Gazeta literară, iulie-decembrie 1962 (Anul 9, nr. 27-52)
1962-07-05 / nr. 27
A. M. SPERBER: „Cele mai frumoase poeţii“ Una dintre colecţiile cu mare popularitate ale Editurii Tineretului, — ,,Cele mai frumoase poezii“, — oferă cititorului o nouă antologie : Versurile lui Alfred Margul-Sperber.^ Sunt reunite aici * câteva dintre poemele reprezentative ale acestui poet de limbă germană, poeme în care se regăsesc trăsăturievidenţiate de-alungul unei creaţii literare care, începînd în 1922 continuă pînă în zilele noastre, cînd scriitorul publică vibrante mesaje lirice închinate păcii şi construcţiei socialiste, mesagii pătrunse de spiritul internaţionalismului proletar. Dacă „Viaţa cealaltă", vorbeşte despre amintirea copilăriei poetului, alte poeme epice, cum sunt „Horia" sau „Călătoriile lui Guliver“, aduc imagini ale vieţii de a zi a ţărănimii muncitoare care a pornit pe drumul belşugului şi al bunei stări făurite de socialism. In poemele sale, pentru a sublinia ideile pe care vrea să le transmită, A. M. Sperber face adeseori numeroase referiri la motive poetice clasice, la personaje din istorie, la eroi legendari (cum ar fi „Plugarul de la Borodino“ sau „Spartacus“) cărora le aduce o interpretare în spiritul contemporaneităţii. Poemul „Spartacus“, închinat celui de al doilea Congres al Partidului Muncitoresc Român, are o perspectivă lirică largă, năzuind să schiţeze întreaga evoluţie a omului care a străbătut epocile negre ale exploatării pînă la limanul luminos al socialismului. Alte cicluri ale volumului sînt consacrate temei legăturii dintre scriitor şi popor („Fapte şi visuri“ 1959, „Cu ochii deschişi“ — 1958). Tonalitatea lirică a acestor poeme este unitară deşi volumul este realizat prin tălmăcirea mai multor traducători. Se disting traducrile semnate de Al. Philippide, Veronica Porumbacu, Virgil Teodorescu. Mai puţin izbutite, cele ale lui Lazăr Iliescu şi M. Djentemirov nu reuşesc să transmită, în detalii, ceea ce imaginea generală a poeziei lui Sperber îi sugerează cititorului. Miron DRAGU llllllllllllllllllllllllllllll PE LACUL HERĂSTRĂU Foto : CASA SCINfEII lllllllllllllllllllllllllllll! DAMIAN STÀNOIU: „Amintiri din minastire“ Concepută în ultimii ani de viaţă, lucrarea memorialistică (neterminată) Amintiri din minăstire, reprezintă o sinteză a întregii literaturi de inspiraţie monahală a lui Damian Stănoiu, scriitor care timp de 19 ani a încercat experienţa tristă a vieţii călugăreşti, nevoit, după propria-i mărturisire, să apuce această cale din cauza mizeriei îndurate in Bucureştiul de altădată. îndată ce păşeşte in incinta cuviosului lăcaş proaspătul aspirant la mîntuirea sufletului se află in faţa unui tablou surprinzător pentru el : doi călugări „cu pârul şi bărbile răvăşite“ se lovesc şi îşi aduc injurii, acuzîndu-se unul pe altul de păcate foarte lumeşti. Cartea lui Damian Stănoiu aduce aşadar o imagine realizată dintr-o perspectivă satirică asupra ipocriziei şi venalităţii care îi caracteriza pe monahi, asupra promiscuităţii lor morale. In „amintiri“, găsim talentul cunoscut de povestitor şi calităţile de umorist ale autorului, îndeosebi, atunci cînd el parafrazează cu o deosebită savoare „textele cuvioase“, aplicîndu-le la realităţi profane. Fiind integrat cinului monahicesc, scriitorul zugrăveşte viaţa de minăstire ca martor ocular, ne transmite impresii culese nemijlocit. Faptele relatate poartă amprenta autenticităţii în această lucrare, care se înscrie