Gazeta literară, iulie-decembrie 1962 (Anul 9, nr. 27-52)

1962-07-05 / nr. 27

Venisem la schela petroliferă C... din regiunea Argeş, cu gh­r­­dul să scriu un reportaj despre sudorul Vasile Rotaru. Nu reuşisem încă să aflu prea multe despre el, cind tovarăşul L., profesor la şcoala medie serală la care învăţa şi viitorul meu erou, a avut ama­bilitatea să-mi pună la dispoziţie caietul său de însemnări. Am tran­scris, cu îngăduinţa dumisale, cîteva pagini : „Acum cîteva zile, Rotaru s-a întors de la Predeal. In faţa şcolii s-a oprit un «Moskvici», din care a coborît tacticos un tînăr în haine de gabardină, cu fular de mătase, ceas de aur la mînă şi o mică valiză de piele. Maşina era a schelei : venise să-l ia din Găieşti, unde îi adusese trenul. Tovarăşul Rotaru nu voia să piardă cursurile de la seral (deşi potrivit figurii de conferenţiar elegant cu care descinsese s-ar fi zis că nu voia să-şi lase elevii să-l aştepte degeaba). A fost îmbrăţişat cu dragoste de colegii săi şi a ascultat cu plăcere ascunsă ironiile binevoitoare care i se adresau. Mi se pare că cineva l-a numit­ chiar „tovarăşe director“. S-a îndreptat spre mine : — Vă rog să mă iertați, tovarăşe diriginte.­­ II priveam de jos : e mai înalt ca mine. — Să nu fiţi supărat. Joi, cînd am plecat, am obţinut aproba­rea tovarăşului director al schelei şi i-am promis că o să vă spun şi dumneavoastră. Dar nu v-am găsit imediat şi pierdeam trenul. Intr-adevăr, aflasem că a plecat şi a doua zi dimineaţa mă dusesem la conducerea schelei. Eram miraţi că fuses© trimis la Pre­deal tocmai acum, în timpul anului şcolar. E adevărat că Rotaru era elev bun şi că trei zile de absenţe nu sunt moarte de om, dar nu se cuvenea să aflu despre plecare de la colegii lui. — Numai trei zile, tovarăşe profesor, se scuzase şeful de ser­viciu de la scnelă faţă de mine. Cit despre Rotaru, a neglijat să vă spună. Aşa e el uneori... Nu-1 ştiţi dumneavoastră pe Rotaru ? Nu, trebuia să-mi mărturisesc singur că nu-1 prea ştiam. In modul în care bătrînul şef de serviciu, vorbea despre Rotaru era un soi de tandreţe ce nu se prea potrivea cu felul lui obişnuit de-a fi, şi care m-a pus pe ginduri. O oră mai tîrziu, stînd de vorbă cu Popescu, meşterul de la secţia de compresoare şi pomenindu-i de „fuga“ lui Rotaru, aflam din nou că : — ...Aşa e Rotaru, tovarăşe profesor. Nu fiţi supărat pe el. Parcă-l văd cum a venit acum patru ani în schelă, mititel, nu-i dă­deai nici 15 ani ; că el vrea să înveţe sudura, neapărat sudura, câ-i place lui mai mult ca orice. Intîi, nici n-am vrut să-l primim : ca sudor e nevoie să fii voinic şi indemînatic, şi el abia acum, de vreun an, s-a înfiripat, aşa, mai voinic. Dar el nu şi nu, că vrea să fie sudor. Să fie ! — Se pricepe la meserie’ — Dacă se pricepe ? Păi să vedeţi, tovarăşe profesor, că aici e aici. In 30 de ani de cînd lucrez în petrol, n-am mai întâlnit unul ca el. Asta-i pasiunea lui ; alta n-are ; îi place și să danseze, dar nu se compară. Face să-l vezi; parcă scrie poezii cu flacăra. Are mina uşoară, te gîndeşti că se joacă, dar vedeţi că lui Rotaru, de doi ani de cînd s-a calificat, nu i s-a întâmplat să dea un singur rebut. Unul singur măcar. Primăvara trecută răsufla o conductă de gaze, erau pierderi mari , vine nea Gicu, sudor prima, se uită la ea, îmi zice : — Nea Popescu, eu încerc, dar de putut nu se poate ! O sudează, și nici un rezultat. Ba dimpotrivă, spărtura se