau cu inventivul fabulist Mihaikov, sau cu aproape nemetafori­­cul Tvardovski, amintind limpezimile puşkiniene în exprimările sale precise, de un realism tăios pînă la identifi­carea imaginei poetice cu modelul a­les din actualitate, dar înălţat la ran­gul cugetării poetice; sau cu atîţia alţi poeţi sovietici reprezentativi, care mi aduc pur şi simplu „tendinţe“ sau „stiluri“ personale, ci modalităţi de manifestare poetică deosebite, vom a­­vea demonstraţia categorică a clima­tului prielnic oferit de realismul so­cialist şi de îndrumarea de partid pentru apariţia de talente numeroase şi variate, cum s-ar putea spune pa­rafrazând pe poetul cel mai revoluţio­nar al timpului nostru. Pe Marcel Breslaşu, cu marea lui inventivitate fabulistică, cu surprizele verbale pline de spirit, prin care-şi comunică partinitatea despre cele mai variate teme, cine l-ar putea confun­da bunăoară cu Maria Banuş, afec­tivă, sentimentală in atitudinile ei pentru pace, în poemele ei de dragos­te, sau în cele despre trecut şi despre partid, totdeauna patetică, dar nici­odată alunecînd în discursivitate? Eugen Jebeleanu înclină spre imagi­nea hiperbolică, dar o ţine în im­n cu o severitate artistică sigură de sine. Cicerone Theodorescu condensea­ză imaginile pînă la elipticism, răsună intelectul şi afectivitatea cititorului să se declanşeze prin efort personal. Dar cine-i poate cita pe toţi ? Şi ar merita foarte mulţi, căci un poet cu conştiinţă cetăţenească şi cu o vi­guroasă poezie directă cum este Dan Deştiu, cu puternică priză la cititor­ şi atacînd abatajul tematic totdeauna frontal nu poate să nu fie amintit. D. Botez, D. Corbea, Radu Boureanu, Ion Bănuţă, Mihu Dragom­ir, Victor Tulbure, Nina Cassian sunt nume care evocă armonii şi imagini poetice. Personalitatea poetică aparte a lui Baconsky sau efervescenţa lirică a lui Andriţoiu nu poate să nu intere­seze, precum atrage gingăşia sim­irii Veronichii Porumbacu sau cîntecul bărbătesc al lui Frunză, răzbătând în inima maselor. O pleiadă de tineri: Nichita Stănescu, G. Tomozei, Leo­­nida Neamţu, Ilie. Constantin, Cezar Baltag, Floren­a Albu şi alţii, venind după Tiberiu Utan, Aurel Rău, Ion Brad, Violeta Zamfirescu şi nume­oşi reprezentativi poeţi maghiari din Ro­m­­ânia ca Letay Lajos sau cei din generaţia mai veche, ca Horvath Imre, Szemlér Ferenc, Kiss Jenii, îm­preună cu confraţi germani ca Alfred Margu­l Sperber, dau poeziei noas­tre actuale înfăţişarea unui orizon­ înţesat de lumini strălucitoare şi mul­ticolore. Ceea ce caracterizează în ansamblu creaţia poeţilor noştri este faptul că se inspiră din actualitate, spre a făuri opere cu un mesaj superior, mobili­zator. In acelaşi timp, însă, în anii din urmă au fost supuse unei critici întemeiate unele fenomene negative, cum ar fi de pildă o anumită facili­tate în tratarea tem­elor alese, înlo­cuirea frumuseţii reale prin asociaţii bizare sau uneori prin simpla bana­litate, abandonarea elementelor de transfigurare poetică, printr-o emfa­tică simplificare, o simplitate preten­ţioasă, manifestîndu-se uneori ca v°ita prozaizare a versului, o atitudine „constatativă* faţă de realităţile noi, tendinţa spre un descriptivism plat, neutral, intenţionat cotidian, acolo unde şi-ar avea locul măreţia şi su­blimul. Sub îndrumarea atentă, a partidului au fost înfrînte în cea mai mare parte