printre operele valoroase ale lui Damian Stănoiu. In afară de „Amintirile“ propriu zise, culegerea include încă două scrieri : „Soborul de la Căldăruşani“ sau „Judecata lui Damian Stănoiu“ şi nuvela „Jalba cuviosului Pitirim“ sau „Grija canoanelor“, care, deşi tipărite ca o anexă a volumului, prin conţinutul lor întregesc cele patru capitole de „Amintiri“. Prefaţa, semnată de Dumitru Micu, remarcîndu-se printr-o minuţioasă şi competentă interpretare, relevă valorile estetice şi sensurile sociale ale acestei scrieri preţioase tipărite recent. C. MOHANU ION GRECEA: „Scrisoarea“ Volumul de povestiri Scrisoarea, aparţinînd tinărului prozator Ion Grecea, dezbate probleme de educaţie, alegîndu-şi, cu preponderenţă, eroii şi intîmplările din lumea militarilor de astăzi. Cartea se integrează, In acest chip, unei preocupări mai largi a Editurii militare de a sprijini procesul de educaţie comunistă a ostaşilor, prin literatură. Ceea ce trebuie precizat de la început, discutînd această carte, este că unele din povestirile ei, depăşesc stricta Intenţie educativ-morală, reuşind să devină prin substanţa lor, lucrări literare de un interes mai larg. Ele se adresează, în acest mod, nu numai cititorului ostaş , ci oricărui iubitor de literatură. Se detaşează, prin semnificaţia intîmplărilor narate, Motoristul şi Armonica. In Motoristul autorul povesteşte intîlnirea tardivă cu un ostaş care, într-o anumită împrejurare, dovedise o comportare etică înaltă. Intîmplarea este interesantă şi relatarea vioaie. Sunt subliniate, aici, calităţile ostaşului nou : abnegaţia, curajul, modestia. Dezgheţat şi săritor, Staicu este unul dintre nenumăraţii eroi anonimi ai epocii noastre. Armonica istoriseşte o scenă de front, înfăţişînd frăţia de arme dintre ostaşii romîni şi sovietici. Alte povestiri din volum : In ultima clipă şi Prietenie dezbat probleme mai delicate de conştiinţă şi etică ostăşească. Cu ochii-n patru se ocupă de vigilenţa şi destoinicia soldatului din armata populară. Doi ostaşi se ocupă de educaţia revoluţionară, primită în cadrul serviciului militar, iar Scrisoarea de raportul dintre armată şi familie. Ceea ce s-ar putea reproşa autorului este înclinarea, uneori, spre un lirism nesusţinut de suficientă substanţă epică, ca în Scrisoarea de pildă. Unele notaţii lirice de aici, frazele „frumoase“ cu efect poetic ascuns, distonează. Lipsa unui conflict semnificativ face ca această povestire să nu depăşească nivelul consemnării banale. Tudor LUPU ITUS POPOU : „Cuba, teritoriu liber al fericii" Acest jurnal al vizitei, pe care a făcut-o Titus Popovici in Cuba l-am citit ca pe un roman bun. Nu mi-a venit să las, odată începută, cartea din mină, am regretat că se termină prea repede şi n-am simţit niciodată parcurgind-o că ar avea nevoie de vestitul ac auxiliar. Decis să scrie un astfel de jurnal, autorul a trebuit să învingă nu puţine greutăţi. Era vorba inuii de comunicat contactul cu o realitate surprinzătoare sub toate aspectele ei. Un peisaj magnific, de un exotism fascinant, de o varietate ameţitoare, pereţi inaccesibili de piatră, jur împrejur oceanul, o vegetaţie luxuriantă, o orgie de culori, verde, roşu, albastru, portocaliu, „tierra mas hermosa“... cel mai frumos pămnt pe care l-au văzut vreodată ochii omeneşti — cum a spus Cristofor Columb. O civilizaţie străveche necunoscută a băştinaşilor, peste ea, alta feudală a colonialiştilor spanioli, pe urmă o a treia, yankee, cu „buildinguri“ uriaşe