mă­rise și mai mult, își șterge nea Gicu sudoarea, era înfuriat, lucrase zece ore. Ce mai, daci nu se rutei, nu se putea! Nu știam c ce să fac. Fiecare oră de întirziere costa bani grei. Zice nea Gicu :­­— Meştere, eu ţi-l trimit pe Rotaru. Ce-o fi, o fi. Poate ţi-o face el. Pe Rotaru, chiar nea Gicu îl învăţase meserie. A venit Rotaru, s-a uitat la plesnitură: era cu­ toate zilele ! — O faci, mă ? N-a răspuns. S-a dus şi s-a spălat pe miini. Mi-a făcut semn să-i torn eu, făcea pe grozavu. I-am turnat, ce era să fac, deşi eu cred că nu simţea nici o nevoie să se spele tocmai atunci pe miini. Rotaru nu lucrează repede. Dacă te uiţi la el, zici că adoarme cu aparatul in mină. Dar vezi că la el totul se ţine pe economia de mişcări — asta o știu sigur, că m-am uitat la Rotaru opt ore, pină a terminat. S-a ridicat în picioare. Metalul se răcise. Nici nu s-a mai uitat la conductă. — Mă, pot să dau drumul la gaze? Dacă răsuflă? — N-are voie. — Și-a scos fularul din buzunar - acolo-1 băgase, împăturit frumos. Și l-a pus la gît, s-a pieptănat, și a început să se plimbe in sus și în jos, de parcă nici nu-1 interesa ce fac eu. Dar eu au­zeam cum bate inima în el. încep proba. El își tot potrivea fularul, voia să pară că n-are nici o grijă. Se cususe, domnule, fierul. Nici vorbă să răsufle ! Meșter, nu glumă ! Se plimba mai departe şi, de-al dracului, nici eu nu-i spuneam dacă a reuşit să facă ceva sau a dat greş. Mă gîndeam că dacă vine spre mine, ori îi dau una, ori 11 string în braţe. Dar el a simţit şi singur că lucrurile merg cum tre­buie. Mi-a azvirlit o privire. Ii străluceau ochii ca la draci. Şi nu era numai de oboseală, ştiu precis. Şi deodată îl văd că ia bicicleta mea de lingă gardul de sîrmă, încalecă, îmi face un semn cu mina, şi-o ia la deal. — Unde fugi, mă? — Plec în lume. S-a plimbat ce s-a plimbat, pe urmă mi-a adus bicicleta şi şi-a cerut iertare. Voisem şi eu să mă duc acasă, schimbul se terminase de mult, insă din cauza lui mai întîrziasem un sfert de oră. Dar mă gîndeam că oricum, merita şi el o plimbare. Nu i-am spus ni­mic. Ce să-i spun? Nu-l ştiţi dumneavoastră pe Rotaru?... ...Da, am început să-l cunosc, şi ştiu acum în ce direcţie va trebui să-mi îndrept eforturile. E încă destul de copilăros : ca să mă împace, a desenat frumos (aproximativ) un orar al clasei, pe o coală imensă de hîrtie și s-a semnat îndreaptă, jos, cu înflorituri..." de FLORIN MUGUR lată, din nou întîia jumătate de iunie, şi-adaogă o zi - luminile pe fruntea mea îşi schimbă quinta lor palidă, şi-o adiere de vînt, îmi schimbă vîrsta. Iarăşi acelaşi gînd, aceeaşi întrebare şi-un dor de drumuri împletit cu goana celor trăite. Unde le-am văzut? Ca pe-un ecran fug toate - eram tînăr cînd ţara-şi scotea capul din pădure şi-am fost sortit să fiu unul din primii care-au văzut-o. Cît va fi de-atunci, nu-mi amintesc ; poate-am trecut şi eu pe albii, mereu altele, ca fluviul ce nu-şi mai vede coada - şi adesea privind pierdut prin timp, fără să-i număr vertebrele, lăsîndu-mă în prada hipnozelor adolescente, spuneam : valul, valul m-a dus, valul mi-a dat cadența, valul îmi va-ngropa cîndva-n nisipuri imaginea, ca pe-o statuie veche care-și va scoate-ntotdeauna singură un umăr alb. Dar azi o armonie mă readuce iar printre cei dragi - o, cît e de frumos să vii aici, ivit de rătăcirea unei zile să intri-n vîrste, să trăieşti aevea­, ţara şi anii ei, să-ţi cauţi locul în fiece