manifestările de evazio­nism, tendinţele izolate de a rupe poezia lirică de preocupările sociale, şi de-a o îndrepta spre o confuză problematică individualistă de naturi mic-burgheză. In ansamblu poezia noastră nouă e o poezie robustă, dinamică, izvo­­rîtă din realitatea socialistă. Ea îşi datorează succesele şi faptului că nu s-a înstrăinat nicidecum de vatra poeziei noastre populare din care s-au înălţat tulpinile geniului unui Eminescu, Alecsandri, Coşbuc, vatră peste care se bolteşte puntea hm­­­noasă a marilor idei contemporane puse în mişcare de Revoluţia din Octombrie 1917. Fiecare fioare îşi are individuali­tatea ei şi nu seamănă una cu alta, din punct de vedere al expresiei poe­tice, cum nu seamănă floarea soare­lui cu revănţica sau macul roşu cu nalba. De altfel, acest lucru e adevă­rat nu numai cu privire la poeţii so­vietici sau la poeţii din România so­cialistă. Să luăm de exemplu pe Ara­gon şi Eluard, pe Pablo Neruda şi Nicolas Guillen, pe Brecht şi Wei­­nert. Deosebirile dintre ei sunt radi­cale ca modalităţi de reflectare ar­tistică ale aceloraşi realităţi actuale, dar comunismul în opera lor este în­scris ca liniile în palmă. Johannes Becher a dat sonetului o nouă strălucire, Neruda versului liber o exuberanţă şi un patos unic, Guil­len dezlănţuie magia descântecului popular, Eluard descătuşează parcă izvoarele poeziei, Aragon reînvie toa­te forţele poetice latente ale Franţei, de la Villon la Apollinaire, — şi din toţi vorbeşte spiritul leninist. Nimeni din ei nu e străin de Aurora de pe Neva, de suflul creaţiei lui Gorki, de avîntul revoluţionar al lui Maia­kovski, de Stalingrad, de primii sa­teliţi realizaţi de om, de primul cos­monaut luri Gagarin şi mai cu sea­mă de inima propriului lor popor şi de lupta clasei muncitoare. Există un fel de raze ultraviolete internaţionaliste care bronzează, in­tr-un mod deosebit pe tot poeţii cu­ceriţi de ideile fecunde ale clasei muncitoare în marşul ei revoluţio­nar, de dorinţa de pace şi progres a omenirii. Ne cunoaştem între noi bine cei ce luptăm de pe aceleaşi po­ziţii, ne auzim unii pe alţii peste me­ridiane şi peste graniţe şi căutăm cu toţii să ne identificăm cu năzuinţele popoarelor spre o nouă omenire, pri­vind încrezătoare, dar nu fără atenţie la primejdii, drumurile spre Cosmos şi viitorul vieţii pe pămînt. In astfel de condiţii, discuţia des­pre soarta metaforei, de exemplu, des­pre frecvenţa ei mai mare sau mai mică, după epoci de cădere sau as­censiune istorică, devine minoră. Emi­­nescu, în prima strofă din „Singură­tate“: „Cu perdelele lăsate Şed la masa mea de brad Focul pîlpîie în sobă Iară eu pe gîl­duri cad“ ... trage substanţa poeziei direct de" Imaginea selectată din realitate ani­me pentru a da sentimentul singură­tăţii- Dar de la a doua strofă trece la limbajul metaforic, la comparații etc., folosind tot ceea ce este spe­cific arsenalului poetic, dar urmă­rindu-şi gîndul, pînă ce, ca fierul pus în foc, devenind din negru in­candescent, melancolia sa e incen­diată și se schimbă in beatitudinea dragostei. Primul vers din „Odă în metru antic“ : „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată“ este nemijlocit dar cînd poetul spune „Jalnic ard de viu chinuit ca Ne­ssus" dintr-odată sîntem transpuşi pe pla­nul mitologic, ideea poetica fiind sus­ţinută şi întărită de alte elemente