şi reclame de neon. O istorie dramatică, tragică şi glorioasă, cu conchistadori şi piraţi, cu poeţi şi ginditori in haine de soldaţi, conducători ai luptei de independenţă, cu generali negri, eroi in bătăliile nesărşite pentru libertate. Un tablou social plin de contraste izbitoare, mizerie crincenă şi opulenţă sfidătoare, mincioe şi analfabetism, simţ ascuţit al demnităţii umane in rindurile maselor populare şi servilism abject afişat ca o pomadă grasă pe obrazul claselor stăpinitoare. Şi mai presus de toate acestea o revoluţie adîncă, autentică, eroică, desfăşurată la ciţiva paşi de jandarmul contemporan al imperialismului mondial, o pagină de istorie la scrierea căreia vizitatorul asistă direct. Meritul principal al lui Titus Popovici este de a fi găsit în aceste însemnări tonul exact. Fără o informaţie copioasă despre istoria Cubei, despre visurile lui José Marti şi faptele lui Marco, despre rădăcinile mişcării revoluţionare, care a creat epopera Sierrei Maestra, fără citeva date concludente asupra regimurilor de ocupaţie spaniolă şi apoi yankee, cu corupţia lor administrativă şi politică, fără nişte fapte în măsură să dea sentimentul terorii instaurate de lungul şir al dictatorilor perindaţi la crima ţării pînă la volubilul Batista, ultimul şi cel mai sinistru dintre ei, fără un şir de cifre referitoare la preţul zahărului şi la interesele monopolurilor americane, ar fi fost imposibil de înţeles multe din lucrurile pe care vizitatorul le descoperă uimit in insula de peste ocean. Cu simţul realităţii, Titus Popovici, şi-a cintărit iarăşi bine impresiile directe ca şi cunoştinţele adunate din lecturi, nu şi-a propus ţeluri prezumţioase, a folosit materialul documentar atita ci a cerea luminarea exactă a momentelor trăite, i-a imprimat in expunere un ritm epic corespunzător naraţiei unei călătorii de neuitat. Cartea lui a devenit astfel o suită de scene vii reconstituite cu ochiul romancierului, atent la detaliul sugestiv, la semnificaţia moral-socială a actelor, la atmosferă. Fericită e şi transcrierea permanentă a reacţiilor proprii. Autorul nu e un observator rece, sau măcar calm. Păşind pe pămîntul Cubei, el se lasă cu o adevărată satisfacţie cucerit de vioiciunea poporului ei, de temperamentul rugos al bărbaţilor şi femeilor, care-l ovaţionează pe Fidel Castro şi-l aprobă familiar : „Fidel, seguro !“, se amestecă printre tinerii învăţători voluntari, strînşi să sărbătorească banchetul de Anul Nou, „el prime o baquete del pueblo“, îşi pune fericit in cap o pălărie de paie cu boruri uriaşe, strigă şi cintă împreună cu mulţimea exuberantă, participă la bombardamentul cu farfuriile de carton, admiră colturile formidabile ale ţăranilor din Escambray, se topeşte ascultind romanţe sfişietoare in limba lui Cervantes, devine prieten la cataramă in citeva minute cu orice negritos de pe stradă. Un întreg univers spiritual, compus din reveriile copilăriei pe marginea legendarelor isprăvi ale confreriei corsarilor aciuiţi in golfurile insulei Tortuga, din înflăcărări romantice pentru toate miragiile mării Caraibilor şi păminturilor „cu papagali, liane şi lubrice maimuţe“, cum spunea Fundoianu, din admiraţia întregului glob faţă de îndrăzneala micului popor angajat intr-o luptă eroică şi victorioasă cu cea mai mare putere imperialistă a lumii, din solidaritatea internaţionalistă cu mişcarea revoluţionară mondială, îşi găseşte in paginile cărţii lui Titus Popovici prilej de exteriorizare intensă. Autorul dă un jurnal vibrant, foarte personal al călătoriei sale. O întilnire temperamentală alături de convingerile solide, un curent neascuns de simpatie, izvorit din structuri sufletești analoage, ii îngăduie in cîteva săptămini apropieri uimitoare. Oricit ar părea de paradoxal faptul, Titus Popovici, pare să-şi fi descoperit la Havana, o a doua patrie. In cartea lui, cuvintele care revin „Ay, Cubanos!