privelişte şi seara să te aduni cu oamenii. N­­­u ştiu e prea devreme, prea tîrziu - ceasul electric bate, poartă trena de mărgărit, a orelor. Inele sclipind desăvîrşesc logodna vremii cu arborii. O uşă se închide mereu în urma ta şi alte trepte, tăiate-n lut sau marmoră, te-aşteaptă. Cît timp vor fi ? Unde mi-e dat să-ajung ? Am poate vîrsta apei cîntînd la stăvilare, vîrsta de sticlă­ a noilor oraşe îmi pare uneori că mă-ncunună şi cea uşoară­ a noilor născuţi din casele abia zidite. Zboară emblema nopţilor şi dimineaţa mă simt însufleţit de vîrsta roşie a steagurilor din văzduh, în timp ce seara-mi readuce-o clipă ceva din vîrsta vîntului şi-a unor vechi călăreţi demult ucişi în lupte. Vîrstele vin - celor iubiţi le pare întotdeauna rău după ceva... Poate că­ am fost şi eu iubit sau poate că mi-a părut. Oricum ar fi, odată vor plînge după mine-aceste drumuri, dragostea lor statornică-mi rămîne - drumuri-spirale, drumuri albe, drumuri­­ de noapte-mi cad mereu şi serpentine urcînd în zori. Unde mă voi opri ? Vîrstele vin, vîrstele-mi devorează vechile gînduri, vîrstele îşi lasă pe fruntea mea polenul enigmatic şi eu le-arunc strălucitoare-n aer ca nişte cercuri mari prin care trece asemenea femeii de la circ, propria-mi viaţă. încă nu-mi dau seama că totul are un sfîrşit. Sînt gata să dărui fiecărui trecător, din anii mei medalii de aramă, părîndu-mi rău că nu-l pot mîngîia cu daruri mai de preţ. E oare bine că n-am ajuns bogat şi înţelept ? Fost penitent al viselor, în mine moare trecuta, vechea vîrstă­ a ţării, vîrsa măruntelor agonisiri răzleţe, vîrsta singurătăţii stejarilor - hotarul cuvintelor al meu şi-al tuturora... O, cît e de frumos să creşti aici, atins de rouă fiecărei zile să treci prin vîrste ! Poate niciodată n-am fost atît de împăcat. Femei şi tauri galbeni, noaptea văd cînd luna trece prin nori - forme de paradis, forme nedezlegate, forme pure mă caută și mă cuprind adesea ; apoi dispar şi se întorc în mare ca urmele iubitelor uitate noaptea pe plaja goală - nu-mi rămîne decît o nostalgie fără noimă. III E oare­ această linişte ce-o simt, un semn al împlinirii care vine ? Iată­ am fugit de umbre, am plecat iarăşi să pipăi orizontul ţării şi să-mpletesc în cinci, noile-i drumuri. De fiecare dată cînd soseam într-un oraş, mă cerceta dorinţa de-a rămînea în el pe totdeauna. Poate că­ am şi rămas pe undeva, prin gări sau mai curînd în miazănoapte pe străzi fluorescente pe unde numai vîntul e tot acelaşi. Poate că-n asfaltul şoselelor, mi-am imprimat cuvîntul pe care-l îngînasem la răspîntii­­ şi, obosiţi de curse lungi, şoferii vor dialoga tîrziu cu mine, singuri în cîmp. Departe de trecut, de toată istoria, mă-ntorc mereu spre timpul de nichel, al puternicului mîine. Ţări glorioase-adorm, ţări care-au fost încep să poarte, încrustat pe pleoape, ordinul somnului. Văd şi poeţii cei hotărîţi să intre-n piramide, de vii, la moartea faraonului. Amurgul sîngerează şi-ngrozit, are coşmare roşii cînd stafia umblînd prin lume, vine să-i aşeze mîna pe umăr. Cei care se tem n-au stele-n amintiri. Superbelor biserici gotice care veghează-n pieţe, prind a le creşte-ncet gheare de sfinx şi toamna ploaia cheamă paşii celor pierduţi în timp. Aud în subteran mutaţii şi surpări ca la sfîrșitul de bronz, al Romei. Am trecut și eu prin somnolentul labirint, trăind, fără să-l fi văzut, o aventură... Demult nu mai sînt singur. Capetele purtate noaptea