de­cît intuiţia directă, izvorită de-al dreptul din realitate şi plantîndu-se pe o idee, pe un sentiment. Decadentismul burghez, de diferi­te nuanțe şi din diferite epoci, în­cearcă de mult să-l rupă pe poet de realitate, să-l înstrăineze de timpu! său, de ideile mari, de angajarea in luptă, și toate acestea în numele itata viziuni mai pure, mai nealterate, re­­zultînd dintr-un contact primar, naiv, cu lumea. Poetul, însă, nu-i copil iar arta nu-i o naivitate. Cine o să tăgăduiască elementul quasi-poetic pentru omul matur (ne­­sezisat însă de mintea infantilă) din constatările intr-adevăr primare ale copilului ? Pentru Olgula, care îm­plineşte doi ani şi care n-a cunoscut decit un căţel, clinele mare, dulăul, este un căţel cu coajă groasă, vaca (pentru că nu a văzut încă decît o capră) este o capră mare, oaia, in schimb, o capră mică, iar troleibuzul, cu braţul de m­etal atingînd firul electric deasupra lui, are coadă ca un căţel. Rezumată, această experienţă a micuţei Olga ar suna cam aşa: „Vaca e o capră mare, Oaia e o capră mică; Troleibuzul coadă are Ca un cîine — că nu-i strică“. Dar de aici pînă la „Divina Come­die“ a lui Dante, cu implicatele ei filozofice şi politice, sau pînă la „Faust“ al lui Goethe, această capo­doperă a geniului literar, sau pînă la „Evghenii Oneghin" al lui Puşkin, această enciclopedie a vieţii ruseşti — cum o numea Bietinski, pare-mi-se, sau pînă la poemul despre Lenin al lui Maiakovski, distanţa e cel puţin tot atît de mare ca de la maimuţă la om. Copilul vede într-un şarpe de trei metri o rimă uriaşă, ajutîndu-se să înţeleagă pe baza propriilor sale experienţe, şi ne amuză asocierile sale, care nu-s în mod intenţionat metafore poetice. Dar poetul trebuie să facă incom­parabil mai mult decît un copil atunci cînd iscodeşte limba pentru a îmbrăca în hainele ei adevărurile vieţii. El nu priveşte cu virginal ochi vitelin realitatea ei, cugetînd asupra ei, trăindu-i amărăciunile şi dulceaţa, cot la cot cu semenii săi, ei caută s-o dezvăluie semenilor, făcînd-o mai bine simţită, prin sensibilizarea, în imagini directe sau comparative, a ideilor, a elanurilor mai izvorîte din frămlntă­­rile omeneşti, din năzuinţele şi lupta spre mai bine ale celor mulţi. Renunţând la idei, la o atitudine meditată şi conştient acceptată de­­barasindu-se de tot ceea ce au achi­ziţionat prin luptă istorică genera­ţiile de înaintaşi, poetul ajunge in­tr-adevăr să însăileze din cuvinte imagini copilăreşti, să vadă lumea primar, mai bine zis primitiv, să cadă in onirism, în­ dicteuri de tip psihanalitic, să coboare treptat spre înfăfişarea non-figurativă a lumii in care trăieşte, spre desprinderea din contingenţele cu realitatea, altele decit cele strict seniori­de și instinc­tive. Să renunțăm la Einstein la Șostakovici, la Enescu, la Solohov, la Cézanne pentru a ajunge la pri­mitivism, nu face. Acest drum nu este al realismului socialist. Drumul nostru începe acolo unde la răscruce de gund începe căutarea noului din punct de vedere artistic, pentru a exprima noul din viaţă şi a-l ajuta să se smulgă din încleştarea cu vechiul, ca­r­l menit s­ă rămână în urmă şi să se prăbu­şească în prăpastia trecutului. Pentru descleştarea noului din ve­chi sunt insă multe mijloace, pe care le-au mai încercat şi alţii. Ele tre­buie reînnoite şi puse la punct cu cerinţele timpului