“ nu sunt vorbe goale ci traduc o experienţă omenească deosebită, cu adinei rezonanţe, o identificare cu sufletul mindrului şi explozivului popor de peste ocean. Jurnalul e un răspuns mai mult decit convingător la întrebarea, pe care i-a adresat-o inainte de plecare însoţitorul său de-a lungul acestei răscolitoare călătorii, şoferul Armando Cisneros : Es verdad que un pedazo de corazon se le quedo aqui ? ”). Ceea ce izbuteşte in primul rind să comunice Titus Popovici este dimensiunea umană a revoluţiei curatie. Oamenii pe care i-a văzut, i-a cunoscut, a stat cu ei de vorbă, i-a însoţit la meetinguri trăiesc la o inaltă temperatură sentimentul libertăţii. După ce au fost înşelaţi de atitea ori, după ce au fost martorii nenumăratelor răsturnări de operetă, ei au azi convingerea profundă că săvirşesc una Revolucion verdadera (o revoluţie adevărată) şi repetă aceasta mereu, nu fără o stăruinţă tulburătoare. Titus Popovici surprinde innotaţii pline de nerv, in „flash back“-uri revelatoare, gesturi, cuvinte, fapte edificatoare pentru o asemenea stare de spirit. Conducătorii revoluţiei de bucură de o extraordinară popularitate La o manifestaţie, o negresă îl strigă pe Fidel Castro din tribună ca să-i arate un nou născut şi să-l anunţe astfel că are un soldat in plus. Despre eroul din Sierra Maestra, oamenii vorbesc cu o familiaritate duios admirativă. L-au poreclit Eicaballon, calul, pentru că trage, se înhamă la toate. In timpul meetingurilor e interpelat, i se dau sfaturi: „Fidel, Duro con ei!“ (adică fii fără milă cu cel care complotează). Mulţimea nu-i dă voie să-şi continue discursul, cînd află că fiul lui a suferit un grav accident de automobil şi-i spune: „Du-te Fidel! Du-te la fiul tău, lasă că venim şi mîine ! “ Numele lui Guevara toţi! rostesc precedat de particula „die“, aşa cum îi ziceau glumind tovarăşii de luptă in partizanat. Pentru că „el comandante“ Cienfuegos, a pierit in valuri şi n-are mormint, poporul ii păstrează amintirea aruncind trandafiri în golful Havanei, după lozinca: „una fior para Camilo“, (o floare pentru Camilo). Oamenii realizează extrem de pregnant senzaţia că au început o nouă existenţă, complect diferită de cea anterioară. Luis Palacio, fostul negustor ambulant, scos din iadul mahalalei celei mai sordide din Santiago de Cuba, Menzano de Gomez cum i se spunea cu humor sinistru altădată, Vista Alegre, cum e numită tot în ironie acum, a devenit electrician şi mutat de curind într-o casă nouă, luminoasă, cu trei încăperi din cartierul muncitoresc în plină construcţie ii mărturiseşte emoţionat autorului că nu reuşeşte să-şi adune gândurile. Trebuie să se familiarizeze cu un lucru complicat, neobişnuit pentru el. Să înveţe a face planuri de viitor pentru cei cinci copii ai săi. Sergentul Rodovaldo Diaz are sarcina să ridice cu tovarăşii lui, foşti companioni de luptă, o fabrică de conserve, intr-un loc unde nu se găsesc decit nişte barăci nenorocite. Capital rulant 50 de pesos! Ostaşii bărboşi curăţă fructe, fierb marmeladă cu o mare seriozitate şi o