rînd pe rînd pe umeri, zac în osuare. Mi-e de-ajuns propriul meu craniu. Am ieșit pe cîmp să văd în soare coapsele-i fecunde. Ce mulţi sînt oamenii ! Unul din ei mi-ar fi plăcut să fiu, unul din ei... Cu patria mă întîlnii prin spice, prin cărămizi, prin cabluri dimineaţa şi-am traversat înot, ca un sălbatec strigînd, petrolul ei albastru. Cu ochii dilataţi, văd pretutindeni forma spiralelor crescînd - eu însumi pătrund ca o spirală declanşată neliniştind fantomele. O spirală e fiecare vîrstă - o spirală e nevăzutul arc al tuturor întoarcerilor noastre spre lumină. O, cît e de frumos să arzi aici, beat de­ alcoolul fiecărei zile să uiţi de vîrste, să prefaci în ţăndări oglinzile - şi călător să-ntîmpini ca magii, steaua zorilor. Combustii, văd pretutindeni dansul lor - combustii, pecetluiesc destinul unei veri pe care-o simt. în marea visterie, aud cum, unul cîte unul, cad anii mei sunînd. I Desen de EUGEN MIHAESCU ★ Millio­ nct­ipuiţi-vă un copilandru străbătind, alături de un căruţaş bărbos şi necăjit, mahalalele bucureştene, in­tr-o căruţă încărcată cu pline, dar visînd că stră­­bate mările şi oceanele lumii pe bordul unui vas îndrăzneţ şi puternic, pe care el în­suşi l-a construit in imaginaţia lui şi pe care tot el il conduce. Uliţele au dispărut, „caldarîmul“ de bolovani şi gropi de asemenea. „Va­sul“, cu tangajul lui atit de... teres­tru, intră maiestuos intr-un port, poate Singapore... — 10 piini la „Uitarea păcatelor“, la domn Adam ! răsună glasul liă­rtit al căruţaşului. „10 mii de tone griu românesc la Singapore“ repetă un ghid copilan­drul şi apoi, ca un adevărat secund, strigă : „Aruncaţi ancora !“, înşfacă 10 piini şi aleargă intr-un suflet să le depună pe tejgheaua „Uitării păcatelor“. Şi totuşi vraja nu se spulberă ; continuă să-şi ţese mre­jele şi căruţaşul bărbos şi necăjit suride. Cunoaşte taina „secundului“ său şi cucerit de ea, încearcă să-i fie părtaş, deşi habar n-are de marinărie. Şi „vasul“ cu patru roţi porneşte iar spre alt „port“ al mahalalelor.. ★ Cît de frumos şi totuşi cit de de­parte de tine era visul acesta atunci, Andrei Covaci ! Numai tu ştiai că, de fapt, la început el fusese şi mai fru­mos şi mai îndrăzneţ. Voiai să ajungi nu numai marinar ci chiar inginer de marină. Să stai şi pe puntea de co­mandă, şi să porţi în degetul cel mic tainele motoarelor marinăreşti, să le faci să ţi se supună şi să te as­culte. Aşa visai în banca ta, atunci prin 1911—1912, in vreme ce domnul Nicolescu, învăţătorul te mingiia pe creştet: „Tu meriţi, băiete, cea din­ţii cunună a învăţăturii. Eu ţi-o dau totdeauna, dar ţi-o fură alţii...". Şi intr o zi n-ai mai venit la şcoa­lă.. Era război. Trebuia să-ţi ajuţi părinţii. Lucrau din greu în uzină, dar plinea nu vă ajungea. Şi atunci ţi s-a sfărimat visul. Dar numai pe jumătate: „Am să mă fac mari­nar. Măcar marinar de rînd...“. Şi ai început a călători pe „bordul“ că­ruţei cu piine să ciştigi şi tu o d­os­­virţă, visînd m­ereu mările şi portu­rile lumii, să-ţi poţi păstra neatinsă jumătatea de vis rămasă... Şi totuşi, iată-te, în 1951, faţă în faţă, din nou, cu visul întreg! Aveai acum ceea ce iţi lipsea pentru ca să-ţi întregeşti Învăţătura. Termina­seşi şcoala profesională a uzinelor „Timpuri Noi“ şi te calificaseşi tur­nător. Şi iată-te elev al Şcolii supe­rioare de marină ! Aşadar, regimul democrat popular iţi redase visul,d­in întregimea lui ! „Toate pinzele sus!... Spre împlinirea visurilor noastre tine­reşti !... Sus ancora !