nostru, care va mai găsi şi altele. A condamna fără ju­decată pe unele şi a proslăvi pe al­tele în mod nejustificat nu intră în spiritul nostru. Poezia nu poate fi împărţită în intuitivă şi retorică, în cotidiană şi festivă, în declarativă şi implicită sau mai ştiu eu cum, ci numai în bună şi rea. Şi după cum este bună de toate felurile, în vers regulat sau liber, în limbaj direct sau metaforic, poate fi Şi rea de toate felurile. Dar cea mai rea este poezia care-l face pe cititor sâ se scarpine după ureche nedumerit şi să întrebe: oare ce vrea să spună poetul ? Şi pînă la urmă nu înţele­ge. O astfel de poezie nu se salvează în ochii noştri nici dacă ar fi scrisă intr-o limbă mai sonoră şi mai poe­tică decît a lui O­rfeu în persoană. Chezăşia unei poezii majore în timpul nostru este partinitatea co­munistă, dragostea de progresul uman şi pacea popoarelor. Dar pen­tru aceasta scriitorii şi artiştii tre­buie să-şi însuşească temeinic ideo­logia marxist-leninistă, să fie credin­cioşi idealurilor umanitare de înfră­ţire paşnică şi progres general, să trăiască in mijlocul oamenilor mun­cii, care trebuie să devină eroii ope­relor lor, să combată cu hotărîre orice manifestări ale spiritului de castă ce s-ar ivi în rîndul scriito­rimii şi în lumea artei în general. Documentele celui de al 111-lea Con­gres al P.M.R. constituie în această privinţă un îndreptar de mare preţ. Se înţelege că în aceste indicaţii este conţinut îndemnul de a cunoa­şte cît mai temeinic viaţa şi reali­zările oamenilor muncii şi se poate spune liniştit că cei mai mulţi scri­itori au un contact strîns cu reali­tăţile socialiste. Dacă s-ar consemna pe o hartă a Romîniei ce locuri şi ce realizări au constituit originea inspiraţiei multo­ra din cele mai de seamă succese ale poeziei noastre contemporane şi pe o altă hartă istorică luptele comuni­ştilor in trecut şi cu actele de vitejie ale ostaşilor noştri in războiul anti­fascist, s-ar putea vedea dintr-o dată că poeţii trăiesc în plină actualitate şi că lupta partidului pentru elibe­rare şi pentru doborîrea lumii exploa­tatorilor le stă la inimă. Tovarăşul Hruşciov, în discursul ţinut la întîlnirea din­­7 iulie 1960 cu scriitorii şi compozitorii sovietici, spune: „Poate să ajungă la un inait nivel de creaţie şi să capete recunoaşterea poporului numai ar­tistul care s-a contopit din punct de vedere ideologic cu partidul, cu lupta partidului pentru înfăptuirea acestor măreţe idealuri şi ţeluri ale ome­nirii“.­­Este vorba de idealurile co­munismului). Exemplul poeţilor sovietici ne-a slujit fundamental în această orien­tare spre om şi spre realitate. Fără să vreau să fac complimente, nici o enumerare a tuturor celor de la care am avut de învăţat, desigur că nu uităm „Zoia“ Mărgăritei Aligher, nici versurile cu substrat popular înflăcărate de idealurile comuniste ale lui Maxim Tank, poemele lui Alexandr Iaşin, nici entuziasmul poeţilor ca Viktor Bokov, cu rădă­cina operei lor în creaţia folclorică. Dacă pot să mă exprim aşa, cu­noaşterea poeziei sovietice se înscrie nemijlocit în partinitatea noastră ca poeţi ai unei tinere ţări socialiste Toate cele spuse în legătură cu partinitatea poetului se pot exprima simplu prin aceste cuvinte : partici­pare activă la cauza generală a co­munismului. Dar esenţialul în participarea poe­tului este însăşi activitatea