hărnicie uluitoare. Rodovaldo ii arată mindru autorului camioanele pe care le-au reparat, legindu-le cu sîrmă, clipindu-le cum s-a putut, registrele pe care el le ţine, făcind comentarii economice la capătul bilanţurilor, baia, şcoala de alfabetizare, biblioteca şi clubul fabricii, amenajate toate in ultima vreme. Sergentul explică şi ce înseamnă cooperaţia prin simpatie : „Los barbudos“ au curăţit la început fructele cu pumnalele lor de comando. Pe borcane vechi au lipsit etichete scrise cu creionul şi cuprinzind o reclamă sui generis, pentru că suna cam aşa : „Cetăţeni, această marmeladă e foarte rea, dar a fost făcută de mîinile cinstite ale luptătorilor din Sierra. Consumaţi marmeladă revoluţionară...“ Dimensiunea umană a revoluţiei cubane. Titus Popovici o reliefează printr-o bogăţie de asemenea detalii, la care se adaugă numeroase date istorice, economice, sociale şi politice. Autorul reconstituie trecutul insulei, compune un film palpitant al asaltului Moncadei, al epopeii din Sierra Maestra, al înaintării vestitei „columna invasora“ spre Havana, examinează problema ţărănească, situaţia prole- B B B B ■ 1 B I tariatului, poziţia intelectualităţii, descrie fazele blocadei imperialiste, nu se sfieşte să facă digresiuni gazetăreşti (poate chiar abuzînd). Reuşita lui se relevă mai presus de toate însă incapacitatea de a surprinde cum se formează un folklor al revoluţiei. Înţeleg priva acesta expresiile născute in focul marilor acţiuni populare, accentele de humor şi poezie cu care masele îşi trăiesc o asemenea experienţă unică. Rechinul (S.U.A.) a vrut să înghită sardeaua (Cuba) şi s-a înnecat cu ea. Să vină yankeii, vor rămîne aici ! Titus Popovici simte cu instinctul romancierului adevărat că în aceste formule, lozinci, cîntece şi porecle palpită cu o splendidă autenticitate pasiuni şi idealuri, vise şi învăţăminte istorice, inima mare a mulţimilor. Am citit şi eu multe lucruri despre Cuba, date enciclopedice asupra trecutului insulei, consideraţii erudite sociologice cu privire la structura acestei lumi îndepărtate, prezentări amănunţite ale mişcării de la 26 iulie şi ale operaţiilor desfăşurate de El Ejercito Libertador. Am avut insă şi ocazia să ascult imprimate pe discuri citeva cîntece improvizate de Carlos Puebla, „cîntăreţul revoluţiei“ la meetingurile populare. Senzaţia că intuiesc ceva foarte viu, extrem de particular şi totodată general din această vibrantă experienţă umană, nimic nu mi-a dat-o mai puternic. Nu ştiu dacă versurile lui Carlos Puebla au vreo valoare poetică şi-mi dau seama chiar fără să mă pricep că vocea bardului cuban prezintă destule stridenţe. Dar am regăsit ascultind-o atmosfera încărcată de electricitate a revoluţiei din corurile potopitoare ale Cavaleriei Roşii, din song-urile muşcătoare scandate la Rote Piepfer, din cintecele răguşite, care istorisesc bătălia de la Yarama a brigăzilor internaţionale. De aceea cred că Tius Popovici n-a greşit de loc îngrămădind în cartea sa un adevărat depozit de asemenea expresii caracteristice, cu amprenta caldă încă a spiritului popular, că şi-a construit capitole întregi ale jurnalului pe motivele unor improvizaţii ale lui Puebla reluate apoi de mii de voci, (Parredont, Ay Cubanos etc...). Sentimentul contactului viu cu psihologia unui popor, cu speranţele puse de ei în revoluţie ţişneşte puternic din aceste piese documentare. Poate că autorul a exagerat pe alocuri, şi-a hispanizat prea mult textul. Poate că