“... Priviţi-l pe tînărul acesta brunet, cu ochi pătrunzători, mnalt, în frumoa­sa uniformă a Şcolii superioare de marină. E Andrei Covaci. E acelaşi care a reuşit nu demult la Institutul de Artă cinematografică, secţia ac­torie. E un pasionat al artei cinema­tografice şi totuşi... marea a fost mai ispititoare. I s-a dăruit ei.... In­tr-o zi, cine știe, avea să arunce an­cora la Singapore, la Bordeaux, la Alexandria, la Sevastopol, pretutin­deni pe unde a „navigat“, cu ani înainte... in căruţa aceea veche, în­cărcată cu piine proaspătă... „O, voi întinderi albastre fără de sfîrşit !... Vin să vă străbat, sub pavilionul Republicii mele! Vin să arăt lumii bogăţiile şi frumuseţile unei ţări in care toate visurile se împlinesc !“. Priviţi-l pe tinărul acesta înalt, brunet, cu ochi pătrunzători, sprinten ca o zvîrlugă, căţărindu-se pe catarg sau invăţind, preocupat, tainele mo­toarelor. Intrebaţi-l : „Ai putea re­nunţa la visul tău, Andrei Covaci ?“. „Niciodată şi pentru nimic in lume...“ Şi totuşi... „Trebuie să-i amputăm piciorul, altfel...“ Cine a rostit cuvintele acestea ?... Şi de ce !... Despre cine e vorba ? Dar de ce e atita tăcere in jur ?... Și de ce asta alb?... Unde se află? A dormit ? Poate... Dar de ce a dor­mit ? Afară e ziuă, uite, soarele ba­­te-n geam. Trebuie să fie aproape de prinz... Vai ! A întîrziat la program!... Cum se poate una ca asta ?... Tre­buie să se scoale repede, repede !... Oh !... Nu se poate ridica... De ce ? „Trebuie să-i amputăm piciorul, altfel...“ Altfel ce ? Şi dintr-o dată albul acela ameţitor din încăpere începe a se roti. Şi se roteşte din ce in ce mai vertiginos... închide och­ii... Revede tot... Acciden­tul acela stupid. O mişcare greşită şi... Nu, nu vrea să-şi mai aminteas­că nimic... Vrea să se gindească la altceva. La ea, de pildă... Dar chipul ei fuge mereu, se estompează... A, ia­­tă-se pe sine in Parcul Libertăţii, la un miting. E la tribună alături de... da, chiar aşa e ! Alături de marele scriitor Mihail Sadoveanu... E un mi­ting pentru pace... Sadoveanu îl în­treabă ceva... Da, aşa a fost. A vorbit cu Sadoveanu. Era in 1950... O, cit l-au mai descusut tovarăşii săi Vla­dimir Cotriţă, Corneliu Călinescu şi Mihai Croitoru, ucenici şi ei la „Tim­puri Noi", ca să afle ce-a vorbit cu Maestrul. Cu cită sete l-a recitit după aceea pe Sadoveanu.. Şi nu numai pe el, ci şi pe Ostrovski, pe Nikolai Ostrovski : „Aşa s-a călit oţelul“. Cit a învăţat el de la Pavel Korcea­­gh­in !... Şi-acum uite, şi-a adus a­­minte de el... De ce oare ? „Trebuie să-i amputăm piciorul, altfel“... — Auzi, Pave­l Korceaghin ? Tre­buie să-mi amputeze piciorul ! Ce mă fac, Pavel Korceaghin ?!... ■k Cind s-a trezit, după operație, a dat cu ochii de Corneliu Călinescu. — Ți-am adus „Povestea unui om adevărat“. Sunt sigur că ai nevoie de ea... — Dar ea ea n-a venit? Ar fi vrut să fie și ea in ceasul acela greu, lingă dinsul. Corneliu Călinescu şi-a ferit privi­rile. — N-a venit. Deşi am vestit-o... Şi nici nu va mai veni !... E bine s-o ştii, Andrei... L-a cuprins o tristeţe adincă, grea... Şi in clipa aceea s-a simţit atit de singur şi fără rost pe lume, incit il podidiră lacrimile. Prin zarea lor ve­dea secînd parcă toate mările pămin­­tului şi prăbuşindu-se in hăuri toate catargele. Se prăbuşea şi el odată cu ele, în afunduri negre, să se zbată alături de sfărimături şi să