sa speci­fică, rezultatul muncii sale : poezia. Tînărul poet Nichita Stănescu spune* într-un Credo a! său : „Mi-adaog firul vieţii la dunga ar­cuită a timpului ce mişcă pămîntul pe orbită cu fiece răsuflet al pieptului s-apropii cerul rotund, cu sorii ce-mi încăpură ochii. Iar cît de piatră-i piatra, călcîiul de-mi atinge o-ntorc din drum, și-o dărui, cu fragedă meninge. Gîndirea mea din gîndul Comunei se-nfiripă fiindu-i pană zveltă în alba ei aripă“. Acest gind, implicit sau explicit, întruchipat în moduri deosebite, cu mijloace deosebite, la grade de lu­minozitate deosebită, după expe­rienţă şi talent, este comun poeţilor noştri de toate vîrstele, iar dacă ci­neva mimează gesturile ce se traduc artistic din acest gind, poate fi si­gur că florile lui de hîrtie în mai puţin de un anotimp se vor dovedi false flori : florile de hîrtie nu dau roadă. Prin ce rodeşte poezia adevărată ? Prin faptul că cei care au inspirat-o, oamenii vii, ale căror năzuinţe lumi­noase poetul le-a înmănunchiat în opera sa ca într-o lupă puternică, se recunosc în focarul ei luminos şi-l simt aprinzîndu-le inima. Cum fiecare poet îşi are însă lupa sa proprie pentru a aduna razele împrăştiate în viaţă şi a te face mai luminoase şi mai puternice, — e vorba de talentul şi de priceperea fiecăruia — noi trebuie să dăm do­vadă de înţelegere faţă de fiecare. Spiritul negustoresc dominant în lu­mea burgheză, care încearcă să pro­moveze o marfă prin reclamă, de­­făimînd alta şi căutînd s-o scoată din circulaţie, nu-şi are locul în lu­mea noastră, unde poezia nu poate şi nu trebuie să fie o marfă, ci sub­stanţă vie din viaţa oamenilor, răs­­frîntă de oglinda vrăjită a sufletului poetului. Pentru dezvoltarea poeziei, ca şi a literaturii în ansamblu, o mare im­portanţă are justa orientare a criticii literare Un exemplu concludent de ajutor acordat criticii literare a fost articolul „împotriva tonului apologe­tic în critica literară şi artistică“ a­­părut în 1959 în „Scînteia“. Artico­lul a luat poziţie împotriva practi­cării unor elogii nediferenţiate şi ne­măsurate, împotriva tonului necritic în activitatea unor cronicari, cerînd criticii să desfăşoare o cercetare ar­gumentată şi nuanţată, să stabi­lească o judecată de valoare fermă, la un înalt nivel de obiectivitate şi principialitate. Spiritul de partid pre­supune combaterea şi a criticei apo­logetice şi a celei distructive, presu­pune seriozitatea analizei, îndrăz­neală în afirmarea opiniilor, pasiune in susţinerea noului şi demascarea vechiului. Criticul trebuie şi el să cunoască profund realitatea, pentru a putea stabili în ce măsură această realitate şi-a găsit oglindirea adec­vată în imaginile poetului, prozato­rului ori dramaturgului. Una din cele mai frumoase sarcini ce-i revin criticii noastre literare este aceea de a descoperi trăsăturile tipologice ale diferitelor modalităţi artistice de reflectare a actualităţii în poezia noastră ce înfloreşte pe drumul realismului socialist. Dacă aş fi eu însumi critic, aş începe cu punctul esenţial. Aş privi poezia aşa ca o gospodină care cînd alege ouăle pentru cloșcă le tins in soare adum­­brindu-te cu mîna, ca să vadă dacă au sau nu semnul rodniciei : aceasta este partinitatea. Pe acelea fără semn le-aş pune deoparte, ca nevia­bile. Numai după aceea aş începe examinarea celorlalte, după mărime, după