la o viitoare ediţie ar trebui să selecteze notaţiile, să le transcrie pentru a face să dispară de aici o anumită ostentaţie cam juvenilă. Am încercat să arăt insă că acest mimetism corespunde unei reitimniri nu mimai ideologice dar şi temperamentale. In chiar graba cu care a fost scrisă cartea şi care a prilejuit uneori repetiţii (explicaţii şi lămuriri date odată, reluate apoi inutil), incursiuni diteodată fastidioase in planul istoric (necesare, dar sub o formă simţitor concentrată) însfirşit citate prea lungi, (primejduite să-şi piardă relieful prin nesubliniere), se recunoaşte o astfel de exuberanţă pasională. Autorul vrea să spună cit mai multe şi cit mai repede, e copleşit de intensitatea trăirilor, se teme să nu se răpească accentul emotiv, prelucrindu-le „literar“. Naraţiunea are tot timpul şi un pronunţat caracter polemic. Titus Popovici işi scrie cartea cu dorinţa de a răspunde prin ea calomniilor pe care presa capitalistă le răspindeşte la adresa revoluţiei cubane. E jurnalul de călătorie al unui amigo de la Revolucion, al unui companero gata să apere oricînd cu înflăcărare steaua roşie de pe steagul primului teritoriu liber al Americii. Rugat să vorbească la o întrunire a poporului, în timpul războiului civil din Spania, Vsevolod Vişnevschi şi-a inceput astfel discursul : „Nu ştiu limba voastră. Voi vorbi in ruseşte. Ascultaţi-mă însă cu inima noastră internaţionalistă şi mă veţi înţelege!“. Cartea lui Titus Popovici poartă în ea un mesagiu, care are ceva din nobleţea acestor cuvinte. Ov. S. CROHMĂLNICEANU 1) E adevărat că o bucăţică din inima dumitale a rămas aici? PCIO —I ‡ ,1—I O DIN NOU DESPRE MANUALELE ŞCOLARE Cu privire la articolul tov. R. Marinescu („Probleme ale manualelor şcolare"), am primit la redacţie mai multe scrisori. Deoarece unele păreri exprimate coincid cu cele ale tov. Marinescu publicăm aici numai fragmente care aduc in discuţie noi puncte de vedere in problema discutată. • Tov. C. N. MIHALACHE, profesor la Scoala medie nr. 3 din Timişoara, se ocupă in scrisoarea sa de unele aspecte ale manualului de Literatură romină contemporană pentru clasa a Xl-a (Editura de Stat didactică și pedagogică, 1961). Referindu-se la organizarea materialului de studiu in acest manual tov, C. N. Mihalache constată : „Scriitorii dintre cele două războaie mondiale nu sunt grupaţi nici după criteriul cronologic şi nici după specificul creaţiei lor : poezie, proză, dramaturgie. Sunt amestecaţi. Intre George Bacovia şi George Toplrceanu e aşezat Mihail Sorbul, dramaturg dintre N. D. Cocea şi Al. Sahla, prozatori, e situat A. Toma, poet. La sfirşit ar fi fost necesar un capitol de sinteză despre literatura dintre cele două războaie mondiale. Cit priveşte capitolul dedicat dramaturgiei dintre cele două războaie reprezentată in manual numai prin M. Sorbul, M. Sebastian şi George M. Zamfirescu, — cred că trebuie să includă şi creaţia unor autori ca Victor Eftimiu şi Victor Ion Popa". • Tov. SAVA ROŞU, elev în cl. a XI-a la Şcoala Medie „Unirea“ din Focşani, reia discuţia începută de tov. R. Marinescu în legătură cu absenţa din manuale a textelor literare : „Pentru a arăta importanţa textelor literare in buna asimilare a materiei voi lua un exemplu comun cred tuturor elevilor. La îndemnul tov. profesor de limba română, în vacanţele periodice cit şi în timpul liber, am căutat să ne punem la punct cu operele ce urmau să fie studiate la şcoală. Pentru unele lucrări în proză, de