moară. îşi întoarse privirile spre Corneliu Călinescu. — Atunci s-a sfîrşit şi cu mine.. Corneliu Călinescu s-a încruntat : — Să-ţi fie ruşine ! Aşa vorbeşte un muncitor, un utemist ? Ce-ar zice Nicolae Vasu dacă te-ar auzi? ! Ai muncit sub mîna lui în uzină. Asta ai învăţat de la el ? Ce-ar zice ami­ralul ? Şi, el te-a crescut. Ce-ar zice toţi ceilalţi ? Ce-ar zice tatăl tău, muncitor şi comunist ! Dar ce zic eu, eu prietenul tău, nu te interesează ?... N-ai dreptul să vorbeşti aşa ! Nu eşti singur, Andrei! înţelegi tu? Nimeni nu-i singur la noi... înţelegi? — Iartă-mă, poate că ai dreptate. A fost un moment de slăbiciune. M-a durut că ea... Bine, dă-mi cartea.. . .....Ai dreptate, tovarăşe­­Meresiev Totul e să vrei ! Să nu te descurajezi nici o clipă, să insişti mereu, fără răgaz şi, mai ales, să-ţi spui : sunt un om de altă structură, sunt un om de tip nou... Da, da, ai dreptate ! îţi mulţumesc că exişti, tovarăşe Me­­resiev, aşa cum îi mulţumesc din toată inima şi lui Pavluşa... Ce-am să fac de-aici înainte ?... Am să mă-ntorc in uzină, am să muncesc şi-am să citesc mult-mu­lt : pe He­mingway, pe Feuchtwanger, pe To­­plrceanu. Şi neapărat pe Şolohov.. Trebuie să mă cultiv serios. Fiindcă tot am de gînd să mă fac inginer . Dacă nu marinar, terestru... îmi place totuşi mecanica. Şi-am să mă căsă­toresc, şi-am să dansez la nunta mea, tovarăşe Meresiev, aşa cum ai învăţat tu să dansezi... La revedere, tovarăşe­­Meresiev ! Pe curînd !“... ★ Inginerul Andrei Covaci munceşte ca asistent la catedra de termoteh­­nică şi maşini tehnice la Institutul de petrol-gaze-geologie din Bucureşti. E al patrulea an de cind lucrează aici, in urma unui concurs pe care l-a trecut cu nota 10, la toate exame­nele. De fapt, a venit la cererea Insti­tutului şi asta pentru că a fost un student eminent, atit la facultatea muncitorească — unde l-au trimis co­muniştii din uzină — şi pe care a absolvit-o in 1953, cît şi la Faculta­tea de mecanică a Institutului Poli­tehnic din Bucureşti pe care a ab­solvit-o în 1958... ... I­ată-l un laborator, înalt, zvelt, brunet, înconjurat de studenţi. Unii veniţi direct din producţie, de la sche­lele petroliere ca Ion Iomescu Văle­nii­­Mitroi, Ion Avram­escu. Alţii sint veniţi de pe diferite meridiane ale lumii : sovietici, cubanezi, indieni, irakieni, polonezi. Sint oameni de pe meridianele pe care a visat cindva să le atingă, in lungi călătorii mari­năreşti Şi iată că, prin el, Andrei Covaci călătoreşte totuşi in lumea largă, poate pe acelaşi vas îndrăz­neţ şi puternic pe care şi l-a con­struit cindva, în imaginaţie, poposind la Odesa şi Sevastopol, la Havana, la Bombay, la Gdansk. . Şi asta, pen­tru că fiecare aduce cu sine imaginea patriei sale, şi parfumul pămintului natal in care, bărbatul acesta înalt, zvelt, brunet, ii învaţă să descopere petrol... ...Aşadar, Andrei Covaci nu numai că s-a ţinut de cuvînt, dar s-a şi în­trecut pe sine. Anul trecut s-a căsă­torit. Cu Valentina. E şi ea asistentă la acelaşi institut, la catedra de teh­nologie petrochimică. Şi a dansat la nuntă, cu gindul la Meresiev: „Sint fericit, tovarăşe Meresiev... m-am pu­tut ţine de cuvînt ! Dar era şi firesc : n-am fost singur nici o singură clipă ! Am simţit grija şi dragostea tovară­şilor mei mereu lingă ruine.. Grija şi dragostea comunistă faţă de om. Era firesc!“. Intr-adevăr, era atit de firesc­­.„ Dvd­gor VICOL Sunt fericit TOVARĂŞE MERESIEVI

Next