culoare, după neam de păsări etc. , In domeniul de activitate al cuvintelor potrivite, ca să folosim ex­presia lui Tudor Arghezi, al cuvîntu­­lui ce exprimă adevărul, ca să ne amintim de Eminescu, recolta bogată nu o constituie cuvintele multe cu­­poezie puţină, ci cuvintele puţine cu poezie multă, nu versurile nume­roase fără idei, ci ideile multe con­densate în versuri puţine. Ca să ajungem la acest rezultat se cere desigur muncă, foarte multă muncă, trudă zi de zi, neîntreruptă. Dar se mai cere ceva, ceva ce Sta­nislavski ar exprima astfel : „Iubeşte arta din tine, iar nu pe tine în artă". Interpretînd această contrapunere am putea zice ca și artistul sovietic Obraziov, că in primul caz activita­tea omului o dirijează dragostea pentru artă, iar în al doilea, iubirea de sine, vanitatea. Vanitatea este un izvor foarte puternic de energie, un foarte puternic combustibil. Cu acest combustibil au pornit actori, artişti şi scriitori înnebuniţi de viteza as­censiunii. Startul a fost adeseori spectacular ca efect, dar finalul de­zastruos. Deoarece, cu combustibilul vanităţii arde întîi talentul. Căci partea componentă a talentului, în orice domeniu de creaţie, este convin­gerea, sinceritatea, iar vanitatea ucide sinceritatea. Problema e : care sînt ţelurile ur­mărite de artist. Dacă o balerină, bunăoară, cu mîinile sale, cu picioa­rele sale, cu ochii săi, cu emoţiile sale urmăreşte să redea frumuseţea şi curăţenia Jun­etei, acesta este dru­mul artei. Dar dacă ea, cu ajutorul Jun­etei, vrea să-şi arate frumuseţea mîinilor, picioarelor, ochilor, sufletu­lui, deci propria ei frumuseţe, atunci acesta-i drumul autodemonstraţîei, a negoţului cu propria persoană, izvo­rî­ din dragostea pentru sine în artă­. Intr-un caz te vezi pe tine împopo­­­onat cu penele artei, în celălalt pri­veşti cu grijă obiectul artei. Şi prin vanitate se poate ajunge la succes. Dar vine scadenţa, cînd ceea ce este individual se eclipsează, iar dacă nu este ceva ce să-i ia locul, se întu­necă şi artistul şi dispare. Acest ceva este arta, care nu poate rămine o chestiune individuală. Ea trebuie pusă în slujba a ceva ce depăşeşte propriul eu. Şi ce poate fi mai pre­sus propriului eu decît­­ poporul, cauza şi ideile mari ale omenirii,­ în era noastră întruchipată prin exce­lenţă în comunism ? Este greu să ajungi un scriitor bun. Pentru aceasta e nevoie de acu­mularea multiplelor cunoştinţe des­pre viaţă, de însuşirea concepţiei ştiinţifice asupra lumii, de talent. Există o indisolubilă legătură intre cerinţele de bază care sunt puse în faţa noastră de către partid, şi care laconic ar putea fi astfel formulate: fermitate ideologică, cunoaşterea vieţii, măiestrie artistică. Legătura cu viaţa poporului nu este un simplu deziderat de principiu, ci cerinţa unor legături permanente şi profunde cu uzina, cu satul, cu cele mai înain­tate sectoare ale construcţiei socia­liste, cu oamenii care înfăptuiesc mă­reţele prevederi ale planurilor noa­stre. Cunoaşterea vieţii nu se rezumă la un simplu contact cu realitatea, ci presupune o conştiinţă lucidă, capa­bilă să selecteze esenţialul din cele observate, să generalizeze, să trans­figureze faptul brut în imagine ar­tistică. Trebuie spus că justa orien­tare tematică şi bunele intenţii ale poetului nu sînt suficiente, dacă nu se conjugă cu stăpînirea deplină a