proporţii mai reduse şi pe care le citim cu puţin timp înainte de a fi studiate in cadrul orei, analiza cu ajutorul prezentării din manual s-a făcut fără nici o dificultate. Dar sint şi cazuri cînd, neavind în biblioteca personală unele cărţi, trebuie să apelezi la biblioteca publică. Se intimplă insă, ca din cauza aglomerării programei să nu reuşeşti să le reciteşti inîntregime înainte de aţi fi predate, chiar dacă ele au fost citite mai de mult. Se pune atunci întrebarea care este metoda de a sincroniza lectura cu predarea lecţiilor la ore ? Un manual cu texte literare ar avea în această privinţă o foarte mare eficacitate. Dacă ar găsi tipărite în acest manual fragmentele cele mai semnificative din operele de studiat, printr-o singură lectură de scurtă durată a fragmentelor respective elevul ar avea din nou vie in minte, aproape in toate amănuntele ei, acţiunea întregii lucrări". • Tov. VASILE DORUI, elev în el. a Xl-a la Şcoala medie „Horia, Cloşca şi Crişan" din Alba lulia — face citeva observaţii referitoare tot la ■manenilul de literatură română pentru cl. a XI-a: ,,Înţelegerea unui autor presupune cunoaşterea temeinică a condiţiilor social-economice în care acesta a creat, plus cunoaşterea în ansamblu a operelor publicate de autorul respectiv. Manualul de clasa a XI-a nu satisface pe deplin aceste cerinţe elementare. E drept, un manual şcolar nu e un volum de istorie literară, totuşi ,biografiile unor scriitori sunt tratate sumar, în citeva rinduri, se dau puţine date biografice, trecîndu-se apoi la enumerarea principalelor producţii literare ale autorului. Aceasta cred că nu este suficient, viaţa unui scriitor fiind mult mai legată de opera sa". iillllllllllllllllillllllilllilllilllllllillíllllillililliililllliliiliilMllllllilll Viaţa Romînească închină ultimul său număr — bogat şi substanţial — memoriei lui I. L. Caragiale, participînd astfel, cu o contribuţie remarcabilă la această mare sărbătoare a culturii noastre. Revista cuprinde aportul diferitelor generaţii de scriitori şi critici literari la valorificarea ştiinţifică a operei lui Caragiale, în lumina contemporaneităţii. O tabletă semnată de Tudor Arghezi deschide numărul omagial. Acad. Mihai Ralea relevă intr-un articol succint motivele durabilităţii operei lui Caragiale. In articolul „Caragiale de ieri şi de azi“ acad. Tudor Vianu apreciază opera marelui scriitor din perspectiva vremii noastre. Acad. Perpessicius discută despre „Arta prozei la Caragiale”. Artistul poporului Sică Alexandrescu urmăreşte activitatea lui Caragiale ca regizor de teatru, schiţînd apoi un scurt istoric al modului cum au fost jucate comediile marelui scriitor. Ion Marin Sadoveanu semnează articolul „Citind şi recitind pe Caragiale", reliefînd învăţămintele artistice ce se desprind din lectura stăruitoare a operei caragialiene. In alte articole şi studii un însemnat număr de critici şi istorici literari procedează la o Investigaţie ştiinţifică, multilaterală, abordînd teme şi aspecte esenţiale in înţelegerea personalităţii şi operei lui Caragiale. Se realizează astfel o adevărată monografie Caragiale, o documentată lucrare colectivă. Şerban Cioculescu dezvoltă tema „Ironia în opera lui Caragiale", Silvian Iosifescu publică un studiu amplu despre raporturile lui Caragiale cu „Junimea", aducînd referiri noi, demonstrind incompatibilitatea creaţiei caragialiene cu ideile conservatoare ale lui Maiorescu. N. Tertulian urmăreşte „Concepţiile