măiestriei scriitoriceşti, dacă nu se îmbină cu stăpînirea limbii literare, a tehnicii versificaţiei, a ştiinţei de a construi sau sugera caractere, de a turna în tiparele poeziei miezul de foc al vieţii. Lipsa măiestriei com­promite şi cea mai valoroasă temă sau idee, dar măiestria la rindul ei, pentru a se împlini, presupune con­tactul viu şi permanent cu viaţa, cu oamenii, cu conflictele lor, receptivi­tate la noul din realităţile înconju­rătoare, încadrarea entuziastă în ansamblul operei măreţe de făurire a noii societăţi. Nu-mi place să mă citez niciodată, iar versurile ce urmează nu le con­sider grozave, dar exprimă un crez al meu nestrămutat : „In evul luminos şi nou, Aici pe suprafaţa lumii Răspunzi de fericirea lumii, Eşti comunist, fii deci erou !“ E de fapt vorba de credinţa un om şi de dreptul său la fericire Pe pă­mînt, drept pe care numai comu­nistul, întiia oară în istorie, îl afirmă hotărît şi luptă pentru el consecvent. Toate crezurile anterioare cereau ca omul să lupte pentru stăpini, pen­tru viaţa de dincolo, pentru orice in afară de propria lui fericire pămân­tească, individuală şi colectivă, în sinul aceleiaşi umanităţi unite. Bi­serica creştină spunea, prin gura ie­zuiţilor, vestiţi prin nesinceritatea şi prin lipsa lor de scrupule, că totul se face pentru mai marea slavă a lui Dumnezeu ad majorem gloriam Dei. A sosit timpul cînd fiecare om tre­buie să spună că totul trebuie să fie făcut pentru mai marea fericire a omului : ad majorem felicitatem Ho­minis. Iar vatra fericirii nu poate fi din­colo, ci în această lume, din care tre­buie să dispară exploatatorii muncii umane, războaiele și mizeria. Care poet poate să nu se simtă m­îndru în slujba unui astfel de ideal ? Pentru a porni ascensiunea, e de ajuns ca fiecare dintre cei ce aleg drumul poeziei, glorios pentru fie­care nou drumeţ numai de unde el începe să fie neumblat, să-şi pună harul poetic in slujba patriei socia­liste şi a poporului ridicindu-se către comunism, căti veşnica primăvară a omenirii. Este, pe acest drum, prilej de luptă cu ceea ce e greu, cu vechiul, cu adversarii noştri şi este mai ales loc pentru multă dragoste ci­­meni. A fost o noapte oarbă, cu luna-n ceruri lipsă Stăpînii-şi amintiră, treziţi, de­ Apocalipsă. Cetăţi, oraşe, cuiburi de lene şi păcate S-au zguduit deodată, răsturnate. Ospeţele-n furtună, zburate de vîrtej, Opriră dumicaţii-n gingie şi gîtlej. Amestecaţi cu cioburi, stăpînilor, subt mese, Li se trezea beţia de prinţi şi de prinţese. Un urlet, ca de mare-n răzvrătire. Linţoliul gros al morţii-ncepu să se deşire. Iromptă, omenirea din ghizduri şi zăgaze isca viitori, prăpăstii, şi piscuri de talaze. S-au prăbuşit în haos statuile, pe rînd, Cu slava lor de idoli, de piatră şi pămînt. I se părea lui Vodă că doarme şi visează. Beţia lui de noapte se pomenise trează. In gloata răzvrătită, puhoi ca de catarge, O negură se-ngroaşă, o negură se sparge. El vede ce nu vede şi ce i se năzare; Un uriaş cu-o falcă aprinsă intră-n zare. E-adevărat, e-aievea, e răscoală. II caută norodul: împărăţia-i goală Şi una după alta i-s uşile-ncuiate. Le-a sfărîmat pe toate Şi într-a doua sută cămară dărîmată Răscoala dă de Vodă pitit într-o privată... Cînd cumpăna răbdării, Măria Ta, se fringe O ciutură-i de lacrimi și-o ciutură-i de sînge. MIHAI BENIUC prezentînd referatul

Next