estetice ale lui Caragiale” ajungind la concluzia „consonanţei desăvirşite” a operei cu „realismul ideilor estetice". Ov. S. Crohmalniceanu relevă ostilitatea postumă a forţelor reacţionare de „extremă dreaptă” faţă de opera lui Caragiale. Paul Cornea tratează tema „Rîsul lui Caragiale", G. C. Nicolescu — tema „Țăranul în opera lui Caragiale". Alte aspecte ale operei sînt studiate în articole semnate de Mihail Petroveanu („Caragiale și ■«destinul“), Vicu Mîndra („Fiziologia «moftangiului» în opera lui Caragiale”), Al. Piru („Precursorii lui Caragiale”), B. Elvin („Posteritatea lui Caragiale"), Mihai Gafiţa („Versurile lui Caragiale”). Marele scriitor este prezent el însuşi cu cîteva „texte uitate": Ecaterina Logadi, Victor Eftimiu, I. D. Gherea, Cella Delavrancea, Marius Bunescu, B. Branişteanu, — semnează pagini preţioase de evocare memorialistică. Cîteva poezii de Luca Ion Caragiale, cronica rimată de Tudor Mălnescu, — precum şi bogata rubrică de scurte comentarii intitulate „Caragialiene" întregesc sumarul acestui interesant număr festiv al Vieţii romineşti In ziua de 25 iunie a.c., criticii literari de la Tribuna, în colaborare cu cei de la Gazeta literară, au organizat o discuţie despre problema inovaţiei în literatură. La dezbateri, din partea celor două reviste au luat cuvîntul următorii tovarăşi : Teofil Buşecan, Matei Călinescu, Al. Caprariu, Ov. S. Crohmălniceanu, G. Dimisianu, Ion Lungu, Ion Maniţiu, Dumitru Mircea, Ion Oarcăsu. Dintre invitaţi, au participat la discuţii : Victor Felea, D. R. Popescu (Steaua) şi Marosi Peter (Utunk). Dezbaterile acestei „mese rotunde" se vor publica Intr-un număr viitor al revistei Tribuna. Festivitate comemorativă SALAMON ERNŐ Masă rotundă Uniunea Scriitorilor din R.P.R. a organizat în după-amiaza zilei de 20 Iunie 1962, la Casa Scriitorilor „Mihail Sadoveanu", o festivitate literară comemorativă, consacrată Împlinirii a 50 de ani de la naşterea poetului Salamon Ernö, ucis de fascişti în 1943. Cu acest prilej, poeta Maria Banuş a rostit un cuvînt de deschidere. Scriitorul Radu Boureanu a conferenţiat despre viaţa şi opera lui Salamon Ernő. A urmat un program artistic, la care şi-au dat concursul : Simona Bondoc, artistă la Teatrul Naţional „I. L. Caragiale“ ; Septimiu Sever, artist emerit al R.P.R., actor la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra“, care au citit versuri de Salamon Ernő în tălmăcirea romînească a poeţilor Alexandru Andriţoiu şi Emil Giurgiuca, iar Halasz Anna a recitat versuri în limba maghiară. Cîntăreţele Török Emma şi Kessler Martha, soliste ale Filarmonicii de Stat „George Enescu", precum şi pianistul concertist Nicolae Rădulescu, au susţinut un concert. i B. JORDAN Unul din scriitorii aparţinînd generaţiei dintre cele două războaie, B. Jordan, a încetat din viaţă acum cîteva zile. El a avut o activitate literară multiplă, oprindu-se în special asupra lumii învăţătorilor de odinioară, pe care o cunoştea mai bine. A publicat romanele „Normaliştii“ şi „învăţătorii“, din viaţa acestor slujitori ai şcoalei, atît de năpăstuiţi în societatea burgheză. In ultimii ani a dat la iveală trilogia „Zile şi nopţi în furtună“ care s-a bucurat de aprecierea cititorilor. Moartea l-a surprins pe B. Jordan la masa de scris, în clipa în care lucra la o altă carte menită să evoce războiul nostru de independenţă (1877). Dispariţia acestui scriitor, încă în deplinătatea forţelor lui de creaţie (59 de ani), lasă unanime regrete.